S-a stins arcașul de la Cernăuți

 

                                                                                                     de Gheorghe Pârja

Luni, 8 august, deși trăim zile solare, a dat negura peste Țara Fagilor, peste toate ținuturile unde se vorbește limba română. S-a stins din viață poetul, jurnalistul, omul cu mari virtuți culturale, academicianul Vasile Tărâțeanu. Prietenul meu din zorii Bucovinei înstrăinate de pofta imperiilor. S-a stins arcașul de la Cernăuți, patriotul curajos și drept, care a devenit simbol al românilor de aici. L-am cunoscut prin anul 1990, când împreună cu Gheorghe Mihai Bârlea, Echim Vancea, Spiridon Pralea și Ansamblul MARA, din Sighetul Marmației, am ajuns la Cernăuți. Acolo, mic la stat, mare la sfat, ne aștepta Vasile Tărâțeanu, care mi-a devenit frate de destin și limba română.

De atunci, drumurile lui prin Maramureș au devenit o stare de spirit, de cunoaștere istorică, de prietenie prin cultură. Așa, în curtea părintească din Desești, ori la Sighetul Marmației, i-am cunoscut energia de apărător al drepturilor românilor din Bucovina de Nord. Rămâne pentru mine un patriot. Celor care adorm sau au greață de acest sentiment, Vasile le-a lăsat pilda omului din ținuturi românești, vânturate de istoria vrăjmașă, care nu are somn până nu vorbește limpede limba română. A fost omul care a știut ce înseamnă pe o corabie a iluziei, crezând cu toată ființa că este în căutarea Lânei de Aur. Ce înseamnă să-ți învingi singurătatea, deslușind în lacrima istoriei nedreptățile care te umilesc? Ce înseamnă curajul libertății? Să-ți asumi caligrafia ta, nu una impusă de o cancelarie rebelă.

Vasile Tărâțeanu cunoștea lecția tris­teții. În ciuda presiunii unei realități afurisite, el avea suficiente porții de optimism. Modul lui de a protesta împotriva condiției înstrăinatului a fost scrisul. Cuvântul vindecător și ziditor. Vasile venea în România tocmai pentru a ne zgâlțâi din ațipirea noastră față de istoria nedreaptă. Ne punea sub privire pergamente voievodale, harta cu cetăți și păduri, cu fapte de vitejie, cum au fost la Codrii Cosminului. Era arcaș și sacerdot, cavaler și rapsod, purtând cu el spusa lui Eminescu: „Suntem români și punctum!” El știa, ca nimeni altul, ce înseamnă să fii român sub potcoave străine. Când venea la Desești, intra în biserica satului, cobora în rugăciune și numai el știa ce mai cerea de la Dumnezeu. Era ușor de bănuit.

Era un poet, un intelectual care purta în spate stânca speranței. Poezia lui este metafora Bucovinei înstrăinate, vândută la toate imperiile, aflată acum în mâinile Ucrainei invadate. În urmă cu patru ani, aflându-mă la Cernăuți, am aflat că naționaliști ucraineni au intrat în Centrul Cultural Român, condus de Vasile Tărâțeanu, au folosit violența fizică și l-au amenințat pe director cu escortarea forțată în România. Vasile s-a implicat în organizarea unui protest față de noua lege a educației, care defavoriza serios comunitatea românească. Pentru păstrarea identității românilor a scris zeci de cărți, a inițiat organizații culturale, a condus ziare. Cum au fost „Arcașul” și „Curierul de Cernăuți.”

Cărțile lui sunt o stare de veghe. A fost numit un Grigore Vieru al Bucovinei de Nord. Despre care bardul basarabean a scris: „Vasile Tărâțeanu este bradul de munte, iar rășina tulpinei sale nu este altceva decât viața rănită, dar nicicând îngenuncheată, pe care o trăiește în mijlocul unor necontenite furtuni istorice.” Academia Română, al cărei membru este, s-a îmbrăcat în doliu. Ministrul de externe Bogdan Aurescu a trimis un mesaj de condoleanțe, în care se spune: „Vasile Tărâțeanu a fost o voce angajată, puternică și respectată în sprijinul românilor din Ucraina, inițiator și susținător a nenumărate proiecte menite să păstreze și să dezvolte identitatea culturală și ling­vistică a românilor din regiunea Cernăuți.”

Îl văd și acum, în curtea casei mele părintești din Desești, când mi-a dăruit o carte pe care a scris: „Când mi se ordonă culcat, stau drepți, dând sens sincerității de a fi.” S-a stins arcașul de la Cernăuți, dar au rămas arcul și săgețile, care nu ruginesc așa ușor. Așa-i, domnule Teodor Ardelean? Acum, în plină vară, o frunză legănată din stejarul cel mare din Maramureș.