Am o nesăbuită poftă de Clisura Dunării. În primul
rând, traseul este formidabil. Din
bătrânul Olănești s-o iau pe scurtătură de la Păușești Măglași până la
Bunești, drumul de la Rm. Vâlcea la Tg. Jiu.
De cum cotesc spre dreapta, văd un pustiu, pustiul
societății românești extins la modul general, adică o fostă firmă de prelucrare
a lemnului, cândva cu mulți angajați, dusă-n ruină de-o societate incapabilă de
ceva bun.
Și imaginarul meu drum spre Clisură continuă. Trec
pe lângă o plantație de muri a unui curajos întreprinzător. Frumoasă, să-i
trăiască! Anul trecut am cumpărat de-aici o lădiță cu mure. Un alt
întreprinzător, a „furat” cele văzute prin Spania și și-a dezvoltat o
crescătorie de măgari, de parcă n-am fi avut destui…
Acest individ vinde lapte de măgăriță și-i merge
destul de bine. Restul lumii „deștepte” de la noi a renunțat la creșterea
animalelor. (Bun îi ajutorul social-contra voturi). În satul natal nu găsesc pe
nimeni să vină să-mi ia lucerna (un car dodoloț), nici măcar cosită. Trec cu sfială
pe lângă drumul ce duce la schitul Jghiaburi și-mi continui drumul foarte
frumos. Trec pe lângă o livadă tânără de cireși și vișini. Iată că mai sunt
oameni normali, îmi zic!
Și iată-mă-n drumul ce duce spre orașul Brâncușului!
Ce frumos ar fi fost ca acesta să fie cu două benzi
pe sens! Nu știu aleșii noștri sufocați de minciuni și alte rele de așa ceva.
Dealul Pietrarilor, dealul Costeștiului, cel renumit
cu mineriadele de unde se vede-n dreapta mânăstirea Arnota, dar și celebrii
bolovani crescători, Trovanții se cațără pe ochi.
Nu pot să nu consemnez trecerea prin localitatea de
baștină a Mariei Lătărețu, unde edilii locali i-au amenajat o casă, în curtea
căreia se află un bust al celebrei cântărețe.
Și ca un portdrapel al culturii gorjene, naționale
și mondiale, brâncușiana Coloană a Infinitului mă salută maiestuos din partea
dreaptă.
Și… am intrat în Târgu Jiu (ce prieteni am, Doamne,
și aici), orașul fără de centură. Ca să-l străbați, trebuie să-l „spinteci”,
să-i numeri toate semafoarele, dar rămâi cu plăcerea că ai trecut pe lângă
marele parc gorjan care găzduiește monumentalele lucrări ale lui Brâncuși,
Poarta sărutului și Masa tăcerii, inundate de miros de mici și urină de la
restaurantul „necesar” al parcului.
Las în cele din urmă marele oraș al Gorjului,
Clisura Dunării mă cheamă!..
În zare, pe stânga, se văd Turcenii și Rovinarii,
celebrele surse de energie termoelectrică, la care iubiții conducători le-au
pus gând rău. De ce s-avem energia noastră când putem cumpăra, spun capetele
lor rase pe dinăuntru?
Drumul mă duce prin localitatea Buduhala, locul de
naștere al celebrului Cojin din melodia lui Ion Dolănescu.
Și drumul aleargă… aleargă… și ajung în orașul
minier (fost minier), că și pe acesta l-au distrus, Motru.
Ororile făcute de iubiții conducători, nu se
comportă cu ce ne-a lăsat Domnul, una dintre cele mai frumoase țări.
Pecetea modernismului Occidental și faptele
conducătorilor distrugători îmi apare-n fața locului, pe dreapta, la intrare în
orașul pe care-l iubesc atât de mult, Drobeta Turnu Severin. Este vorba de un
combinat la care rugina lucrează de zor, alături de altul, cel de Apă grea,
repet, puse la pământ și-n rugină de odioșii conducători.
Aceștia au fost în stare să lase-n frig pe timp de
iarnă orașul Severin, oprind și predând ruginii Combinatul de Apă grea, cel
care furniza energie termică orașului dunărean.
Ajung în dreptul valorosului cândva, Liceul Agricol
de la Halânga. Ce școală, ce școli am avut! Zăresc apoi în stânga casa
prietenului Florian Copcea, omul prin intermediul căruia am cunoscut
comunitatea românească din Serbia și Basarabia.
Și peisajul orașului se deschide ca o perdea de
flori angelice. Ochii-mi aleargă după Castelul de apă, cândva cea mai înaltă
clădire din oraș (Bravo edililor severineni că l-au păstrat, îngrijit și-l
oferă circuitului turistic) și după Dunăre.
Asta urmăresc de fiecare dată când lăuntricul mă
duce-n orașul plin de Dunăre.
Dar nu intru-n oraș, o cotesc dreapta pe centură,
deși… „nu fac centura”, ocolesc localitatea Schela Kladovei (ce dragă mi-a fost
odată această comună atunci, acum zonă metropolitană care era gata să mă
severinizeze!), ajung alături de ștrand și cu ochii pe Dunăre continui spre
colosul energetic Porțile de Fier 1.
Aici gândul mă duce la bunul prieten, Teo Pavelescu,
cândva director general al „Templului luminii”, Porțile de Fier 1 și 2.
Nu ajung însă aici, acum, că sunt nevoit să opresc
(în aval de P.F.1) unde trebuie să servesc masa, la celebrul vaporaș. O
saramură de pește cum n-am văzut mă așteaptă.
Ochii-mi trec Dunărea și încearcă să identifice, pe
malul sârbesc, casa prietenului frate, Myky Vasilievici, dar eu trebuie s-ajung
la Clisură.
Las în urmă vaporașul la care doream să ajung atât
de repede și pofticioasa saramură și-o-ntind spre Orșova. Ajung și mă-nchin în
fața Templului luminii, hidrocentrala Porțile de Fier 1, cea care a „rămas în
picioare” în ciuda tentativelor conducerilor postdecembriste de a o scoate la
vânzare, la fel ca toată Hidroelectrica. Îi deranjează tare pe iubiții
conducători lucrurile care merg bine și-apoi… au niște buzunare atât de
flămânde!…
O viață-ntreagă, peste 44 de ani, am lucrat în acest
domeniu, producerea de energie electrică în hidrocentrale.
Și drumul aleargă. Și mă duce. La un moment dat
ajung în dreptul mânăstirii Vodița, una dintre cele mai vechi atestate
documentar mânăstiri din țara noastră.
Deja Orșova se observă. Orșova cea nouă, pentru că
cea veche a-nghițito lacul de acumulare al celebrei hidrocentrale.
Îmi aduc aminte cum, cu ceva vreme în urmă, Dunărea
era plină de barje cu fierul vechi al industriei românești. Plângea sărmana
și-o durea cocoașa spinării de atâta industrie ce lua drumul portofelelor tare
flămânde ale iubiților conducători.
O cotesc la stânga spre noua Orșovă și ochii-mi se
reazemă de mânăstirea Sfânta Ana, cea cocoțată sus pe deal, ctitorie a
părintelui ziaristicii românești, Pamfil Șeicaru.
Dar nu urc la mănăstire, Clisura mă cheamă și-o
virez spre dreapta prin mijlocul Orșovei atât de dragi.
Și merg… și merg și de Dunăre tot nu mă saturi. O
liniște sufletească mă-nvăluie la vederea Cazanelor și, în sfârșit, mașina
consideră că am ajuns. „Trage pe dreapta”, se oprește și mă trimite să mă
minunez. Mă-ntâmpină marele nostru Decebal și mânăstirea Mraconia, cea
suspendată pe maul Dunării bătrâne.
Fac eforturi să mă satur de frumos, dar nu reușesc.
Și iar mă pun pe întrebări…
Ce-o zice duhul lui Decebal, cel care ne-a lăsat o
țară mare, frumoasă și bogată despre noi, cei care alegem numai nenorociți să
ne conducă și au făcut-o praf?
Mă uit în ochii lui și-i las iute-n jos.
Bună-i și o închinăciune la mânăstirea Mraconia și
mă hotărăsc s-o fac. Sunt înăuntru și parcă n-ar merge aici un blestem pentru
hoții care ne conduc.
Parcă mă-nvârt necontrolat și-n suflet mai este loc
de umplut cu frumuseți. Dunărea plimbă la deal și la vale cu fel de fel de
ambarcațiuni diverșii vizitatori ai zonei. Cineva îmi scrie că de frumos nu te
saturi niciodată.
Uite că nici
de urât nu ne săturăm, i-aș spune, dovadă fiind faptul că alegem numai
criminali să ne conducă. Avem frumos, dar ne inundăm cu urâtul.
Oricât aș încerca să mă satur de frumos, tot nu
reușesc și mașina-mi face cu ochiul.
-Omule, hai să mergem c-am mai fost pe-aici și vom
mai veni! Avem drum de mers, nu glumă și Herule de la Herculane ne așteaptă!
Parcă-ncărcat cu un regret că nu mai stau, mă urc în
mașină și… hai la vale, draga mea! Drumul fiind lung, renunț la urcușul la
mânăstirea Sfânta Ana, deși tare aș fi vrut s-o întâlnesc pe măicuța stareț,
veche cunoștință, un om deosebit.
De cum cobor în Orșova, o iau la stânga spre drumul
Severin–Timișoara pentru un popas la Herculane și numai bine că popasul se și
ivește chiar la picioarele bătrânului Hercule. Îmi aduc aminte cum cu puțină
vreme în urmă, tot aici la umbra lui Hercule, un polițist m-a întrebat:
-Ați mai venit pe la noi? (Probabil mă știa de la
Festivalurile Eminescu la care am participat de multe ori…)
-Da și-o să mai vin, i-am spus, acum însă, doar cu
gândul.
Stau cu ochii minții lângă statuie și văd cum, în
ultimul ceas, edilii din Herculane au pus osul la muncă și au modificat
fațadele superbelor clădiri din jurul statuii care ajunseseră în ruină.
Pe când finisarea lucrărilor la celebrele băi pe
unde au trecut regii, Eminescu și alte mari valori ale neamului?
Când va reînflori Băile Herculane?
Sătul, deși nu prea de frumosul de-aici, plec cu
mândra (mașina, ce credeți?...) din Herculane pe traseul minunat pe crestele
munților (drum asfaltat) spre orașul lui Brâncuși.
Cer a nu știu câta oară iertare Domnului că ne-a
dăruit atâtea bunătăți, atâtea frumuseți și noi ne batem joc de ele.
Un drum de-o frumusețe rară, un balsam al sufletului
și iată-mă în Baia de Aramă. Aici opresc să mă văd cu niște prieteni, dar și să
servesc un păstrăv la o păstrăvărie.
Timpul ucigașul ce gras îl plătim nu știe de așa
ceva și mă ia la goană. Una-două, am și ajuns în orașul lui Brâncuși.
De-aici, o aruncătură de băț, cca 100 de km și am
ajuns acasă.
„Călare” pe-o șa…
Puiu
RĂDUCAN
03052026-B.
Olănești
