de Gheorghe Pârja
După ce am primit invitația de a participa la
întâlnirea cu două scriitoare ale literaturii române contemporane, cu stagii
mai îndelungate în universul literar italian, m-am întrebat dacă se mai ține
seama de convenția criticilor despre poezia feminină. Mai ales că poeta Ana
Blandiana a spus că despre poezia feminină nu se poate vorbi pentru simplul
motiv că ea nu există. Deoarece poezia este unul dintre acele puține cuvinte
cărora sensul absolut nu permite delimitare. Eu rămân la părerea că de la
Sapho, chiar la Ana Blandiana, femeia vestală este purtătoarea focului sacru.
Iar esteticul nu este un criteriu care exclude, ci care include. Așa că m-am
pregătit de întâlnire cu respectul cuvenit față de sensibilitatea lirică
sporită, din Poezia Doamnelor: Rodica Brad Păuna și Olimpia Danci.
Poeta RODICA BRAD PĂUNA, născută în Valea Loznei,
acum cu reședința în Baia Mare, este autoarea mai multor volume de versuri,
bine primite de critică și confrați, prin care și-a definit o personalitate
proprie. Recentul volum – „Nu m-ai scos din coasta ta” – este o ediție
bilingvă, româno – italiană (Non mi hai tirato dalla tua costola), apărut la
Editura Grinta, Cluj -Napoca, 2023. Prefața este semnată de scriitorul Ion
Cristofor, care face o succintă radiografie a liricii poetei din Nord. Ea se
situează la „antipodul stridențelor din lirica de azi, cu un temperament
caracterizat de o meditativă discreție și de o certă smerenie în fața
miracolelor pe care realitatea i le scoate în față.”
Din lectura volumului am constatat o decolorare stilistică,
prin migrarea imaginilor poetice spre discursul reflexive, care ocolește
plasticitatea în favoarea subtilității. De aceea, deseori, un sentiment
generează o reflecție, iar gândirea impune o stare de suflet. L-aș numi un
lirism la diateza pasivă, în care se răsfață sentimente cu un larg evantai
sobru și meditativ. Poeta și-a lărgit viziunile lirice, de la o carte la alta,
într-un fel discret, dar profund, cu o retorică relativ stabilă în așezarea
expresiei. Spun asta deoarece am citit și volume anterioare ale ei. Totuși, în
acest volum, procentul de surpriză imagistică este ceva mai consistent. Este
vorba despre natura sentimentelor și gândirea poetică, despre semnificația lor
intimă. Poemele sunt alcătuite, cu două sublinieri grafice, care mi-au limpezit
un joc dual ca un contrapunct al memoriei și imaginației. Am decupat din
universul cărții și vocația psalmică a poetei: „Doamne/ cum ai putut să-mi
umpli farfuria cu vise/ și să mă înfometezi din nou”.
Poeta OLIMPIA DANCI s-a născut la București, originară
din Borșa, acum trăitoare în localitatea Lodi, Italia. A publicat în țară șase
volume de poezii, fiind prezentă în antologii din țară și din Italia. Volumul
de poeme, „Pahar de dragoste gol”, este o ediție bilingvă româno-italiană
(Coppa vuota d’amore), apărut tot la Editura clujeană Grinta. Prefața este
scrisă de scriitorul Emilian Marcu, care socotește această apariție editorială
a Olimpiei Danci o lecție despre o singurătate asumată, o singurătate sonoră.
Este poeta care a dat mâna cu vântul, pentru a întări întâlnirea cu speranța.
Discursul liric nu este o dare de seamă asupra unei tristeți, ci un fascinant
exercițiu de a descoperi sacrul în profan. Olimpia Danci, cu îndemânare,
descifrează sensurile ascunse din existența Poetului, cunoaște prețul cuvântului
în context, punându-l când în stare de exaltare, când sub veghea candorii.
Cartea este dominată de un excurs reflexiv-liric, cu multe variațiuni, dar cu o
simetrie semantică între eros și estetic, cu măsura ideală a armoniei care își
ia revanșa de la timp.
Poeta scrie ca să se descrie. Statornicia
sentimentelor este bulversată de strania mișcare a lumii în care trăiește.
Volumul mai are un cuvânt de însoțire semnat de italianul Marco Baratto, un bun
prieten al românilor din Peninsulă, deslușind în poezia Olimpiei Danci o
trăsătură spontană, metafizică.
Cele două autoare și-au tradus cărțile și în limba
italiană. Mi-am adus aminte de o afirmație a universitarului italian Bruno
Mazzoni, fost profesor la Universitățile din București și Cluj-Napoca, care a
tradus și epitafurile de la Săpânța, și crede că scriitorii români, inclusiv
cei stabiliți în Italia, ar putea primeni limba italiană. Cu o metaforă mai
sprintenă. Rodica și Olimpia poate au început așteptarea profesorului italian.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu