Semnificațiile zilei de 31 octombrie 2026

 

Evenimente 31 octombrie

475:

Romulus Augustus e proclamat împărat al Romei.

802:

Nicefor I Genikos este ales împărat a Bizanțului.

1517:

Profesorul Martin Luther lipește pe ușa bisericii din Wittenberg cele 95 de teze, care invitau la o dispută academică pe tema indulgențelor. Data este considerată drept început al Reformei, sărbătorită de protestanți ca Ziua Reformei.

1755:

Giacomo Casanova reușește să fugă din Palatul Dogilor din Veneția unde a fost închis pentru "insulte la adresa sfintei religii".

1864:

Nevada a devenit cel de al 36-lea stat al Statelor Unite ale Americii.

1869:

La Gara Filaret, are loc inaugurarea cu mare fast a liniei ferate București-Giurgiu, în prezența prim-ministrului.

Din Gara Filaret au plecat două garnituri; prima, denumită "Trenul de onoare Michaiu Bravu", condusă de sir John Trevor Barklay, și a doua, "Trenul Dunărea", condusă de Nicolae Tănase, primul mecanic de locomotivă român. (19 octombrie, stil vechi)

1892:

Arthur Conan Doyle publică volumul de povestiri Aventurile lui Sherlock Holmes.

1920:

Legea privind înființarea școlilor românești de studii superioare la Paris și Roma.

1922:

Benito Mussolini devine cel mai tânăr premier din istoria Italiei.

1952:

Operațiunea Ivy - Explozia primei bombe cu hidrogen a Statelor Unite.

1956:

Contraamiralul american G.J.Dufek a devenit primul om care a reușit să aterizeze cu un avion la Polul Sud.

1968:

Președintele american Lyndon B. Johnson ordonă încetarea bombardamentelor în nordul Vietnamului.

1984:

Indira Gandhi, prim-ministru a Indiei, este asasinată de doi membri din garda sa de corp.

1991:

Primele alegeri libere pentru președinție în Zambia.

1998:

Începe criza dezarmării din Irak: Irak anunță că nu mai cooperează cu inspectorii ONU.

2003:

Este descoperită Planeta pitică Eris.

Celebrări 31 octombrie

1881:

S-a născut criticul literar Eugen Lovinescu - FOTO.

1857:

S-a născut Axel Munthe.

1976:

S-a născut Piper Perabo.

1831:

S-a născut Paolo Mantegazza.

1953:

S-a născut Stefan Borbely.

1945:

S-a născut Mircea Ionescu.

1967:

S-a născut Denisa Popescu.

1952:

S-a născut Humberto Ak'Abal.

Comemorări 31 octombrie

1984:

A murit Indira Priyadarshini Gandhi.

1960:

A murit Mircea Florian.

1993:

A murit Federico Fellini.

Sursa: Wikipedia

Noul ministru de externe avertizează Ucraina că vin vremuri grele și cere încheierea păcii!

Ministrul Afacerilor Externe, Dan Neculăescu, avertizează că Ucraina ar putea traversa o iarnă extrem de dificilă, marcată de intensificarea atacurilor rusești și de noi pierderi de vieți omenești.

Șeful diplomației române susține că încheierea conflictului trebuie să aducă o pace justă și durabilă și consideră că Europa ar trebui să participe la negocieri, chiar dacă Statele Unite sunt, în opinia sa, cele mai potrivite să medieze discuțiile.

Într-un interviu acordat postului TVR, Dan Neculăescu și-a exprimat îngrijorarea cu privire la evoluția războiului din Ucraina în lunile următoare. Oficialul anticipează o creștere a numărului atacurilor lansate de Rusia și o agravare a situației din țara vecină.

„Va fi o iarnă foarte grea pentru Ucraina. Va fi o iarnă în care atacurile ruse vor continua, se vor multiplica. Mă aștept la o perioadă dificilă din perspectiva conflictului, la tot mai multe vieți omenești pierdute, din păcate, la o situație destul de grea. Pentru noi este foarte important o pace, care însă să fie justă și durabilă. Așadar, în acest moment sunt îngrijorat de ceea ce probabil se va întâmpla în Ucraina în perioada iernii”, a declarat ministrul de Externe.

Referindu-se la eforturile diplomatice pentru oprirea războiului, Dan Neculăescu a afirmat că statele europene ar trebui să fie implicate în discuțiile privind un eventual acord de pace între Moscova și Kiev.

Ministrul a subliniat însă că Washingtonul se află în cea mai bună poziție pentru a intermedia negocierile, insistând totodată asupra necesității menținerii unei coordonări strânse între România, partenerul strategic american și ceilalți aliați.

„Trebuie să știm ce se întâmplă, trebuie să fim conectați, în special cu partenerul nostru strategic, dar și cu ceilalți aliați. Faptul că Europa își dorește un rol nu este un lucru rău, cred că este un lucru important. Vom vedea însă dacă va avea un rol la masă. Noi spunem că ar trebui să aibă un rol. Noi credem că SUA este cea mai în măsură în acest moment să medieze această pace”, a afirmat Neculăescu.

Șeful diplomației române nu se arată optimist în ceea ce privește posibilitatea ca războiul să se încheie într-un viitor apropiat.

Dan Neculăescu a explicat că rezervele sale sunt legate de atitudinea Rusiei, despre care susține că nu a demonstrat până acum o dorință reală de a ajunge la pace.

„Au fost mai multe oferte pe care poate le-am trecut cu vederea de-a lungul timpului, la care însă Rusia nu a răspuns”, a precizat ministrul.

C.L.

Semnal editorial - „Rapsodia – o revistă care ține vie cultura românilor de pretutindeni”/ octombrie 2026

Revista sibiană ajunsă la numărul 266 confirmă, încă o dată, că literatura, memoria și identitatea culturală au puterea de a aduna oamenii în jurul aceleiași pasiuni pentru frumos.

De aproape două decenii și jumătate, această publicație își continuă drumul cu perseverență, reunind autori din țară și din diaspora, poeți, prozatori, eseiști, istorici, oameni de cultură și iubitori ai cuvântului scris. În spatele acestei construcții editoriale se află o echipă dedicată, coordonată de directorul revistei, prof. univ. Anca Sîrghie, și de redactorul-șef Ioan Gligor Stopița, alături de redactorul-șef adjunct Mihai Batog Bujeniță și secretarul de redacție Ovidiu Repede.

Editorialul semnat de Dorel Cosma, intitulat „Rapsodia – o revistă care ține vie cultura românilor de pretutindeni”, fixează chiar de la început coordonatele acestui număr. Autorul vorbește despre rostul unei publicații care nu se mulțumește să consemneze viața culturală, ci participă activ la desfășurarea ei. Prin colaboratorii din diferite zone ale României și prin legăturile cu românii din străinătate, revista „Rapsodia” devine o punte între generații, comunități și sensibilități artistice. Este, fără îndoială, una dintre misiunile importante ale presei culturale contemporane.

O notă aparte o aduce Luminița Nielsen, din Viena, prin textul „Alles Walzer”, o meditație asupra conviețuirii, diversității și trecerii timpului. Experiența celor 55 de ani trăiți printre vienezi și alte naționalități se transformă într-o mărturisire despre oameni, toleranță și speranță. Viena nu mai este doar orașul unei singure identități, ci un spațiu în care limbile și culturile se întâlnesc asemenea instrumentelor într-o orchestră multiculturală.

Memoria istorică și emoția personală se împletesc în paginile semnate de Ioan Vulcan Agnițeanu. În „Vechi amintiri dintr-o vară fierbinte de război”, autorul ne întoarce în anul 1941, în atmosfera satului românesc rămas în grija femeilor, copiilor și bătrânilor, în timp ce bărbații plecau pe front. Povestea se remarcă prin autenticitatea evocării, prin detaliile vieții rurale și prin puterea amintirii de a păstra vii chipurile celor dispăruți. Nu este doar o pagină de istorie, ci și o mărturie despre suferință, solidaritate și rădăcini.

Un spațiu consistent este acordat reflecției literare. Francisc-Mihai Lőrinczi semnează eseul „Decupaje subiective... din inima lirismului”, o incursiune în universul poeziei, al memoriei și al frumuseții interioare. Pornind de la Lucian Blaga, Ana Blandiana, Rabindranath Tagore și alți creatori, autorul construiește o meditație amplă asupra inimii, satului natal, iubirii și cuvântului poetic. Este un text care solicită cititorului răbdare și disponibilitate sufletească, invitându-l să privească dincolo de aparențe.

Tot în zona eseului cultural se înscrie contribuția profesoarei Anca Sîrghie, „În Avrigul meu, un tipar cultural perpetuu”. Evocarea Avrigului și a domeniului Brukenthal devine prilejul unei întoarceri în timp, spre locuri și experiențe care au contribuit la formarea unei sensibilități culturale. Dincolo de amintirea personală, textul recuperează frumusețea unui spațiu cu valoare istorică și spirituală.

Poezia ocupă, firesc, un loc important în economia revistei. Semnează în acest număr: Aurel Domide-Șănțanu, Maria Popa, Alina Diaconu, Marcel Miron, Ionela Daniela Predan, Răzvan Ducan, Katy Șerban, Ion Dulugeac, Brigitte Hermann, George Eftimie, Enrique Antonio Liranzu, Maria Trif, Ovidiu Repede, Cleopatra Stoicescu, Adelina Sonia Mărginean, Emil Cătălin Neghină, Ioan Friciu, Anca Lupu, Walter Johrend și Nicolae Toma. Aceștia alcătuiesc un tablou poetic divers, în care se regăsesc melancolia, iubirea, nostalgia, natura, credința și meditația asupra existenței.

Toamna, cu toate simbolurile sale, traversează multe dintre aceste creații. În versurile lui Aurel Domide-Șănțanu, satul, gorunul și amintirea părinților devin repere ale unei geografii sufletești. Maria Popa surprinde singurătatea și neliniștea nopții, în timp ce alți poeți propun propriile formule de explorare a sensibilității contemporane.

Proza aduce o altă dimensiune lecturii. Decebal N. Todăriță, prin „Asociația de locatari”, Victor Ilina, cu „Funigei de octombrie”, și Rodica Nicolae, prin episodul „Sejur în Deltă (1) – Sosirea”, oferă cititorului experiențe narative diferite, de la observația cotidiană la evocarea unor locuri și întâmplări. Mihai Batog Bujeniță propune „Terra – Colapsul civilizației”, iar Adrian Drăgușin aduce în atenție „Visul de Crăciun”. Sunt contribuții care diversifică paleta tematică a numărului.

Un loc aparte îl ocupă și materialele dedicate culturii, spiritualității și cărții. Nicolae Tudor continuă seria consacrată postului Radio „Trinitas”, iar Ada Stuparu prezintă „Poezii pe Portative” de Daniela Barbu. Valeria Paștiu Gușeilă continuă seria „Amintiri”, iar Silviu Guga propune, în rubrica „Cabinetul de lectură”, o privire asupra unui debut surprinzător.

Deosebit de interesante sunt și contribuțiile care aduc în atenție limba română, patrimoniul cultural și personalitățile literaturii noastre. Ioan Gligor Stopița semnează un material dedicat lui Ioan Friciu, prezentat ca un prolific poet și prozator sibian. Dorel Cosma ne propune o incursiune cu titlul provocator „Parisul se pregătește de război”, iar Ion Talpoș realizează un interviu cu scriitoarea Anca Sîrghie.

Zenovie Cârlugea, prin articolul „Mama noastră, limba română”, readuce în discuție una dintre temele fundamentale ale identității naționale. Limba nu este doar un instrument de comunicare, ci memoria unui popor, expresia unei istorii și legătura nevăzută dintre generații. În aceeași zonă a recuperării valorilor culturale se înscrie Carmen Cristina Oltean, care scrie despre Simona Laiu și istoria realizată cu acul, demonstrând că și arta lucrului manual poate deveni mărturie de patrimoniu și expresie a identității.

Un moment de profundă încărcătură culturală îl reprezintă materialul Gabrielei Șerban despre „Antologia poeziei sepulcrale românești”, realizată de Simion Dănilă. Dincolo de prezentarea unei lucrări impresionante, articolul este și un omagiu adus profesorului, traducătorului și antologatorului dispărut în iunie 2026. Opera sa, care reunește creațiile a numeroși poeți, rămâne o contribuție importantă la păstrarea memoriei literare românești.

Finalul revistei ne poartă din nou dincolo de granițele țării, la Viena, prin reportajul semnat de maramureșeanul Ioan Godja despre cea de-a IV-a ediție a manifestării „Toamna Culturală Românească la Viena”. Desfășurat în zilele de 17 și 18 octombrie 2026, evenimentul a reunit scriitori, muzicieni, artiști plastici și iubitori de cultură din România și Austria. Poezia, muzica, artele plastice și întâlnirile comunitare au demonstrat că identitatea românească nu se pierde odată cu plecarea din țară. Dimpotrivă, ea poate deveni mai puternică atunci când este împărtășită și transmisă generațiilor tinere.

Prin toate aceste contribuții, numărul 266 al revistei „Rapsodia” se dovedește o publicație generoasă, cu o structură editorială diversă și cu o deschidere remarcabilă spre cultura română de pretutindeni. Nu este o simplă înșiruire de texte, ci o întâlnire între experiențe, generații și moduri diferite de a înțelege lumea prin literatură și artă.

Consider că „Rapsodia” nu este doar o revistă care apare lunar. Este o fereastră deschisă spre sufletul românesc, o punte între cei de acasă și cei plecați în lume și, mai ales, o mărturie că literatura nu are granițe atunci când este scrisă cu inimă.

GDL

Semnal - ,,De-o mie de ani - dor", autor Loredana A. Știrbu

 ,,Dar timpul, ca un ceas stricat,

se-mpotrivește-n mâini străine -

rămâne doar un dor ciudat

și-un tic-tac vechi, ascuns în mine".

Loredana A. Știrbu, din ,,Meșterul ceasornicar".

LOREDANA A. ȘTIRBU - poem-acrostih

(portret literar)

LAMPA își așteaptă tăcerea, doar

O PLOAIE CA ORICARE ALTA culege umbră de

Rouă trecută prin alt început de zâmbet.

Eu, privind trecerea CA O FRUNZĂ

Dau crezare verdelui-miracol care-și adună mirarea

ACOLO UNDE FLUTURII NU MOR - gând și lumină -

Nori și INIMI DE LUT ce își zidesc cu MATURITATE un

Anotimp plecat înspre CASA CU MAGNOLII...

Așezat în pasul umbrelor de catifea țes SINGURĂTATE...

Șoapta răsăritului crește în VALEA COPILĂRIEI

Trup de vânt așternut peste liniștea dintr-o amintire

IUBIND cresc în albastrul luminii și

Roua altui vis - UMBRA DIN MEMORIE îmi șterge

Bucuria de a fi CĂLĂTORUL ȘI ILUZIA,

Uitare și ÎNGHEȚ, ALFA ȘI OMEGA...

(a se citi și pe verticală, prima literă din fiecare vers).

N.A. - ce apare scris cu majuscule sunt titlurile unor poezii din volumul de versuri ,,De-o mie de ani - dor", autor Loredana A. Știrbu.

Motto:

,,În vis, cuvintele se scurg ca nisipul

prin clepsidra unei alte lumi,

unde poetul își scrie numele pe pagini

care ard și renasc, fără sfârșit",

din poemul ,,Visul poetului", autor Loredana A. Știrbu.

Volumul de versuri ,,De-o mie de ani - dor", a apărut la Editura Actaeon Books, Baia Mare, 2025, ISBN 978-630-6715-07-7, 66 p., cu o prefață semnată de către prof. dr. Daniela Sitar Tăut. Am avut ocazia de a fi prezent la lansarea acestuia, aici, la Baia Mare, în cadrul unei ședințe de cenaclu literar, unde au fost prezenți mai multe personalități ale vieții literare din Satu Mare, autoarea fiind o ,,sătmăreancă prin adopție", absolventă și licențiată în drept, membru UZPR, în conducerea revistei ,,Cronograf", născută la Fălticeni. I-am primit cu interes și satisfacție, poeziile, parte din viața autoarei. Dar, chiar așa este! Consider că fiecare vers, strofă sau poezie, trecând prin filtrul sufletului, devine parte din autor/autoare, pentru mulți, toate acestea adunate în volum, devenind ,,copii" de suflet.

Bogata activitate literară desfășurată în jurul cuvântului, o motivează și îi dă autenticitate și originalitate. Numeroase îi sunt aparițiile în reviste de profil, respectate și prețioase. Volume de proză scurtă (,,Călătorie în regatul cuvintelor cameleon", ,,Secretul domnișoarei", sau ,,Bijutierul din Jaipur" - proză fantastică), sunt doar câteva la care mă opresc, dar numeroase sunt și aparițiile în volume colective, amintesc vol. 1 și 2 - ,,Cuvinte din Nord", sau vol. 1 - 3, din ,,Septentrion". Și mă opresc, deocamdată, din prezentarea literară, lăsându-vă Domniilor Voastre, curiozitatea căutării și aprofundării întregii activități literare. Felicitări, pentru întreaga activitate literară!

Dacă ,,Între două bătăi de inimă", (p. 13), există ,,răsărituri care se sparg în priviri", dar și ,, povești care se nasc în tăcere", în ,,Mama și timpul", (p. 14), figurile de stil, cu preponderență, metaforele, dau poemului o puternică încărcătură emoțională. Mama, este cea care poartă ,,vânt în păr / și miros de scorțișoară în palme". Tot mama, își împletește ,,rugăciunile în firul zilelor / și le lăsa să plutească peste noi". Atunci când mama cuprinde timpul în brațe, acesta (timpul, adică!), pare a fi ,,doar un copil / care se ascundea sub masa din bucătărie / și râdea fără teamă". Indiferent prin câte trece, mama ,,rămâne cântecul / pe care sufletul meu îl șoptește / când vântul îmi aduce aminte de ea".

Precum pentru mulți dintre poeți, visul este o temă profundă și des abordată, nici Loredana A. Știrbu, nu face rabat. Ne demonstrează acest lucru, în poemul ,,Visul poetului":

,,În vis, cuvintele se scurg ca nisipul

prin clepsidra unei alte lumi,

unde poetul își scrie numele pe pagini

care ard și renasc, fără sfârșit", (p. 15).

Simt căutarea sau așteptarea poetică, în multe versuri cuprinse în volum. Iată câteva mostre:

- ,,te-aștept ca pe ploaia care n-a mai venit de un veac";

- ,,nopțile mele sunt lungi cât poveștile bătrânelor";

- ,,vei veni ca un vânt cald din deșert";

- ,,îți simt pașii în aerul fierbinte al amiezii,

în freamătul frunzelor care nu mai au răbdare,

în mirosul cafelei care se răcește pe masă,

așteptând să o bei",

sintagme care se caracterizează prin profunzime, sinceritate, mărturisire poetică, dorință și dor, durere și iubire, extrase din poezia ce dă titlul volumului, ,,De-o mie de ani - dor", (p. 16).

Viața ne este dată pentru a o trăi cu intensitate. Autoarea demonstrează că așa este. Știe să se ridice atunci când a căzut. Găsește putere de a merge înainte, chiar dacă privește și în urmă, adunând amintiri. Zâmbește. Iubește lumina.

Dacă vorbim despre plăcere și plăcerile vieții sau cele construite cu sufletul, autoarea ne face o interesantă mărturisire, motivată și motivantă.

,,Mă tot gândesc că mi-ar plăcea să fiu

un meșter ceasornicar,

să am puterea de a schimba orele... timpul,

să-l întorc ca pe un mecanism vechi

și să-l fac să bată iar", aici, recunoscând că așa aș vrea să fac și eu.

Cu siguranță, retoricelor întrebări:

,,iubirea ne scrie pașii dinainte"?,

,,noi, ne modelăm după cuvinte"?,

,,tăcerea va pune lacăt pe zenit"?,

sau

,,ne-om mai iubi fără să știm,

sau vom uita că am iubit"?,

doar poeta cunoaște răspunsul său! Ni-l dezvăluie, uneori în versuri. Dacă am fi întrebați și noi, cred că fiecare ar avea răspunsul său, în felul său, nu-i așa?!

Văd mult feminism în aceste poeme, văd multă iubire, suferință și prețuire, respect și aducere în amintire (amintiri!) a unor ipostaze marcante din viață, transfigurate, în versuri, sau personalizate, prin excelență. Aici, poeta nu se mărturisește, că într-un veritabil jurnal. Mărturisirile lirice dau emoție și, repet, originalitate, volumului. Gândul rebel, uneori lumina visului, alteori dorul de evadare, sunt în permanență evidențiate, elogiate. Avem un timp trecut, dar și un timp prezent, care își cerne șoaptele, fie în zori cu rouă, fie în amiezi caniculare, fie în nopți cu stele.

- ,,mi-am sprijinit umărul de tine", poate fi interpretat și la un timp trecut, dar și la prezent.

- ,,ne-am promis că vom fi infinitul";

putând trage concluzia că poeta se joacă cu timpul, o joacă salvatoare, benefică, rodnică, o visare și totuși lumină.

Sinonim feminității vădit vizibilă în poeme, susțin ideea unei iubiri celeste - extaz și lacrimă, dor și pasiune, împlinire și durere;

,,Mă înalț pe vârfuri

să-ți ating tâmpla,

să-ți număr tristețile și bucuriile.

Să las un semn

al trecerii mele

ca o pecete", (,,Posesie", p. 24).

VASILE BELE, ASCIOR BAIA MARE

ADRIAN PĂUNESCU și ”misterul năsăudean”

Cel care a spus despre sine: ”Eu sunt bolnav de Dumneavoastră Țară,/ Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Neam” nu se putea să nu caute oportunități, sau să răspundă ocaziilor ivite, de a merge și vedea țara ”la prima mână”, adică la ea acasă, în zonele unde aceasta colcăia de frumusețe primordială și sensuri înalte, adică România profundă!

O parte din România profundă a fost și este ținut Năsăudului, pe mare marele poet Adrian Păunescu l-a văzut și altfel, dincolo de cunoștințele sale extrem de bogate de istorie și cultură românească, și nu numai, sau din mersul mașinii, atunci când se deplasa cu Cenaclul ”Flacăra” pentru diverse manifestări. Năsăudul, prin oamenii săi primitori și iubitori de neam, țară și cultură românească, a fost cunoscut de poet (și) altfel, grație unei apropieri, devenită ulterior prietenie, de/prin familia Vaida, Ana și Gavril (Vișu) din Năsăud, unde aceasta era profesoară de matematică, director adjunct la Colegiul ”George Coșbuc” din Năsăud, între anii 1978-1982, iar soțul ei, inginer silvic, devenit profesor, director plin la Liceul Silvic, între 1980-1987. Aici trebuie amintiți și copii lor, Florin –Nicolae și Lelia (Carmen Aurelia) care, practic, au crescut în anii copilăriei și adolescenței, cu prietenul celebru de familie, poetul Adrian Păunescu.

Întâmplarea, poate neîntâmplătoare, că fiica lor, Lelia, care cânta muzică folk, să debuteze fericit, ca și ”copil minune”, la 11 ani, (iunie, 1984) în Cenaclul ”Flacăra”, pe stadionul din Năsăud (după o preselecție prealabilă în holul hotelului ”Sălăuța”), a fost momentul de start în tot ceea ce va urma. Cooptarea acesteia în cenaclu, a făcut ca respectiva familie să urmărească de atunci și cu interes personal, și uneori să meargă și faptic, prin țară, ca să asiste la numeroasele manifestări-spectacol pe care Adrian Păunescu, ”poetul generației în blugi și al tineretului în adidași” le făcea în fruntea Cenaclului ”Flacăra”, spectacole anunțate din timp, iar uneori constituite ad-hoc, în prilejuri și la locuri favorabile. Fiecare manifestare-spectacol avea particularitatea sa (descrise pe larg în publicațiile conduse de Adrian Păunescu), unde la fiecare ”se știa când se începe, dar nu se știa când se termină”. (Ulterior, după ce devenise membru de bază în Cenaclul ”Flacăra”, Adrian Păunescu îi va dicta Leliei, între 1986-1989, sute de poezii, „iar, în august 1988, pe drumul Baia Mare - Ciucea, poezia ”Doamne, ocrotește-i pe români”.).

Prima invitație la Năsăud a poetului Adrian Păunescu, făcută de către familia Vaida a fost și din considerentul că poetul poate fi ajutat ”să depășească starea de depresie cauzată de închiderea abuzivă a Cenaclului Flacăra”, după momentul din 15 iunie 1985, când Cenaclul ”Flacăra” a fost interzis, iar poetul Adrian Păunescu marginalizat și urmărit. Urmărit mai mult ca înainte.

(Totul s-a datorat unor întâmplări nefericite, din acea zi de 15 iunie 1985, când în urma unei furtuni iscate din senin, pe stadionul ”Petrolul” din Ploiești, unde avea loc o manifestare a Cenaclului ”Flacăra”, la ieșire, spectatorii s-au călcat în picioare, existând și 6 morți, și asta datorită panicii și proastei organizări, organizare de care se ocupau strict organele locale de partid și de stat și nu Adrian Păunescu, care se ocupa doar de spectacolul propriu-zis. Așa cum spuneam într-o carte de-a mea dedicată lui Adrian Păunescu, ”Epistole către Adrian Păunescu - carte de iubire”, întâmplarea de la Ploiești nu a fost cauza, ci pretextul de înlăturare din viața publică a lui Adrian Păunescu, care urcase prea mult pe scara atenției, încrederii și popularității, de devenise periculos pentru conducerea comunistă de la București, fiindcă pe atunci doar tovarășul și tovarășa Ceaușescu aveau voie să fie populari și iubiți de către popor! Dar asta e o altă poveste).

Așadar, așa a început, prin ”Lelia Vaida și ”Cenaclul Flacăra”, cunoașterea ”Năsăud-ului și (a) ”satelor” sale”, așa au început, ceea ce ulterior aveau să fie generice și totodată capitole de carte, „Vizite prin țară, propuse de noi lui Adrian Păunescu” și ”Vizite prin țară propuse de Adrian Păunescu”. Spuneam de generice și capitole de carte (cele 4 denumite anterior) deoarece vorbesc despre o carte și autoarea ei, carte intitulată ”Adrian Păunescu și ”misterul năsăudean”, Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2019, (606 pg.) scrisă de profesoara Ana Vaida, a cărei lansare a fost făcută nu de mult la Năsăud, după ce în prealabil, se dezvelise un bust de bronz al poetului Adrian Păunescu, în condiții de reală sărbătoare, pentru oficialități și locuitorii zonei. Titlul cărții este inspirat de un autograf de-al lui Adrian Păunescu, unde acesta mulțumește familiei Vaida ” pentru accesul tandru la misterul năsăudean”.

Ospitalitatea gazdei și încrederea lui Adrian Păunescu în prietenia sinceră a acestora, dar și a faptului că se simțea bine în zonă, a avut urmări dintre cele mai faste. Conștientă de valoarea lui Adrian Păunescu, ca om și ca poet, d-na Ana Vaida a adunat cu cerbicie, ca și cronicar onest, toate mărturiile vizitelor lui Adrian Păunescu la Năsăud, de la prima, cea din august 1986 și până înainte de moartea acestuia, din 5 noiembrie 2000. Ba a mai adunat și mărturiile despre diversele participări, alături de Adrian Păunescu, la acțiuni culturale sau de agrement cultural, sau de altă natură, în diverse părți ale țării.

Prin intermediul soților Vaida, apoi a altor familii iubitoare de poet și cultură românească, Adrian Păunescu ajunge să cunoască și să iubească zona. Autoarea menționează și faptul că ”pentru a-i diversifica petrecerea timpului liber, în perioada de ședere la Năsăud”, insistau ca Adrian Păunescu să meargă cu ei, acolo unde aceștia erau invitați, locuri unde acesta ”nu dorea să iasă în evidență, preferând postura de atent observator”.

Notând cu scrupulozitate toate aceste întâlniri, d-na Ana Vaida recompune în prezenta carte întâlniri, locuri și spuse ale marelui poet, justificându-le, aproape de fiecare dată, prin redarea unor poeme scrise de Adrian Păunescu în respectivele situații, neuitând să precizeze amănunte din „bucătăria” nașterii lor, inclusiv în cărțile în care aceste poezii au fost ulterior publicate. Ea aduce prin asta un elogiu atât poetului și poeziei sale inspirate, cât și locurilor ”țării” Năsăudului, locul de care autoarea este îndrăgostită peste poate. Adnotările acesteia arată că Adrian Păunescu se inspira aproape din orice. De altfel, în carte sunt numeroase și fericite inserții de istorie și cultură zonală, dar și de fapte simple, terne, ale unor oameni simpli, fără sofisme, mai toate cu legătură cu Adrian Păunescu, inserții fericite care dau particularitate și strălucire cărții.

Alteori, autoarea, scrie câteva propoziții introductive pentru a justifica o idee, pentru ca apoi să citeze pa larg din articolele apărute în revista ”Flacăra”, în ”Totuși Iubirea”, în ”Vremea-manifest”, în ”Flacăra lui Adrian Păunescu”, în alte publicații, semnate de Adrian Păunescu, Andrei Păunescu, Ana Maria Păunescu Ioan Pintea (care și prefațează cartea), Ion Drăgan sau alți publiciști. Semnificative sunt rândurile citate din Andrei Păunescu, fiul poetului, din cartea acestuia, ”Supraviețuirea lui Adrian Păunescu – Calendarul unui vulcan„ acesta din urmă notând cu scrupulozitate, din punctul personal de vedere, tot ce era mai semnificativ din ”viața la zi” a lui Adrian Păunescu.

În poeziile redate sau citate, ale lui Adrian Păunescu, apar numeroase toponime. Sunt și mărturii sau simple propoziții, ale marelui poet, ce fac acum cinste locului: ”Năsăudul este orașul tuturor satelor sale”, ”Liceul ”George Coșbuc” din Năsăud este (aproape) cât o facultate”; ”Grănicerii din satele Năsăudului poartă Lumânări în mâini, pentru Învierea Neamului”, „E atâta lună plină aici, la Năsăud, încât acum îmi explic, luminozitatea aproape inumană a poeziei lui George Coșbuc”, ”...dar Maramureșul/ E nordul de taină, ce-și conține sudul!.../ Ci tu iubești mai mult din toate, de-atâta vreme, Năsăudul...”, ”Orașul grănicerilor, fabrica de academicieni”, ”...vom păstra plecând în orice sud,/ ca pe un manual de Năsăud,/ lumina poeziei lui Coșbuc”, ”...lângă ”Oda bucuriei” a lui Beethoven eu așez, începând din ziua de 31 mai 1987, ”Nunta Zamfirei” a lui George Coșbuc...”(cu referire la Maialul de la Năsăud), etc.

Spune Ana Vaida: „ Adrian Păunescu a fost un adevărat avocat al țăranilor români și al satelor din România (...)...Adrian Păunescu era obsedat de satul românesc, cu țăranii hăituiți spre orașe, pentru a deveni muncitori. El iubea satul ca matrice a poporului românesc, nealterat de modernisme inutile, deținător al unor valori morale, sociale, medicinale, religioase și filosofice perene. Suferea sincer din cauza politicii de umilire a țăranului”.

Nu de puține ori poetul se implica și încerca să rezolve problemele cu care se confruntau oamenii și care îi erau făcute cunoscute, în calitate de... ”activist de popor” (sintagma îi aparține) pe care o considera, în antiteză cu cea de ”activist de partid”, ”singura cu adevărat cuprinzătoare în procesul construcției naționale”. Autoare face remarca că ”Adrian Păunescu nu era deloc superficial, ci din contră, foarte motivant, atunci când se străduia să rezolve o problemă”. Și multe le rezolva. Aceasta în condițiile în care era urmărit în permanență de către securiști în civil, unii îmbrăcați în milițieni sau chiar în călugări. Spune Ana Vaida: ”Era însă obișnuit cu supravegherea..”, amintind și ”de scrumierele cu fir, de vazele de flori, bine plasate într-un anumit loc, bine indicat special pentru dânsul”. Uneori ”urmăritorii s-au deconspirat...E vorba de evenimentele petrecute la Moara de la Hordou, la Magazinul Eva din București, la noi în porumbul din grădina casei de la Năsăud, la Ilva Mică la nunta de la căminul cultural”.

Iată un poem emblematic de-a lui Adrian Păunescu, referitor la iubirea lui față de Năsăud și valorile sale eterne: „ Și dacă uit ce-i viața, și dacă uit ce-i moarte/ Și dacă nu știu mâine unde-am să mă duc/ Cred că la mine-n leagăn, avea cuibar un cuc,/ Care mi-a dat puterea să tot colind departe.// Visez distanțe noaptea și mă visez năuc/ Dar, iată că mi-a bine, în Templul Sfintei Arte,/ Aici, în Năsăudul, ce-mi pare-un semn de carte/ Între un trist Rebreanu și-un liniștit Coșbuc.// Și se mai poate face pe-aici câte ceva,/ Eu simt la mine-n creier o tranzitivă jale:/ Să vină Ministerul să-nceapă-a repara/ Tot ce-a stricat cu mâna incompetenței sale,// Să fie Năsăudul ce a mai fost cândva:/ Tipar înalt și vatră a Școlii lui Normale” (Cetatea, semn de carte). Poezia olograf, cu autograful poetului, a fost scrisă inițial, în 1983, în Cartea de Onoare a Liceului ”George Coșbuc” din Năsăud.

Atunci când a fost găzduit la Râmeț, cu binecuvântarea IPS Emilian Birdaș, de către maica Ierusalima, imediat după interzicerea sa, după evenimentele de pe stadionul ”Petrolul” din Ploiești, Adrian Păunescu va scrie versuri precum: ”Aici voi re-învăța să fiu cucernic/ În acest mic pământ măreț/ Ca să mă rog să fii mereu puternic/ Poporul meu de Daci și de Râmeți”, ca să nu mai spunem că aici a scris și ”Colindul Ardealului”.

Dar temperamentul poetului și neastâmpărul său pentru înfrângerea minciunii și triumful adevărului, nu puteau să-l facă să re-învețe să fie ”cucernic”. Ba din contră. Iată o poezie din august 1988, scrisă la Baia Mare, care ca și poezia ”Analfabeților”, dar și altele, contrazic cu brio părerea unora că Adrian Păunescu ar fi fost „poet de curte”:„Foaie verde, brad de moarte,/ Pleacă veste, vine carte,/ De aici, până departe,/ Șapte poște, șapte arte.// Foaie verde prag de iarbă,/ Luminiș în țară oarbă,/ Neamul a-nceput să fiarbă,/ Marx și-a mai tăiat din barbă.// Foaie verde de foioase,/ Umblă moartea pe la case,/ Toată jalea într-un glas e:/ Să ne lase, să ne lase!// Foaie verde flori de toate,/ Zodii spun că nu se poate,/ Dar auzi că vântul bate,/ Cineva mănâncă sate,// Foaie verde iod al nucii,/ Țipă bube, cântă cucii,/ Urlă lemnele ulucii/ Și-și fac morții semnul crucii.// Foaie verde, umbră verde,/ Dacă satul ni-l vom pierde,/ Țara noastră ne-o vom pierde,/ Roagă-o mamă să ne ierte.// Foaie verde care moare,/ Dă-ne, Doamne, milă mare,/ Să ne ținem pe picioare/ Când ne taie cu topoare.// Foaie, foaie, foaie, foaie,/ Frunțile ni se-ncovoaie,/ Nu-i așa tot ce așa e,// Niculaie, Niculaie.” (Scrisoare către Niculaie).

Spune Ana Vaida în altă parte: ”Am scris deja în această carte că Adrian Păunescu nu bea alcool, numai ”pupa” paharul, uneori nu-l atingea de loc. L-am avut oaspete mult peste 100 de zile, dacă le punem la loc, am participat la sărbătorirea zilelor sale de naștere, am fost prin țară în zeci de locuri împreună cu dânsul și niciodată, nici măcar o dată, nu l-am văzut beat, nici chiar băut”. La aceste mărturii vin cu propria mărturie. Am fost cu Adrian Păunescu la aproape 20 de mese, cu de toate. Niciodată nu l-am văzut atingându-se de băuturi alcoolice. La fiecare masă l-am văzut consumând doar apă minerală în amestec cu coca cola. Aceasta ca să răspund și eu diverșilor cârcotași, care îmi spuneau, ”ca știutori” despre așa zisele beții ale lui Adrian Păunescu! Aceasta, ca o paranteză!

Mai aflăm și de întâlnirea ”în ilegalitate”, în vara anului 1989, în subsolul Casei de Cultură din Focșani, dintre Adrian Păunescu (ce fusese interzis la spectacolul din sala mare, prin ”ordin de sus”) cu patrioții români de peste Prut: poetul Grigore Vieru și cantautorii Doina și Ion Aldea Teodorovici, unde - spune d-na Ana Vaida - ”am cântat în grupul nostru restrâns”, ”Doamne, ocrotește-i pe Români”.

Sunt amintite vizitele la Alba Iulia, știut fiind că ”Adrian Păunescu iubea enorm Alba Iulia„. Știu aceasta și personal, datorită întâlnirii cu Adrian Păunescu, la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1997 (acesta însoțit fiind de Andrei și Ana Maria Păunescu) când mi-a spus ceea ce am găsit și într-o poezie de-a lui, cum că ar fi dorit să fie ”noroi pe bocancii românilor, care în dimineața zilei de 1 Decembrie se îndreptau spre Alba Iulia”.

Mai sunt amintiri de la Tg.Mureș, de la Biserica ”Sf. Înviere” din cartierul ”Tudor Vladimirescu”, unde Adrian Păunescu este ctitor, datorită contribuției în proporție de aproximativ 60 % la ridicarea locașului de cult, locaș căruia i-a închinat și o superbă poezie, ”Biserica lui Dumnezeu”.

De asemenea, sunt menționate vizite, cu situații aferente și în alte localități (în ordine aleatorie): Albac și Apusenii, dar și București, Sinaia, Putna, Bârca, Moisei, Ilve, Vișeul de Sus, Boiu Mare-Blidari, Bistrița, Parva, Ciucea, Rohia, Tarnița, Potoci-Bicaz, etc. Apar și mulți oameni, ai căror pași s-au intersectat fericit, în spațiu și timp, cu cei ai marelui poet: familia Dumitru și Maria Nistor din Năsăud; familia Ion și Anișoara Hașegan din Siliștea Sibiului, Nica Zaharia, Florin Săsărman, Ioan Pintea, etc.

Cartea mai conține în ”Anexe”: Autografe primite de familia Vaida de la Adrian Păunescu; Copii de articole și manuscrise în alb-negru și color; Fotografii alb-negru și color; Hărți cu ”turneul-fulger”, vara lui 1988; (și) Lista cu toate poeziile citate în carte. De asemenea, un cuvânt de încheiere, din partea autoarei.

Este o carte de iubire, cu numeroasele sale fațete, o carte de iubire a unor adevărați intelectuali din Năsăud, față de un om și un poet, aflat mai ales într-o perioadă nefastă a vieții. Față de un om care o viață a luptat neînfricat pentru oameni și care ca poet, devenit NAȚIONAL, a recalibrat lirismul românesc, dându-i o nouă combustie, plină de forță și frumusețe. Este deopotrivă și o carte document, care completează informații despre Adrian Păunescu, dându-ne ”știri” și de pe ”partea nevăzută” sau mai puțin știută a lui Adrian Păunescu. Acestea nu fac decât să dea noi carate informative și de strălucire întregul numit Adrian Păunescu, cel care a iubit la modul sublim ROMÂNIA și pe ROMÂNI. Care a iubit dreptatea și adevărul, care „a iubit valorile”, așa cum îi și este scris pe piatra de mormânt.

Răzvan Ducan

În rev. ”Vatra veche” din toamna anului 2019 și în săptămânalul ”Flacăra lui Adrian Păunescu”, săptămâna 6-12 decembrie 2019.

Luminația ne arată că nu există sfârșit, doar o altă formă de început…

În seara de 1 noiembrie, cimitirele se umplu de lumină. Peste cruci, peste iarbă, peste tăcerea grea a pământului, se aprind mii de lumânări. Ard încet, ca niște respirații calde ale celor vii care vin să-i strige pe cei plecați, fără glas, dar cu inimile pline.

Luminația nu e doar o zi a morților. E ziua recunoștinței pentru dragostea care a fost, pentru mâinile care ne-au crescut, pentru ochii care ne-au privit cu bunătate. Fiecare flacără spune o poveste, a unui bunic cu haina mirosind a fân, a unei mame care n-a obosit niciodată, a unui prieten care a plecat prea devreme. Fiecare nume, scris pe piatra rece, e o dovadă că cineva a iubit și a fost iubit.

În această seară lumina nu e doar a lumânărilor, e lumina amintirilor. E felul în care continuăm să îi purtăm în noi, în gesturile noastre, în felul cum rostim o rugăciune, cum ne oprim o clipă în fața unei fotografii.

Moartea, oricât de neîndurătoare ar fi, nu poate ucide legătura dintre suflete. Ea doar mută iubirea într-un alt loc mai tăcut, mai adânc, dar la fel de viu.

Pe aleile ude de rouă, pașii se amestecă cu șoapte. Copiii aprind lumânări fără să înțeleagă deplin, dar învață taina continuității că viața nu se sfârșește, ci se transformă. Că noi, cei de azi, suntem puntea dintre cei de ieri și cei de mâine.

Luminația e o mărturisire că nimeni nu pleacă de tot, că fiecare lumânare e o rugă pentru trecut și o promisiune pentru viitor. E o seară în care timpul se înclină în fața iubirii.

Și, privind cimitirul plin de lumină, înțelegi că moartea nu e întunericul absolut ci doar un alt fel de zori. În seara aceasta, pământul respiră lumină. Cimitirele devin grădini de flăcări mici, iar tăcerea se umple de nume șoptite.

Aprindem lumânări pentru cei plecați, dar, de fapt, aprindem în noi amintirea lor. Fiecare lumânare e o inimă care încă bate undeva, dincolo de văz, dincolo de timp.

Luminația nu e despre moarte, ci despre iubirea care nu moare. Despre acea legătură tainică dintre noi și cei care au plecat, dar care continuă să trăiască în amintirile, în sufletele și în gesturile noastre.

Despre mâinile care ne-au crescut, despre priviri care încă ne veghează în somn. Trecutul se apleacă peste prezent, iar viitorul se naște dintr-o lacrimă de recunoștință. Și-n noaptea aceasta, printre lumânări, înțelegem că nu există sfârșit, doar o altă formă de început…

În seara aceasta, cimitirele se umplu de lumină. Mii de lumânări tremură în întuneric, florile se așază cu grijă pe morminte, iar pașii devin mai înceți. Venim aici cu gândurile noastre, cu doruri pe care timpul nu le-a vindecat și cu vorbe pe care n-am mai avut cui să le spunem.

Ne oprim în fața unui nume scris în piatră și, pentru o clipă, lumea întreagă pare să se strângă în jurul lui. Dincolo de datele nașterii și ale plecării, vedem un chip, auzim un glas, ne amintim un zâmbet. Retrăim o îmbrățișare, o poveste, o lecție de viață. Și înțelegem că oamenii nu dispar cu totul atât timp cât cineva îi poartă în inimă.

Poate că aceasta este adevărata lumină a Luminației. Nu cea a lumânărilor aprinse, ci lumina pe care cei plecați au lăsat-o în noi. Lumina unei mame, a unui tată, a bunicilor care ne-au ținut de mână, a prietenilor care ne-au fost aproape, a oamenilor alături de care am împărțit bucurii, încercări și ani din viață.

Astăzi nu trebuie să plângem doar pentru că i-am pierdut. Putem să le mulțumim pentru că i-am avut. Pentru tot ce ne-au dăruit, pentru ceea ce ne-au învățat, pentru urmele pe care le-au lăsat în ființa noastră. Iar dacă uneori dorul doare, este pentru că iubirea a fost adevărată.

Și poate că, în liniștea unui cimitir luminat, înțelegem mai bine cât de puține lucruri contează cu adevărat. Cât de trecătoare sunt supărările, ambițiile și orgoliile noastre. Cât de mult ar trebui să prețuim timpul petrecut împreună, o vorbă bună, o mână întinsă, o împăcare amânată prea mult.

Să nu așteptăm Luminația pentru a le spune celor vii că îi iubim. Să nu amânăm îmbrățișările, iertarea și recunoștința. Pentru că, într-o zi, toate cuvintele nespuse se vor transforma în amintiri, iar brațele pe care astăzi le putem cuprinde vor rămâne doar în dorul nostru.

În această seară, aprindem lumânări pentru cei plecați. Dar poate că fiecare flacără ne îndeamnă să păstrăm aprinsă și lumina din noi. Să fim mai buni, mai iertători, mai atenți la cei de lângă noi.

Iar pentru cei care cred, moartea nu este ultimul cuvânt. Este pragul dincolo de care nădăjduim să ne regăsim, în lumina și iubirea lui Dumnezeu. Luminația nu este doar despre cei pe care i-am pierdut. Este și despre tot ceea ce am primit de la ei și continuăm să ducem mai departe.

Iar nouă, celor rămași, să ne fie dat să înțelegem că iubirea adevărată nu se stinge odată cu ultima suflare. Ea rămâne. Într-o fotografie, într-un cuvânt, într-un gest pe care îl repetăm fără să ne dăm seama, într-o lacrimă și, mai ales, în felul în care alegem să trăim.

Pentru că oamenii pe care i-am iubit nu mai sunt lângă noi, dar o parte din ei va rămâne pentru totdeauna în ceea ce suntem.  O lumină pentru cei plecați. O rugăciune pentru sufletele lor. Și multă iubire pentru cei care încă ne sunt alături…

Să le fie somnul lin, amintirea binecuvântată și veșnicia luminată!

 

Autor: Grigore Ciascai

Sursa: Redactia 9

COMUNICAT DE PRESĂ

 

                                 ART NIGHTS FESTIVAL

                                       4-8 noiembrie 2026

 

 

Muzeul de Artă Cluj-Napoca, instituție de cultură, care funcționează sub autoritatea Consiliului Județean Cluj, organizează, în colaborare cu Annie Klaus Gallery și Asociația Culturală „We Are Classics”, înperioada 4-8noiembrie 2026, evenimentele reunite sub genericul„Art Nights Festival”.Art Nights Festival cuprinde cinci zile în care muzica clasică și artele vizuale se întâlnesc la Muzeul deArtă Cluj-Napoca. Festivalul aduce împreună artele vizuale și muzica clasică într-un program dedicat creativității, dialogului artistic și promovăriinoii generații de artiști.

Festivalul „Art Nights Festival” va avea următoarea structură:

 

Art Nights Festival | 4–8 noiembrie 2026

Locație: Muzeul de Artă Cluj-Napoca

Expoziție: de miercuri până duminică inclusiv, în intervalul orar: 10:00–17:00

Concerte: zilnic, ora 18:00

Organizatori: Annie Klaus Gallery &We Are Classics, Muzeul de Artă Cluj-Napoca

 

Festivalul reprezintă o extindere a proiectului Art Night, o inițiativă prin care tinerii muzicieni ai Colegiului de Muzică din Cluj-Napoca au oportunitatea de a interpreta muzică de cameră în spații expoziționale, apropiind publicul de experiențe artistice dincolo de cadrul tradițional al sălii de concert.

În expoziția realizată în colaborare cu Annie Klaus Gallery, intitulată „În chip poetic locuim”,

publicul este invitat să descopere lucrări de artă contemporană ale unor artiști români și internaționali. Expoziția propune un dialog între expresii artistice, perspective și sensibilități diferite, transformând spațiul muzeului într-un loc de întâlnire între artiști și comunitate.

Concertele de muzică clasică,marca „We Are Classics”, vor avea loc în fiecare seară, de la ora 18:00, începând cu data de 4 noiembrie. Fiecare dintre cele cinci zile propune o formulă artisticădistinctă:

În data de 4 noiembrie, tânăra generație intră pe scenă. Deschiderea seriei de concerte este dedicatăelevilor Colegiului de Muzică „Sigismund Toduță”din Cluj-Napoca, iar aceștia vor interpreta lucrări solistice și camerale. Invitat special este violonistul Mihai Oșvat de la Filarmonica de Stat „Transilvania”.

În data de 5 noiembrie, muzica de cameră și instrumentele de suflat îi vor reuni pestudenții Academiei Naționale de Muzică „Gheorghe Dima”. Aceștia vor prezenta un program cameral, sub îndrumarea clarinetistului și profesorului Aurelian Băcan.

În 6 noiembrie,vă prezentăm concertul„Tinere Talente”, reunind muzicieni care au făcut parte din programul cu același nume,oferit de Fundația Regală Margareta a României, fiind susținut de bursierele Mihaela Hotea și Tabita Butnariu. Invitați speciali: violonista Maria Marica și pianistul Cadmiel Boțac.

Sâmbătă, 7 noiembrie, vă prezentăm Vibrations Music Lab. Va fi o seară dedicată muzicii de cameră, realizată în continuarea colaborării dintre cele două inițiative culturale. Programul reunește un trio și un cvartet cu pian, având-o ca invitată specială pe violonista Maria Marica.

Evenimentul de duminică,8 noiembrie,vă propune un ansamblu de 12 violoncele. Festivalul se încheie cu un concert special, susținut de un ansamblu de 12violonceliști, reunind elevi, studenți și muzicieni profesioniști din instituțiile muzicale clujene. Programul propune o incursiune prin repertoriul dedicat violoncelului, într-o formulă sonoră spectaculoasă, care simbolizează colaborarea dintre generații.

Prin Art Nights Festival, organizatorii își propun să creeze un spațiu în care muzica și artele vizuale se completează reciproc, pentru a oferi vizibilitate tinerelor talente și pentru a consolida colaborarea dintre instituțiile culturale, mediul artistic independent și comunitatea clujeană.