A APĂRUT REVISTA „PLUMB”, nr. 232–233, iulie–august 2026

O revistă a continuității literare și a conștiinței culturale românești

Apariția revistei „PLUMB”, nr. 232–233, iulie–august 2026, se înscrie în continuitatea unei importante publicații culturale băcăuane, care, prin longevitate și prin diversitatea colaboratorilor, a devenit un reper al presei literare contemporane. Revista „Plumb” este legată de viața culturală a Bacăului și de activitatea Asociației Culturale „Octavia Voicu”; în istoria sa editorială, publicația a fost remarcată pentru deschiderea către poezie, proză, critică, eseu și dezbatere culturală.

Numărul dublu 232–233, prin densitatea și diversitatea materialelor sale, confirmă vocația revistei de a reuni generații și sensibilități literare diferite, oferind cititorului un spațiu în care literatura nu este privită numai ca exercițiu estetic, ci și ca formă de memorie, conștiință și responsabilitate culturală.

O prezență de prim-plan a acestui număr este Al. Florin Țene, scriitor, poet, eseist și istoric literar, una dintre personalitățile active ale vieții literare românești contemporane. Contribuția sa trebuie privită în contextul unei activități de o mare amplitudine, desfășurată de-a lungul mai multor decenii în poezie, proză, critică, istorie literară și publicistică.

Scrisul lui Al. Florin Țene se caracterizează printr-o permanentă preocupare pentru relația dintre literatură, istorie și conștiința națională. În numeroasele sale eseuri, autorul urmărește nu numai valoarea estetică a unei opere, ci și împrejurările istorice și spirituale în care aceasta s-a constituit.

Această perspectivă este importantă și pentru înțelegerea contribuției sale din „Plumb”: literatura devine, în viziunea autorului, un instrument al recuperării memoriei culturale. Scriitorul nu este doar creator de texte, ci și martor al epocii sale și depozitar al memoriei unei comunități.

Un asemenea demers se înscrie firesc în activitatea lui Al. Florin Țene, care a abordat în mod repetat raporturile dintre literatură și filosofie, dintre creația artistică și existența socială. Critica literară a remarcat tocmai această dimensiune reflexivă a scrisului său.

Prezența lui Ionuț Țene completează, într-o manieră particulară, această perspectivă asupra culturii române. Publicist și autor preocupat de istorie, literatură și fenomenul cultural, Ionuț Țene se înscrie într-o direcție publicistică în care trecutul este analizat din perspectiva raportului său cu prezentul.

Textele sale sunt caracterizate printr-o preocupare pentru memorie, identitate și recuperarea unor personalități sau momente istorice. În acest sens, demersul său se află într-un dialog fertil cu preocupările generației anterioare, dar are și o tonalitate proprie, mai apropiată de discursul jurnalistic și de dezbaterea culturală contemporană.

Prezența simultană a lui Al. Florin Țene și Ionuț Țene într-o publicație literară este semnificativă și din perspectivă generațională: tată și fiu, cei doi reprezintă două experiențe ale scrisului, unite însă prin aceeași preocupare pentru cultură, istorie și valorile spirituale românești.

Ionuț Țene are, de altfel, o activitate publicistică susținută, abordând teme istorice și culturale, inclusiv recuperarea memoriei rezistenței anticomuniste și a personalităților importante ale culturii române.

Un loc aparte în prezentarea acestui număr al revistei îl ocupă recunoașterea prestigioasei distincții acordate scriitorului Al. Florin Țene, președintele național al Ligii Scriitorilor Români.

Este vorba despre Medalia de argint „Mihai I”, distincție asociată Casei Regale a României, al cărei acord reprezintă o recunoaștere simbolică importantă a activității sale culturale.

Deosebit de semnificativă este scrisoarea Alteței Sale Regale Principesa Margareta, prin care este comunicată acordarea acestei medalii scriitorului Al. Florin Țene. Menționarea acestui moment într-o cronică dedicată revistei este justificată nu doar de valoarea onorifică a distincției, ci și pentru că ea pune în lumină dimensiunea publică a activității unui scriitor care a asociat creația literară cu organizarea vieții culturale și cu promovarea scriitorilor români.

În acest context, calitatea de președinte național al Ligii Scriitorilor Români capătă o semnificație suplimentară. Activitatea sa nu se limitează la opera personală, ci include susținerea revistelor, a cenaclurilor, a manifestărilor literare și a autorilor din diferite generații și regiuni ale țării.

Un asemenea număr nu poate fi analizat fără a sublinia rolul conducerii editoriale a revistei.

Directorul și redactorul-șef reprezintă nucleul instituțional care asigură continuitatea unei publicații culturale. În cazul revistei „Plumb”, longevitatea editorială este ea însăși o performanță. Numărul 232–233 demonstrează că publicația continuă să funcționeze ca un spațiu de întâlnire între autori consacrați și scriitori aflați în afirmare.

Munca redacțională este cu atât mai importantă cu cât o revistă literară nu se construiește numai prin valoarea individuală a colaboratorilor, ci printr-o strategie culturală coerentă, prin selecția textelor, prin echilibrul dintre poezie, proză, critică și eseu și prin menținerea dialogului cu literatura română contemporană.

În epoca digitalizării accelerate, revistele literare tipărite continuă să aibă o funcție culturală fundamentală. Ele constituie documente ale timpului și, simultan, instrumente de conservare a memoriei literare.

„Plumb” se înscrie în această tradiție. Nu este doar un suport pentru publicarea unor texte, ci și un document al vieții literare românești contemporane. Fiecare număr adaugă o filă la istoria culturală a prezentului.

Numărul 232–233 se remarcă, prin urmare, prin trei direcții majore: continuitate, memorie și dialog cultural. În interiorul acestui triptic, contribuțiile lui Al. Florin Țene și Ionuț Țene dobândesc o relevanță aparte.

Al. Florin Țene reprezintă experiența unei generații care a traversat transformări istorice profunde și care a făcut din scris o formă de mărturisire și de construcție culturală. Ionuț Țene reprezintă o generație care preia aceste teme și le reinterpretează prin mijloacele jurnalismului și ale reflecției istorice contemporane.

Prin numărul 232–233, iulie–august 2026, revista „PLUMB” își confirmă locul în peisajul presei literare românești. Valoarea unei asemenea publicații nu se măsoară numai prin numărul de pagini sau de colaboratori, ci prin capacitatea ei de a păstra vie ideea de comunitate literară.

Prezența lui Al. Florin Țene și a lui Ionuț Țene adaugă acestui număr o dimensiune aparte, aceea a continuității culturale și a transmiterii valorilor de la o generație la alta. Iar evocarea acordării Medaliei de argint „Mihai I”, împreună cu scrisoarea Alteței Sale Regale Principesa Margareta, constituie un moment de prestigiu care subliniază recunoașterea activității îndelungate a scriitorului Al. Florin Țene.

Într-o vreme în care memoria culturală este adesea amenințată de viteza informației și de superficialitatea consumului mediatic, reviste precum „Plumb” își asumă o misiune necesară: să păstreze cuvântul scris ca mărturie a timpului și literatura ca formă de memorie a unei comunități.

                                                                  Al.Florin Țene

Lumea Poeziilor - Nicolae Labiș

 

Nu ne mai reformați...

 Nu ne mai reformați, vă rugăm. Lăsați-ne așa. Neevoluați, proști, cu facturi plătite și cu frigiderul plin.

Noi înțelegem, voi sunteți vizionari. Noi suntem rămași în urmă. Voi vedeți viitorul sustenabil, verde, digital, rezilient, incluziv. Noi vedem doar că după fiecare reformă a voastră, pâinea e mai scumpă.

Ați reformat sănătatea. Acum, ca să te vindeci, trebuie să fii sănătos de la început, să ai pile și să știi să completezi 7 formulare online. Dacă ești bolnav de-a binelea, mori, dar mori reformat, european.

Ați reformat educația. Acum copiii știu ce e amprenta de carbon, ce e genul fluid și cum să facă un powerpoint despre emoții. Nu știu să scrie, să socotească și să citească un contract de chirie, dar sunt perfect reformați pentru o lume care nu există.

Ați reformat energia. Ne-ați închis minele ca să nu poluăm noi, să polueze alții în locul nostru și să le cumpărăm noi curentul de la ei de 3 ori mai scump. Acum stăm în frig, dar cu conștiința caldă. Suntem săraci, dar sustenabili.

Ați reformat agricultura. Țăranul român, ăla neevoluat care hrănea jumătate de țară cu 2 hectare, e acum infractor. Nu are trasabilitate, nu are norme. În schimb mâncăm roșii din Spania care au pașaport, cod QR și gust de burete. Dar sunt reformate.

Fiecare reformă a voastră are aceeași structură: ne explicați că trăiam prost, dar ieftin. Și ne promiteți că vom trăi bine, dar scump. Rezultatul e că trăim și prost, și scump. Dar cu dosar.

De fapt, tabloul e simplu. Un om neevoluat, când are 100 de lei, pune 30 pe mâncare, 30 pe casă, 20 pe copii și 20 îi pune deoparte. Un om reformat, după ce ați trecut voi pe la el, din 100 de lei dă 40 pe taxe, 30 pe taxe verzi, 20 pe abonamente și aplicații obligatorii și restul de 10 pe mâncare la promoție.

Și apoi vă mirați de ce nu mai face copii. Păi cum să facă? Un copil reformat costă cât o casă nereformată.

Așa că vă propun un moratoriu. 10 ani fără nicio reformă. Nimic. Lăsați-ne în pace. Lăsați-ne să fim corupți, neevoluați, cu sobe pe lemne și cu găini în curte. Vă promit că nu murim. Am mai fost așa 2000 de ani și am supraviețuit și lui Traian și turcilor și comuniștilor.

De reformele voastre nu sunt digur ca supravietuim.

C.L.

Gluma zilei - Mersul trenurilor...

 

Fascinația faptelor din umbră

                                   de Gheorghe Pârja

Din pruncie mi-au plăcut poveștile, adică basmele, cele ascultate, apoi citite cu nesaț. Și acum sunt colindat de universul lor. Apoi am fost cuprins de misterul cărților de spionaj, de la Haralamb Zincă, la sigheteanul Leonida Neamțu, autori care au ilustrat genul. De aceea, când am descoperit, cu ani în urmă, revista VITRALII (Lumini și umbre), publicație a veteranilor din Serviciile Române de Informații, am aflat fapte despre care nu aveam de unde să știu. Dacă o perioadă o cumpăram de la chioșcul de ziare, cu noua difuzare am norocul că mi-o dăruiește vecinul și prietenul Gavrilă Dunca. Așa am primit recent numărul 66, iunie-august 2026. O citesc cu încredere, deoarece este girată de istorici de prestigiu, cum sunt Ioan Scurtu, ori Alex Mihai Stoenescu și specialiști din domeniul informațiilor. Sunt subiecte de care publicul cititor trebuie să știe, de aceea fac prezentarea revistei.

Sumarul se deschide cu o analiză a unui fenomen întâmplat după Marea Unire din 1918. După eșecul suferit la Conferința de Pace de la Paris, Ungaria a inițiat acțiuni subversive în țară și statele vecine, dar și în rândul Marilor Puteri de atunci, pentru modificarea Tratatului de la Trianon. Toate acțiunile ungare, desfășurate de Budapesta în România și străinătate, au fost atent supravegheate de serviciile de informații românești. Despre propaganda externă ungară contra Tratatului de Pace de la Trianon, desfășurată în perioada 1925-1926, în care Ungaria s-a văzut victimă a Conferinței, scrie cu argumente istoricul Alin Spânu. Da, file de istorie! Col.(r) dr. Sorin Aparaschivei continuă istoria Direcției a V-a a Armatei Roșii (GRU), acțiunile ofițerilor sovietici în perioada 1940-1945 pe frontul de Vest. Este evocat cazul Richard Sorge, fiul unui german și al unei rusoaice, cu acțiuni de spionaj de răsunet în epocă. Până în anul 1989 GRU, devenit KGB, a avut în vizor și România, țara noastră aflându-se într-o situație atipică după anul 1958, fiind singura țară din Tratatul de la Varșovia care nu mai avea trupe sovietice de ocupație.

Rețeaua clandestină a agenturii sovietice a fost epurată din conducerea superioară de partid și de stat. În 1962, la ordinul lui Dej, Securitatea română a refuzat înnoirea înțelegerilor cu Comitetul Securității Statului din Uniunea Sovietică. Autorul articolului ne prezintă țesătura de spioni care vegheau evenimentele din cele două țări. Un moment fierbinte a fost anul 1968, când sovieticii și cinci aliați ai lor au ocupat Cehoslovacia. La această incursiune România nu a luat parte. De aici multe nepotriviri între noi și Kremlin. Colonelul (r) dr. Nicolae Stancu ne aduce în atenție vestitul caz de spionaj întreprins de către Direcția de Informații Externe a României prin folosirea redutabilei Rețele Caraman, care s-a desfășurat în perioada Războiului Rece, epocă de tensiuni geopolitice între SUA și Uniunea Sovietică, respectiv între aliații lor din Blocul Vestic și Blocul Estic. Mihai Caraman a fost trimis cu misiuni de spionaj în Franța, sub acoperire, la Ambasada României din Paris. A avut contribuții serioase și la sediul NATO.

Autorul afirmă rolul rețelei agenților recrutați de Caraman, contribuția lor informativă fiind enormă. În 1990, Mihai Caraman a fost director SIE. S-a stins din viață în 2024, la vârsta de 95 de ani. Doctorul în istorie Alexiu Tatu scrie despre George Barițiu, astfel făcând portretul unei generații. Cinstind ASTRA la 165 de ani de la înființare. Istoricul și întemeietorul presei românești din Transilvania s-a născut în anul 1812, la Jucul de Jos, lângă Cluj. Întreaga viață rămâne un model de ziarist, cărturar și luptător pentru drepturile și libertățile românilor. Colonelul dr. Aurel V. David reface în cuvinte drumul lui Eminescu spre Blajul Ardealului, pentru a participa la adunarea generală a ASTREI. A ținut să ajungă în satul Mihalț. Auzise el de la dascălul lui, Aron Pumnul, despre măcelul săvârșit de trupele revoluționare maghiare în luna mai 1848.

Gl. bg. (r) Vasile Mălureanu evocă câteva întâmplări profesionale. Cum a fost găsit ziarul legionar „Porunca Vremii” pe șantierul de la Casa Poporului. Alertă mare a serviciilor! Când colo era recuzita pentru un film care avea ca subiect personalitatea marelui istoric Nicolae Iorga, asasinat de legionari în toamna anului 1940. Și alte întâmplări palpitante. Colonelul (r) Gheorghe Rusu deapănă amintirile unui contraspion. Constatăm evoluția de la iscoadă, la agentul modern în spionajul și contraspionajul românesc. Valeriu Ilica scrie un eseu despre pace, ca fiind cea mai frumoasă zeiță. Ne aduce aminte de un gând al lui Albert Camus, care spunea că rolul literaturii este să împiedice civilizația să se autodistrugă. Apoi articole pe teme de actualitate, adică serviciile secrete și noile tehnologii. Doctorul în istorie Sorin Aparaschivei ne-a dăruit volumul „România contra imperiului sovietic”, comentată în revistă. Lucrarea reprezintă o viziune proprie și originală fără ură și părtinire (sine ira et studio). Este consemnată și agenda Cenaclului literar VITRALII.

Publicația, editată de Asociația Cadrelor Militare în Rezervă și Retragere din Serviciul Român de Informații, are ca director pe colonelul (r) Filip Teodorescu. Revista poate fi citită și pe site-ul www.acmerr-sri.ro. De multă vreme sunt fascinat de faptele din umbră, mai ales care se referă la istoria recentă a României. Deci și de revista VITRALII. Și încă un mulțam vecinului meu, Gavrilă Dunca!

Nicușor și Bolojan au băgat România în moarte clinică...

 

Dacă știi pe ce lume trăiești, 

ȘTII ce vreau să-ți spun.   

Trupul României NU își mai simte capul. 

Capul României, 

O adunătură de impostori-avortoni doctori,   

Și-a abandonat trupul. 

Trupul României,

Milioane de trupuri, 

TU și eu, printre ele,   

Trăim conectați la aparate de supraviețuire.   

Într-o terapie intensivă de îndobitocire. 

Fără nicio direcție. 

Ce direcție să aștepți de la doi năuci? 

Nicușor-Bolojan.  

Două fețe ale unei medalii fake.

Pe care securiștii și politrucii, 

Fofilați pe culoarele Puterii, 

În ultimii 20 de ani,  

Și-au oferit-o cadou.  

Ce să aștepți de la doi năuci?  

Care comandă înainte și te trag înapoi. 

Care zic dreapta și fac stânga. 

Promit bine și fac RĂU.  

Creștere, care e descreștere. 

Datorii, peste datorii. 

Lor le e bine și îți râd în față.  

„Te-am băgat în criză, fraiere! 

Iar am ratat pentru TINE.

Serios.”

Să râdem ca Nicușor, de prostiile lui?

Să plângem ca Bolojan, de eșecurile lui?

Sunt ale TALE și ale mele.  

Ai crezut în ei sau nu.  

Sunt ale României noastre.

Abandonată în confuzie și neputință.

Pe drumul european care duce nicăieri.  

O Românie al cărei cap NU își execută minima funcție:  

De a-i da o DIRECȚIE.   

O conștiință de sine. 

O identitate. 

Dacă nu ți-am spus-o, ți-o mai spun. 

Că tot NU mă crezi.  

Nicușor și Bolojan au băgat România în MOARTE CLINICĂ. 

NU crezi? 

Nici în ’89 n-ai crezut în mămăligă.  

A explodat.

Alții s-au sacrificat.

Și au dat vieții TALE o direcție.  

Pe care ai pierdut-o.  

De cozonacul din TINE ce zici?

Crezi că explodează?

(Adrian Sârbu, pe Facebook)

Scârbă mi-e de voi...

                                                                       Cătălin Avramescu 

„Un fost înalt oficial al statului - consilier al președintelui, șef al cancelariei, ambasador, cadru didactic universitar - e percheziționat și săltat cu mascații de-acasă, sub acuzația cruntă de pornografie infantilă.

Presupusa victimă ar fi chiar propriul copil, iar denunțul a fost formulat de fosta lui soție. DIICOT confirmă, într-un comunicat de presă, atât desfășurarea acțiunii, cât și acuzațiile.

Propaganda oficială nu scoate un sunet ore în șir. Omul e de-al lor și nu se face să le strice procurorii feng-shui-ul intelectual și superior. Scârba mi-e de voi, loazelor!

Pentru suma cuvenită, sunteți în stare să vă vindeți și familiile. Dacă până și într-un asemenea caz ați ajuns să ascundeți informația, sunteți irecuperabili!”

Victor Ciutacu

43.164 de afișări - MOARA LUI GELU - 7 august 2026

 

Aforismul zilei - Mihai Eminescu

 

Copilăria regăsită la lumina amurgului – despre cartea „Bunică de cinci nepoți povestește pentru toți” de Titina Nica Țene

 Textul Titinei Nica Țene, „Bunică de cinci nepoți povestește pentru toți”, se construiește ca un jurnal afectiv al vârstei târzii, în care copilăria este recuperată prin dialogul cu nepoții, iar timpul biologic este învins prin memorie, iubire și uimire. Autoarea transformă întâmplările cotidiene în mici narațiuni cu valoare literară și morală, surprinzând spontaneitatea copilăriei fără artificii stilistice excesive. Cartea devine astfel o confesiune luminoasă despre continuitatea vieții, despre legătura dintre generații și despre puterea inocenței de a reda sens existenței.

Stilul este predominant memorialistic și confesiv, cu accente de proză autobiografică, iar limbajul este simplu, firesc, oralizat, apropiat de ritmul conversației familiale. Dialogul ocupă locul central, oferind autenticitate și prospețime textului. Replicile copiilor sunt reproduse cu fidelitate, păstrând logica lor ingenuă și surprinzătoare. Din această perspectivă, volumul poate fi încadrat într-un realism liric cu note de autobiografism și literatură a copilăriei, unde observația directă se împletește cu emoția și reflecția.

În narațiunea „Întrebare fără răspuns”, autoarea fixează o scenă aparent banală din parc, care capătă profunzime existențială. Imaginea inițială – „Fântâna arteziană răspândea o răcoare plăcută. De pe iarbă încă nu se ridicase roua” – creează o atmosferă calmă, aproape simbolică. Copila Catinca formulează întrebări simple, dar esențiale: „– Tu ai mamă? – Nu. – De ce? – A murit! – De ce?” În inocența ei, copilul încearcă să înțeleagă moartea, iar bunica descoperă că marile adevăruri ale vieții nu pot fi explicate pe deplin. Finalul concentrează emoția întregului text: „Eram acolo în parc, jucam pietricelele, începutul cu sfârșitul.”

 Întâlnirea dintre copil și bunică devine întâlnirea dintre începutul și amurgul existenței.

În „Catinca și E-urile”, umorul izvorăște din interpretarea literală a explicațiilor oferite de adult. După ce bunica îi spune că aditivii alimentari sunt nocivi, copilul își construiește propria regulă de viață: „Din acea zi, Catinca mânca numai ce voia. Ce nu-i plăcea spunea că are E-uri...” Situația dezvăluie modul în care copiii preiau și adaptează informațiile lumii adulte, transformându-le în argumente convenabile.

O adevărată ars poetica a bunicii apare în „Bucuria întoarcerii în timp”. Catinca își afirmă seriozitatea copilărească: „Am patru ani și jumătate și vreau să fiu prima la grădiniță”, iar bunica îi răspunde prin poezia „Copil de corcodușe”. Versurile „Nepoata mea mă trage înapoi,/ Cu chipu-i blând și fin ca de păpușă” exprimă ideea fundamentală a cărții: copilul devine puntea de întoarcere spre propria copilărie. Întrebarea Catincăi, „– Tu vrei să fii iar copil?”, urmată de răspunsul simplu „– Da!”, rezumă nostalgia luminoasă care străbate întregul volum.

În „Pan, Pan, Americano”, autoarea surprinde fragilitatea percepției temporale la copil. Când bunica îi amintește Anastasiei că avea șase luni, aceasta răspunde: „Nu aveam șase, că acum am 3... Mâine, când am fost la Bobota, aveam 3...” Logica infantilă anulează succesiunea timpului și construiește un univers propriu, în care trecutul și viitorul coexistă firesc.

„Capra cu trei iezi” valorifică sensibilitatea copilului în fața fricii. Anastasia refuză povestea clasică: „Nu, nu vreau, că mi-e frică de lup.” Bunica înțelege că literatura trebuie adaptată universului afectiv al copilului, iar gestul ei devine expresia unei pedagogii a tandreții și a protecției.

În „Duminica Floriilor petrecută cu nepoatele”, sacrul și cotidianul coexistă armonios. În timp ce bunica explică personalitatea lui Valeriu Anania, Anastasia mută discuția în realitatea imediată: „Și mama se duce la serviciu în fiecare zi, acolo, la școală!” Replica produce efect comic, dar arată și felul în care copilul traduce orice concept prin raportare la propria experiență.

O altă mostră de umor involuntar se regăsește în „Anastasia și politica”. Copila formulează judecăți categorice despre lumea adulților: „Tu l-ai votat, eu nu l-am votat...” sau „Păi, nu e românește, e austriac...” Culmea ingenuității apare însă în concluzia: „Păi, sigur că nu are copii Iohannis, pentru că nu bărbații fac copii, numai mamele fac copii...” Copilul interpretează realitatea prin logica proprie, iar autoarea surprinde cu finețe acest mecanism al gândirii infantile.

În „Rochița de Paști”, rolurile se inversează. Anastasia îi oferă bunicii o lecție de cumpătare: „Tu ești cam cheltuitoare și trebuie să ai bani pentru sărbătoarea Paștelui.” Copilul devine vocea înțelepciunii practice, iar observația sa dezvăluie atenția cu care îi urmărește comportamentul.

Partea dedicată lui Ștefănel aduce o nouă dimensiune a universului familial. În deschiderea ciclului, autoarea mărturisește: „Pe noi, bunicii, ne-a buimăcit. Am luat viața de la început.” Formula exprimă perfect sentimentul renașterii afective pe care îl aduce apariția unui nepot. În „Două zile cu Ștefănel...”, râsul copilului în fața frunzelor de liliac devine spectacolul miraculos al descoperirii lumii. 

În „Surpriza”, gestul de a alege cartea „Te iubesc, mămico” din librărie sugerează sensibilitatea și afecțiunea sa profundă. 

În „Supa cu găluște”, ingenioasa strategie a bunicii produce un efect comic memorabil: după fiecare înghițitură, copilul merge „să se măsoare pe perete, să vadă dacă a crescut”. 

În „Gândurile lui Ștefănel”, povestea biblică a „mărului adamic” este reinterpretată prin glasul copilului: „A venit un șarpe, fâș, fâș...” Narațiunea sacră este redusă la dimensiunile înțelegerii infantile, fără a-și pierde farmecul și forța simbolică.

Întregul volum respiră autenticitate, căldură și sinceritate. Titina Nica Țene își construiește universul narativ din secvențe de viață aparent obișnuite, transformate prin sensibilitate, memorie și iubire în pagini de mare căldură sufletească. Copiii devin purtătorii adevărurilor esențiale, iar bunica este martorul privilegiat care le consemnează cu emoție și talent. Cartea ilustrează triumful vieții asupra timpului, al iubirii asupra singurătății și al inocenței asupra uzurii existențiale. 

Prin candoarea dialogurilor, prin umorul spontan și prin melancolia discretă care însoțește fiecare amintire, „Bunică de cinci nepoți povestește pentru toți” se impune ca o carte a sufletului, în care copilăria și bătrânețea se întâlnesc într-un spațiu al afecțiunii pure. Autoarea își prelungește simbolic lumina amurgului prin ochii și glasurile nepoților săi, iar cititorul descoperă că marile revelații ale vieții pot fi ascunse în cele mai simple întrebări și în cele mai nevinovate răspunsuri.

                                                                                                                   

Ștefania MARINEANU

Fotografia zilei - Scriitoarea Florica BUD, președintele Cenaclului Scriitorilor Maramureș

 

TEREZIA FILIP - LUCIAN BOIA - FACEREA ŞI DESFACEREA MITULUI EMINESCIAN (I)

Sărim ca arși, ne revoltăm și contestăm când cineva se atinge de miturile noastre naționale, sau de cele personale într-o altă modalitate decât cea convențională, conformă așteptărilor. Acesta e și cazul unora din reacțiile scrise și nescrise la cartea lui Lucian Boia, „Eminescu, românul absolut. Facerea și desfacerea unui mit”, Humanitas, București, 2015. Cine citește la repezeală cartea, fără răbdarea și aplecarea necesare unei astfel de lecturi poate lesne crede că autorul destramă mitul întruchipat de Eminescu sau îl tratează ireverențios și tendențios. Nu știu dacă Dl. Lucian Boia, abordând cumva la repezeală subiectul, în notă eseistică,precum procedează și în alte cărți ale Domniei Sale, își va fi propus cu tot dinadinsul să-l demitizeze pe Eminescu, dar modul în care privește destinul poetului, cumva atipic, prin reverberațiile personalității sale în conștiința publică, produse etapă cu etapă, le sună unora ca o demitizare. Ceea ce cred că nu e. Poate ușor ironic și chiar persiflant pe alocuri, privind și citând în fugă nu puține opinii, și destule din cele mai puțin favorabile care-l vizau pe Eminescu – unele naive de-a dreptul sau desuete – cartea pare a produce un efect de ireverență față de mitul eminescian. Impresia aceasta se repercutează inclusiv asupra autorului însuși privit de unii ca un demolator de mituri. De altfel, Dl Lucian Boia trebuie, cred, să se va fi obișnuit cu reacțiile din spațiul autohton, destul de vehemente oricând cineva se atinge de vreuna din valorile naționale, în altă tonalitate decât în cea convenită cumva tacit – laudativă, superlativă, absolutizantă. Gândirea critică nu pare a fi suficient cunoscută și adoptată ca modalitate de analiză a fenomenelor socio-culturale în toate cazurile, pe meleagurile noastre. Subtitlul „Facerea și desfacerea unui mit” indică perspectiva antropologică și socio-culturală a fenomenului Eminescu repercutat decenii la rând în conștiința românească și țesut în postumitate din reacțiile și ecourile publice la ideile operei, din regăsirea în ea ca într-o oglindă a ceea ce putem numi sufletul românesc. E adevărat că nu un studiu de antropologie culturală propriu-zisă este cartea în discuție, ci mai degrabă o scriitură modernă, alertă, între eseu și sociologie culturală. Autorul își propune să evidențieze modul în care s-a implantat și a crescut mitul eminescian în conștiința publică românească reverberând când mai moderat, când mai puternic de la un capăt la altul al destinului poetic și încă mai pregnant și în posteritate. Modul în care se construiește mitul în orice cultură este mai mult sau mai puțin asemănător. Un mit nu crește doar din elogii și opinii favorabile, așa cum s-ar părea. El este circumstanțiat de o complexitate de factori care îl confirmă și-l neagă, îl acceptă și îl resping, tocmai această c ontrarietate potențându-i uneori și mai mult valoarea. Căci până și opiniile nefavorabile sau cele rezervate au un impact paradoxal, pozitiv în cazul unui destin de geniu. Unele studii de antropologie și imagologie dinspre finalul secolului 20 arată cum crește în mentalul public un mit, sau o imagine definitorie, conectându-se cu idealurile și frustrările, cu elanurile și temerile ce definesc spiritul anumitor epoci. Cu toate reacțiile mai mult sau mai puțin întemeiate, mai mult sau mai puțin rezervate sau orgolioase, cartea D-lui Lucian Boia are meritul fundamentării pe argumente. Numeroase referințe bibliografice vizează receptivitatea literară a lui Eminescu, etapă cu etapă, începând chiar din 1883 când apărea volumul de Poezii editat de Titu Maiorescu, și chiar de mai 40 devreme, din perioada când se impunea ca poet în paginile revistei Convorbiri literare. Cum procedează Lucian Boia scriind despre Eminescu? Ei bine, istoricul documentează subiectul luând în calcul toate aspectele ce ancorează mitul eminescian în mentalul românesc: opiniile critice sau cele rezervate, critica elogioasă și impactul ideilor eminesciene în fenomenele socio-politice și culturale din anumite perioade istorice. Privirea istoricului afluează subtil între cele două atitudini critice contradictorii dar cumva complementare – opiniile rezervate sau critice pe de-o parte, și elogiile, pe de altă parte – pe acestea se fundamentează mitul eminescian. Cartea abundă în trimiteri și citate dar, contrapuctând cu propriile comentarii, autorul pare a lăsa pe seama cititorului configurarea mitului eminescian. Căci Lucian Boia nu definește expres mitul, doar îl circumstanțiază de trimiteri, de factori care l-au potențat uneori, sau l-au diminuat alteori. În postumitatea lui Eminescu personalități diferite își găsesc legitimare în ideile sale, justificându-și opțiunile și direcțiile de urmat. Faptul indică impactul ideilor poetului în plan social-politic și cultural. E cazul unor Vlahuță, Iorga, Blaga, Eliade, A. C. Cuza, Al Toma, Geo Bogza. Cele 15 capitole structurează cartea lui Lucian Boia și fixează tot atâtea etape în facerea mitului eminescian, punctând intensitatea și tonalitatea percepției poetului în conștiința publică dar și reverberațiile socio-culturale și politice românești în mitul eminescian. Fiecare din etapele traversate de cultura română din anii 70 ai secolului 19 până în prezent, fiecare critic de notorietate, fiecare din eveniment, elanurile sau decepțiile unor perioade, personalitățile care și l-au asumat pe poet, unele chiar extremiste, complicitează la designul mitului eminescian. El se face în egală măsură din negări și repudieri, din respingeri și critici, din neîncredere și îndoială, ca și din admirație, recunoaștere, compătimire, reverență etc. Și mai ales din rezonanța afectivă a poeziei de dragoste în sufletul publicului receptor, din singurătatea și suferința care au marcat destinul poetului, din boala și moartea sa, din eticismul ferm receptat cu teamă de unii contemporani. Un nou Eminescu, Fantezii și plăsmuiri, Deceniul 4, Eminescu, Deceniul Călinescu, După comunism, între apoteoză și respingere, Comemorare la Academia Română etc. sunt capitole și etape în devenirea mitului. Citate ca puncte de referință, unele opinii rezervate în receptarea lui Eminescu emise de personalități notabile pot da cărții o notă demitizantă, părând că autorul și-ar fi propus dinadins așa ceva. Cartea iese însă din această grilă întrucât, elementele etapelor antume și ale celor post-eminesciene indică ecoul personalității poetului în spiritul vremii, în tumultul unor evenimente, căci „Un personaj este mitificat atunci când o comunitate se oglindește în el, apelează la el ca la un spirit călăuzitor”, afirmă Lucian Boia. O primă confirmare este inclusiv volumul de Poezii editat de 8 ori de Maiorescu între 1883-1901, cu un tiraj de câte 1000 de exemplare. Ele impun un Eminescu sensibil, genial, sentimental, pesimist, nefericit etc. Cartea evidențiază inclusiv modul în care postumitatea, tradiționaliștii, sămănătoriștii, naționaliștii, ba legionarii, ba comuniștii proletcultiști din anii 50, ba cei naționaliști din anii 70 își găsesc legitimări în ideile poetului, îl invocă sau îl iau ca paravan al atitudinilor lor justificând facerea mitului. Într-o modalitate alertă, alunecând între atitudinile diferitor opinenți, între evenimente și etape, între documente și opinii personale, Lucian Boia arată modul în care Eminescu devine până la urmă poetul tuturor, epocilor, personalităților, curentelor și opțiunilor. Un accent în plus pe nota naționalistă de care uzează deopotrivă naționaliștii comuniști și din plin legionarii. Rezonanța ideilor sale cu interesele de moment ale unor grupuri sau personalități de la N. Iorga la A. C. Cuza, de la comentatori economiști, agronomi, didacticieni ca Adamescu sau Enea Hodoș etc., de la detractori la critici de notorietate ca G. Călinescu, T. Vianu, D. Caracostea, la academicieni, la editori ca I. Scurtu, la documentariști ca Toruțiu, și în cele din urmă la comuniștii ca A Toma sau alții îl impun pe Eminescu în conștiința publică. Între critici și elogii, Eminescu însuși recunoștea observațiile lui Iacob Negruzzi din 1876, ale lui Maiorescu din 1872, cu privire la imperfecțiunile poeziilor sale de început. Evident acele critici au azi altă conotație față de timpul când au 42 fost emise. Remarcile lui Titu Maiorescu despre perfecțiunea poemului Rodica, al lui V. Alecsandri, și „stângăciile‖ din Venere și Madonă a lui Eminescu par azi naive dacă nu de-a dreptul eronate. Eminescu n-a adoptat însă un spirit de frondă, n-a fost, crede Dl Boia, (p.12) un revoluționar ce sfida regulile artei, ci dimpotrivă. Dovedea o preocupare excesivă față de perfecțiunea formei, o exigență aparte față de sine și față de propria creație. Contestatari feluriți ca expertiză și notorietate, de la Al. Grama, canonicul din Blaj, la Aron Densușianu, la Anghel Demetrescu, la Ilie Cristea, ceva mai moderat în critici, până la Macedonski sau chiar Caragiale, îl repudiază pe Eminescu, taxându-l de: imoralitate, pesimism, imitație, de necredință, lipsă de patriotism etc., tot pe atât pe cât alții îl apreciază. Etapele receptării sunt, cu fiecare deceniu posteminescian, distincte și diferite ca tensiune în confirmarea mitului.

dr. Terezia FILIP

BJPD BM. Agenda evenimentelor culturale din săptămâna 10 – 14 august 2026

                                 Activități în bibliotecă

Luni, 10 august

ora 9.00, Sala de Conferințe + Salonul Artelor + American Corner + SL Copii

În perioada 10-12 august, se va desfășura a şaptea ediţie a Şcolii de vară MERITO Maramureş, cu tema „Cum construim o comunitate care facilitează învățarea și cultivă plăcerea de a învăța?”, cu ateliere experienţiale de învăţare colaborativă şi reflecţie, pentru ~30 de profesori, cât şi ateliere cu elemente remediale pentru ~85 de elevi.

Evenimentul este co-organizat voluntar de către Tatiana Cauni, Anca Coatu şi Liliana Chivulescu, profesoare MERITO, cu sprijinul şi implicarea voluntară a prof. dir. Gianina Anca Brisc, prof. Anca Emilia Ghiduţ, prof. Sanda Filip (Şcoala Gimnazială Lăpuş) şi a colegilor din comunitatea MERITO, facilitatori voluntari de ateliere, în parteneriat cu Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare, Liceul Teoretic „Emil Racoviţă” Baia Mare, Inspectoratul Şcolar Judeţean Maramureş, Casa Corpului Didactic Maramureş, Asociaţia „Comunicaţi prin noi” şi filiala Maramureş a Romanian Business Leaders.

 

Vineri, 14 august

Fondul Documentar al Academiei Române

Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” Baia Mare organizează, la Fondul Documentar al Academiei Române, expoziția de carte „Maramureșul academic”, cu ocazia Zilei Naționale a Maramureșului (15 august). Aceasta cuprinde cărți și albume reprezentative, atât pentru istoria culturală a părții de nord-vest a țării, cât și pentru memoria instituțională a Academiei Române.

Expoziția va putea fi vizitată în perioada 14, respectiv, 17-20, august la locația mai sus menționată, iar pentru cele două zile (15-16 august), când biblioteca este închisă, programul de relaționare cu utilizatorii se va concentra pe punerea la dispoziția acestora, prin intermediul rețelelor de comunicare și socializare ale instituției, a fotografiilor realizate în cadrul expoziției dedicate Zilei Naționale a Maramureșului.

Stefan Selek

bibliotecar

Biblioteca Judeteana "Petre Dulfu" Baia Mare

Email: pr.bibliotecamm@gmail.com

Vicepremierul Oana Gheorghiu îi îndeamnă pe români să nu folosească mașinile de spălat și uscătoarele...

Vicepremierul demis Oana Gheorghiu continuă, într-o postare pe rețelele sociale, apelurile lui Ilie Bolojan pentru reducerea voluntară a consumului de energie. Aceasta le cere românilor să amâne pentru câteva ore pornirea mașinilor de spălat, a uscătoarelor și a altor aparate cu consum ridicat de energie și susține că obiectivul este coborârea consumului național de la 7.700 MW la 7.300 MW.

Oana Gheorghiu susține că o reducere de aproximativ 400 MW poate fi obținută prin cumularea unor gesturi individuale aparent nesemnificative și îi îndeamnă pe consumatorii casnici să amâne pentru câteva ore folosirea aparatelor electrocasnice cu consum mare.

„Realizările mari înseamnă uneori o mulțime de gesturi mici aduse împreună. România a ajuns aseară, la ora de vârf, la un consum de aproximativ 7.700 MW. Putem coborî în această seară la 7.300 MW?

Dacă fiecare dintre noi amână pentru câteva ore pornirea mașinii de spălat, a uscătorului sau a altor consumatori mari de energie, diferența va fi semnificativă.

Știu că sunt unii oameni, pe bună dreptate, foarte supărați.

Știu că există întrebări legitime despre cum am ajuns aici.

Răspunsul e cât se poate de simplu: spre deosebire de Bulgaria și multe alte state din regiune, România nu a investit în capacități mari de stocare.

Responsabilitatea aparține multor oameni care s-au perindat de-a lungul timpului prin cele mai înalte funcții în stat. Niciunul nu a avut viziune și claritate pe tema securității energetice.

Astăzi, când a devenit nota de plată pentru noi toți, ei se plimbă bine mersi prin vacanțele lor exotice. Din păcate, în seara asta nu putem repara trecutul. Putem însă să îmbunătățim prezentul.

De fiecare dată când a fost greu, românii au arătat că sunt mai uniți și mai responsabili decât politicienii de carieră.

Cred că putem demonstra asta încă o dată, chiar în această seară.

Eu voi face ce ține de mine.

Le mulțumesc tuturor celor care, cu responsabilitate, vor alege să facă același lucru”, a scris vicepremierul.

C.L.

Gluma zilei - Noua bacnotă pentru 1000 lei propusă de BNR

 

Degeaba schimbi bordelul dacă nu schimbi târfele

O analiză publicată de consilierul principal al lui Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, l-am numit pe economistul Lucian Croitoru, zugrăvește, din păcate, un viitor relativ sumbru pentru România și asta din vina clasei politice care s-a înrădăcinat la noi.

Nu e doar un comentariu de actualitate, ci mai ales o proiecție pentru viitor, despre felul în care funcționează și va continua să funcționeze puterea în România. Și, mai ales, despre motivele pentru care, indiferent cine cîștigă alegerile, schimbarea profundă pare să nu mai vină niciodată.

Iar dacă economistul BNR are dreptate, perspectiva nu este deloc optimistă. În esență, Croitoru spune că România este prinsă într-un cerc vicios din care va ieși foarte greu. Schimbăm guverne, schimbăm lideri, schimbăm sigle și sloganuri, însă mecanismul din spatele scenei rămîne aproape același. (Dacă eram malițioși, spuneam că degeaba schimbi bordelul dacă nu schimbi tîrfele).

În centrul teoriei sale se află ceea ce numește „corpul politic”; nu e un partid anume și nici o conspirație secretă. Mai degrabă, spune el, este o rețea de elite politice și administrative care s-au format în jurul vechiului sistem post-comunist și care, în timp, au învățat să supraviețuiască indiferent cine se află la putere.

Oamenii migrează dintr-un partid în altul, își păstrează relațiile, își protejează reciproc interesele și, atunci cînd apare o amenințare serioasă, uită de războaiele televizate și ajung să coopereze.

Imaginea este aceea a unui teatru în care actorii se ceartă spectaculos pe scenă, dar în culise beau cafeaua la aceeași masă. (Ziariștii mai copți își amintesc cum, pe vremuri, „dușmanii” udemeriști și peuneriști stăteau în același mic hotel din Primăverii).

De aici pleacă și cea mai sumbră dintre predicțiile sale. România, spune Croitoru, nu va beneficia prea curînd de o separare autentică a puterilor în stat. Justiția, Parlamentul, Guvernul și celelalte instituții vor continua să funcționeze într-un echilibru fragil, în care influențele reciproce și negocierile din spatele ușilor închise vor rămîne regula, nu excepția.

Mai grav, reformele care ar amenința aceste rețele de influență vor întîmpina inevitabil o mare rezistență. Uneori discretă, alteori fățișă. Chiar și partide care se atacă zilnic în spațiul public ar putea ajunge să voteze împreună atunci cînd este vorba despre protejarea mecanismului care le-a permis să supraviețuiască.

Croitoru merge însă și mai departe. În opinia sa, România nici măcar nu își stabilește singură direcția politică. Ea privește permanent spre Occident și îi copiază mișcările. Dacă Vestul merge spre mai mult intervenționism al statului, România îl urmează. Dacă Occidentul revine la politici mai liberale, și Bucureștiul încearcă să se adapteze, spune el.

Numai că, avertizează economistul, în lumea occidentală predomină ceea ce el numește „constructivism politic”, adică tendința guvernelor de a interveni tot mai mult în economie și în societate. Aceste perioade, spune el, sfîrșesc aproape întotdeauna prin acumularea unor probleme care generează crize. Iar cînd criza izbucnește, nu este sigur că lecția corectă va fi învățată. Dimpotrivă. Există riscul ca vina să fie pusă pe piața liberă, ceea ce ar conduce la și mai multă intervenție din partea statului.

Cu alte cuvinte, în loc să ieși din groapă, primul impuls este să mai sapi puțin.

Nici economia nu scapă de pesimismul autorului. Croitoru susține că politica fiscală va continua să fie dominată de același tipar. În anii buni, guvernele vor împărți salarii și pensii mai mari, vor cheltui generos și vor evita măsurile nepopulare. Cînd nota de plată va veni, altcineva va trebui să stingă incendiul. El numește acest executiv „partidul sanitar” – formațiunea care intră la guvernare nu ca să taie panglici, ci ca să taie cheltuieli, taxe sau privilegii, asumîndu-și inevitabil costul electoral.

Este un scenariu pe care România l-a mai trăit, iar Croitoru crede că îl va mai trăi.

Nici apariția unui partid nou nu reprezintă, în teoria sa, o garanție a schimbării. Popularitatea nu este suficientă. Un partid poate deveni cu adevărat dominant doar dacă își construiește o infrastructură solidă – organizații locale, lideri, resurse – sau dacă reușește să atragă o parte dintre vechile rețele de influență. Altfel spus, chiar și noutatea riscă să îmbătrînească repede.

Privind spre regiune, Croitoru vede diferențe importante. Țări precum Cehia ar avea instituții suficient de solide pentru a rezista mai bine acestor mecanisme. România și Slovacia, în schimb, sunt descrise ca state în care acest „corp politic” rămîne puternic, fiind ținut în frîu în principal de apartenența la UE. Fără această ancoră externă, sugerează autorul, riscurile ar fi și mai mari.

În fond, mesajul economistului este simplu și apăsător. România nu traversează doar o succesiune de crize politice. Ea este prinsă într-un mecanism care tinde să se autoreproducă. Alegerile schimbă decorul, dar nu și piesa. Actorii se înlocuiesc, costumele se schimbă, replicile sunt altele, însă scenariul rămîne, în mare măsură, același.

Croitoru admite că ruptura este posibilă, însă doar în două situații: dacă rețelele care alcătuiesc acest „corp politic” se fisurează din interior sau dacă Occidentul însuși își schimbă fundamental direcția politică. Numai că ambele scenarii sunt prezentate ca fiind rare și greu de anticipat.

Pînă atunci, concluzia este una care nu lasă prea mult loc optimismului: din perspectiva economistului BNR, România nu se îndreaptă spre o mare resetare politică, ci spre încă multe episoade din aceeași poveste. Schimbăm distribuția, dar decorul rămîne.

(inpolitics)

Aforismul zilei

 

Dar, cine sunt eu, să îmi dau cu părerea?

În timpuri nu prea îndepărtate la RRA exista emisiunea „Printre stele” a Domnului Profesor Alexandru Mironov. Un alt Domn, pe numele său Carol Mălinescu, avea o rubrică foarte faină dimineața, „150 de cuvinte despre cei ce nu cuvântă”.

Cum toate lucrurile bune au un sfârșit, emisiunea Domnului profesor Mironov a dispărut, apărând un nou format, total progresist, iar Domnul Carol Mălinescu, din păcate, a plecat.....

Rubrica sa matinală, de vreo 2 minute, a fost înlocuită cu o glumă proastă. Un domn actor, Orodel Olaru, se chinuie, efectiv, să fie simpatic și să ne explice cum stă treaba cu expresiile și sinonimele în draga noastră limbă română.

Reușește să fie penibil, fără zvâc, cu un umor de duzină, care te îndeamnă nu la citit ci la plecat la piață. După experiența Carol Mălinescu e ca și cum ai bea oțet în loc de o cafă adevărată.

La fel e și cu realizatorii matinali, care nu ajung nici la degetul mic al lui Paul Grigoriu. Glumițe, replici printre zâmbete, totul forțat și fără miez, doar de dragul de a fi în ton cu ce se cere pe piață...

Și totuși, RRA are voci și personalități lăsate în umbră, pe criterii doar de șefii lor știute, cum e Dan Creța, exilat la matinalul de weekend.

Dar, cine sunt eu, să îmi dau cu părerea? Uite așa, dragă Radio România Actualități, mai pierduși un ascultător...

Adriana Stoicescu