Minaur Baia Mare a terminat pe locul al doilea la Cupa Potaissa

În zilele de 14 și 15 august, echipa masculină de handbal a CS Minaur a participat la Cupa Potaissa de la Turda, alături de AHC Potaissa Turda, ACS HC Buzău 2012 și CSM Vaslui.

În prima zi, Potaissa s-a impus cu 29-24 în fața celor de la CSM Vaslui, iar mai apoi, CS Minaur a învins cu 37-30 pe HC Buzău. Ziua a doua a debutat cu finala mică, unde HC Buzău a întrecut-o pe CSM Vaslui cu 38-23 și a terminat pe locul al treilea. A urmat finala mare, între Potaissa și CS Minaur, două echipe care se cunosc destul de bine.

Prima repriză a fost una bună, încurcată doar de cei doi fluierași, cam găzdari, deși era doar un meci de pregătire. A fost echilibru la început, apoi Potaissa a jucat mai bine, s-a dus la 1-3 goluri distanță, pentru ca ultimele 10 minute să aparțină băieților noștri, care au intrat la cabine cu avantaj de două goluri, 15-17. În minutul 13 Nagy a primit cartonaș roșu, iar un fault similat la semicercul advers a adus doar o eliminare.

În partea a doua am mers bine până în minutul 40, am condus la 2-3 goluri, mai apoi gazdele au egalat, iar în ultimele minute au trecut la conducere, dar nu cu mai mult de un gol. Am avut 29-28, dar n-am gestionat bine finalul (pași de două ori!) și gazdele s-au impus cu 31-29. Un turneu extrem de util, cu meciuri tari, care ne arată pe unde suntem cu pregătirea.

Potaissa Turda – CS Minaur Baia Mare: 31-29 (15-17)

Minaur: Darius Makaria (4 intervenții), Cristian Sîncu (8 intervenții), Barna Buzogany – Tudor Botea 5, Mamadou Diocou Lamine 11, Robert Nagy, David Pavlov, Antonio Bordeanu, Milan Kotrc 1, David Moldovan, Edin Klis 1, Hugo Forsberg 5, Kristian Turmo Lornstad 1, Dragoș China, Roberts Rancarns, Viorel Fotache 2, Lucas Sabou, Erik Pop 1, Alexandru Stanciu 2. Oficiali: Nuno Miguel de Melo Farelo, Mihai Bușecan, Sebastian Albu, Răzvan Pop, Raul Nistor.

Cristi SOMEȘAN

Polonia va avea cea mai mare armată din Europa!

Polonia își accelerează planurile de consolidare a forțelor armate, iar premierul Donald Tusk susține că țara va avea în curând cea mai mare armată din Europa. Declarația a fost făcută sâmbătă, 15 august, de Ziua Forțelor Armate Poloneze, într-un moment în care Varșovia își intensifică investițiile în apărare.

Tusk a transmis că obiectivul Poloniei este să evite un nou război, însă consideră că acest lucru poate fi garantat doar de o țară capabilă să se apere și să descurajeze un eventual agresor.

„Armata noastră va fi în curând cea mai mare din Europa”, a declarat premierul polonez, subliniind că Varșovia construiește deja o forță militară care ar putea avea un rol decisiv în securitatea regiunii, atât prin efective, cât și prin nivelul de modernizare.

Mesajul premierului vine într-un context regional marcat de războiul din Ucraina și de preocupările tot mai mari privind securitatea flancului estic al NATO. Polonia are graniță atât cu Rusia, prin regiunea Kaliningrad, cât și cu Belarus, aliat al Moscovei.

Varșovia a investit masiv în ultimii ani în armament și în creșterea capacității de apărare, considerând consolidarea frontierei estice o prioritate strategică. Tusk a prezentat patru elemente pe care le consideră esențiale pentru securitatea țării: protejarea frontierelor, alianțele internaționale, investițiile în apărare și o economie puternică.

Premierul polonez a vorbit și despre rolul Varșoviei în NATO și despre relația cu Statele Unite și aliații europeni. Tusk a afirmat că Polonia a contribuit la menținerea unității Alianței Nord-Atlantice și a respins ideea că țara sa ar trebui să aleagă între Statele Unite și Europa. El a transmis că Varșovia vrea să rămână un aliat puternic și bine pregătit atât pentru SUA și Canada, cât și pentru partenerii europeni.

În discursul său de Ziua Forțelor Armate, Tusk a insistat că obiectivul Poloniei nu este declanșarea unor noi conflicte. „Nu mai vrem alte bătălii”, a spus premierul, adăugând însă că, dacă țara va fi nevoită să intre într-un conflict, trebuie să fie pregătită să-l câștige.

Potrivit lui Tusk, adevărata descurajare vine din capacitatea unei țări de a se apăra, dar și din independență și suveranitate. Data de 15 august are o puternică semnificație pentru Polonia. Ziua Forțelor Armate Poloneze marchează și victoria din Bătălia de la Varșovia din 1920, una dintre confruntările decisive ale războiului polono-bolșevic.

Polonia își construiește una dintre cele mai puternice armate din Europa, pe fondul schimbărilor profunde de securitate produse de războiul Rusiei împotriva Ucrainei.

C.L.

Tradiție, credință și identitate românească peste ocean-Cleveland, SUA

La mii de kilometri de România, în inima comunității românești din Cleveland, Maramureșul este, în aceste zile, mai mult decât o regiune de pe harta țării. Este cântec, port popular, fotografie, credință și memorie – o parte vie a identității românești, dusă peste ocean și împărtășită cu românii din diaspora și cu publicul american.

Cu prilejul hramului Catedralei „Adormirea Maicii Domnului”, comunitatea românească din Cleveland s-a reunit la Vecernia Mare, la Paraclisul Maicii Domnului și la Sfânta Liturghie Arhierească, săvârșită de Preasfințitul Părinte Andrei, Episcopul de Cleveland. După Sfânta Liturghie, Catedrala, împreună cu Asociația „Unirea”, a găzduit un simpozion dedicat culturii și identității românești.

Cu acest prilej, au fost oferite mai multe volume reprezentative pentru spiritualitatea și cultura românească: culegerea de pricesne, cântece religioase și colinde „Cânta-voi Dumnezeului meu”, semnată de prof. Gheorghe Gh. Pop, monografia Centrului Cultural-Pastoral „Sfântul Iosif Mărturisitorul” din Sighetu Marmației și volumul de poezii religioase „Passiflora”, al scriitorului Ioan Dorel Todea.

Catedrala „Sfânta Maria” din Cleveland, fondată în 1904 de un grup de 101 imigranți români, este unul dintre cele mai importante repere ale comunității românești din Statele Unite. Complexul cuprinde catedrala, școala parohială, muzeul de artă etnică, biblioteca și arhiva, constituind, de-a lungul timpului, un adevărat centru de conservare și transmitere a identității românești.

Pentru comunitatea românească din Cleveland, asemenea întâlniri au o semnificație care depășește cadrul unui festival sau al unei simple manifestări culturale. Ele reconstruiesc, simbolic, legătura cu locul de origine și creează un spațiu în care memoria, credința și tradiția pot fi transmise copiilor și tinerilor născuți departe de România.

În perioada 14–23 august 2026, Cleveland găzduiește programul internațional „Identitate românească prin cultură”, dedicat Anului Brâncuși, împlinirii a 70 de ani de la aderarea României la UNESCO și aniversării a 160 de ani de existență a Academiei Române. Proiectul, organizat de Asociația Culturală „Unirea”, cu finanțarea Ministerului Culturii și sub patronajul Comisiei Naționale a României pentru UNESCO, propune publicului american o întâlnire cu România autentică, prin cultură, tradiție și educație.

„Cultura este una dintre cele mai puternice punți dintre România și românii de pretutindeni”, spune prof. dr. Ion Iuga, principalul coordonator și organizator al prezenței, pentru a treia oară, a unui grup maramureșean la Cleveland. Iar la Cleveland, în aceste zile, această punte este construită din cântec, credință, imagine, port popular și memorie.

Un loc aparte în acest program îl ocupă Maramureșul, reprezentat prin grupul „Comorile Izei”, coordonat de prof. dr. Ioan Iuga. Tinerii artiști aduc la Cleveland cântecul, portul popular și spiritualitatea maramureșeană, demonstrând că tradiția nu este doar o moștenire a trecutului, ci poate deveni o punte către viitor. Lor li s-a alăturat Ansamblul Folcloric Românesc „Ceata”, într-o serie de momente artistice menite să apropie generațiile tinere de valorile culturale românești.

Unul dintre momentele importante ale programului este expoziția de fotografie „Maramureșul – spațiu al identității și continuității culturale”, realizată de prof. Daniel Todea. Prin imaginile sale, publicul din Statele Unite este invitat să descopere bisericile de lemn, portul tradițional, meșteșugurile, obiceiurile și oamenii Maramureșului. Fotografia devine astfel un limbaj prin care o lume aflată la mii de kilometri distanță poate fi cunoscută și înțeleasă.

Maramureșenii au venit la Cleveland nu doar să prezinte o tradiție, ci să o trăiască împreună cu cei care, asemenea lor, poartă România în suflet. Iar sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului a fost cadrul în care această întâlnire a căpătat cea mai profundă semnificație: credința îi adună pe oameni împreună, iar tradiția îi ajută să nu uite de unde au plecat.

Dorel TODEA

Taragotistul Dumitru Dobrican a primit titlul de Cetățean de Onoare al Maramureșului chiar de ziua lui!

Consilierii maramureșeni au decis, în urmă cu o lună, să acorde titlul de cetățean de onoare al Maramureșului pentru taragotistul Dumitru Dobrican. Propunerea a venit din partea Ansamblului Folcloric Național Transilvania.

Atunci s-a convenit ca distincția să îi fie acordată lui Dumitru Dobrican, în ziua de 15 august când e Ziua Maramureșului și... ziua de naștere a artistului.

Ziua de 15 august, praznicul Adormirii Maicii Domnului, a fost una cu o încărcătură aparte pentru Maramureș și pentru unul dintre oamenii care, prin talent, discreție și dăruire, au făcut ca glasul acestui ținut să se audă dincolo de hotarele lui.

În cadrul Zilei Naționale a Maramureșului, eveniment desfășurat pe scena din centrul orașului Târgu Lăpuș, maestrului taragotului maramureșean Dumitru Dobrican i-a fost conferit titlul de Cetățean de Onoare al Județului Maramureș. Distincția i-a fost înmânată de președintele Consiliului Județean Maramureș, Gabriel Valer Zetea.

Momentul a fost cu atât mai special cu cât maestrul Dumitru Dobrican și-a sărbătorit chiar în această zi ziua de naștere. O zi în care Maramureșul și-a sărbătorit valorile, tradițiile și oamenii s-a transformat, firesc, într-un moment de recunoștință pentru unul dintre cei mai autentici păstrători ai muzicii tradiționale maramureșene.

Dumitru Dobrican este un om modest. Poate chiar prea modest pentru valoarea pe care o are. Nu a căutat niciodată lumina reflectoarelor, iar muzica sa a vorbit în locul său. Tocmai de aceea, recunoașterea este cu atât mai importantă: este o formă de respect pe care Maramureșul i-o datorează unui om care și-a pus întreaga viață în slujba cântecului tradițional.

Repertoriul interpretat de Dumitru Dobrican este folosit inclusiv în Australia în cadrul unor programe de meloterapie, o mărturie impresionantă a forței pe care muzica sa o poate avea asupra oamenilor. Este, poate, unul dintre cele mai frumoase motive pentru care această distincție trebuia să vină.

Și este bine că Maramureșul îi recunoaște valoarea incontestabilă acum, cât timp îl avem printre noi și cât timp îi putem spune, față în față, cât de mult înseamnă pentru cultura acestui ținut.

Pentru că există oameni pe care avem tendința să-i prețuim abia după ce nu-i mai avem. Dumitru Dobrican este unul dintre acei oameni a căror valoare merită spusă cu voce tare, astăzi.

Gr. C.

E ca și cum i-ai cere unui mort să se sinucidă

Citesc că premierul României s-ar fi întâlnit în secret cu președintele CCR înainte ca CCR să se pronunțe în dosarele în care parlamentarii PNL (partidul premierului) au atacat legile de reformă pentru PNRR.

AȘA DA! In sfârșit, un om asumat! De astfel de oameni are nevoie România! De oameni responsabili, gospodari, eficienți, de oameni de acțiune, care iau problema în propriile mâini când interesele sunt majore. În sfârșit, cu astfel de oameni la conducerea țării, putem spera că ne facem bine!

Dacă această știre se confirmă, premierul demis al României a mai câștigat un fan. Nu poți aștepta pasiv să vezi ce soluție pronunță CCR în dosarul în care partidul pe care îl conduci e autor al sesizării!

De asta am ajuns unde suntem, de la femeile din Prostia omenească a lui Creangă, care boceau așteptând ca mâța să dărâme drobul de sare peste copil, până la oamenii de stat care au așteptat liniștiți ca instituțiile statului să acționeze de capul lor.

Nu se mai poate așa în continuare, dacă vrem ca țara asta să își mai revină vreodată! Pentru asta avem nevoie de un Cârmuitor. Să ne arate, să ne conducă să ne mâne pe calea cea dreaptă! Trebuie să renunțăm la ifose inutile precum independența justiției, independența CCR ori separația puterilor în stat, dacă ne dorim progresul!

Și, în plus, când CCR are de ales între milioanele de euro din Sfântul PNRR, ridicat de către premier la rang de stindard în ultimul an, pe de o parte, și interesele partidului condus de același premier, pe de altă parte, cine ar putea fi mai potrivit să-i explice cum și ce e de făcut decât însuși premierul?

Daca nici acum, când țara are nevoie de lumina sa, acesta nu se implică, atunci când? Și dacă nu el, direct implicat și interesat în dosarele CCR nu o face, atunci cine?

Am văzut comentarii răutăcioase, cum că „A sunat Ilie la CCR”. Nu! Fals! Premierul României nu sună ca să-și rezolve problemele din dosare. Premierul cheamă la raport. Asta înseamnă să fii premier responsabil și asumat! Și când nu vine muntele la Mahomed, se duce Mahomed la munte.

Am citit și idei năstrușnice cum că, pentru asta, premierul ar trebui să-și dea demisia de onoare, urmând tocmai exemplul actualei președinte CCR, care în 2018 a demisionat din funcția de consilier prezidențial ca efect al unei presupuse întâlniri similare cu un judecător CCR.

Or, așa ceva este practic imposibil. Pai cum ar putea să își dea demisia un premier demis de Parlament de peste 3 luni? E ca și cum i-ai cere unui mort să se sinucidă.

Cât despre eventuala imprudență a judecătoarei CCR? Eu aș fi înțelegător: judecătorii CCR nu sunt, totuși, magistrați, deci poate nu toți interiorizează și înțeleg restricțiile, statutul și deontologia profesiei de magistrat. Așa s-ar explica, probabil, și anumite soluții CCR de dată recentă referitoare la modificările acestui statut.

În plus, în lumea nouă, principiile sunt doar înșiruiri de vorbe goale pe care le afișăm ca să dea bine, în combinații flexibile, în funcție de interesul de moment.

Deci haideți să lăsăm deoparte aceste idei desuete și mai bine să stingem luminile de tot! Măcar așa ne vom putea preface că a mai rămas ceva din statul de drept.

Și-apoi, după ce ajungem să acceptăm noua realitate, putem începe să cântăm la unison: nu vrem stat de drept și-arginți, vrem doar să fim cârmuiți!

Noapte bună, România!

 

(Alin Ene, judecător, membru CSM

Mănăstirea Nicula – centru de rezistență al Ortodoxiei în fața asaltului „neoprotestant” împotriva Maicii Domnului și a sfinților români

„Maica Cerului, nădejdea poporului” este cântecul sutelor de mii de pelerini ortodocși care vin, cu speranță, an de an, la hramul Adormirii Maicii Domnului de la Mănăstirea Nicula, de lângă Gherla. Românii – asaltați de politicile globaliste și progresiste dar și de atacurile cultelor „neoprotestante”, în frunte cu pastorul Cristi Boariu împotriva cultului Maicii Domnului, al Sfintei Cuvioase Parascheva și al sfinților români – se regăsesc în rugăciune și nevoință „colo sus, pe deal”, la Nicula. Aici, pelerinii înconjoară în genunchi mănăstirea, cântând pricesne și rostind cu glas tare rugăciuni pentru mântuirea neamului românesc și a întregii omeniri, precum și pentru o Românie ortodoxă care să strălucească asemenea vremurilor în care statul și conducătorii sprijineau tradițiile și credința strămoșească, apostolică și ortodoxă, de la Sfântul Apostol Andrei încoace.

Și anul acesta, Dumnezeu mi-a hărăzit sănătate, astfel încât, în Postul Maicii Domnului, am reușit să merg să mă închin la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Nicula, pictată de Luca din Iclod în anul 1681. Bucuria de a ridica, din genunchi, rugăciuni către Maica Cerului nu poate fi descrisă în cuvinte. Doar rugându-te la icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Nicula poți înțelege importanța celui mai mare pelerinaj al românilor din Ardeal și din întreaga țară, care își pun nădejdea în Maica Domnului pentru sănătatea fizică și morală a poporului nostru. Pelerinajul de la Nicula, la care participă sute de mii de credincioși, este la fel de important, prin amploarea sa, ca pelerinajul din 14 octombrie la moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva din Iași. La nivel european, doar pelerinajul de la Santiago de Compostela poate fi considerat un fenomen similar. Azi, ca și acum sute de ani, românii din Maramureș, Sălaj, Bistrița, Bihor și Alba vin pe jos, uneori timp de trei zile, dormind pe drum în casele sau în șurile oamenilor din satele noastre, până la Mănăstirea Nicula, pentru a-și aduce obolul, cu bucurie sfântă, prin jertfă și credință, la icoana Maicii Domnului de la Nicula. Doar cine a făcut acest pelerinaj poate înțelege lacrimile bucuriei și ale jertfei aduse Maicii Domnului. Este o bucurie religioasă care nu poate fi explicată rațional. „Sfântă Marie, pentru noi, roagă-Te!” este priceasna care însoțește buzele și inimile pelerinilor.

La Nicula au fost pictate primele icoane pe sticlă de către călugări aleși, în perioada prigoanei austriece împotriva Ortodoxiei. Aceste icoane au intrat în casele românilor de pe întreg cuprinsul Ardealului. Între anii 1701 și 1948, mănăstirea s-a aflat sub oblăduirea Bisericii Greco-Catolice Unite cu Roma. Anul acesta am admirat cu bucurie frumoasa pictură din noua biserică, în stil bizantin, de la Mănăstirea Nicula, ridicată prin strădania vrednicului de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania. Acesta a avut viziunea istorică de a înălța o adevărată catedrală a Ortodoxiei, „la Nicula, colo-n deal”, ca o flamură a credinței perene a poporului nostru.Mitropolitul Bartolomeu Anania, cărturar și păstor al Eparhiei Clujului, Maramureșului și Sălajului, a avut luminata viziune de a restaura la Mănăstirea Nicula nu doar un pelerinaj secular, ci și o școală de credință, cultură și artă românească. La Nicula, Bartolomeu Anania a tradus noua versiune a Bibliei. De aceea, Mănăstirea Nicula, pe lângă faptul că este un centru de pelerinaj al Ortodoxiei românești și est-europene, trebuie să devină și o universitate de cultură, artă și credință. Clădirile ridicate în jurul semeței biserici ar putea găzdui această adevărată universitate mănăstirească, ce s-ar transforma într-un focar de credință, educație și cultură, cu ecou în întreaga Românie, în Balcani și în diaspora românească. Încă din secolul al XIV-lea, pe dealul împădurit de lângă cetatea Gherlei s-au nevoit călugări și pustnici, sfințind acest loc prin lacrimile și rugăciunile lor. În anul 1552 s-a ridicat aici o biserică monahală, cu sprijinul eparhiilor din Țările Române, având hramul Sfintei Treimi. În chiliile monahilor a funcționat și o școală pentru „grija sufletelor și învățătura pruncilor”.În anul 1659, școala ortodoxă s-a transformat în școală „împărătească”, adică într-o instituție importantă, organizată după model bizantin și moldo-valah, nu după modelul împăratului habsburgic de la Viena, care, la acea vreme, încă nu controla Transilvania.

În anul 1681, vestitul pictor Luca din Iclod a pictat icoana Fecioarei Maria, dăruind-o Mănăstirii Nicula. În anul 1699 s-a petrecut marea minune în fața pelerinilor veniți să se roage aici: timp de 26 de zile, icoana Maicii Domnului de la Nicula a lăcrimat, ca o prevestire a prigoanei austriece împotriva credinței ortodoxe a românilor din Ardeal, începută în jurul anului 1700.Din acel moment, Maica Domnului a devenit nădejdea izbăvirii din robie, boli, stăpânire străină și nevoi. Credincioșii români ortodocși au continuat să vină în pelerinaj, an de an, pe jos, cu prapuri, cântând: „Am venit, Măicuță, să ne mai vedem, să-ți spunem necazul care-l mai avem!”Anual, aici se petreceau, în urma rugăciunilor aprinse și însoțite de lacrimi, minuni și vindecări greu de înțeles. Și anul acesta, sute de mii de pelerini au venit să se roage la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Nicula.În ciuda ofensivei anti-orttodoxe, românii nu au renunțat la credință.

Cred că a sosit momentul istoric ca actualii ierarhi și stareția mănăstirii să ia în considerare testamentul spiritual al lui Bartolomeu Anania: acela de a transforma Mănăstirea Nicula într-o adevărată universitate de credință, cultură și civilizație românească, într-un focar viu de creștinism misionar la porțile Europei și centru de rezistență ortodoxă. Părintele arhimandrit Iustin Miron ar putea arăta calea de urmat pentru întemeierea acestui centru universitar și a acestei comuniuni religioase a românilor, dar și a unei comuniuni interortodoxe.Când mă refer la universitate, înțeleg termenul nu numai în sens modern, ci și în sensul său originar, provenit din latinescul universitas — o adunare în comuniune culturală și religioasă. Mănăstirea Nicula ar putea deveni un centru de rezistență al Ortodoxiei în fața asaltului politicilor progresiste și anticreștine, precum și al atacurilor unor culte care jignesc cinstirea Maicii Domnului și a sfinților români. Sutele de mii de pelerini ortodocși veniți anul acesta la Nicula – mai mulți ca la Untold – arată că adevărata flacără de credință strămoșească nu se stinge, în ciuda atacurilor agresive și organizate ale unor forțe europene și ale unor culte neoprotestante. Violența iconoclastă a unor secte împotriva cultrului icoanelor, moaștelor și Maicii Domnului pare să revină ca în vremea URSS-ului, în consonanță cu anumite politici anticreștine promovate la Bruxelles. Realizarea unui centru de rezistență ortodoxă la Nicula ar fi împlinirea testamentului domnitorilor ortodocși români și a dorinței mulțimilor de pelerini care vin cântând, pentru ca versurile pricesnei dedicate poporului român să se împlinească:

„Nu lăsa, Măicuță,

să pierim pe cale,

căci noi suntem fiii

lacrimilor tale.”

Să cinstim istoria națională, tradiția creștină apostolică, icoanele, pe Maica Domnului, pe sfinții români și poporul român ortodox se va mântui! Tot ce-i românesc nu piere. Lupta continuă, în ciuda politicilor de stat și ”pro-europene” care ne vor anihilați reliogios și identitar. Suntem popor român de ortodocși. Amin!

Ionuț Țene

„MINUNEA DIN NOIEMBRIE 2014” S-A PETRECUT ȘI-N MAI 2025

Nicușor Dan n-a fost niciodată altfel, cred.

Tot ăsta era și când a obținut un post călduț la Institutul de Matematică al Academiei Române, unde zău c-am încercat să aflu din toate sursele oficiale „sigure și eficiente” cu ce anume s-a ocupat, dar m-am lovit de Nebuloasa Orion și-am renunțat. Tot ăsta era și când se juca de-a nino! nino! „salvarea Bucureștiului”, stând cu curul pe asfalt și bătând la fund, cu lingura, o cratiță care n-avea nicio vină. Tot ăsta era și când umbla bezmetic cu sugarul învelit în pelinci, la -6 grade Celsius, prin București, protestând împotriva Ordonanței 13 și explicând că-l duce cu el pe bebe și la proteste, dar și la tribunal, ca să-i „creeze amintiri”! Tot ăsta era și când, printr-o glumă a sorții (dar și a alegătorilor), s-a trezit Primar-General-cu-cinci-stele și a explicat bucureștenilor că apa caldă ajunge numai dacă ajunge, iar dacă nu, nu! Tot ăsta era și atunci când a candidat pentru președinție și când, tot printr-o glumă, dar de astă dată a uriașei mașinării influenceriste, a fost înșurubat la Cotroceni!

Nicușor Dan a fost mereu același, cel DE ACUM, adică!

Deoarece pentru atât de evidentul „fel de a fi” al lui Nicușor „schimbarea” ar fi o boală letală.

Cu toate astea… pentru a nu știu câta oară în ultimii 35 de ani se întâmplă așa: un grup de indivizi cu o părere excesiv de bună despre ei înșiși și dezgustător de disprețuitori la adresa tuturor celor care au o opinie diferită față de a lor, monopolizează sectorul „deștepții nației” iar de pe această poziție de top, pe care și-o revendică în mod neobrăzat, îți explică pe îndelete ce anume trebuie să votezi. Dacă nu votezi așa, ești prost. Iar în spatele lui „ești prost” vin la rând, la post scriptum, și toate celelalte: putinist, conspiraționist, analfabet, reacționar, asistat social, știrb, etc. În timp ce „deștepții nației” sunt taman invers: pro-europeni, pro-„am încredere în știință”, educați, cetățeni onorabili, cu conturi frumușele în bănci și cu danturi având implanturile la zi!

Nu cred că e unul dintre acești „inteligenți și rafinați” care să nu fi știut că Nicușor e un „calcă-n străchini” fără speranță, incompatibil cu președinția, precum Baba Cloanța cu titlul de Miss Univers! Însă ei nu ni l-au „recomandat” imperativ pentru vreo calitate anume și nu s-au deplasat ca să înfulece sarmale „dă Cotroceni” și să se pozeze cu platourile aburinde pentru că ar fi crezut că omul ar fi capabil să ne facă viața mai bună, ci strict pentru că se așteptau ca NICUȘOR SĂ LIVREZE (!!!!) ceva potrivit cu aspirațiile lor. Adică, exact așa cum a sintetizat crucișătorul CETEPEU: „…să pună PSD la punct”! Atât! E o problemă simplă de arsură în ficați și de revanșă!

În mintea acestor cugetători, noi, ceilalți cetățeni, nu existăm decât ca niște accidente istorice, bune de prostit o dată la patru-cinci ani. Accidente utile periodic, deci. Iar după perioadele electorale ei cred că ar fi cazul să intrăm din nou în faza de hibernare și să nu mai deranjăm ființele raționale cu opiniile noastre „neconforme”.

Realitatea este că tactica lor funcționează. Cel puțin pentru prezidențiale, de 22 de ani încoace, a funcționat fără reproș. Ce-i drept, era cât pe ce să se producă o catastrofă în 2024 și să se aleagă altcineva decât… dar a intervenit salutar Curtea Constituțională și lucrurile s-au aranjat! Iar la cât sunt de controlate astăzi alegerile, când autobuzele din Republica Moldova au început să funcționeze impecabil, cu plăcute escale de „dans și bune maniere” pe la secțiile de votare din diaspora, nu cred că vom mai avea surprize.

Numai că, fără niciun fior, la puțin timp după ce ne-au recomandat călduros „minunea din noiembrie” -pardon! „minunea din mai”, influencerii cei inteligenți șterg pe jos cu alesul lor cu mai multă vigoare chiar decât o facem noi, ăia care nu l-am votat, îi dau scrisorile-napoi și-l scuipă între ochi. Apoi se uită-n jur după următoarea „minune” pe care să ne-o vâre pe gât.

Și uite-așa, Tudor Chirilă constată, la numai un an de la prezidențiale, că alesul lui face „lucruri iraționale”:

„Ce este și mai înspăimântător este că sunteți complet desprins de realitate. Nu suntem influensări (plătiți) ăștia care v-am susținut și acum vă acuzăm de trădarea votanților dumneavoastră și a valorilor pe care pretindeți că le susțineți, dimpotrivă am fost acuzați că am fost plătiți să vă susținem (ce glumă proastă), nu suntem altceva decât cetățeni (…). Deși îndemnați cu cinism la calm și rațiune faceți lucruri absolut iraționale sau care se pot citi doar în logica unui atac la democrație și stat de drept.” (Tudor Chirilă, 14 iunie 2026)

Ana Blandiana e și mai tranșantă și cu glasul ei pisicesco-arpagicesc ne zice:

„N-am nicio îndoială că e bolnav, că e anormal, că capul lui -este evident- funcționează altfel decât capetele noastre. Dar asta nu înseamnă că nu funcționează ca un trădător al propriilor idei. Este clar că merge cu fiecare pas și se adâncește împotriva propriilor lui idei din campania electorală și din toată viața de până acum!” (Ana Blandiana, 21 iunie 2026)

CTP-ul, cu fața lui de țestoasă-aligator care-ți ofilește elanul, pune cu precizie virgulița sub „ț”:

„Nicușor Dan e mult mai perfid decât l-am crezut. Avea o datorie față de popor, să pună PSD la punct!” (CTP, 15 iulie 2026)

Corina Băcanu, fata aia care nu știe cum să-și țină limba-n gură, că mereu îi iese pe-afară, mai ales când se uită cruciș, îl spurcă pe „ales” uitând ce poze de colecție făcea cu dânsul cu prilejul împărțitului sarmalelor de la Cotroceni:

„Și atunci cine mai ești tu, Iudă? Ție chiar nu ți-e rușine? Nu ți-e rușine că oamenii care au crezut în tine sunt dezamăgiți? Nu ți-e rușine că ești exact ce am spus că nu vrem? Nu ți-e rușine că ești concurent la Insula Despărțirii, invers față de acum câteva luni când ne cereai voturile, iubirea și nu mai aveam loc de tine pe social media?” (Corina Băcanu Călărașu, 2 noiembrie 2025)

Iar adeptul „spațiilor mici” și vânătorul de rinoceri Dan Teodorescu îl repudiază pe Nicușor mai subtil, ce-i drept… dar nu suficient de subtil încât să nu înțelegem și noi, proștii:

„Am crezut în Oana Gheorghiu şi o să cred în continuare. Am crezut în Diana Buzoianu şi o să cred în continuare. Am crezut în Ilie Bolojan şi o să cred în continuare. Am crezut în Nicușor Dan şi… o să cântăm mâine la Braşov.” (Dan Teodorescu, 6 mai 2026)

În concluzie: se vede treaba că ei, „deștepții” care l-au votat pe Nicușor, sunt mult mai proști decât noi ceilalți, care nu l-am votat!

………………………………………………………………

P.S. Dar să nu-i subestimăm, totuși… Undeva, în subsolurile puturoase ale acestor afaceri electorale se învârt o mulțime de bani! Bani trecuți, bani prezenți și bani viitori. Sărăcia lucie de la suprafață acoperă ca o pojghiță punga de parai care bolborosește dedesubt și la care instalația de foraj populară nu poate să ajungă.

Acolo însă „petroliștii” atașați regimului recomandat de deștepții neamului se vor mufa mereu și mereu fără opreliști…

 

Autor: Luminita Arhire

Sursa: Luminita Arhire Facebook

Mitropolitul Clujului, IPS Andrei, la Nicula: „Români mergeți duminică de duminică la Biserică!”

Mitropolitul Clujului, IPS Andrei Andreicuț, a lansat, sâmbătă, 15 august, un îndemn în cadrul predicii susținute la Mănăstirea Nicula, unde a oficiat slujba de Liturghie prilejuită de sărbătoarea de Sfânta Maria în fața a zeci de mii de credincioși, cărora le-a cerut să fie ”misionarii Domnului Hristos”. 

”Predica mea o rezum la cuvintele rugăciune și muncă. La ce capitol din cele două suntem noi un pic deficitari? La capitolul rugăciune, pentru că, după ultimul recensământ, a reieșit că marea majoritate a românilor s-au declarat creștini ortodocși.

O analiză a constatat, însă, că duminica, la biserică, merg cam 10% la biserică dintre românii creștini ortodocși declarați, cu frică de Dumnezeu. Ce se întâmplă cu restul de 90%?

Și atunci, cei care o iubiți pe Maica Domnului și îl iubiți pe Domnul Hristos și veniți la Mănăstirea Nicula, sunteți misionarii Domnului Hristos, și îi puteți îndemna prin atitudine, prin felul de a fi pe ceilalți 90% să se ducă duminica la biserică”, a spus IPS Andrei.

Alături de mitropolit, din soborul de preoți au făcut parte și PS Nestor, episcopul Irlandei și Irlandei, și PS Nectarie, episcopul Devei și Hunedoarei.

La Liturghie, au mai asistat, printre alții, președintele Senatului, Mircea Abrudean, prefectul Clujului Maria Forna, primarul din Gherla, Ovidiu Drăgan care s-au și închinat, ulterior, la Icoana Făcătoare de Minuni a Fecioarei Maria.

Această icoană a lăcrimat timp de trei săptămâni în anul 1681.

Sursa: NN

RO-ALERT! Din nou...

 

În această noapte, o nouă dronă a intrat fără a avea permisiune în spațiul aerian național și a fost doborâtă.

La ora 04:44, ținta a fost descoperită intrând în spațiul aerian național, la 24 km nord de Galați, moment în care două avioane de vânătoare F-18 spaniole, ridicate deja preventiv în aer, au primit aprobare de angajare.

La ora 05:01, drona a fost interceptată și distrusă între localitățile Băleni și Cudalbi, din județul Galați, într-o zonă nepopulată.

Felicitări piloților spanioli si militarilor români de la centrul de comandă pentru o misiune reușită!

România își apără spațiul aerian, iar aliații noștri sunt alături de noi. Vigilență, reacție rapidă și solidaritate aliată, acestea sunt garanțiile concrete ale securității noastre.

Radu MIRUȚĂ

Dinamo învinge Rapidul pe Giulești și urcă pe primul loc în Superliga!

 

Dinamo București a învins-o pe Rapid, scor 1-0, în etapa 5 din Superliga! Mamadou Karamoko a marcat unicul gol al oaspeților, în minutul 72, din pasa lui Oliver Hintsa. Ambii fotbaliști au fost introduși pe teren după pauză de antrenorul Nuno Campos. E prima victorie a „câinilor” după 12 ani în Giulești.

Despre partidă, câteva picanterii. Odată ce s-a oprit sunetul asurzitor al locomotivei din boxe, parte a scenografiei suporterilor în alb și vișiniu, s-a oprit și asaltul giuleștenilor, care au început mai bine partida, cu șanse în dreptul lui Onea și Stojilkovic. „Câinii” s-au debarasat însă de pressingul Rapidului și au început să construiască.

Dinamo construia lent din propria jumătate, așteptând, fără excepție, cea mai bună soluție de pasă, nesimțind presiunea derby-ului. În minutul 20, notăm prima situație periculoasă la poarta lui Aioani, când Mărginean și Musi nu și-au cadrat execuțiile.

În minutul 32, consemnăm prima mare șansă a partidei, după o lovitură de colț, când Bellaarouch i s-a opus lui Stojilkovic, cel mai activ om al giuleștenilor din prima repriză. Tot Stojilkovic a fost aproape de 1-0 și în minutul 42, când șutul său de la marginea careului a trecut puțin pe lângă, cu marocanul dintre buturile roș-albilor bătut.

Rapid a continuat în același registru, șutul lui Dobre fiind parat senzațional de marocanul care pare, pas cu pas, să-și câștige statutul de cel mai bun goalkeeper din Superligă.

Rapid mai bună, Dinamo cu un „înger” păzitor în poartă. La pauză, 0-0.

Partea a doua a început cu o succesiune de cornere pentru Dinamo. La cel de-al doilea, Pascual s-a înălțat peste defensiva lui Daniel Pancu, însă a trimis mult peste poarta lui Aioani.

Temperamentul lui „Pancone” a ieșit la rampă în repriza a doua, fiind eliminat pe bună dreptate de Feșnic după ce a intrat pe teren foarte nervos în urma unei faze în care Musi l-a scos din sărite.

Rapidul a continuat să atace: șutul lui Moruțan din minutul 61 a căpătat o traiectorie bună, însă fostul internațional nu și-a calibrat „luneta”. De altfel, dacă vorbim despre lipsa de calibrare, să-l menționăm și pe Mărginean, care a încercat să șuteze de trei ori din afara careului, de fiecare dată luându-i la țintă pe cei din tribune.

În minutul 72, schimbările lui Nuno Campos s-au dovedit a fi extrem de inspirate. Hulitul Oliver Hintsa a reușit un dribling senzațional, lăsându-l în urmă pe Kramer, i-a pasat lui Karamoko, intrat și el pe parcurs, iar „nouarul” roș-albilor nu a iertat! Două minute mai târziu, Mărginean a fost aproape de 2-0, de data aceasta din șase metri.

În minutul 79, șutul deviat al lui Armstrong a fost la un pas să-l surprindă pe Aioani. Duelul dintre Bellaarouch și Stojilkovic a continuat, însă tot Alaa a avut câștig de cauză în minutul 80.

„Câinii” au gestionat excelent finalul de partidă și s-au impus la limită în Giulești, scor 0-1!!! Dinamo e pe primul loc!

Cristi SOMEȘAN

Târg de flori de mină cât un uriaș graiț

Prunc fiind, acum mai bine de-o jumătate de veac, auzeam poveștile minerilor din Cavnic. ”Am intrat într-un graiț!” Cuvintele lor mă trimiteau imediat într-o lume fabuloasă, de parcă cineva mi-ar fi dăruit Lampa lui Aladin. Aș fi urcat și Gutâiul în genunchi, numai să pot intra și eu o dată în mină, să văd florile de mină dintr-un graiț. În timpul șutului, minerii perforau piatra, de multe ori pe uscat, își umpleau plămânii de silicoză. Găurile erau umplute cu dinamită de artificieri, după care toată lumea se retrăgea. Cu explozorul, se declanșa explozia. Pereții din piatră se spărgeau, nimeni nu avea voie să intre imediat în galerie din cauza gazelor. Abia după ce acestea erau evacuate, minereul era spart și încărcat în vagoneți. Dar între minerii-căutători de flori de mină era o aprigă concurență: cine ajunge primul la graiț. Riscând să moară gazați, mulți chiar au murit, minerii intrau la locul pușcăturii înainte de evacuarea completă a gazelor, pentru a ”culege„ flori de mină din graiț. Graițul era un gol din stâncă, numit, mai științific, geodă. La explozie, geoda se spărgea, apărea de-acum ca o grotă în stâncă. Pereții grotei erau împodobiți cu flori de mină. O minune creată de natură în milioane de ani. Erau foarte căutate cristalele de cuarț limpezi, dacă aveau încorporate și bule de apă erau mai valoroase. Căutate erau și blendele, stibinele, baritele, piritele sau realgarul. Gavra era un specific al Minei Cavnic. Combinațiile dintre ele erau adevărate opere de artă. Ei, cine avea norocul să dea de-o pepită de aur, îi punea imediat mâinile pe cap Dumnezeu. Da și Necuratul. Dumnezeu, pentru că aurul îi putea schimba viața în bine, se îmbogățea, Necuratul, pentru că deținerea aurului devenea periculoasă, iar deținătorul risca pușcăria. De parcă aurul era însoțit de blestem. Ce făceau minerii cu florile de mină? Cele mai multe flori de mină erau vândute pe te miri ce, pe bani de-o pită și de-o secărică... În imaginea postată aici, cuarț cluster din colecția mea.

Text și fotografie de Alec PORTASE

Fotbalista Florean Giulia, forță și determinare în centrul apărării clujene

La început de drum în fotbalul mare, fosta mea elevă Florean Giulia se conturează a fi una dintre jucătoarele tinere care merită urmărite cu atenție pe dreptunghiul verde. Evoluând pe postul de fundaș central la FC CFR 1907 Cluj Napoca, Giulia impresionează prin forță, agresivitate și determinare, calități esențiale pentru un apărător care își dorește să facă pasul spre performanță.

Giulia Florean se remarcă printr-o bună poziționare în teren și prin curajul cu care abordează duelurile defensive. Nu evită contactele și intră hotărâtă în fazele în care echipa are nevoie de siguranță în defensivă. Disciplina tactică reprezintă, de asemenea, unul dintre punctele sale forte, contribuind la buna organizare a liniei defensive.

Într-o echipă în care fiecare detaliu poate face diferența, un fundaș capabil să aducă echilibru și încredere reprezintă un atu important și ea îl are. Florean Giulia, originară din Mireșu Mare, susținută de familie în toate demersurile, este: o jucătoare serioasă, combativă și concentrată, care își asumă responsabilitatea defensivă și luptă pentru fiecare minge.

Cu muncă, continuitate și experiență acumulată de la un meci la altul, Florean Giulia are toate premisele pentru a deveni un nume important în fotbalul feminin românesc!  Este o jucătoare tânără cu frumoase perspective iar evoluția ei merită urmărită în perioada următoare. Și ar mai fi ceva de spus. A urmat cursurile de arbitraj și se dovedește și un arbitru de fotbal de perspectivă. Deja arbitrează la ligile inferioare din Maramureș și visează să ajungă la Liga I. Succes Giulia Florean în tot ceea ce-ți propui. Munca de zi cu zi, sudoarea, pasiunea, talentul sunt ingredientele pentru aceasta!

Cristi SOMEȘAN

Invitație - Vernisajul expoziției de pictură PALETA CU PRIETENI III și lansarea volumului TĂCEREA LUMINII, autor NUȚU BOTA, Libotin, 29 august 2026, ora 13,oo

 

„Cuvinte din rug” de Cristian Mihail Deac – Estetica sacrului într-o viziune lirică modernă și originară

Volumul de versuri „Cuvinte din rug” de Cristian Mihail Deac nu se mulțumește absolut deloc să repete motivele clasice ale poeziei religioase. Poetul creează o viziune estetică proprie, în care sacrul se manifestă printr-o lirică îndrăzneață, plină de imagini neașteptate, subtile și de o sensibilitate ascuțită față de lumea înconjurătoare. Cititorul va descoperi citind poeziile lui Cristian Mihail Deac, un poet în care religiosul se împletește cu modernismul semantic. Acest volum de poezie apare în condiții grafice excelente la prestigioasa Editură clujeană Ecou Transilvan, în contextul ”Anului comemorativ al duhovnicilor și mărturisitorilor ortodocși români din secolul XX”, dar și sub amprenta jertfei tuturor martirilor români din temnițele comuniste. Paradoxul poetului în volumul de versuri propus îl reprezintă abilitatea intelectuală de a reinventa poezia religioasă într-un stil și limbaj neo-modern. Spre exemplificare, poezia despre ”Înviere” respiră acest paradox al limbajului înnoitor și în același timp transcendent, ca în poemul ”Fețele Minții”:

”Din
lădoiul de zestre ubicuu
al poienii mărului,
am scos
fețele de masă ale minții,
înnoite spre ceresc
în noaptea Învierii…”

Poetul compune o poezie profundă și expresivă, fiind capabilă să stârnească o gamă largă de sentimente: de la melancolie și tristețe la bucurie și speranță. Dar, dincolo de emoție, poezia sa are o dimensiune transcendentală, oferind cititorului o viziune personală asupra sensului vieții și asupra destinului uman. Poetul ne invită la o estetică a umilinței și a fragilității asumate într-o lume a degradării preajmei. Autorul își asumă conștiința unui cuvânt revelator și a unei viziuni estetice originare care înnoiește limbajul liricii religioase. Versurile sunt metanoice. Viziune sa estetică este o transliterare referențială a umilinței și a sensibilității spre înălțimile cerului. Sacrul nu este prezentat ca o forță grandioasă și inaccesibilă, ci ca o prezență discretă, chiar intimă, care se revelează în lucrurile simple și în experiențele umane. E un sacru liric ivit din ”numinosul” lui Rudolf Otto. Această estetică se reflectă în poemul „Preotul”, dedicat tatălui autorului:

„Tânjesc din greu
după un sărut de tată pierdut,
și îngropat fără să apuc să-i spun
cât de mult îl iubesc.”

În aceste versuri, sacrul și inefabilul se manifestă prin dorul filial, prin memoria unui om anistroic, dar profund credincios. Estetica umilinței se regăsește și în poeziile despre sfinți și călugări, prezentați ca oameni obișnuiți, cu slăbiciuni și îndoieli, dar care reușesc să atingă desăvârșirea prin credință. Asistăm la o subtilă restaurare a numinosului în lirica românească.O altă viziune estetică relevantă este cea a luminii și a umbrei, ca un ”joc secund” al transfigurării realului. Sacrul nu este prezentat doar ca o lumină orbitoare, ci și ca o umbră misterioasă, care ascunde și revelează în același timp. Această interpretare lirică expresionistă se reflectă în poemul „Inel de jar”:

„Aripi crescute din cruci
trec prin inele de jar.
Încă un suflet curat,
punct transcendent
între sihaștrii de ieri
și mucenicii de azi.”

În aceste versuri, sacrul este asociat cu focul, cu jarul, dar și cu crucea, cu suferința. Inelele de jar sugerează o purificare prin suferință, o trecere prin foc pentru a atinge desăvârșirea. Focul este credința care duce la curăție. Poezia se poate șlefui prin focul credinței și talentului literar.Un element important al viziunii estetice a lui Cristian Mihail Deac este legătura strânsă cu natura și cu peisajul românesc de tip mioritic – arhetipal. Sacrul se manifestă în codrii seculari, în munții semeți, în râurile cristaline, în satele pitorești de tip blagian. Această estetică se reflectă în poemul „Poiana Raiului”:

„În poienița vechilor cărări,
ce cațără cerul minții peste ceruri,
dincolo de contemplație și ziduri spre Noul Ierusalim,
când pășluiește iarna
în locul unde Mirele și Mireasa
nasc adamic.”

Cu o acribie semantică, poetul asociază sacrul cu frumusețea peisajului montan, cu liniștea mănăstirilor, cu tradițiile populare într-o remodelare personificată a ”orizontului și stilului” românesc. ”Poiana Raiului” se descoperă ca un loc sacru, un spațiu de întâlnire cu divinitatea.Dimensiunea lirică a poeziei lui Cristian Mihail Deac este complexă comprehensivă, adunând cu măiestrie de bijutier metafore frumoase într-un eșafodaj liric pentetrant. Lirismul poetului se manifestă prin emoție, introspecție și viziune. Poemele transmit emoție, dor, bucurie, speranță. Poeziile lui deac sunt și un spațiu de introspecție, de analiză a propriilor sentimente și trăiri. În același timp, poezia lui Deac are și o dimensiune vizionară, chiar profetică, transmițând o viziune spiritualizată asupra lumii, asupra sensului vieții și asupra destinului uman la umbra unor schituri stelare.

Rugăciunea pentru poet este o călătorie interioară, o formă lirică tranpusă n poeme. Este poezie sau rugăciune într-o manieră originală propusă de poet? „În Samaria inimii… revarsă, Hristoase, apa cea vie, să nu mai însetez…” („Rugă”) Iar sfinții sunt modele de viață, care trebuie urmate în trăire: „Chipuri de heruvimi înnădesc stâlpi din lacrimile iubirii și despletesc guri de aur spre rostiri: «Mulțumim, Doamne…»” („Tismana”). Natura devine astfel un templu închinat divinității: „Sub stelele nopții de veghe, strategul duhovnic al smeritului vlădică coboară în catedrala inimii, aprinzând lumânări.” („Poetul Inimii”) Această poezie transfigurează realitatea prin sacru, asemănător cu abordările stilistice ale lui Daniel Turcea. Iar ”rugul” e o originaritate venită pe filiera semantică a ”rugului aprins” de la Antim, o revoltă a misticului împotriva trasncendentului prin apelul la liric.Consider că volumul „Cuvinte din rug” reprezintă o contribuție valoroasă la poezia religioasă românească, prin originalitatea viziunilor estetice și lirice, prin bogăția imaginilor și a metaforelor, precum și prin profunzimea emoțiilor și a ideilor transpuse cu talent de poet. Cristian Mihail Deac creează o lume poetică în care sacrul transfigurează realitatea, oferind cititorului o experiență estetică și spirituală originară.Cristian Mihail Deac compune o poezie care incită la reflecție, la meditație și la o mai bună înțelegere a sensului vieții în tainice aspecte sinoptice. Poetul nu se limitează la a fi o simplă reverență față de tradiția poeziei religioase. Autorul angajează un dialog viu cu noile tendințe și expresii ale liricii contemporane, reușind să ofere o voce originală și relevantă în peisajul literar actual. Deși îmbrățișează teme religioase, Deac evită tonul confesional. Este de o sinceritate debordantă, uneori chiar vulnerabil, care amintește de poezia renașterii, ca în „Ierusalimul Prea Sfintei”, unde se resimte o trăire intensă:

„Prin isopul muntelui ales de Maica Luminii,
curg lumini din ceruri ce desăvârșesc monahi.
Pecetea din mijlocul mării
liturghisește cuviincios pe neclintita stâncă a iubirii.”

Această „dezgolire” a sufletului, se apropie de energia brută a poeziei americane a secolului XX, un gen poetic performativ care pune accent pe autenticitate și pe legătura directă cu publicul. Iar poeme din volum se pretează la o interpretare post-modernă, datorită ritmului alert, a repetițiilor și a jocurilor de limbaj. „Bobotează” este un exemplu în acest sens:

„E, ger de Bobotează, iară!
E, ger de Bobotează, iară!
E, ger de Bobotează, iară!”

Repetiția obsesivă creează un efect hipnotic, amplificând starea de spirit și intensificând impactul emoțional. Limbajul arhaic îmbinat cu prozodia modernă este provocarea pe care o propune poetul cititorului. Poetul nu se teme să experimenteze cu forma, adoptând adesea o estetică a fragmentului, a versurilor scurte și concise, care amintește de haiku-ul japonez. „Răstignire” ilustrează această abordare:

„…Ucisătorul de suflete,
voind să răstignească iubirea,
s-a înșelat amarnic.

Brațele răstignite ale iubirii
deşartă… iaduri.”

Concizia și simplitatea versurilor ascund o profunzime emoțională intensă, lăsând cititorului libertatea de a completa sensul transfigurator spre o mântuire literară printr-un lirism religioas. Autorul integrează în poezia sa elemente din viața cotidiană: repere geografice („Madrid”, „Getafe”), tehnologii („difuzorul wc-ului din Corte Inglés” în „Cosmetizare existențială”). Această ancorare în realitatea imediată ajută cititorul să se identifice cu universal Poezia lui Cristian Mihail Deac este adesea auto-reflexivă, poetul nu se teme să își expună îndoielile, frământările și imperfecțiunile, creând o legătură autentică și sinergică cu cititorul. Acest lucru contribuie la o receptare intimă și sinceră a liricii sale, în care ”lacrimile”, speranțele și dilemele devin componente ale unei experiențe spirituale și poetice autentic revelatoare.

Volumul „Cuvinte din rug” constituie, astfel, un autentic pod liric între tradiție și inovație. Deac demonstrează că poezia religioasă nu este un gen închis și rigid, ci unul capabil să se reinventeze și să răspundă provocărilor lumii post-moderne. Asistăm cu o deosebită plăcere la o formă de estetism nou, la o evoluție discretă a acestui gen liric. Referințele biblice sunt doar pretexte de interogație a sufletului fiecăruia într-un manierism modern, ca în poezia ”Chipul lui Iuda”:

Îngerul, cădelnițând din șofar,
despică mărul atât de înflorit
și plin de falsitate.
Târziu înțeleg…
Vai, cum șed vorbele-ntre luntre!

Cititorul se va delecta intelectual lecturând acest volum de versuri care îndeamnă prin emoția revelată la spiritualizare și care se distinge prin originalitate, profunzime și relevanță semantică. „Cuvinte din rug” este un volum de versuri veritabil, nefalsificat, dincolo de numinosul imediat, izvorând o adevărată liturghie lirică în era digitală. Poetul compune o poezie ce ”vorbește” într-o interpretare de tip semasiologic despre sacru, cu un limbaj înovator prozodic, oferind cititorului o experiență estetică de neuitat prin emoția dăruită.

Ionuț Țene

(prefața la volum, Editura Ecou Transilvan)

 

Gluma zilei - Somnambula...

 

Frumoasele noastre Duminici. Iertarea pe care o oferim e măsura iertării pe care o primim

 

Duminica a 11-a după Rusalii ne aduce înainte una dintre cele mai profunde și mai actuale învățături ale Mântuitorului: Pilda datornicului nemilostiv (Matei 18, 23-35). După minunile și vindecările care au dominat duminicile precedente, Evanghelia ne îndreaptă atenția spre o altă dimensiune a vieții creștine: iertarea.

Hristos rostește această pildă ca răspuns la întrebarea adresată de apostolul Petru: „Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu care va greși împotriva mea? Oare până de șapte ori?”. Răspunsul Mântuitorului depășește orice limită omenească: „Nu-ți zic ție până de șapte ori, ci până de șaptezeci de ori câte șapte”.

Pentru a explica această poruncă, Hristos compară Împărăția cerurilor cu un împărat care a dorit să-și socotească slujitorii. Unul dintre aceștia îi datora o sumă uriașă, imposibil de restituit. Neputând să plătească, slujitorul cade la picioarele stăpânului și îi cere îngăduință.

Se produce atunci primul moment esențial al pildei. Împăratul nu îi acordă doar un răgaz pentru achitarea datoriei, ci îl iartă în întregime. Datoria dispare prin milă.

Însă, ieșind de la judecată, același om întâlnește un alt slujitor care îi datora o sumă neînsemnată în comparație cu propria lui datorie. În loc să manifeste aceeași compasiune de care el însuși beneficiase, îl apucă de gât și îi cere plata imediată.

Contrastul este evident și intenționat. Hristos așază față în față două atitudini: mila și lipsa de milă.

Auzind cele întâmplate, împăratul îl cheamă din nou pe slujitor și îi spune: „Slugă vicleană, toată datoria aceea ți-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca și tu să ai milă de cel împreună cu tine slujitor, precum și eu am avut milă de tine?”.

Mesajul Evangheliei este limpede. Omul primește zilnic de la Dumnezeu iertare, răbdare și îngăduință. Cu toate acestea, îi este adesea greu să-i ierte pe cei din jur pentru greșeli incomparabil mai mici.

Poate că niciuna dintre parabolele evanghelice nu vorbește atât de direct despre contradicțiile sufletului omenesc. Dorim să fim înțeleși, dar îi judecăm pe ceilalți. Cerem îndurare, dar refuzăm să o oferim. Așteptăm să fim iertați, dar păstrăm în suflet resentimente și amintiri dureroase.

Iertarea nu înseamnă uitare și nici acceptarea nedreptății. Ea înseamnă eliberarea inimii de povara urii și a răzbunării. Omul care nu iartă rămâne prizonierul propriei sale suferințe.

Există și o continuitate firească între această Evanghelie și cele din duminicile anterioare. După ce Hristos a arătat că are putere asupra naturii, asupra bolii, asupra demonilor și asupra neputințelor omenești, El ne descoperă acum că adevărata vindecare trebuie să înceapă în suflet.

Pilda datornicului nemilostiv nu vorbește despre bani și datorii materiale, ci despre relațiile dintre oameni și despre relația omului cu Dumnezeu.

Rugăciunea „Tatăl nostru” conține un verset care se leagă direct de această parabolă: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. În tâlcuirea sa, Sfântul Ioan Casian spune că, de fapt, cel care nu iartă nu are dreptul să rostească această rugăciune, pentru că singur își așază o osândă asupra lui.

Poate că întrebarea pe care ne-o adresează această Evanghelie este una foarte simplă: dacă Dumnezeu ne-a iertat atât de mult, de ce ne este atât de greu să iertăm atât de puțin?

Iar răspunsul îl găsim chiar în cuvintele care încheie această pildă: măsura iertării pe care o oferim devine, în cele din urmă, măsura iertării pe care o primim.

Astăzi, resentimentul, judecata și dorința de răzbunare sunt prezente pretutindeni. Relațiile de familie, comunitățile și chiar viața bisericească pot fi marcate de lipsa iertării.

Evanghelia acestei duminici este de o actualitate cutremurătoare: ea ne arată că nici o viață spirituală autentică nu este posibilă fără iertare. Mai mult, mesajul pildei este un antidot împotriva individualismului contemporan. În logica iubirii lui Dumnezeu, nu există mântuire izolată. Mântuirea noastră este legată de raportul cu aproapele: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este!”(I Ioan 4, 20).

Pilda datornicului nemilostiv ne reamintește că iertarea nu este opțională, ci însăși condiția mântuirii. Cel care iartă se aseamănă Tatălui ceresc, iar cel care refuză iertarea își închide singur poarta împărăției.

De asemenea, pilda nu este doar o lecție morală, ci o judecată prezentă: fie intrăm în logica iubirii dumnezeiești, fie rămânem captivi în închisoarea resentimentului. Alegerea aparține fiecăruia dintre noi.

Autor: Grigore Ciascai

Sursa: Redactia 9