În stânga este casa mea, iar în dreapta este domeniul imobiliar al firmei familiei Alfred Simonis, președintele Consiliului Județean Timiș, un om care și-a construit cariera în politică și în administrația publică.
739 mp de clădire, 164 mp de garaj și o piscină de 47 mp. Simonis spune că este o investiție de familie destinată organizării de evenimente și nu am niciun motiv să contest dreptul cuiva de a investi, de a face afaceri sau de a prospera.
Dar imaginile astea m-au pus serios pe gânduri și nu pentru că mi-aș dori o casă mai mare sau pentru că aș avea ceva împotriva celor care trăiesc în lux.
Am aproape 25 de ani de antreprenoriat, timp în care am construit mai multe afaceri, am creat locuri de muncă, am deservit zeci de mii de clienți și am contribuit cu taxe și impozite de zeci de milioane de euro. Am riscat bani, sănătate, timp petrecut cu familia, am trecut prin crize și am luat-o de la capăt de câte ori a fost nevoie, fără să am garanția că voi reuși.
Și nu regret nimic, pentru că am crezut întotdeauna că valoarea unui om se măsoară mai ales prin ceea ce construiește și prin ceea ce lasă în urma lui.
Dar mă întreb tot mai des ce valori transmitem generațiilor care vin după noi și cum să le mai explicăm tinerilor că merită să muncească, să riște, să creeze locuri de muncă și să construiască afaceri, când apropierea de putere pare uneori un drum mult mai sigur către prosperitate.
Îl ascultam recent pe șeful ANAF vorbind despre monitorizarea luxului afișat și despre verificarea provenienței averilor. Foarte bine, chiar cred că un stat sănătos trebuie să facă asta, dar aș vrea să am convingerea că aceeași curiozitate există și atunci când vorbim despre politicieni, familiile lor și oamenii din jurul puterii.
Nu spun că averea familiei Simonis este ilegală și nici nu cred că o fotografie poate demonstra așa ceva. Spun doar că transparența trebuie să fie aceeași pentru toată lumea, indiferent de funcție, influență sau relații.
Știți ce mi se pare cel mai trist? Că antreprenoriatul devine tot mai demotivant într-o Românie în care cei care produc valoare trebuie să justifice permanent fiecare leu, să suporte controale, taxe, riscuri și responsabilități, în timp ce încrederea în corectitudinea celor care administrează banii publici este tot mai greu de păstrat.
Eu nu am nimic împotriva oamenilor bogați, dimpotrivă, mi-aș dori să avem cât mai mulți români prosperi, dar aș vrea ca prosperitatea să fie asociată cu munca, performanța, curajul și valoarea creată, nu cu suspiciunea că funcția publică sau relațiile potrivite pot deschide uși inaccesibile celorlalți.
Și poate că aici este adevărata problemă a României, nu în diferența dintre două case, ci în diferența dintre ceea ce le cerem oamenilor care construiesc economia și ceea ce suntem dispuși să acceptăm de la cei care o conduc.
Nu vreau privilegii pentru antreprenori și nici nu cred că merităm mai mult respect decât ceilalți cetățeni, dar mi-aș dori să trăiesc într-o țară în care regulile sunt aceleași pentru toți și în care copiii noștri să înțeleagă că poți ajunge departe prin muncă, integritate și responsabilitate, fără să fie nevoie să te apropii de putere.
Pentru că, dacă ajungem să creștem generații care cred că este mai avantajos să administrezi banii altora decât să produci valoare prin propria muncă, atunci avem o problemă mult mai mare decât opulența unor proprietăți.
Nu diferența dintre cele două case mă doare, ci gândul că, în România, diferența dintre muncă și putere riscă să devină mai importantă decât diferența dintre corect și incorect.
Și asta nu mai este despre bani. Este despre principii, moralitate și despre ce fel de țară lăsăm copiilor noștri.
C.L.
