Muribund cuvânt imund
în care mă scufund
gândind amestecat
în toate limbile Noului Babilon
Timpul nu își mai respiră secundele
și le revarsă pe toate deodată
Din pântecul cerului
ninge cu cenușă
fumegă penele arse
și corbii croncăne moarte
soare ferecat de întuneric
vijelie legată la ochi -
diavolul inamicilor mei
e dumnezeul meu
sau doar un alt zeu însângerat
chip cioplit din spumă
în valurile mării în furtună?
Daniel Mureșan
Într-o epocă dominată de fragmentarism liric, minimalism confesiv și deconstrucția marilor narațiuni, Al. Florin Țene propune, prin volumul „Epopeea Omului” (Napoca Star, 2026), un proiect poetic mai puţin obișnuit: un discurs cosmogonic și o viziune unitară asupra destinului uman. Cartea se revendică, încă din titlu, din tradiția epopeii, însă nu în sensul clasic al unei narațiuni eroice, ci în accepțiunea modernă a unei epopei a conștiinței, în care protagonistul nu este un individ excepțional, ci însuși Omul, privit în devenirea sa spirituală, istorică și cosmică.
Miza volumului este formulată chiar în „Cuvântul autorului”. Întrebarea fundamentală „cine este omul în fața timpului, a Universului și a lui Dumnezeu?” devine nucleul întregii construcții poetice. Autorul declară că răspunsul nu poate fi oferit nici de filozofie, nici de istorie, ci de poezie, înțeleasă ca limbaj capabil să unească materia și spiritul, clipa și eternitatea. Această opțiune definește întreaga strategie textuală a volumului și îi conferă unitatea de profunzime. Cartea își asumă explicit o dimensiune metafizică și antropologică.
Structura volumului este riguros concepută și urmărește un traseu ascensional. Prologul, „Tăcerea dinaintea luminii”, funcționează ca o veritabilă cosmogonie poetică. Universul este prezentat înaintea creației, într-o stare de latență absolută, în care toate formele existenței dorm în conștiința Creatorului. Repetiția verbului „dormea” creează efectul unei incantații și conferă textului solemnitatea unui imn. În această etapă, omul există ca posibilitate divină, ca proiect al libertății și al iubirii.
Prima parte, „Celula luminii”, dezvoltă una dintre cele mai interesante intuiții ale volumului: reconcilierea dintre perspectiva biblică și cea evoluționistă. Nașterea primei celule nu este descrisă ca un accident al materiei, ci ca o „scânteie” desprinsă din iubirea Creatorului. Evoluția biologică devine astfel un proces spiritualizat, iar istoria vieții este interpretată ca desfășurare a unei intenționalități cosmice. Metafora celulei care conține în sine memoria tuturor formelor viitoare de existență transformă discursul științific într-un discurs simbolic.
În părțile următoare, poemul urmărește evoluția omului de la supraviețuire la civilizație, de la mit la cunoaștere, de la religie la tehnologie. Succesiunea etapelor – foamea, focul, templul, biblioteca, laboratorul, cosmosul, inteligența artificială – alcătuiește o veritabilă istorie poetică a umanității. Nu cronologia faptelor interesează aici, ci cronologia conștiinței.
În poemul „Epopeea Omului”, autorul utilizează predominant versul liber. Repetiția, paralelismul sintactic și enumerația conferă textului o puternică dimensiune oratorică. Se simte influența marilor poeme vizionare, de la „Cântarea Cântărilor” și psalmii biblici până la Walt Whitman, Saint-John Perse sau, în literatura română, la Arghezi, Blaga și Ioan Alexandru.
Formula retorică este una deliberat solemnă. Autorul evită ironia, ambiguitatea postmodernă și jocul autoreferențial, preferând tonul profetic și sentențios. Această opțiune poate părea, pentru un anumit tip de sensibilitate contemporană, excesiv de gravă; în economia volumului însă, ea este coerentă cu intenția de a construi o epopee spirituală. Repetițiile nu reprezintă simple redundanțe, ci mecanisme de intensificare și ritualizare a discursului.
Metafora este elementul central al expresiei poetice. Apa devine „memorie lichidă”, muntele – „psalm scris cu granit”, fiecare ființă – „o silabă din poemul creației”. Aceste imagini tind să transforme realul într-un text sacru, iar universul într-o carte deschisă către transcendență.
Una dintre calitățile majore ale volumului constă în refuzul idealizării omului. Al. Florin Țene construiește o antropologie a paradoxului. Omul este simultan creator și distrugător, constructor de catedrale și de lagăre, descoperitor al leacurilor și inventator al armelor. Această dualitate este exprimată printr-o serie de antiteze recurente: plugul și sabia, vioara și tunul, crucea și ghilotina, biblioteca și închisoarea.
În acest sens, poemul se apropie de marile meditații asupra condiției umane din literatura secolului XX. Libertatea apare ca dar și povară, iar istoria ca spațiu al alegerii permanente dintre lumină și întuneric. Dimensiunea etică a textului este evidentă: progresul tehnologic nu garantează progresul moral.
De altfel, una dintre cele mai actuale secvențe este cea dedicată inteligenței artificiale. Poetul recunoaște performanțele tehnologiei, dar insistă asupra limitelor ei ontologice: mașina poate calcula, memora și răspunde, însă nu poate iubi, plânge sau ierta. Distincția dintre inteligență și conștiință, dintre informație și iubire, constituie unul dintre nucleele filozofice ale volumului.
Din perspectivă comparatistă, „Epopeea Omului” se situează la confluența mai multor tradiții. De la Lucian Blaga preia sentimentul misterului cosmic și corespondențele dintre natură și spirit; de la Whitman, amplitudinea enumerativă și vocația totalizatoare; de la Ioan Alexandru, dimensiunea imnică și raportarea la sacrul creștin.
Totuși, Al. Florin Țene nu practică un sincretism eclectic. Originalitatea sa rezidă în încercarea de a integra discursul științific contemporan într-o viziune religioasă fără a le opune. Evoluția, cosmologia, explorarea spațiului și inteligența artificială sunt absorbite într-o teologie poetică a devenirii. În acest sens, volumul poate fi citit ca o tentativă de reconciliere între modernitate și spiritualitate.
Dintr-o perspectivă critică, trebuie observat că amploarea proiectului implică și anumite riscuri. Uniformitatea tonului solemn poate produce, pe alocuri, o diminuare a tensiunii poetice. Unele secvențe dezvoltă aceeași idee prin acumulări succesive, ceea ce conferă textului un caracter reiterativ. De asemenea, dimensiunea sapiențială tinde uneori să prevaleze asupra concretului imagistic.
În anumite pasaje, poemul se apropie de poemul în proză cu accente eseistice, iar granița dintre lirism și discurs moralizator devine permeabilă. Cu toate acestea, aceste aspecte nu anulează coerența ansamblului, ci țin de opțiunea autorului pentru un discurs de mare respirație, în care funcția meditativă este dominantă.
Epilogul reia și concentrează mesajul întregii cărți: adevărata cucerire nu este cosmosul, nici timpul, nici puterea, ci lumina păstrată în propriul suflet. Omul devine „chip de lumină” numai în măsura în care poartă în sine chipul Creatorului. Finalul are valoarea unei profesiuni de credință umaniste și creștine, în care demnitatea persoanei, iubirea și responsabilitatea devin repere ultime.
Cartea nu urmărește experimentul formal, ci restaurarea unei funcții aproape uitate a poeziei: aceea de a oferi o viziune asupra lumii. Într-un peisaj literar adesea dominat de fragment și instantaneu, acest volum reabilitează perspectiva lungă, meditația asupra istoriei și dialogul dintre știință, credință și cultură.
Prin dimensiunea sa cosmogonică, prin amplitudinea metaforică și prin vocația sintezei, „Epopeea Omului” se înscrie în tradiția poemului filozofic românesc. Nu este doar o carte de poezie, ci un amplu poem antropologic, o meditație asupra destinului umanității și o invitație la redescoperirea universului lăuntric.
„Epopeea Omului” este, fără îndoială, una dintre cele mai ambițioase construcții poetice recente ale sctiitorului Al. Florin Țene.
Doina Drăguț
.jpg)
Parabolele Domnului Hristos” în Biblioteca poetului O. Goga de la Ciucea
Scriitoarea americană Ellen G. White
(26.11.1827 – 16.07.1915), unul dintre cofondatorii Bisericii Adventiste de
Ziua a Șaptea (alături de soțul ei, James White,
și de teologul adventist Joseph Bates), a fost considerată
de către adventiști (“advent”
însemnând a doua venire a lui Isus Hristos) ca având darul profetic și un rol
esențial în organizarea, orientarea spirituală și dezvoltarea acestei mișcări
religioase prin viziunile și numeroasele sale scrieri.
După ce a pus bazele
comunității adventiste (1840–1860), ajutând la stabilirea structurii oficiale a
bisericii (1863), este considerată un profet contemporan călăuzit de Dumnezeu,
ale cărui mesaje au îndrumat biserica, deși ea însăși preferase titlul de “mesageră”.
A
scris mii de pagini despre sănătate, educație, viață de familie, viață
spirituală și profetică, una din cele mai cunoscute și influente cărți fiind “Marea
Luptă” (titlu original: “The Great Controversy”), o
perspectivă istorico-teologică asupra conflictului cosmic dintre bine și rău
(reprezentați de Iisus Hristos și Satana), de la distrugerea Ierusalimului “până la sfârșitul istoriei umane și instaurarea
Împărăției lui Dumnezeu”.
Declarând Biblia singura
regulă de credință, scrierile lui Ellen White nu reprezintă un înlocuitor al
Scripturii, ci un ghid inspirat pentru comunitate.
Printre cele mai importante învățături
se numără atât păzirea Sabatului (ziua a șaptea, sâmbăta), cât credința în a
doua venire iminentă și vizibilă a lui Hristos, dar și starea de inconștiență a
omului în moarte (somnul morții) până la înviere.
Publicată inițial în 1900, cartea “Parabolele Domnului Hristos” (titlul original în engleză: “Christ's Object Lessons”) este o lucrare clasică de referință în literatura creștină
devoțională. Explorând în profunzime semnificația pildelor spuse de Isus și
oferind lecții practice atât pentru viața de zi cu zi, cât și pentru
dezvoltarea caracterului, volumul explică paradigmele Mântuitorului,
concentrându-se pe natura divină, lecțiile practice și
formarea unui caracter creștin.
Explicând alegerea lui
Isus în vederea folosiri elementelor din natură și din viața cotidiană (agricultură,
comerț, relații de familie) pentru ascunderea și, în același timp, revelarea adevărurilor
Împărăției lui Dumnezeu celor sinceri, autoarea pune accentul pe “cartea naturii” ca un
instrument divin esențial care “lucrează în armonie cu Sfânta Scriptură” pentru a ne învăța despre
caracterul Creatorului, pe trei direcții esențiale: Natura (Creația), Biblia
(Scriptura) și viața lui Isus Hristos.
Transformând parabolele
celebre (Semănătorul,
Neghina,
Grăuntele de
muștar, Mărgăritarul de preț,
Oaia pierdută)
în ghiduri de conduită moral-spirituală, autoarea îndeamnă cititorii la “cultivarea credinței”, “folosirea talentelor în
slujba semenilor” și “pregătirea pentru viața veșnică”.
O lucrare religioasă profundă, “Parabolele
Domnului Hristos”,
explorează învățăturile și
parabolele rostite de Isus Hristos, oferind o interpretare practică și
extragând lecții moral-spirituale din viața de zi cu zi.
Grupând
parabolele
biblice pe subiecte, explicând aplicarea lor practică pentru viața cotidiană și
ilustrând adevăruri divine profunde, cartea reprezintă un ghid spiritual
profund care tâlcuiește pildele rostite de Isus, totodată explicând legătura
dintre adevăratele lecții divine și natura înconjurătoare, dragostea
nemărginită a lui Dumnezeu și chemarea la o viață practică de slujire și
virtute.
Eduard BOBOC
.jpg)
O revistă a continuității literare și a conștiinței culturale românești
Apariția
revistei „PLUMB”, nr. 232–233, iulie–august 2026, se înscrie în continuitatea
unei importante publicații culturale băcăuane, care, prin longevitate și prin
diversitatea colaboratorilor, a devenit un reper al presei literare
contemporane. Revista „Plumb” este legată de viața culturală a Bacăului și de
activitatea Asociației Culturale „Octavia Voicu”; în istoria sa editorială,
publicația a fost remarcată pentru deschiderea către poezie, proză, critică,
eseu și dezbatere culturală.
Numărul dublu
232–233, prin densitatea și diversitatea materialelor sale, confirmă vocația
revistei de a reuni generații și sensibilități literare diferite, oferind
cititorului un spațiu în care literatura nu este privită numai ca exercițiu
estetic, ci și ca formă de memorie, conștiință și responsabilitate culturală.
O prezență de
prim-plan a acestui număr este Al. Florin Țene, scriitor, poet, eseist și
istoric literar, una dintre personalitățile active ale vieții literare
românești contemporane. Contribuția sa trebuie privită în contextul unei
activități de o mare amplitudine, desfășurată de-a lungul mai multor decenii în
poezie, proză, critică, istorie literară și publicistică.
Scrisul lui Al.
Florin Țene se caracterizează printr-o permanentă preocupare pentru relația
dintre literatură, istorie și conștiința națională. În numeroasele sale eseuri,
autorul urmărește nu numai valoarea estetică a unei opere, ci și împrejurările
istorice și spirituale în care aceasta s-a constituit.
Această
perspectivă este importantă și pentru înțelegerea contribuției sale din
„Plumb”: literatura devine, în viziunea autorului, un instrument al recuperării
memoriei culturale. Scriitorul nu este doar creator de texte, ci și martor al
epocii sale și depozitar al memoriei unei comunități.
Un asemenea
demers se înscrie firesc în activitatea lui Al. Florin Țene, care a abordat în
mod repetat raporturile dintre literatură și filosofie, dintre creația
artistică și existența socială. Critica literară a remarcat tocmai această
dimensiune reflexivă a scrisului său.
Prezența lui
Ionuț Țene completează, într-o manieră particulară, această perspectivă asupra
culturii române. Publicist și autor preocupat de istorie, literatură și
fenomenul cultural, Ionuț Țene se înscrie într-o direcție publicistică în care
trecutul este analizat din perspectiva raportului său cu prezentul.
Textele sale
sunt caracterizate printr-o preocupare pentru memorie, identitate și
recuperarea unor personalități sau momente istorice. În acest sens, demersul
său se află într-un dialog fertil cu preocupările generației anterioare, dar
are și o tonalitate proprie, mai apropiată de discursul jurnalistic și de
dezbaterea culturală contemporană.
Prezența
simultană a lui Al. Florin Țene și Ionuț Țene într-o publicație literară este
semnificativă și din perspectivă generațională: tată și fiu, cei doi reprezintă
două experiențe ale scrisului, unite însă prin aceeași preocupare pentru
cultură, istorie și valorile spirituale românești.
Ionuț Țene are,
de altfel, o activitate publicistică susținută, abordând teme istorice și
culturale, inclusiv recuperarea memoriei rezistenței anticomuniste și a
personalităților importante ale culturii române.
Un loc aparte
în prezentarea acestui număr al revistei îl ocupă recunoașterea prestigioasei
distincții acordate scriitorului Al. Florin Țene, președintele național al
Ligii Scriitorilor Români.
Este vorba
despre Medalia de argint „Mihai I”, distincție asociată Casei Regale a
României, al cărei acord reprezintă o recunoaștere simbolică importantă a
activității sale culturale.
Deosebit de
semnificativă este scrisoarea Alteței Sale Regale Principesa Margareta, prin
care este comunicată acordarea acestei medalii scriitorului Al. Florin Țene.
Menționarea acestui moment într-o cronică dedicată revistei este justificată nu
doar de valoarea onorifică a distincției, ci și pentru că ea pune în lumină
dimensiunea publică a activității unui scriitor care a asociat creația literară
cu organizarea vieții culturale și cu promovarea scriitorilor români.
În acest
context, calitatea de președinte național al Ligii Scriitorilor Români capătă o
semnificație suplimentară. Activitatea sa nu se limitează la opera personală,
ci include susținerea revistelor, a cenaclurilor, a manifestărilor literare și
a autorilor din diferite generații și regiuni ale țării.
Un asemenea
număr nu poate fi analizat fără a sublinia rolul conducerii editoriale a
revistei.
Directorul și redactorul-șef
reprezintă nucleul instituțional care asigură continuitatea unei publicații
culturale. În cazul revistei „Plumb”, longevitatea editorială este ea însăși o
performanță. Numărul 232–233 demonstrează că publicația continuă să funcționeze
ca un spațiu de întâlnire între autori consacrați și scriitori aflați în
afirmare.
Munca
redacțională este cu atât mai importantă cu cât o revistă literară nu se
construiește numai prin valoarea individuală a colaboratorilor, ci printr-o
strategie culturală coerentă, prin selecția textelor, prin echilibrul dintre
poezie, proză, critică și eseu și prin menținerea dialogului cu literatura
română contemporană.
În epoca
digitalizării accelerate, revistele literare tipărite continuă să aibă o
funcție culturală fundamentală. Ele constituie documente ale timpului și,
simultan, instrumente de conservare a memoriei literare.
„Plumb” se
înscrie în această tradiție. Nu este doar un suport pentru publicarea unor
texte, ci și un document al vieții literare românești contemporane. Fiecare
număr adaugă o filă la istoria culturală a prezentului.
Numărul 232–233
se remarcă, prin urmare, prin trei direcții majore: continuitate, memorie și
dialog cultural. În interiorul acestui triptic, contribuțiile lui Al. Florin
Țene și Ionuț Țene dobândesc o relevanță aparte.
Al. Florin Țene
reprezintă experiența unei generații care a traversat transformări istorice
profunde și care a făcut din scris o formă de mărturisire și de construcție
culturală. Ionuț Țene reprezintă o generație care preia aceste teme și le
reinterpretează prin mijloacele jurnalismului și ale reflecției istorice
contemporane.
Prin numărul
232–233, iulie–august 2026, revista „PLUMB” își confirmă locul în peisajul
presei literare românești. Valoarea unei asemenea publicații nu se măsoară
numai prin numărul de pagini sau de colaboratori, ci prin capacitatea ei de a
păstra vie ideea de comunitate literară.
Prezența lui
Al. Florin Țene și a lui Ionuț Țene adaugă acestui număr o dimensiune aparte,
aceea a continuității culturale și a transmiterii valorilor de la o generație
la alta. Iar evocarea acordării Medaliei de argint „Mihai I”, împreună cu
scrisoarea Alteței Sale Regale Principesa Margareta, constituie un moment de
prestigiu care subliniază recunoașterea activității îndelungate a scriitorului
Al. Florin Țene.
Într-o vreme în
care memoria culturală este adesea amenințată de viteza informației și de
superficialitatea consumului mediatic, reviste precum „Plumb” își asumă o
misiune necesară: să păstreze cuvântul scris ca mărturie a timpului și
literatura ca formă de memorie a unei comunități.
Al.Florin
Țene
Din pruncie mi-au plăcut poveștile, adică basmele,
cele ascultate, apoi citite cu nesaț. Și acum sunt colindat de universul lor.
Apoi am fost cuprins de misterul cărților de spionaj, de la Haralamb Zincă, la
sigheteanul Leonida Neamțu, autori care au ilustrat genul. De aceea, când am
descoperit, cu ani în urmă, revista VITRALII (Lumini și umbre), publicație a
veteranilor din Serviciile Române de Informații, am aflat fapte despre care nu
aveam de unde să știu. Dacă o perioadă o cumpăram de la chioșcul de ziare, cu
noua difuzare am norocul că mi-o dăruiește vecinul și prietenul Gavrilă Dunca.
Așa am primit recent numărul 66, iunie-august 2026. O citesc cu încredere,
deoarece este girată de istorici de prestigiu, cum sunt Ioan Scurtu, ori Alex
Mihai Stoenescu și specialiști din domeniul informațiilor. Sunt subiecte de
care publicul cititor trebuie să știe, de aceea fac prezentarea revistei.
Sumarul se deschide cu o analiză a unui fenomen
întâmplat după Marea Unire din 1918. După eșecul suferit la Conferința de Pace
de la Paris, Ungaria a inițiat acțiuni subversive în țară și statele vecine,
dar și în rândul Marilor Puteri de atunci, pentru modificarea Tratatului de la
Trianon. Toate acțiunile ungare, desfășurate de Budapesta în România și
străinătate, au fost atent supravegheate de serviciile de informații românești.
Despre propaganda externă ungară contra Tratatului de Pace de la Trianon,
desfășurată în perioada 1925-1926, în care Ungaria s-a văzut victimă a
Conferinței, scrie cu argumente istoricul Alin Spânu. Da, file de istorie!
Col.(r) dr. Sorin Aparaschivei continuă istoria Direcției a V-a a Armatei Roșii
(GRU), acțiunile ofițerilor sovietici în perioada 1940-1945 pe frontul de Vest.
Este evocat cazul Richard Sorge, fiul unui german și al unei rusoaice, cu
acțiuni de spionaj de răsunet în epocă. Până în anul 1989 GRU, devenit KGB, a
avut în vizor și România, țara noastră aflându-se într-o situație atipică după
anul 1958, fiind singura țară din Tratatul de la Varșovia care nu mai avea
trupe sovietice de ocupație.
Rețeaua clandestină a agenturii sovietice a fost
epurată din conducerea superioară de partid și de stat. În 1962, la ordinul lui
Dej, Securitatea română a refuzat înnoirea înțelegerilor cu Comitetul
Securității Statului din Uniunea Sovietică. Autorul articolului ne prezintă
țesătura de spioni care vegheau evenimentele din cele două țări. Un moment
fierbinte a fost anul 1968, când sovieticii și cinci aliați ai lor au ocupat
Cehoslovacia. La această incursiune România nu a luat parte. De aici multe
nepotriviri între noi și Kremlin. Colonelul (r) dr. Nicolae Stancu ne aduce în
atenție vestitul caz de spionaj întreprins de către Direcția de Informații
Externe a României prin folosirea redutabilei Rețele Caraman, care s-a
desfășurat în perioada Războiului Rece, epocă de tensiuni geopolitice între SUA
și Uniunea Sovietică, respectiv între aliații lor din Blocul Vestic și Blocul Estic.
Mihai Caraman a fost trimis cu misiuni de spionaj în Franța, sub acoperire, la
Ambasada României din Paris. A avut contribuții serioase și la sediul NATO.
Autorul afirmă rolul rețelei agenților recrutați de
Caraman, contribuția lor informativă fiind enormă. În 1990, Mihai Caraman a
fost director SIE. S-a stins din viață în 2024, la vârsta de 95 de ani.
Doctorul în istorie Alexiu Tatu scrie despre George Barițiu, astfel făcând
portretul unei generații. Cinstind ASTRA la 165 de ani de la înființare. Istoricul
și întemeietorul presei românești din Transilvania s-a născut în anul 1812, la
Jucul de Jos, lângă Cluj. Întreaga viață rămâne un model de ziarist, cărturar
și luptător pentru drepturile și libertățile românilor. Colonelul dr. Aurel V.
David reface în cuvinte drumul lui Eminescu spre Blajul Ardealului, pentru a
participa la adunarea generală a ASTREI. A ținut să ajungă în satul Mihalț.
Auzise el de la dascălul lui, Aron Pumnul, despre măcelul săvârșit de trupele
revoluționare maghiare în luna mai 1848.
Gl. bg. (r) Vasile Mălureanu evocă câteva întâmplări
profesionale. Cum a fost găsit ziarul legionar „Porunca Vremii” pe șantierul de
la Casa Poporului. Alertă mare a serviciilor! Când colo era recuzita pentru un
film care avea ca subiect personalitatea marelui istoric Nicolae Iorga,
asasinat de legionari în toamna anului 1940. Și alte întâmplări palpitante.
Colonelul (r) Gheorghe Rusu deapănă amintirile unui contraspion. Constatăm
evoluția de la iscoadă, la agentul modern în spionajul și contraspionajul românesc.
Valeriu Ilica scrie un eseu despre pace, ca fiind cea mai frumoasă zeiță. Ne
aduce aminte de un gând al lui Albert Camus, care spunea că rolul literaturii
este să împiedice civilizația să se autodistrugă. Apoi articole pe teme de
actualitate, adică serviciile secrete și noile tehnologii. Doctorul în istorie
Sorin Aparaschivei ne-a dăruit volumul „România contra imperiului sovietic”,
comentată în revistă. Lucrarea reprezintă o viziune proprie și originală fără
ură și părtinire (sine ira et studio). Este consemnată și agenda Cenaclului
literar VITRALII.
Publicația, editată de Asociația Cadrelor Militare
în Rezervă și Retragere din Serviciul Român de Informații, are ca director pe
colonelul (r) Filip Teodorescu. Revista poate fi citită și pe site-ul www.acmerr-sri.ro.
De multă vreme sunt fascinat de faptele din umbră, mai ales care se referă la
istoria recentă a României. Deci și de revista VITRALII. Și încă un mulțam
vecinului meu, Gavrilă Dunca!
Dacă știi pe ce lume trăiești,
ȘTII ce vreau să-ți spun.
Trupul României NU își mai simte capul.
Capul României,
O adunătură de impostori-avortoni doctori,
Și-a abandonat trupul.
Trupul României,
Milioane de trupuri,
TU și eu, printre ele,
Trăim conectați la aparate de supraviețuire.
Într-o terapie intensivă de îndobitocire.
Fără nicio direcție.
Ce direcție să aștepți de la doi năuci?
Nicușor-Bolojan.
Două fețe ale unei medalii fake.
Pe care securiștii și politrucii,
Fofilați pe culoarele Puterii,
În ultimii 20 de ani,
Și-au oferit-o cadou.
Ce să aștepți de la doi năuci?
Care comandă înainte și te trag înapoi.
Care zic dreapta și fac stânga.
Promit bine și fac RĂU.
Creștere, care e descreștere.
Datorii, peste datorii.
Lor le e bine și îți râd în față.
„Te-am băgat în criză, fraiere!
Iar am ratat pentru TINE.
Serios.”
Să râdem ca Nicușor, de prostiile lui?
Să plângem ca Bolojan, de eșecurile lui?
Sunt ale TALE și ale mele.
Ai crezut în ei sau nu.
Sunt ale României noastre.
Abandonată în confuzie și neputință.
Pe drumul european care duce nicăieri.
O Românie al cărei cap NU își execută minima funcție:
De a-i da o DIRECȚIE.
O conștiință de sine.
O identitate.
Dacă nu ți-am spus-o, ți-o mai spun.
Că tot NU mă crezi.
Nicușor și Bolojan au băgat România în MOARTE CLINICĂ.
NU crezi?
Nici în ’89 n-ai crezut în mămăligă.
A explodat.
Alții s-au sacrificat.
Și au dat vieții TALE o direcție.
Pe care ai pierdut-o.
De cozonacul din TINE ce zici?
Crezi că explodează?
(Adrian Sârbu, pe Facebook)
Cătălin Avramescu
„Un fost înalt oficial al statului - consilier al președintelui, șef al cancelariei, ambasador, cadru didactic universitar - e percheziționat și săltat cu mascații de-acasă, sub acuzația cruntă de pornografie infantilă.
Textul Titinei Nica Țene, „Bunică de cinci
nepoți povestește pentru toți”, se construiește ca un jurnal afectiv al vârstei
târzii, în care copilăria este recuperată prin dialogul cu nepoții, iar timpul
biologic este învins prin memorie, iubire și uimire. Autoarea transformă
întâmplările cotidiene în mici narațiuni cu valoare literară și morală,
surprinzând spontaneitatea copilăriei fără artificii stilistice excesive.
Cartea devine astfel o confesiune luminoasă despre continuitatea vieții, despre
legătura dintre generații și despre puterea inocenței de a reda sens
existenței.
Stilul este predominant memorialistic și confesiv,
cu accente de proză autobiografică, iar limbajul este simplu, firesc, oralizat,
apropiat de ritmul conversației familiale. Dialogul ocupă locul central,
oferind autenticitate și prospețime textului. Replicile copiilor sunt reproduse
cu fidelitate, păstrând logica lor ingenuă și surprinzătoare. Din această
perspectivă, volumul poate fi încadrat într-un realism liric cu note de
autobiografism și literatură a copilăriei, unde observația directă se
împletește cu emoția și reflecția.
În narațiunea „Întrebare fără răspuns”, autoarea
fixează o scenă aparent banală din parc, care capătă profunzime existențială.
Imaginea inițială – „Fântâna arteziană răspândea o răcoare plăcută. De pe iarbă
încă nu se ridicase roua” – creează o atmosferă calmă, aproape simbolică.
Copila Catinca formulează întrebări simple, dar esențiale: „– Tu ai mamă? – Nu.
– De ce? – A murit! – De ce?” În inocența ei, copilul încearcă să înțeleagă
moartea, iar bunica descoperă că marile adevăruri ale vieții nu pot fi
explicate pe deplin. Finalul concentrează emoția întregului text: „Eram acolo
în parc, jucam pietricelele, începutul cu sfârșitul.”
Întâlnirea dintre copil și bunică devine
întâlnirea dintre începutul și amurgul existenței.
În „Catinca și E-urile”, umorul izvorăște din
interpretarea literală a explicațiilor oferite de adult. După ce bunica îi
spune că aditivii alimentari sunt nocivi, copilul își construiește propria
regulă de viață: „Din acea zi, Catinca mânca numai ce voia. Ce nu-i plăcea
spunea că are E-uri...” Situația dezvăluie modul în care copiii preiau și
adaptează informațiile lumii adulte, transformându-le în argumente convenabile.
O adevărată ars poetica a bunicii apare în „Bucuria
întoarcerii în timp”. Catinca își afirmă seriozitatea copilărească: „Am patru
ani și jumătate și vreau să fiu prima la grădiniță”, iar bunica îi răspunde
prin poezia „Copil de corcodușe”. Versurile „Nepoata mea mă trage înapoi,/ Cu
chipu-i blând și fin ca de păpușă” exprimă ideea fundamentală a cărții: copilul
devine puntea de întoarcere spre propria copilărie. Întrebarea Catincăi, „– Tu
vrei să fii iar copil?”, urmată de răspunsul simplu „– Da!”, rezumă nostalgia
luminoasă care străbate întregul volum.
În „Pan, Pan, Americano”, autoarea surprinde
fragilitatea percepției temporale la copil. Când bunica îi amintește Anastasiei
că avea șase luni, aceasta răspunde: „Nu aveam șase, că acum am 3... Mâine,
când am fost la Bobota, aveam 3...” Logica infantilă anulează succesiunea
timpului și construiește un univers propriu, în care trecutul și viitorul
coexistă firesc.
„Capra cu trei iezi” valorifică sensibilitatea
copilului în fața fricii. Anastasia refuză povestea clasică: „Nu, nu vreau, că
mi-e frică de lup.” Bunica înțelege că literatura trebuie adaptată universului
afectiv al copilului, iar gestul ei devine expresia unei pedagogii a tandreții
și a protecției.
În „Duminica Floriilor petrecută cu nepoatele”,
sacrul și cotidianul coexistă armonios. În timp ce bunica explică
personalitatea lui Valeriu Anania, Anastasia mută discuția în realitatea
imediată: „Și mama se duce la serviciu în fiecare zi, acolo, la școală!”
Replica produce efect comic, dar arată și felul în care copilul traduce orice
concept prin raportare la propria experiență.
O altă mostră de umor involuntar se regăsește în
„Anastasia și politica”. Copila formulează judecăți categorice despre lumea
adulților: „Tu l-ai votat, eu nu l-am votat...” sau „Păi, nu e românește, e
austriac...” Culmea ingenuității apare însă în concluzia: „Păi, sigur că nu are
copii Iohannis, pentru că nu bărbații fac copii, numai mamele fac copii...”
Copilul interpretează realitatea prin logica proprie, iar autoarea surprinde cu
finețe acest mecanism al gândirii infantile.
În „Rochița de Paști”, rolurile se inversează.
Anastasia îi oferă bunicii o lecție de cumpătare: „Tu ești cam cheltuitoare și
trebuie să ai bani pentru sărbătoarea Paștelui.” Copilul devine vocea
înțelepciunii practice, iar observația sa dezvăluie atenția cu care îi
urmărește comportamentul.
Partea dedicată lui Ștefănel aduce o nouă
dimensiune a universului familial. În deschiderea ciclului, autoarea
mărturisește: „Pe noi, bunicii, ne-a buimăcit. Am luat viața de la început.”
Formula exprimă perfect sentimentul renașterii afective pe care îl aduce
apariția unui nepot. În „Două zile cu Ștefănel...”, râsul copilului în fața
frunzelor de liliac devine spectacolul miraculos al descoperirii lumii.
În „Surpriza”, gestul de a alege cartea „Te
iubesc, mămico” din librărie sugerează sensibilitatea și afecțiunea sa
profundă.
În „Supa cu găluște”, ingenioasa strategie a
bunicii produce un efect comic memorabil: după fiecare înghițitură, copilul
merge „să se măsoare pe perete, să vadă dacă a crescut”.
În „Gândurile lui Ștefănel”, povestea biblică a
„mărului adamic” este reinterpretată prin glasul copilului: „A venit un șarpe,
fâș, fâș...” Narațiunea sacră este redusă la dimensiunile înțelegerii
infantile, fără a-și pierde farmecul și forța simbolică.
Întregul volum respiră autenticitate, căldură și
sinceritate. Titina Nica Țene își construiește universul narativ din secvențe
de viață aparent obișnuite, transformate prin sensibilitate, memorie și iubire
în pagini de mare căldură sufletească. Copiii devin purtătorii adevărurilor
esențiale, iar bunica este martorul privilegiat care le consemnează cu emoție
și talent. Cartea ilustrează triumful vieții asupra timpului, al iubirii asupra
singurătății și al inocenței asupra uzurii existențiale.
Prin candoarea dialogurilor, prin umorul spontan
și prin melancolia discretă care însoțește fiecare amintire, „Bunică de cinci
nepoți povestește pentru toți” se impune ca o carte a sufletului, în care
copilăria și bătrânețea se întâlnesc într-un spațiu al afecțiunii pure.
Autoarea își prelungește simbolic lumina amurgului prin ochii și glasurile
nepoților săi, iar cititorul descoperă că marile revelații ale vieții pot fi
ascunse în cele mai simple întrebări și în cele mai nevinovate răspunsuri.
Ștefania MARINEANU
