Cronica ședinței Cenaclului Scriitorilor din 14 februarie 2026

 „Dar ce-¬ţi pot spune eu despre Poezie?

Ce-ţi pot spune despre aceşti nori,

despre acest cer? Priveşte, priveşte,

priveşte-i, priveşte-l şi nimic mai mult.

Vei înţelege că un poet nu poate

spune nimic despre Poezie.

Să lăsăm asta criticilor şi profesorilor.

Nici tu, nici eu, niciun poet nu ştim ce este Poezia. ”

Federico Garcia Lorca

Sâmbătă –- 14.02.2026, orele 11, Sala „Ion Burnar”, Biblioteca Județeană „Petre Dulfu”, Baia Mare – a avut loc o nouă întâlnire a Cenaclului Scriitorilor din Maramureș. O zi nesperat de frumoasă pentru această dată, dar… poate, cei care sărbătoresc astăzi iubirea valentiniană au făcut o cerere specială, care se vede că a fost aprobată. De ce să ne deranjeze o zi minunată ce ne-a înviorat de la prima rază de soare. Ne-am propus să facem multe în sâmbăta aceasta. Pentru început, ne-am bucurat de prezența celor foarte tineri, dar și de seniorii prezenți. De unde să începem? Când fiecare ar vrea să fie primul care spune ce are pe suflet. Cum, nesperat, a venit domnul profesor Vasile Leschian i-am propus să își descarce tolba, nu cu povești ci, cu lucruri concrete despre scriitorul Marin Sorescu, pe care l-a cunoscut. După cum știm, la sfârșitul lunii februarie, se vor împlini nouăzeci de ani de la nașterea, celui care a fost membru al Academiei Române și ministrul Culturii. Cum Marin Sorescu nu a fost doar poet, prozator, dramaturg ci și artist plastic, profesorul Leschian ne-a trecut prin toate și desigur ar fi putut vorbi „zi de vară până seară”, dar noroc că februarie iernatică nu i-a permis. Mereu pe post de clopoțel, i-am mulțumit distinsului personaj băimărean și am pornit la drum. De la muzicologul și profesorul Ștefan Herțeg am aflat lucruri interesante despre omul Marin Sorescu, auzite, de profesorul Herțeg, de la prietenul său, regretatul artist Dumitru Fărcaș. Au dat glas versurilor soresciene poeții: Șarlota Lotica Vaida, Maria Bilțiu, Claudia Tomescu, Mihaela Poduț-Ienuțaș, Remus Rogojan. Au intrat în dialog cu profesorul Vasile Leschian: epigramistul Ioan Șiman, jurnalistul Vasile Tivadar, editorul Vasile Lupșe. Profesorul Pamfil Bilțiu ne-a recitat două poezii cunoscute de ale lui Ion Minulescu, pe care le-am fi vrut păstrate pentru luna mai, dar nu strică o repetiție. Nu le voi deconspira, nu vreau să aducem nori pe cerul îndrăgostiților. Desigur familia : Maria și Pamfil Bilțiu ne-a invitat la lansarea volumului nou apărut, vineri, orele 13, la Sala de Conferințe a bibliotecii Au citit din creație proprie: Flaviu Claudiu Mihali, care ne-a adus cel mai recent număr al Revistei „Nord Literar”. Tot din creație proprie poeții: Ana Dorita Dobrican, Vasile Dan Marchiș, Nelu Danci, Conicica Gyöngyi, Melitta Raffaella Horincar, Florin Costea. Cum, astăzi este „Ziua Dăruirii de Cărți”, doamna Maria Gârbea a dăruit o carte poetului Gelu Dragoș, care în calitate de dascăl cu elev olimpic, a lipsit motivat. Dar, va fi prezent în 28.02. 2026, când va citi din creație proprie. Apoi, poeta Claudia Tomescu a citit și poezia „Celălalt” de Rosario Castellanos. Colegul Vasile Lupșe a dedicat câteva versuri, cunoscutei actrițe, Sanda Savolszky, fără să știe, tocmai astăzi este ziua ei de naștere. „La mulți ani”, dragă Sanda! Te așteptăm să asculți, pe viu, poeziile pe care le inspiri! Ne-am bucurat de prezența tinerei, Roberta Luciana Pop, chiar dacă s-a înfășurat în tăcere, de asemenea de prezența unui nou coleg: Vasile-Petru Tomai, de la care am primit două cărți. Mulțumesc! Vă așteptăm în continuare. Astăzi, se împlinesc nouăzeci și unu de ani de la nașterea poetului Grigore Vieru, am avut plăcerea să ascultăm o poezie, de a sa, în lectura poetei Mihaela Poduț-Ienuțaș. Încheierea a săvârșit-o tot profesorul Vasile Leschian. O încheiere-răspuns adresată fostului său director, prof. Ioan Șiman, responsabilul nostru cu „Prozodia”. Răspunsul a venit din volumul de poezii semnat Mihai Eminescu: „Odă ( în metru antic)”. A fost o întâlnire frumoasă în care unii au muncit, alții au primit cărți și flori, iar unele au primit în dar poezii. Țin să mulțumesc îndrăgostiților valentinieni pentru că ne-au dat voie să ne bucurăm de frumusețea acestei zile. Dragobetienii ne vor „aldui”, sperăm tot cu o zi minunată, abia pe 24 februarie. Dragi colegi, vă mulțumesc!

Floria Bud

președinte,

Cenaclul Scriitorilor din Maramureș

Foto: Vasile Tivadar, Flaviu Claudiu Mihali,Conicica Gyöngyi

In memoriam Grigore VIERU

 „- A, iubite, a,

Mai spune-mi ceva,

Că mi-i drag să-mi spui

Ce nu știu, drag pui,

Că mi-i drag să-ascult

De dragoste mult,

Haide, spune-mi cum se

Iubesc păsările.

- O, iubito, o,

Cred că tot ca noi”

(Grigore Vieru, „A, Iubite,)”

„Grigore Vieru (n. 14 februarie 1935, Pererîta, România – d. 18 ianuarie 2009, Chișinău, Republica Moldova) a fost un poet român din Republica Moldova. În 1993 a fost ales membru corespondent al Academiei Române.[4]

Biografie

Grigore Vieru s-a născut în data de 14 februarie 1935, în satul Pererîta, județul Hotin, Regatul României (astăzi raionul Briceni, Republica Moldova), în familia lui Pavel și Eudochia Vieru, născută Didic. A absolvit școala de 7 clase din satul natal, în anul 1950, după care urmează școala medie din orașul Lipcani, pe care o termină în 1953.

În anul 1957 debutează editorial (fiind student) cu o plachetă de versuri pentru copii, Alarma, apreciată de critica literară. În 1958 a absolvit Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău, facultatea Filologie și Istorie. Se angajează ca redactor la redacția numită revista pentru copii „Scînteia Leninistă”, actualmente „Noi”, și ziarul "Tînărul leninist", actualmente "Florile Dalbe" .

La 8 iunie 1960 se căsătorește cu Raisa Nacu (n. 5 septembrie 1930 – d. 26 octombrie 2024), profesoară de limba română și latină, și se angajează ca redactor la revista „Nistru”, actualmente „Basarabia”, publicație a Uniunii Scriitorilor din Moldova. Între anii 1960–1963 a fost redactor la editura „Cartea Moldovenească”.

La 16 iunie 1961 se naște primul copil, Tudor, astăzi medic chirurg la București. La 29 iunie 1965 se naște al doilea fiu al scriitorului, Călin, astăzi medic specialist în acupunctură.[necesită citare]

A fost un oaspete des al „Căsuței Poeziei” din satul Cociulia, raionul Cantemir. Tot aici scrie celebra carte pentru preșcolari „Albinuța”.

Anul 1968 aduce o cotitură în destinul poetului, consemnată de volumul de versuri lirice Numele tău, cu o prefață de Ion Druță. Cartea este apreciată de critica literară drept cea mai originală apariție poetică. În chiar anul apariției devine obiect de studiu la cursurile universitare de literatură națională contemporană. Trei poeme din volum sunt intitulate: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Brâncuși, iar alte două sunt închinate lui Nicolae Labiș și Marin Sorescu. Asemenea dedicații apar pentru prima oară în lirica basarabeană postbelică.” (Wikipedia)

Veșnică pomenire!

Florica BUD, președintele Cenaclului Scriitorilor Maramureș

BJPD BM. Agenda evenimentelor culturale din săptămâna 16 - 21 februarie 2026

Activități în bibliotecă

Miercuri, 18 februarie

orele 13.00 – 18.00, Sala de Conferințe

Asociația Medicală Catolică Maramureș în colaborare cu Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” organizează ediția a doua a simpozionului „Bolnav și medic, tot om, împreună în bucuria vindecării”.

Moderator: dr. Ileana Matei, medic primar anatomo-patolog. 

Temele discutate vor fi centrate pe relația dintre cadrele medicale și bolnavi, relație văzută din prisma eticii medicale și a moralei creștine. Dorim să creștem încrederea pacientului în deciziile medicului, care, făcând binele, își crește valoarea ca profesionist, dar mai ales ca om. Bucuria vindecării trupului este deopotrivă atât pentru tămăduit cât și pentru tămăduitor, cu atât mai mult când cei doi au o relație armonioasă.

Parteneri: Colegiul Medicilor din România, Ordinul Asistenților Medicali Generaliști, Moașelor și Asistenților Medicali din România.

 

Joi, 19 februarie

ora 17.00, Sala de Conferințe

Asociația „Oameni buni” – Filiala Maramureș în colaborare cu Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” organizează evenimentul  „Împreună pentru viață”, ediția a patra, în cadrul căruia va avea loc vernisajul expoziției de fotografie „On(Cool)Art” – Bodypainting pe cicatrici oncologice.

Moderator: Alina Daczer, președinta Filialei Maramureș a Asociației „Oameni buni”. 

 

Vineri, 20 februarie

ora 13.00, Sala de Conferințe

Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” organizează lansarea volumului „Troițele din județul Maramureș. Un tezaur de artă populară uitat”, autori cercetătorii Maria și Pamfil Bilțiu, volum apărut la Editura Cetatea Romei, Baia Mare, 2025.

Vor lua cuvântul despre carte și autori: prof. dr. Valeria Bilț, Gheorghe Pârja, ziarist și poet;

Moderator: prof. Vasile Leschian.

Stefan Selek

bibliotecar

Biblioteca Judeteana "Petre Dulfu" Baia Mare

Email: pr.bibliotecamm@gmail.com

 

Vicepremierul Barna susține că acum nu-i momentul ca UDMR să iasă de la guvernare...

UDMR vorbește despre ieșirea de la guvernare, în contextul tensiunilor tot mai mari din coaliție. Vicepremierul Tánczos Barna a fost întrebat dacă partidul său se pregătește să iasă de la guvernare.

„Nu cred că este momentul să ieșim de la guvernare”, a răspuns vicepremierul din partea UDMR. Tánczos Barna a făcut declarația în cadrul unei emisiuni a postului de radio Europa FM.

„Nu s-a pus problema ieșirii, cu siguranță suntem într-o perioadă complicată, este destul de greu să duci această povară din punct de vedere politic”, a explicat liderul UDMR.

„Nu cred că este momentul să ieșim de la guvernare, trebuie să ducem această povară provocată de guvernele precedente (...) s-a întins coarda la maximum (...) am revenit pe un făgaș de încredere pe plan internațional”, a adăugat Tánczos Barna.

El a spus că Guvernul pregătește mai multe reforme și a cerut politicienilor să fie calmi. „Acum trebuie să rezolvăm și problema de la noi de acasă (...) Ne ar ajuta un pic de liniște”, a precizat Tánczos Barna.

Coaliția de Guvernare este formată din PSD, PNL, USR, UDMR și este susținută de reprezentanții minorităților naționale, altele decât cea maghiară.

C.L.

Gheorghe Piperea: Hai Liberare!

 

Astăzi am fost la Tribunalul București și am pledat în speța în care am cerut, în numele a 5 consilieri municipali, suspendarea efectelor Hotărârii CGMB din 23 decembrie 2025 prin care s-au stabilit taxe exagerat majorate pe proprietățile bucureștenilor. Este vorba de unul dintre numeroasele procese în care se pune în discuție legitimitatea taxelor bolojaniene.

Instanța a amânat pronunțarea pentru data de 18 februarie 2026.

Precizări:

-dacă se admite cererea și instanța ține cont de calitatea de consilieri generali a reclamanților, efectele se suspendă pentru toți bucureștenii; dacă, dimpotrivă, instanța ține cont doar de calitatea de proprietari de imobile sau de mașini a reclamanților, efectele se suspendă doar în favoarea reclamanților;

-dacă se admite cererea în privința hotărârii referitoare la bucureșteni, sentința nu are efecte directe pentru toate localitățile (fiecare hotărâre de UAT în parte trebuie atacată pentru a se obține suspendarea), dar poate fi un bun precedent și pentru celelalte localități ale țării;

-evident, este valabilă și reciproca: o soluție negativă în 18 februarie 2026, pronunțată la București, va avea impact de precedent judiciar în toată țara.

În vremuri în care anumite partide politice, premierul, președintele, corul lor de consultanți, consilieri și susținători, precum și ONG – urile progresiste îi pun la colț pe judecători, făcând ca încrederea în justiție să tindă către zero, noi ne manifestăm, dimpotrivă, încrederea în justiție.

Este o cerință crucială pentru statul de drept – cetățenii, politicienii și avocații trebuie să aibă încredere în justiție.

Este, de altfel, o cerință sanitară pentru o societate aflată în pragul exploziei sociale și a falimentului – când drepturile și libertățile cetățenilor nu sunt respectate automat și de bună voie de puternicii zilei, ceea ce îi rămâne unui cetățean simplu sau unui antreprenor ori unei persoane care realizează venituri din activității independente este să apele, ca ultim resort, la sistemul de justiție.

Reamintesc ce spune art. 1 alin.3 din Constituție: Statul român este un stat de drept, democratic și social, în care dreptatea și demnitatea umană sunt valori garantate.

Ei bine, justiția este cea care asigură efectivitatea acestei garanții, în ultimă instanță.

De aceea, omul rațional nici nu poate gândi altfel: pacea socială nu se poate re-asigura decât prin apelul la justiție, iar apelul acesta presupune încrederea în judecători.

Hai Liberare!

Autor: Gheorghe Piperea

Declarația zilei - Sebastian BURDUJA

 

„La stat lucrează 3 tipuri de oameni: fie incompetenți, atât merită ei pe lună – 1.000–1.800 de euro, dar nici nu ai ce face cu ei, oameni care își completează veniturile din surse ilegale, deci hoți, că nu pot să trăiască cu un salariu, și oameni nebuni. Nebuni pentru că sunt corecți, nu fură și trăiesc cu o mie de euro, cu niște răspunderi imense, din dorința de a lăsa ceva pentru România”.

Ilie, dragă Ilie

 

Îți scriu această scrisoare de aici, de la Cluj, și ți-o trimit la București, nu din opoziție și nici ca „să te atac”, ci din amiciția celor peste 20 de ani de când ne cunoaștem. În memoria a peste două decenii, pe când împărțeam birouri de prefecți și visuri administrative. Când eu am fost „avansat” prin schimbare politică, iar tu promovat prin rotația destinului, de către Tăriceanu.

Îți scriu cu calm, dar și cu pixul ascuțit. Îți scriu din perspectiva unui liberal, ales direct de oameni – unul dintre „misoginii și labagii” din partid, neUSR-izat și nePSD-izat de peste două decenii, într-un județ fruntaș, de departe, în dezvoltare și proiecte.

Deși eu nu dețin adevărul absolut al soluțiilor și al măsurilor necesare, ca tine Ilie, țara noastră, privită prin prisma măsurilor pe care le văd, simt și aud public, pare că a devenit Republica Foarfecii…

În capitală s-a instalat o nouă disciplină olimpică: tăierea sincron. Se taie burse, ore, salarii, se taie posturi, se taie sporuri, se taie tot! Curând se va tăia din oameni, nu-i așa?!, căci e mai simplu – să tai din oameni decât din sisteme.

Foarfeca manevrată cu măiestrie, funcționează cu precizie chirurgicală acolo unde rezistența e mică: la studenți, la profesori, la funcționari, persoane cu dizabilități, la cei cu diverse afecțiuni, etc. La cei care nu au consilii de administrație blindate juridic și nu conduc regii și societăți de stat falimentare. La cei care nu se ocupă de fraudă în energie, gaz și alte domenii cu monopol de stat!

Găurile negre din companiile de stat stau liniștite, protejate de legislație, consilii, sinecuri și o misterioasă imunitate la reformă.

Curios, nu? România pare și Țara Găurilor Selective. Spui că trebuie reduse cheltuielile. Corect! Dar unde sunt cele mai mari găuri, văzute și știute de către toată lumea?

În companiile de stat cronic falimentare. În consiliile de administrație cu remunerații indecente. În pierderile istorice, acoperite din buget. În frauda din energie și gaze. În contracte păguboase și achiziții opace.

Acolo nu ajunge foarfeca. Acolo se poate ajunge doar cu un „proiect de țară”, asumat printr-o politică a „siguranței naționale” care să aducă plus valoare! Dar proiectul de țară pare că a fost înlocuit cu proiectul de tăiere..

Dezvoltarea nu e contabilitate de avarie. Un guvern nu poate conduce o țară ca pe o firmă în insolvență permanentă.

Nu putem reduce România la o coloană de excel cu minusuri. România nu se dezvoltă din tăieri, ci din: Stoparea risipei reale, creșterea colectării din sursele existente, reforma dură a societăților de stat, eliminarea fraudei structural, Investiții care multiplică, nu doar compensează!

Altfel, vom ajunge performanți la austeritate și restanțieri la dezvoltare.

Dragă Ilie, niciun prim-ministru nu deține adevărul absolut. Nici soluția perfectă. Nici monopolul competenței.

Dacă majoritatea propriului partid ridică sprâncenele, poate problema nu e doar în mintea lor. Reforma impusă fără consens devine conflict. Iar conflictul economic devine stagnare.

Trăim într-o lume a ironiei care devine istorică. Se taie burse, dar nu se trec cu vederea pierderile cronice. Se reduc sporuri, dar nu se reduc consilii. Se vorbește de eficiență, dar se menține ineficiența structurală. E ca și cum ai încerca să salvezi o navă aruncând pasagerii peste bord, dar lăsând găurile din vas neacoperite.

Concluzii mele dure și limpezi:

Reducerea cheltuielilor este necesară, dar prioritar acolo unde sunt pierderile sistemice, nu unde rezistența e mică.

Creșterea veniturilor statului trebuie să vină din colectare eficientă și din eliminarea fraudei, nu doar din restrângerea cheltuielilor sociale.

Reforma companiilor și regiilor de stat trebuie tratată ca problemă de siguranță națională.

Fără stoparea risipei structurale, orice austeritate este doar cosmetică și temporară.

Guvernarea prin tăieri exclusive nu produce dezvoltare, ci resentiment social.

Un guvern trebuie să fie suportabil pentru popor. Altfel, legitimitatea se erodează mai rapid decât deficitul și dispare.

Întrebarea esențială, dragă Ilie. Dacă reformăm doar pe cei care nu se pot apăra, dar menținem privilegiile structurale intacte, pentru cine conducem această țară?

Amicul tău, Alin.

(Alin Tișe, PNL, președinte al CJ Cluj)

Piste pentru bicicliști cu mare risipă de bani

Guvernele lumii încurajează mersul cu bicicleta, care aduce beneficii pentru sănătate și contribuie la reducerea poluării, se mai ușurează și traficul rutier. Și în țara noastră se iau măsuri pentru încurajarea mersului cu bicicleta. Da, și la Baia Mare. Lăudabilă este hotărârea Primăriei de a se construi piste pentru bicicliști de-a lungul râului Săsar, lucrare în curs de executare. Se lucrează acum la piste și în zona Statuii Ostașului Român, ca și pe lângă Câmpul Tineretului. Dar cum se fac aici pistele? Este spart asfaltul (care este în stare bună) de pe aleile largi și lungi, se sapă sub asfaltul scos până la adâncimea de jumătate de metru, spațiul rezultat în urma săpării se umple cu pietriș, nisip, se cilindrează, se toarnă și beton (?), se montează borduri la nivelul aleilor, în mijlocul lor (!), pentru delimitarea pistei de către alei, se va turna asfalt, se vor face marcaje pentru circulația cu bicicleta. Uf, o mulțime de lucrări foarte costisitoare. De ce o fundație atât de solidă la o pistă, pentru un biciclist care nu cântărește tone? Doar bicicliștii nu se dau cu tancurile! Pe aceste alei, de la Statuia Ostașului Român și Câmpul Tineretului, pistele se puteau amenaja mult mai simplu, fără cheltuieli aiurea. Cum? Cu niște marcaje vopsite pe asfalt... Pistele din zonă ar fi putut fi făcute cu doar câțiva lei, nu cu un sac de bani. Aici nu ne aflăm în situația pistelor care se fac pe pământ gol, cum sunt malurile râului, unde, într-adevăr, sunt necesare săpături, borduri, pietriș, cilindrări, asfalt, marcaje etc.

Text și fotografii de Alec PORTASE

„Chirurgii metalului”

 În trecut, strungarii români erau considerați „chirurgii metalului”. Un strungar experimentat putea prelucra o piesă cu toleranțe de ordinul sutimilor de milimetru doar din măsurători manuale și simț mecanic. Nu existau afișaje digitale sau CNC-uri moderne în multe ateliere, dar existau ceasuri comparatoare, micrometre și o experiență acumulată în mii de ore de lucru. O piesă ieșea bună nu pentru că așa spunea calculatorul, ci pentru că omul știa exact cât „mai ia” din material.

Instrumentul principal al acestor meseriași nu era doar mașina, ci șublerul și micrometrul mecanic. Citirea noniusului (scara gradată fină de pe instrument) necesita o vedere excelentă și o înțelegere matematică rapidă. Strungarul nu citea o valoare pe un ecran, ci interpreta alinierea unor linii fine gravate pe metal, simțind la mână presiunea corectă de strângere a instrumentului. O strângere prea puternică putea deforma piesa sau instrumentul, falsificând măsura cu acele câteva sutimi vitale.

Ascuțirea cuțitelor de strung era o artă în sine, adesea mai importantă decât operarea propriu-zisă. Înainte de apariția plăcuțelor amovibile moderne, strungarul își poliza singur bucățile de oțel rapid (HSS) la polizor. Unghiurile de tăiere, de așezare și de degajare erau realizate „din ochi”, dar cu o precizie geometrică adaptată perfect materialului pe care urma să-l așchieze. Un cuțit ascuțit corect scotea un șpan continuu, albastru sau auriu, și lăsa o suprafață oglindă, în timp ce unul greșit vibra și rupea fibra metalului.

Cunoașterea materialelor se făcea senzorial, nu doar teoretic. Un bun meseriaș știa ce fel de oțel are în mandrină după felul în care suna primul contact cu scula sau după culoarea scânteilor. Fonta se prelucra sec și făcea praf negru, bronzul aluneca și scotea șpan mărunt, iar oțelurile aliate cereau răbdare și emulsie de răcire. Această bibliotecă mentală de reacții ale materialelor îi permitea să ajusteze turația și avansul instantaneu, prevenind distrugerea piesei.

Compensarea jocurilor din mecanismele strungului era o lecție de fizică aplicată. Orice utilaj mecanic, oricât de bine întreținut, are o mică eroare la inversarea sensului de mișcare (backlash). Strungarii știau instinctiv că, dacă au dat manivela prea mult înainte, nu pot da pur și simplu înapoi la cota dorită. Trebuiau să retragă sania mult mai mult și să revină pe sensul de așchiere, „anulând jocul”, pentru a fi siguri că vârful cuțitului este exact unde trebuie.

Dilatarea termică era un inamic invizibil pe care îl gestionau cu răbdare. În timpul prelucrării, frecarea genera căldură, iar piesa se dilata. O cotă măsurată pe o piesă fierbinte ar fi fost greșită după răcire (piesa ar fi devenit mai mică). La cotele finale, de mare precizie, strungarul oprea lucrul, lăsa piesa să ajungă la temperatura camerei și abia apoi dădea „șpanul de finisare”, asigurându-se că dimensiunea va rămâne corectă și la montaj.

Realizarea filetelor pe strungurile clasice (SN-uri) implica calcule matematice pentru „lira de roți de schimb”. Pentru a obține un pas atipic, strungarul trebuia să demonteze capacul lateral al mașinii și să combine roți dințate cu număr diferit de dinți, calculând raportul de transmisie. Nu selectai un program din meniu; construiai fizic lanțul cinematic care obliga sania să se miște sincronizat cu rotirea universalului.

Improvizația tehnică era esențială pentru piesele cu forme neregulate. Când o piesă nu putea fi prinsă în mandrina standard cu trei bacuri, se foloseau platouri cu patru bacuri independente sau dispozitive de fixare create pe loc. Centrarea unei piese brute, care nu era rotundă, se făcea cu acul de trasat și cu o răbdare infinită, reglând fiecare bac separat până când axa de rotație era perfectă, eliminând orice bătaie excentrică.

Sunetul și vibrația erau indicatori de performanță mai rapizi decât orice senzor. Strungarul stătea cu mâna pe batiul mașinii sau pe manivele și simțea rezonanța tăierii. Un huruit grav indica o sarcină prea mare sau un cuțit tocit, în timp ce un fluierat înalt semnala vibrații armonice care puteau lăsa urme urâte pe suprafață. Reacția de a opri sau de a modifica parametrii era reflexă, salvând adesea utilajul de la avarii majore.

Deși tehnologia a evoluat spre automatizare completă, principiile descoperite și rafinate de acești oameni stau la baza ingineriei moderne. Ei au demonstrat că precizia nu este doar o chestiune de echipament, ci de disciplină, înțelegere profundă a fizicii și respect pentru meserie. Multe dintre piesele realizate manual de ei funcționează și astăzi în angrenaje complexe, mărturie a unei calități obținute prin simț și inteligență practică.

Text preluat Internet

Maramureșul întinde o mână de ajutor Moldovei! Înfrățire cu ținutul în care s-a născut poetul Adrian Păunescu!

Consiliul Județean(CJ) Maramureș va sprijini Raionul Sîngerei din Republica Moldova în întocmirea documentațiilor tehnice pentru accesarea de fonduri europene, a informat, joi, președintele instituției, Gabriel Zetea, aflat într-o vizită în țara vecină.

„Am semnat acordul de înfrățire cu Raionul Sîngerei, iar prin acest pas, Maramureșul devine județul din România cu cele mai multe înfrățiri cu raioane din Republica Moldova. Un lucru care ne onorează și ne responsabilizează(...) Sîngerei este un raion în plină dezvoltare, cu ambiții clare în special în domeniul educațional.

Au solicitat sprijinul nostru pentru pregătirea documentațiilor tehnice și pentru atragerea de finanțări. Vom fi alături de ei. Pentru noi, aceste înfrățiri sunt punți între frați, între comunități care vorbesc aceeași limbă și împărtășesc același vis european', a afirmat Gabriel Zetea, într-o postare pe pagina sa de Facebook.

Președintele CJ a mai precizat că acordul de înfrățire a fost semnat în incinta Liceului „Mihai Eminescu” din Sîngerei.

„Momentul a fost unul profund emoționant. Acordul a fost semnat la Liceul 'Mihai Eminescu' din Sîngerei, după o depunere de flori la bustul poetului național. Elevii liceului au pregătit un program deosebit care a cuprins poezii și cântece patriotice, evocând simbolic Ziua Unirii Principatelor, un context care a dat și mai multă încărcătură acestui moment', a relatat Gabriel Zetea.

Conform acestuia, în discuțiile cu oficialii raionului a fost abordat subiectul parcursului european al statului moldovean.

„S-a vorbit despre parcursul european al Republicii Moldova, despre nevoia de parteneri strategici și despre rolul pe care Maramureșul îl poate avea în acest drum. Dar, dincolo de proiecte și strategii, s-a vorbit despre istoria noastră comună și dragostea pentru limba română, certitudini care nu au putut fi alterate de niciun regim.

În mod simbolic, am vizitat și Casa Memorială „Adrian Păunescu” din Copăceni, locul unde s-a născut scriitorul, unde am semnat în cartea de onoare și am vorbit despre el ca despre un poet unificator al limbii române”, a mai menționat președintele CJ Maramureș.

Camera de Comerț și Industrie Maramureș invită anual firme din Republica Moldova să participe la cel mai important târg economic din nord-vestul Românei, Târgul Rivulus Dominarum, organizat fără întrerupere din anul 1991.

CJMM

Baronul Gyula Milványi de Cseszneg: conducătorul maghiar al statului valah Principatul Pindului, în 1943

 

Numele de Principat al Pindului este uneori folosit în literatură și articolele de istorie pentru a se referi la încercarea de a crea un canton - stat autonom - sub protecția Italiei și cu implicarea subsidiară și discretă a României la sfârșitul Primului Război Mondial, în iulie și august 1917, de către vlahii din Samarina și alte sate în scurta perioadă de ocupație italiană a regiunii Gjirokastra și a zonelor din Epir. Odată cu retragerea imediată a italienilor, au apărut trupele grecești – fără a se opune nicio rezistență – și de atunci nu s-a mai menționat nicio activitate similară, până în 1941-1942, când teritoriile grecești au fost ocupate de Italia în contextul celui de-al Doilea Război Mondial, iar Alcibiade Diamandi , un vlah din Samarina, cu studii la București, a devenit un lider ce a acționat intens în Pind și Epir. În toamna anului 1941, Diamandi, cu sprijinul generalului Ruggiero, comandantul diviziei italiene „Forli” cu sediul la Larissa, a fondat „Legiunea”, un corp armat al cărui scop principal era înființarea unui Statul Autonom Koutso-Vlah cu titlul de „Principat al Pindului”, care ar fi trebuit să fie încorporat în „Italia Mare” după victoria Axei. (https://flight.com.gr/pringipato-pindou/). Acest stat autonom vlah a avut și un braț înarmat – ”Legiunea Romană”. Acest corp militarizat de „legionari” era format din săracii orașelor și ale zonelor rurale, din Tesalia și Macedonia de Vest. Tot felul de aventurieri, informatori ai poliției, hoți de capre și idealiști erau tentați de perspectiva gloriei personale, jafului și a impunității, fiind înrolați în detașamentele formate în Trikala, Elassona, Samarina, Grevena, Metsovo, Kalambaka, Larissa, Farsala (localități vlahe), care erau flancate de soldați și carabinieri italieni. În ciuda promisiunilor de beneficii materiale semnificative și în ciuda amenințărilor care erau adesea însoțite de abuzuri, destul de puțini vlahi au fost atrași în opinia istoricilor greci. În esență, din cei aproximativ 140.000 de vlahi (care în 1940 constituiau peste 25% din locuitorii Tesaliei) în ”Legiunea Romană”, la apogeul ei, nu erau înrolați mai mult de peste 1000 de oameni, înarmați și neînarmați. Liderul noului stat vlah prințul Diamandi vizita constant aceste zone, propovăduind renașterea „Legiunii a 5-a Romane” și încercând să recruteze vlahi în cadrul acesteia, fără prea mare succes. Încercările sale de a integra în grupurile sale armate ofițeri vlahi ai armatei grecești și alți membri proeminenți ai societății tesaliene de origine vlahă au eșuat. În acest context, trebuie însă să menționăm că autoritățile germane de ocupație au tratat toate aceste mașinațiuni italiene cu scepticism și suspiciune, deoarece, în adâncul sufletului, nu aveau prea multă încredere în aliații lor. Acest lucru a fost observat de mulți vlahi proeminenți, precum politicianul Averof Tositsas, care a îndrăznit, în ciuda cenzurii italiene, să publice articole în ziarele ateniene împotriva mișcării lui Diamandi. Situație complexă care a dus la un scandal de presă în arealul Pindului. (https://tokokkinotyri.blogspot.com/2011/01/5.html).

În iunie 1942, Diamandi a fugit în România fără a se mai întoarce în Grecia, după ce în urma unei discuții la Sinaia cu premierul român Mihai Antonescu și conducătorul statului, mareșal Ion Antonescu nu a primit sprijinul necesar. În special, generalul Ion Antonescu s-a opus vehement statului vlah din motive subiective de a nu deranja englezii la o eventuală ieșire din război. „Prințul” demisionar Alcibiade Diamandi a fost detronat de italieni în 1943. Ocupanții au acordat principatul vlah familiei maghiare Milvana Csezny, ca recompensă pentru ajutorul alimentar pe care această familie îl oferise armatei italiene. În ciuda acestui fapt, succesorii ei nu s-au preocupat niciodată de principat și probabil nici măcar nu știau încotro se îndrepta. Tronul a rămas fără cap până la sfârșitul Ocupației, când principatul a încetat oficial să existe. După sfârșitul războiului, Alcibiade Diamnadi a fost judecat în lipsă la Tribunalele Penale Speciale și condamnat la moarte de două ori de Curtea de Apel Larissa (deciziile nr. 35/1946 și 314/1947) și de două ori de Curtea de Apel Ioannina (deciziile nr. 9/1948 și 10/1948). Între timp, după ce comuniștii au preluat puterea în România, a fost arestat în 1948 și a murit câteva luni mai târziu, pe 9 iulie 1948, în timp ce se afla în mâinile securității comuniste române. Puțină lume însă știe că un baron maghiar a preluat conducerea statului valahilor din nordul Greciei – Principatul Pindului. Baronul Gyula Milványi de Cseszneg născut în anul 1914 și a fost un poet, traducător, om politic și a devenit principe maghiar al Principatului Pindului. Gyula István Cseszneky de Milvány a fost și a rămas o personalitate controversată și complexă a Europei Centrale în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Aristocrat maghiar, militar, diplomat și, pentru scurt timp, pretendent la un rol conducător în Balcani, Gyula Cseszneky s-a născut într-o familie aristocratică maghiară. Tatăl său, Ferenc Cseszneky, inventator și aristocrat sărac, era membru al vechii Case Cseszneky, iar mama sa, Mária Handzsák, era singura fiică și moștenitoare a unui bogat negustor de cereale de origine vlahă cu legături comerciale extinse în Austro-Ungaria și Balcani. După Primul Război Mondial, familia nobiliară maghiară a suferit pierderi importante: majoritatea proprietăților le-au fost confiscate de guvernul sârb, iar moartea tatălui, în 1924, a agravat situația financiară. În ciuda dificultăților, Gyula a excelat la școală și a manifestat un interes deosebit pentru literatură și poezie. Deși familia l-a încurajat inițial să urmeze cariera preoțească în cadrul Bisericii Romano-Catolice, el a renunțat la această idee și, beneficiind de o bursă oferită de familia Boncompagni, a plecat în Italia pentru a urma o școală militară. În Italia a intrat în cercurile elitei culturale și ale înaltei societăți prin intermediul contelui Enrico San Martino di Valperga, senator al Regatului Italiei și vechi prieten al familiei. Fascinat de cultura italiană, Cseszneky a tradus în limba maghiară mai multe poezii ale lui Gabriele D’Annunzio, pe care îl admira profund. Gabriele D’Annunzio a fost un poet patriot italian revizionist în care s-a regăsit nobilul ungur cu sânge vlah. Experiența Regenței lui D’Annunzio la Fiume pare să fi influențat ulterior ambițiile sale politice în Balcani. În 1940, în urma celui de-al Doilea Arbitraj de la Viena, Cseszneky, în calitate de ofițer de rezervă al armatei maghiare, a participat la anexarea Transilvaniei de Nord de la România. Pentru curajul său, regentul Miklós Horthy i-a acordat titlul de Vitéz, precum și Medalia Comemorativă pentru Eliberarea Transilvaniei și Medalia pentru Curaj. După prăbușirea Iugoslaviei în 1941 și crearea Statului Independent Croația, prințul italian Aimone, Duce de Spoleto — nepot al regelui Victor Emmanuel al III-lea — a fost ales rege al Croației sub numele de Tomislav al II-lea. Cseszneky, vorbitor fluent de croată, italiană, germană și maghiară, și cunoscut al prințului din perioada petrecută la Roma, a fost numit aghiotant și consilier privat al noului monarh. Totuși, întrucât regele nu a ocupat efectiv tronul la Zagreb și dezamăgit profund de brutalitatea regimului Ustaș, Cseszneky a părăsit serviciul regal. În august 1943, sprijinit de influențele sale italiene din Balcani, Gyula Cseszneky a fost proclamat Mare Voievod al Macedoniei și Regent al Principatului Pindului. Inițiativa a fost susținută apoi și de guvernul antifascist italian condus de Pietro Badoglio, care urmărea facilitarea evacuării trupelor italiene înainte de anunțarea armistițiului cu Aliații.

Planul său politic viza sprijinirea unei eventuale debarcări anglo-saxone în Balcani și crearea unei Macedonii independente și necomuniste, ale cărei granițe urmau să fie stabilite prin referendum. Însă intervenția Aliată nu a avut loc, iar în toamna anului 1943 zona a fost ocupată de Germania nazistă. Cseszneky a fost detronat și arestat de Gestapo, fiind ulterior eliberat la intervenția generalului Edmund Glaise von Horstenau. Deși monarhist conservator și anticomunist convins, Cseszneky nu a împărtășit antisemitismul nazist. În tinerețe a simpatizat cu unele elemente ale fascismului italian, însă a respins ideologia rasială. Una dintre surorile sale era căsătorită cu un evreu maghiar, care a devenit ulterior victimă a Holocaustului. În timpul scurtei sale guvernări în Macedonia de Vest, teritoriul valah a oferit pentru o perioadă un refugiu sigur comunității evreiești locale, formată în mare parte din evrei sefarzi vorbitori de ”ladino”. După căderea regimului său, aceștia au fost deportați de naziști în lagăre de concentrare. Se pare că Cseszneky a contribuit și la salvarea mai multor evrei din Croația și Ungaria, iar meritele sale au fost ulterior recunoscute în Israel. El era la curent cu planul secret al regelui Tomislav al II-lea de a încheia o pace separată cu Aliații și a servit drept intermediar între guvernul maghiar condus de Miklós Kállay și participanții la lovitura de stat Lorković–Vokić din Croația. După tentativa eșuată a lui Horthy de a scoate Ungaria din război, Cseszneky a fost din nou căutat de Gestapo. La sfârșitul războiului tânărul prinț s-a stabilit la Budapesta. În ciuda poziției sale anti-naziste, noul regim din Ungaria ocupată de sovietici l-a declarat „dușman al clasei muncitoare”, forțându-l să ia calea exilului. L-a însoțit pe fostul rege Tomislav al II-lea (Aimone, Duce de Aosta) în Argentina și și-a petrecut ultimii ani în America de Sud. A murit în Brazilia. Gyula Cseszneky rămâne o figură istorică neobișnuită cu o viață de poveste: aristocrat romantic maghiar influențat de idealurile naționaliste italiene, militar decorat, aventurier politic în Balcani și monarhist anticomunist care a încercat să navigheze printre marile forțe ale celui de-al Doilea Război Mondial. (https://en-academic.com/dic.nsf/enwiki/674447) Destinul său reflectă complexitatea și instabilitatea Europei Centrale și de Sud-Est în prima jumătate a secolului al XX-lea. Un nobil maghiar, care avea și sânge valah prin mamă, a condus ultimul stat românesc din Grecia – Principatul Pindului, astăzi ocultat de istoricii momentului.

Ionuț Țene

Întrebare: va mai exista țara asta peste încă o sută de ani?

Cunoaște toată lumea atitudinea lui Churchill când i s-a cerut să taie bani de la cultură pentru a asigura finanțarea războiului împotriva lui Hitler, iar Churchil a răspuns: Dacă tăiem banii de la cultură, pentru ce să mai luptăm?

Facem un salt din Marea Britanie și ajungem în România comunistă. Un președinte de CAP, care era un tovarăș de nădejdie al organizației de bază, a făcut carieră și a tot urcat până a ajuns la direcția de cultură a unui județ. Acolo a participat la un concert al filarmonicii și la final l-a chemat pe dirijor la el.

- Tovarășu’ dirijor! Am asistat la concertul vostru, dar eu cred că vă bateți joc de noi, de societate.

- Cum așa? Cum ați ajuns la concluzia asta?

- Tovarășu’ dirijor, nu încerca să mă aburești pe mine. Instrumentiștii ăștia trag chiulul. Cântă când și când, iar mai stau, iar mai suflă în goarnă câte puțin, iarăși mai stau, e acolo unul cu niște tobe, ăla a bătut de două ori; păi tovarășu dirijor, asta nu e bătaie de joc? Recunosc că sunt vreo doi la vioară care muncesc. Ăia trag cu arcușul aproape tot timpul. Dar spre exemplu, la pian, e acolo o muiere, care se uită în gol jumătate din timp. Și mai sunt trei, ăia cu dulapurile alea ca niște viori care stau în picioare. Nici ăia nu fac treabă. Păi la ce ești dumneata dirijor? Asta e o atitudine în care le dai voie oamenilor să-și facă de cap.

- Tovarășu’ secretar, dați-mi voie să vă explic! Așa este partitura!

- Ce să fie?

- Partitura.

- Ce e aia?

- Sunt... notele. Notele muzicale.

- Alea care le aveți voi pe niște foi volante?

- Da.

- Tovarășu dirijor, să-mi spuneți cine le scrie pe astea?

- Sunt mulți compozitori...

- Lasă-mă cu compozitorii! Cine scrie foile alea?

- Notele fac parte din compoziții... Compozițiile le fac compozitorii.

- Da?

- Da.

- Și astea de astăzi, cine le-a scris?

- Ludwig van Beethowen.

- Bine, ești liber! Să-l trimiți la mine pe Betovăn ăsta, că vă învăț eu să munciți cu respect pentru toată clasa muncitoare. Voi vă faceți aici că cântați, în timp ce oamenii muncii lucrează în oțelării, scot minereu, fac agricultură, voi trageți cu arcușu’ scârța – scârța și vreți salarii.

Venim în februarie 2026. Actorii să stea opt ore în teatru. Le punem un ceas cu cartelă să-și facă pontaj. Să vină toți de dimineață la servici. Cine a mai auzit să lenevești toată ziua pe-acasă. Ce? Lumea să muncească pe brânci ca să-și facă bani de-o pânie și actorii să se fofileze doar așa, prin societate? Și dacă muncesc peste zi, n-au decât să stea acasă seara. Și să pună spectacole în timpul zilei, când sunt la servici!

MIHAI NAE