O altă călătorie orfică

 

                                                                                                               de Gheorghe Pârja

În 31 martie s-au împlinit 90 de ani de la ivirea pe lume a conștiinței lirice unice, care poartă numele lui Nichita Stănescu. În mare parte, presa a uitat evenimentul. Inclusiv revistele literare. Lumea, se vede, are alte priorități. Ca o vindecare a memoriei peste vreme, poetul Gheorghe Vidican a scris sub pavăza ocrotitoare și ispititoare a lui Nichita volumul „Înflorirea frigului”, în care este surprins mirosul poeziei adevărate. Cartea nu am perceput-o ca o laudă pentru poezia lui Nichita, cât mai ales o curajoasă și inedită călătorie orfică spre alte teritorii. Spiritul lui Nichita, din Turnul de Adorație al Poeziei, a sugerat câteva direcții de zbor. Semnul reverenței este conținut în mesaj.

Volumul lui Gheorghe Vidican, apărut la Editura Junimea din Iași, cu un motto din Nichita – „de frigul culorilor ne îmbrăcăm în lumină” – este semnat de un poet bine așezat în matca lirismului, care știe ce este poezia de elită, este așezat pe un raft la vedere în biblioteca cerului, de unde, din când în când, mai face și o călătorie pământească. Așa se întrupează poeții valoroși. Pe cont propriu. De altfel, criticul literar Ioan Holban i-a detectat fluxul original atunci când „explorează lumile apocaliptice ale simțurilor, având o mare forță de dislocare a realului, de fragmentare și neantizare, pentru a-l recompune în alt registru.”

Critica, căreia mă alătur, a decupat dimensiunea vizuală a poeziei lui Gheorghe Vidican. Poetul este căutat de un univers liric din care au dispărut visele și apare realitatea în interiorul ecoului „un răsărit de soare spart, iar sărutul este o capcană în lacrima lui Nichita”. Așa, visul devine moderator într-o lume în care enigmele spiritului se pot desluși prin tehnici ritualice. Că poezia autorului nostru scoate realitatea din starea de încrâncenare și o înzestrează cu noi imagini lirice. Este tocmai lucrarea personală a poetului fascinat de înflorirea frigului. Acea stare a lumii care pretinde căldură de la oamenii cuvântului.

Poetul Vidican are măiestria unui Amfion – constructorul care eliberează poezia din strâmtorile elaborării și o pune sub semnul unui ideal artistic mai solar. Rolul sunetelor stridente, din legendă, este luat de adâncimea și farmecul metaforelor. Că descrierea unui fluviu nu poate fi înțeleasă fără menționarea izvorului. Poezia lui Vidican din acest volum sugerează tocmai folosirea energiei lirice pe spații largi – de la forma vizuală, la expansiunea volburoasă a ideilor. Autobiograficul este un pretext pentru conturarea unui profil poetic iscoditor, din care nu lipsesc vitalismul și insurgența celui care a impus principiul de declanșare a vorbirii poetice. Concretul devine reazim pentru călătoria orfică.

De pildă, în poemul Desești „se împart tăceri în galopul hergheliei îmblânzite de trecerea de pietoni/ mersul pe bicicletă învață să sape tranșee în spinii cactusului/ se despart de noi bucăți plutitoare de timp/ înmugurește nisipul clepsidrei/ vocea lui Nichita o șoaptă a sângelui”. În acest volum se aud pașii lui Nichita, vedem lacrimile de porțelan din singurătatea poemului, ni se aduc aproape florile de lămâi, cenușa stelară, dorurile, întâmplările, vasalii lui Nichita, inclusiv ce ascund buzunarele Dorei. Peste acest univers plutește ca o pasăre umbra, iar pe creasta Golgotei autohtone, înflorește frigul ca o victorie a purificării.

Spunea cu un prilej poetul Vidican, că pentru el poezia este o rană care îl vindecă. Această suferință nobilă este țesută și în cartea de față. Poemele captează vibrația tainei, iscodesc vremea pentru a restaura o altă ordine a cuvântului, pentru o altă călătorie orfică. Prin acest racord liric, Nichita își continuă viața în mit și în simbol, care a dat o nouă față poeziei românești. Îmi aduc aminte ce-mi spunea bihoreanul Gheorghe Pituț, într-un dialog despre poetul Necuvintelor: „Geniul poetic al lui Nichita ne era la fel de necesar ca bugetul statului pentru toți anii viitori.”

Gheorghe Vidican, bihorean și el, a intuit că poezia este înțelepciune răzvrătită, iar filosofia este o mare poezie a minții. Are dreptate poeta Aura Christi, vorbind despre autorul care ne-a dăruit „Înflorirea frigului”, și alte cărți remarcabile: „Da, Gheorghe Vidican, un excelent poet!”

P.S. Astăzi, ora 13,00  în Sala de conferințe a Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” din Baia Mare, are loc întâlnirea cu poetul Gheorghe Vidican. Despre cele mai recente cărți ale poetului invitat vor vorbi prof. dr. Daniela Sitar-Tăut, critic literar, Dana Buzura-Gagniuc, manager al revistei „Nord Literar”, poeții Nicolae Scheianu și Gheorghe Pârja.