Recuperarea unei istorii marginalizate: valahii din Carpații Nordici

 

Cronică la volumul lui Ionuț Țene, Valahi gorali, Vlași, Valašsko. Interpretări istoriografice (Cluj-Napoca, 2026)

Volumul Valahi gorali, Vlași, Valašsko. Interpretări istoriografice al istoricului și publicistului Ionuț Țene reprezintă o contribuție semnificativă la cercetarea unui subiect insuficient explorat în istoriografia românească: prezența și rolul comunităților valahe din spațiul carpatic nordic – Polonia, Slovacia și Moravia – în cadrul fenomenului mai amplu al expansiunii pastorale românești medievale. Cartea, apărută la Editura Casa Cărții de Știință din Cluj-Napoca, se înscrie într-un demers de recuperare istoriografică și culturală a unui segment al românității marginalizat de tradiția academică, dar prezent în numeroase izvoare europene. 

Lucrarea propune o analiză interdisciplinară a comunităților denumite în izvoare valahi, gorali sau vlași, răspândite în Carpații Păduroși și în regiunea Tatra. Autorul examinează interpretările oferite de istorici români, polonezi, cehi și slovaci asupra originii acestor populații, reliefând tensiunea dintre două paradigme explicative dominante: teoria autohtonistă și teoria migraționistă. 

Potrivit perspectivei adoptate de Ionuț Țene, comunitățile valahe ar fi avut o origine românească legată de fenomenul transhumanței, care a facilitat mobilitatea păstorilor români de-a lungul arcului carpatic. Această mobilitate ar fi creat un vast areal cultural și juridic caracterizat de aplicarea „Jus Valachicum”, sistem juridic specific păstorilor români medievali. 

Prin urmare, autorul consideră că aceste comunități montane au constituit un vector de difuzie culturală românească în Europa Centrală, influențând structuri sociale, terminologia pastorală și tradițiile folclorice ale populațiilor slave din regiune.

Cartea este organizată sub forma unei suite de studii istoriografice dedicate diferitelor interpretări asupra fenomenului valah. În acest sens, autorul analizează contribuțiile unor cercetători europeni care au abordat problema valahilor din Carpații nordici încă din secolul al XIX-lea.

Un capitol relevant este dedicat istoricului polonez Aleksander Stadnicki, considerat unul dintre primii cercetători moderni care au investigat comunitățile valahe din Galiția și din Carpații Păduroși. Analiza sa asupra satelor organizate după Jus Valachicum a constituit o etapă importantă în definirea rolului juridic și social al valahilor în structura societății medievale din Polonia. 

De asemenea, autorul examinează interpretările antropologice și sociologice ale cercetătorilor polonezi și cehi din secolul XX, precum și reevaluările recente ale istoriografiei central-europene, în care originea românească a goralilor este discutată cu mai multă deschidere.

Un alt punct important al lucrării îl reprezintă analiza fenomenului transhumanței carpatice, pe care autorul îl consideră o „autostradă” a mobilității etnice și culturale românești, de la Balcani până în Munții Tatra. 

În acest context, volumul extinde perspectiva istoriografică asupra conceptului de „Valahie”, arătând că termenul nu desemna doar spațiul statal al Țării Românești, ci o serie de teritorii locuite de comunități românești, de la Tesalia și Epir până în Moravia și Polonia.

Din punct de vedere metodologic, lucrarea se bazează pe o amplă bibliografie internațională, incluzând studii istorice, surse bizantine, lucrări etnografice și cercetări lingvistice. Autorul revalorifică lucrările unor istorici români clasici – precum Nicolae Iorga, Sextil Pușcariu sau Silviu Dragomir – alături de studii publicate în Polonia, Cehia și Slovacia. 

Prin această abordare comparativă, Ionuț Țene încearcă să reconstituie evoluția percepțiilor academice asupra valahilor din Europa Centrală, evidențiind influența contextelor ideologice – romantismul naționalist, politica habsburgică sau interpretările din perioada comunistă.

Principalul merit al volumului constă în deschiderea unui câmp de cercetare insuficient explorat în istoriografia românească. Studiul comunităților valahe din Carpații nordici contribuie la o mai bună înțelegere a fenomenului de mobilitate pastorală și a impactului cultural al românilor în Europa Centrală medievală.

Cartea aduce în discuție și problema memoriei istorice a comunităților valahe, ale căror identități s-au diluat în cadrul națiunilor moderne, dar care păstrează încă elemente lingvistice, culturale și folclorice de origine românească.

Deși lucrarea oferă o sinteză valoroasă a interpretărilor istoriografice, unele dintre ipotezele privind extinderea geografică a românității medievale necesită o validare suplimentară prin cercetări interdisciplinare – în special arheologice și lingvistice.

Totuși, această deschidere către reinterpretarea fenomenului valah în context european reprezintă o contribuție importantă la studiul identităților etnice din spațiul carpatic.

Prin volumul Valahi gorali, Vlași, Valašsko, Ionuț Țene propune o reevaluare a unui capitol puțin cunoscut al istoriei românilor. Lucrarea aduce în prim-plan rolul comunităților valahe din Europa Centrală și subliniază importanța transhumanței și a dreptului valah în formarea identităților montane din Carpații Păduroși.

Prin caracterul său interdisciplinar și prin valorificarea unei bibliografii internaționale extinse, volumul se înscrie în tendința actuală de reconsiderare a istoriei românilor într-un cadru regional mai larg, depășind limitele strict teritoriale ale statului național.

                                                                  Al.Florin ȚENE

Bibliografie selectivă

Bergmann, Frédéric-Guillaume. Les Gètes. Strasbourg, 1859.

Jawor, Grzegorz. Osadnictwo wołoskie w Karpatach w późnym średniowieczu. Lublin, 2004.

Iorga, Nicolae. Istoria românilor și a civilizației lor. București, 1936.

Lozovan, Eugen. Dacia Sacra. București: Editura Saeculum, 2015.

Murnu, George. Istoria românilor din Pind – Valahia Mare (980-1259). București, 1913.

Pușcariu, Sextil. Limba română. București, 1940.

Țene, Ionuț. Valahi gorali, Vlași, Valašsko. Interpretări istoriografice. Cluj-Napoca: Casa Cărții de Știință, 2026

 

La pas, prin Defileul Lăpușului, amintindu-ne de ”Expediții la noi acasă”!

Râul Lăpuș are izvoarele în Munții Țibleșului și în Munții Lăpușului. După o...călătorie de 112 kilometri, apele lui se varsă în Someș, ca afluent dreapta, la Merișor. Pe o lungime de 25 kilometri, între Dealurile Prelucilor și Dealurile Vimelor, de la Cătunul Groape (aval de Răzoare) și până la Roșia (Remetea Chioarului), este Defileul Lăpușului, unde locurile înseamnă custuri și repezișuri, insule și cascade (Pișătoarea este cea mai mare), peșteri, canioane, o floră interesantă, situri arheologice. În unele locuri, apa râului ocolește măguri și custuri stâncoase (Custura Vimei și Custura Cetățelii), încât apa râului formează imaginea arcului de cerc, de parcă apa dorește să se întoarcă îndărăt, către izvoare. Un asemenea loc este numit de localnici...colac. Vă arăt și eu în această postare un...colac, cel din locul numit La Cetate. Sunt aici niște stâncării uriașe, cât blocul de zece etaje și mă întreb dacă toponimul nu trimite chiar la o cetate care a fost oarecând aici, mai ales ținând seama că ne aflăm între cetățile Chioarului și Ciceului, care erau legate de un drum de culme. Explicație la titlul acestei postări: ”Expediții la noi acasă”, carte de reportaje a autorului Alexandru Filipașcu, apărută la Editura ”Dacia”, în anul 1981.

Text și fotografie de Alec PORTASE

Anul acesta Lumina Sfântă nu mai vine de la Ierusalim...

Lumina Sfântă de la Ierusalim nu va mai putea fi adusă în România, în Noaptea Învierii, din cauza escaladării războiului dintre Israel și Iran la nivel de conflict regional după atacurile SUA din 28 februarie.

Biserica Sfântului Mormânt al lui Hristos a fost închisă de la reluarea ostilităților dintre Israel și Iran.

În acest moment, autoritățile române nu au nicio soluție pentru a transporta Sfânta Lumină la București, până pe 11 aprilie 2026, după ce zborurile internaționale către Israel au fost anulate pe o perioadă nedeterminată din cauza conflictului din Orientul Mijlociu, deja răspândit în peste 12 state.

Și nu doar ceremonia de Paște ar putea fi compromisă. Pelerinajele tradiționale de la Ierusalim, care atrăgeau mii de credincioși ortodocși anual, au fost anulate.

Din 2009, Lumina Sfântă, aprinsă la Ierusalim, era transportată în România cu avionul, la bordul căruia se afla o delegație oficială a Patriarhiei Române.

Întrebat dacă Sfânta Lumină ar putea fi transportată pe cale terestră, Adrian Agachi, purtător de cuvânt Patriarhia Română, a declarat:

„Ne rugăm și sperăm ca situația din Orientul Mijlociu să se detensioneze cât mai curând. Ne rugăm și sperăm ca situația să se calmeze cât mai repede. Vom continua să urmărim îndeaproape evenimentele și suntem încrezători că, deși provizoriu, vor exista soluții pentru aducerea Luminii în România, poate chiar prin zboruri speciale sau militare”, a spus Agachi pentru Știrile PRO TV.

„Chiar și în aceste vremuri dificile, vor exista modalități logistice pentru ca Lumina să ajungă în toate colțurile lumii creștine„, a afirmat Arhimandrit Simeon Pintea, lector universitar UBB Cluj.

„Cu siguranță că Patriarhia Ierusalimului se va îngriji ca Lumina Sfântă să fie trimisă într-o zonă de unde avionale vor putea apoi să se răspândească în întreaga lume creștină. Se va implica poate și Ministerul de Externe și, cu siguranță, vor fi zboruri speciale și chiar zboruri militare.”, a adăugat acesta.

O situație similară a existat și în 2020, în timpul pandemiei. Potrivit Radio Renașterea, Lumina Sfântă s-a pogorât la Ierusalim pe 18 aprilie 2020, în cadrul ceremoniei oficiate de Patriarhul ortodox grec al Ierusalimului, Preafericitul Părinte Teofi al III-lea, însă în condiții excepționale impuse de restricțiile pandemice, fără participarea credincioșilor.

În cele din urmă, Lumina Sfântă de la Ierusalim a ajuns, sâmbătă, în jurul orei 18:15, în România, fiind transportată într-o aeronava special trimisă. Slujba de Înviere a fost oficiată de Patriarhul Daniel, însă fără participanți.

Trei preoți, purtând măști de protecție și mănuși în mâini, au coborât din avion cu candela în care ardea Lumina Sfântă ce a fost împărțită.

Credincioșii n-au mai putut merge la biserică în Noaptea Învierii pentru a lua Lumina Sfântă, ci a fost împărțită în faţa curţii sau la scara blocurilor de către voluntari sau preoţi. Polițiștii, jandarmii și pompierii au dat și ei o mână de ajutor, scrie MEDIAFAX.

C.L.

S-o dus mândra

 

S-o dus mândra după apă

Da n-o adus c-o fost beteagă,

Că tătă noaptea n-o durnit

C-o fost cu badea la iubit.

Zis-o c-o săcat fântâna

Numai să nu-i găsești vina,

Și n-o putut aduce apă

Că fântâna e secată.

Am fost io să văd fântâna

Sara când răsare luna,

Și de este apă în ea

Și-i drept ce spune mândra?

Când aproape am ajuns

Un nor pe lună sa pus,

Și n-am putut să văd fântâna

Și să-i găsesc la mândră vina.

Și-am venit iară înapoi

Singur noaptea prin zăvoi,

Și cum o fost noapte, înnorat

Am alunecat și am pticat.

Mai bine ședem acasă

Și beam un vin după masă,

De ăla bun de Mulflatar

Și nu umblam noaptea-n zadar.

de Nelu Danci

Memoria șubrezită a matematicianului Nicușor Dan!

Președintele nu ratează nicio ocazie să spună că economisește bani la buget, doar că sunt vorba goale de conținut, fără acoperire în realitate, departe, chiar foarte departe de adevăr.

Ministerul Finanțelor a publicat marți proiectul de buget pe anul 2026, iar Nicușor Dan a primit un cadou generos de la guvernul Bolojan. Bugetul Administrației Prezidențiale se va bucura de un buget cu 45% mai mare decât anul precedent, în sumă de 103,470 de milioane de lei.

În 2025, Administrația Prezidențială a primit un buget de 71,468 milioane de lei, iar acum, datele publicate de Ministerul Finanțelor arată că Nicușor Dan va primi cu 44,78 milioane de lei în plus.

Se pare, de fapt e real, Nicușor Dan și-a pierdut solidaritatea de acum un an. În septembrie președintele se lăuda că Administrația Prezidențială a returnat 17,5 milioane de lei, aproximativ 30%, din bugetul alocat instituției pentru 2025.

Nicușor Dan a spus atunci că Administrația Prezidențială contribuie „la efortul de austeritate printr-o reducere reală a propriului buget, nu prin gesturi simbolice”.

„Cheltuielile Administrației Prezidențiale în 2025 au fost reduse cu 30%, adică 30 de milioane de lei, mai mult decât m-am angajat în iulie”, a scris atunci Nicușor Dan pe Facebook.

„O tempora, o mores!”

C.L.

Sub semnul luminii: spiritualitate și cultură românească în diaspora

„Lumină Lină / Gracious Light”, An XXXI, Nr. 1 (ianuarie–martie 2026), publicație editată sub coordonarea pr. prof. univ. dr. Theodor Damian, se menține, și în acest număr, drept o platformă interdisciplinară de dialog între teologie, literatură, istorie culturală și reflecție spirituală, reunind autori din România și diaspora românească.

Numărul de început de an al revistei se înscrie în linia editorială consacrată de peste trei decenii: cultivarea unui spațiu spiritual și cultural în care reflecția teologică se întâlnește organic cu literatura, filosofia, memoria istorică și dialogul intercultural. Structura revistei este amplă și bine echilibrată, cu secțiuni consacrate teologiei, eseului, poeziei, prozei, istoriei literare, criticii de carte și reflecției culturale universale.

Între nume de marcă din peisajul literar românesc și internațional, este publicat scriitorul maramureșean, înv. Gelu Dragoș, cu poezia: Nu știu, p. 38.

Numărul se remarcă prin două direcții majore: pe de o parte, reafirmarea valorilor spirituale ale tradiției ortodoxe și ale culturii române; pe de altă parte, deschiderea către universalitate și dialogul cultural.

Dimensiunea teologică și spirituală se reflectă în secțiunea de Teologie, care este dominată de contribuțiile pr. prof. dr. Theodor Damian, și deschid revista cu două texte programatice: Recunoștință și înnoire și Luarea crucii și convertirea interioară.

Primul articol are un caracter aproape editorial, reflectând asupra recunoștinței ca virtute fundamentală a vieții creștine și ca fundament al înnoirii spirituale. Autorul subliniază că recunoștința nu este doar o atitudine morală, ci un mod de a percepe realitatea în lumina providenței divine.

În cel de-al doilea text, teologul dezvoltă tema convertirii interioare, pornind de la imperativul evanghelic al asumării crucii. Analiza este una spiritual-existențială, punând accent pe responsabilitatea personală și pe transformarea interioară ca drum spre autenticitatea creștină.

Un articol de mare interes hagiografic este cel semnat de Dorin Nădrău, dedicat vieții și operei pustnicului român Ioan Iacob de la Neamț. Studiul prezintă dimensiunea spirituală a acestui mare ascet român, evidențiind atât experiența sa monahală în Țara Sfântă, cât și valoarea literar-duhovnicească a scrierilor sale.

Textele poetice ale lui Marcel Miron introduc o tonalitate meditativă, în care tema numelui și a iubirii devine pretext pentru reflecții asupra identității și transcendenței.

Secțiunea de Eseu – spațiu al reflecției culturale – propune o serie de reflecții asupra creativității, culturii și societății contemporane.

Dr. Horia Ion Groza explorează simbolistica luminătorilor spirituali în cultura românească, într-un text care combină reflecția culturală cu evocarea personalităților care au modelat spiritualitatea românească.

Un eseu sensibil este cel semnat de Dana Opriță, Înainte de plecare, în care tema despărțirii devine prilej pentru meditații asupra fragilității existenței și a sensului memoriei.

Tanța Tănăsescu analizează creativitatea ca proces spiritual, pornind de la întrebarea speculativă „Ce-ar fi dacă…?”. Textul explorează imaginația ca instrument de explorare a posibilului.

Un studiu sociologic și teologic semnificativ este cel al lui Stelian Gomboș, care analizează provocările familiei creștine în societatea contemporană. Autorul discută transformările culturale și presiunile ideologice care afectează structura familiei, dar și perspectivele de reafirmare a valorilor creștine.

Eminesciana, (permanența unui reper cultural), este secțiunea dedicată lui Mihai Eminescu și confirmă rolul central al poetului în cultura română.

În studiul său Taina lumii în poezia lui Eminescu, Theodor Damian analizează dimensiunea metafizică a poeziei eminesciene. Poetul este interpretat ca un gânditor al misterului cosmic, în care natura, iubirea și timpul devin expresii ale unei ontologii poetice.

Profesorul Ioan N. Roșca explorează afinitățile poetului cu marile modele ale liricii universale, pornind de la structura celebrului catren eminescian.

Textele poetice din această secțiune reiau motive eminesciene precum natura, melancolia și liniștea metafizică.

Brâncușiana, (reflecția asupra artei), este secțiunea dedicată sculptorului Constantin Brâncuși și este reprezentată prin studiul lui Tudor Nedelcea, care analizează influența mediului artistic și intelectual asupra operei marelui sculptor.

Autorul urmărește traseul simbolic dintre atelierul parizian al lui Brâncuși și relațiile sale cu personalități precum Milița Petrașcu sau scriitorul Ion D. Sîrbu, evidențiind rețeaua culturală care a influențat modernitatea artistică românească.

Unul dintre cele mai importante studii ale revistei este cel semnat de Ionuț Țene, dedicat poeziei „Azi-noapte, Iisus mi-a intrat în celulă” de Radu Gyr.

Articolul urmărește originea literară și circulația acestei poezii emblematice a literaturii detenției politice din perioada comunistă. Autorul evidențiază debutul portughez al poemului în 1952, un fapt puțin cunoscut care demonstrează răspândirea mesajului spiritual al poeziei în afara spațiului românesc.

Prin această analiză, textul contribuie la recuperarea memoriei culturale a rezistenței spirituale din închisorile comuniste.

Secțiunea de Proză aduce texte narative variate.

Povestirea lui Dumitru Ichim, Semnătura spicului de aur, se remarcă prin lirismul evocării și simbolistica agrară, sugerând legătura dintre om, pământ și sacrul cotidian.

În Inorogul, Constantin Miu recurge la simbolul mitic al unicornului pentru a sugera aspirația spre puritate și ideal.

Textul memorialistic al lui Sorin Pavăl, dedicat copilăriei și anilor de gimnaziu, construiește o evocare nostalgică a universului școlar.

Critică de carte și dialog cultural regăsim în secțiunea Cărți în Agora, una dintre cele mai consistente ale revistei, reunind numeroase cronici literare.

Pr. Theodor Damian analizează poezia lui Vasile Trif, evidențiind dimensiunea contemplativă a volumului Pescuirea minunată. Într-o altă cronică, autorul discută metaforica volumului Îmbrățișări de Florian Silișteanu.

Textele critice dedicate scriitorilor Lucian Blaga, Ioan N. Roșca sau altor autori contemporani conturează o panoramă a culturii române actuale.

Universalia sau dialogul cu lumea aduce texte poetice și traduceri din literatura universală.

Poeme semnate de Jean Bodin, Siyoungdoung, Maki Starfield sau Vasilica Grigoraș creează o punte între spiritualitatea românească și sensibilitatea poetică internațională.

Prin aceste contribuții, revista își reafirmă caracterul intercultural.

Rubrica Punctul pe I, semnată de Dan Anghelescu, analizează „fantomele utopiei” în cultură și artă, reflectând asupra modului în care ideologiile utopice au influențat imaginarul artistic.

Secțiunile Istorie, Aniversări și In Memoriam completează profilul revistei prin evocări culturale și istorice: figura lui Alexandru Ioan Cuza, aniversarea poetului Nicolae Labiș sau evocarea traducătorului Joaquín Garrigós.

Pr. prof. univ. dr. Th. Damian

Numărul 1/2026 al revistei „Lumină Lină / Gracious Light” confirmă statutul acestei publicații ca spațiu de convergență între teologie, cultură și literatură.

Diversitatea tematică, nivelul intelectual al autorilor și deschiderea internațională fac din această revistă una dintre cele mai consistente platforme ale culturii române din diaspora.

Prin echilibrul dintre reflecția teologică, creația literară și analiza culturală, revista continuă să împlinească misiunea de a cultiva lumina spiritului în conștiința culturală românească.

************

Lectură plăcută!

* Revista poate fi lecturată accesând următorul link:

https://www.romanian-institute-ny.org/images/LL_1-26_tot_fin_-_pt_online_cu_coperta_1.pdf

Angela SIMIONCA
Redacția „e-Bibliotheca septentrionalis”
Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” Baia Mare – ROMÂNIA
https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/

Ioan Aurel Pop — un Iorga al Ardealului

Despre istoricul Ioan-Aurel Pop este greu să te rezumi la un simplu articol sau studiu de prezentare. Opera și personalitatea sa complexă și complementară pot fi surprinse doar într-o monografie exhaustivă. Voi încerca să surprind succint câteva dintre trăsăturile operei sale istoriografice remarcabile. Știu că epitetele sau adjectivele elogioase pot deranja cititorul într-un articol biografic comprimat, dar istoricul merită toată recunoașterea noastră, a celor pasionați de istorie, dar și a cititorului neavizat, când i se deschide un portal de cunoaștere prin creionarea operei celui care este astăzi președintele Academiei Române. Despre Ioan-Aurel Pop nu se poate să scrii decât encomiastic, deoarece opera istoriografică este cu adevărată impresionantă și importantă în mersul scrisului istoric la români. Istoricul, prin opera sa, a oferit o direcție istoriografiei noastre: cercetarea rădăcinilor documentului și a izvoarelor istorice cu acribie și profesionalism, cu o interpretare exhaustivă și sintetică a evului mediu românesc. În anul doi de facultate de istorie clujeană trebuia să facem un curs de istorie medievală cu profesorul Ioan-Aurel Pop, dar acesta era detașat într-o muncă diplomatică de câțiva ani la New York, ca director al unui centru cultural românesc de acolo și profesor la o universitate americană (Pittsburg), așa cum se vorbea la cursuri și seminarii. Țin bine minte cum toți colegii de an și nu numai regretau faptul că nu vom face cursul de ”medievală” cu distinsul istoric. Încă din 1991 avea o imagine și o recunoaștere a prestigiului academic neștirbit în cadrul Universității clujene. A participat și în Franța la o dezbatere academică cu istorici francezi demantelând cu succes tezele revizioniste ale istoriografiei maghiare de atunci. Zile întregi noi studenții am discutat despre această emisiune care ne-a făcut să fim mândri că îl avem profesor la Universitatea ”Babeș-Bolyai”. În același an ia apărut istoricului cunoscuta lucrare ”Instituții medievale românești: Adunările cneziale și nobiliare (boierești) din Transilvania în secolele XIV–XVI” (1991). Cartea s-a bucurat de o elogioasă recenzare în revistele literare locale, lucru care, din păcate, nu se mai întâmplă astăzi. Lucrarea istoricului a intrat repede ca bibliografie la curs și ca dezbatere la orele de seminar. Am citit-o în acei ani și am fost plăcut impresionat. Am descoperit că noi, românii ardeleni, nu am fost doar iobagi asupriți, ci și nobili cu instituții românești și religioase nobiliare, chiar dacă eram supuși coroanei ungare la începuturile evului mediu.

Ioan-Aurel Pop l-am perceput încă de la începutul lecturilor mele ca pe un istoric de sinteză și îndrumător. El însumează moștenirea de acribie documentară a lui David Prodan, spiritul de sinergie arhivistică al lui Ștefan Pascu și atenția la detaliu și la fapta istorică a lui Constantin Daicoviciu. Istoricul Ioan-Aurel Pop are această calitate științifică și academică de a lua ce e mai bun de la foștii înaintași, distinși istorici. Cel puțin la doi dintre ei, Ștefan Pascu și David Prodan, fiindu-le ucenic. Acad. Ioan-Aurel Pop este un istoric tutelar, cel mai bun din generația actuală după Nicolae Iorga, PP Panaitescu și Gheorghe Brătianu; de altfel, le continuă moștenirea. Istoricul este special pe istoria Transilvaniei, dar și pe momente importante din trecutul poporului român dincolo de Carpați. Este un ”spiritus rector” (înainte de a deveni rector la U.B.B.), care unește valorile, ierarhiile și energiile naționale. Este și un spirit unionist, de echipă, care poate coagula energiile intereselor naționale prin scrisul său istoric. Este un patriot luminat, un democrat și un european convins prin structura sa umanistă și culturală. Acad. Ioan-Aurel Pop reprezintă azi un simbol al elitei românești contemporane, care stă în fruntea națiunii după modelul pașoptist. Este recunoscut și îmbrățișat de către Biserica Ortodoxă Română, fiind membru în Adunarea Generală a bisericii majoritare. A fost distins cu medalia „Crucea Transilvană“ din partea Mitropoliei Clujului, Maramureșului și Sălajului, în 2014, medalia „Crucea Nordului pentru mireni“ din partea Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord, în 2016 și medalia „Crucea Şaguniană pentru laici“ din partea Mitropoliei Ardealului, în 2015.Acad. Ioan-Aurel Pop este membru al Comisiei de istorie a relațiilor internaționale din cadrul Comitetului Internațional de Științe Istorice de la Milano. Este un om de știință recunoscut pe plan european și mondial, respectat în mediul academic și iubit de studenți și tineri, care îl văd ca pe un model. Pozițiile sale publice demne și corozive la adresa mediocrității politice sunt urmărite de sute de mii de români. Încă din anii ’80 Ioan-Aurel Pop a fost perceput ca un om al elitei românești, fiind șef de promoție și lider al organizațiilor studențești de atunci; pentru că a fi lider UASCR în acei ani, dacă nu erai cel mai bun la învățătură sau șef de promoție, nici nu erai băgat în seamă de forurile academice și conducătoare ale epocii.

Născut la 1 ianuarie 1955, zi predestinată unei vieți bogate în realizări, se naște la Sântioana, în comuna Țaga din județul Cluj, Ioan-Aurel Pop, viitorul istoric și academician, având părinții pe Ioan Pop și Lucreția Pastor. Viitorul istoric, cu notorietate internațională, urmează școala generală la Brașov, apoi liceul „Andrei Șaguna” din aceeași localitate, face stagiul militar redus, urmează cursurile Facultății de Istorie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, secția istorie-filosofie. Pe 14 iulie 1979 se căsătorește cu Amelia Piscanu, devenind profesor la Liceul Industrial nr. 6 din cartierul Mănăștur din Cluj-Napoca. Pe 30 august 1981 se naște unicul copil, fiica Anca Dana. În perioada 1984–1990 este asistent universitar la Facultatea de Istorie și Filosofie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. În anul 1989 obține titlul de doctor în istorie la aceeași facultate după susținerea tezei intitulate „Adunările cneziale din Transilvania în secolele XIV – XVI”. În perioada 1990–1992 este lector universitar la aceeași facultate, după care, în următorii doi ani, este Visiting Professor cu bursă Fulbright la Universitatea din Pittsburgh, Pennsylvania, Statele Unite ale Americii. În 1991 Academia Română îi acordă Premiul „George Barițiu”. În următorii ani este conferențiar universitar, iar în 1996 devine profesor universitar. În perioada 1993–1998 este directorul Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române, iar în următorii doi ani este directorul Centrului Cultural Român din New York. În anul 2000 devine coordonator de doctorat, iar din 2001 este ales membru corespondent al Academiei Române. În perioada 2001–2002 este Visiting Professor la Universitatea din Trento, Italia. În perioada 2003–2007 conduce Institutul Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția. Ioan-Aurel Pop a fost ales democratic rector al Universității „Babeș-Bolyai” pentru două mandate, până în martie 2020. Și așa, din treaptă în treaptă, datorită funcției cărților și studiilor publicate, este de președinte în 2018 la Academiei Române, pe care o prețuiește să recunoască prețul de câștig. Ioan-Aurel Pop. Este Doctor Honoris Causa al multor universități din țară și din Republica Moldova, face parte din numeroase organisme naționale și internaționale și este membru al Comisiei de istorie a relațiilor internaționale din cadrul Comitetului Internațional de Științe Istorice din Milano, precum și din multe alte organizații științifice de pe mapamond. Pe lângă cele peste 500 de studii și articole, a publicat mai mult de 70 de cărți, proprii și în colaborare, în: Albania, Argentina, Austria, Cehia, Germania, Italia, Marea Britanie, Polonia, Republica Moldova, România, States Unite ale Americii sau Ungaria. Dintre cărțile publicate, enumeram câteva: ”Românii și maghiarii în secolele IX–XIV. Geneza statului medieval în Transilvania”, ediția I (1996), ediția a II-a (2003); ”Geneza medievală a națiunilor moderne” (secolele XIII–XVI), 1998; ”Națiunea română medievală: Solidarități etnice românești în secolele XIII–XVI” (1998); ”Românii și România: O scurtă istorie” (1998); ”Istoria, adevărul și miturile. Note de lectură” (2002, ed. II – 2014); ”Contribuții la istoria culturii românești” (cronicile brașovene din secolele XVII–XVIII) (2003); ”I Romeni e la Romania. Una breve storia”, Centrul de Studii Transilvane (2004); ”Los Rumanos și România. Una breve historia” (2004); ”Patrimoniul natural și cultural al României. Munții Apuseni” [ed. Ioan-Aurel Pop, Marius Porumb], Centrul de Studii Transilvane (2004); ”Die Rumänen und Rumänien. Eine kurze Geschichte, Zentrum für Siebenbürgische Studien – Rumänisches Kulturinstitut”, (2005); ”Istoria românilor” (2010); ”Biserică, societate și cultură în Transilvania secolului al XVI‑lea. Între acceptare și excludere” (2012); ”Pământul și Țara în Evul Mediu românesc (secolele XIII-XVI)”, (2026).

Ioan-Aurel Pop evidențiază în studiile sale, mai ales, în cartea monumentală ”Istoria Transilvaniei” (co-autor Ioan Bolovan, 2013) că românii s-au numit întotdeauna pe ei înșiși „rumâni”, de la latinescul romanus, devenind, datorită statutului lor social, sinonim cu țăran; numai străinii le spuneau „valahi”. Pop publică scrieri ale umaniștilor care afirmă că valahii spuneau „rumâni”. Deci românii aveau conștiința romanității lor în Evul Mediu. Istoricii nu neglijează nici o componentă culturală a românilor ardeleni, care au făcut din Scheii Brașovului un focar de spiritualitate religioasă pentru întreg spațiul românesc. Coresi la Brașov a tipărit primele catehisme, sub oblăduirea Bisericii Ortodoxe Sf. Nicolae. Nici momentul Mihai Viteazul nu este trecut cu uşurinţă de istorici, cum o fac acum „demitizanţii” istoriei naţionale, ci arată clar că a existat o „conştiinţă naţională medievală”, prin religie şi măsuri administrative în favoarea românilor din Ardeal, pe care le-a luat domnul valah în anul 1600: mitropolie ortodoxă la Alba-Iulia, dregători români în dietă şi fruntea cetăţilor şi drept de păşunat pentru ţăranii români din Ardeal. O carte excepțională, care demontează întreaga istoriografie maghiară privind originea și continuitatea românilor din Ardeal, este lucrarea ”Din mâinile valahilor schismatici. Românii și puterea în Regatul Ungariei medievale” (secolele XIII–XIV) scrisă de academicianul Ioan-Aurel Pop, publicată la Editura Litera, București, în 2011. Cartea este un eveniment editorial, deoarece istoricul clujean reuşeşte cu acribie şi cu o uriaşă documentare bibliografică să destructureze teza istoricilor maghiari că românii au sosit în Transilvania începând cu sec. XIII din sudul Dunării. Ioan Aurel Pop se foloseşte de documentele juridice emise de cancelaria regală maghiară şi de voievodul Transilvaniei, care atestă fără tăgadă că nobilimea maghiară a fost împroprietărită cu moşii, iazuri şi păduri prin deposedarea localnicilor români, care erau cei mai vechi locuitori ai ţării. Nu numai Cronica lui Anonimus de la curtea regelui Bela vorbeşte despre ducele „Gelou quidam blachus” când au sosit la anul 900 în Ultrasilvania, Arpad şi căpetenia Tuhutum, ci mai ales sutele de documente funciare şi juridice, ce atestă că nobilii unguri, coloniştii saşi sau cavalerii teutoni sau ioaniţi au fost împroprietăriţi cu bunui imobile luându-se cu japca din averea valahilor „schismatici”.

Cartea lui Ioan Aurel Pop este un adevărat instrumentar de lucru juridic şi istoric de atestare documentară a vechimii românilor în Ardeal. Românii au fost cutumiar şi juridic stăpânii ţării Ardealului până când regalitatea maghiară i-a deposedat treptat. Ungurii nu au găsit aici o terra deserta, ci o societate de cnezate şi voievodate româno-slave cu conducători puternici ca Gelu, Jula sau Menumorut şi cu o organizare comunitară şi bisericească de tip răsăritean bine structurată. Expansiunea regatului maghiar s-a făcut treptat până în secolul XIV. Regii unguri au fost nevoiţi de numeroase ori să recunoască nobilimea locală valahă, care avea un potenţioal militar excepţional, Nu întâmplător Iancu de Hunedoara a răsărit din rândurile cnezimii Ţării Haţegului. Numai presiunea religioasă catolică, a Papei în special, a obligat regii Ungariei să ducă o politică de catolicizare a românilor văzuţi ca şi schismatici. Treptat în secolul XIII, dar mai ales în secolul XIV românii ca şi ortodocşi sunt deposedaţi de pământuri şi împinşi la marginea societăţii ardelene. Cnezimea valahă preferă trecera la iobăgie decât să renunţe la credinţă, iar puţinii nobili români care se convertesc la catolicism se maghiarizează. Deci ortodoxia a fost un fundament de păstrare a identităţii naţionale. Treptat regalitatea maghiară încearcă o ofensivă catolică care a dus la „descălecatele” româneşti ale lui Bogdan în Moldova, ce devine „infidel” şi a legendarului Negru Vodă din Făgăraş în zona Câmpulung – Curtea de Argeş. Descălecatele s-au făcut de cnezi români ortodocşi în „ţări” locuite de români de aceeaşi religie. „Descălecatele” nu au fost făcute de nobili unguri catolici în mijlocul „schismaticilor”, pentru că nu ar fi fost acceptaţi de către localnicii „rumâni”. Înfrângerea regelui Carol Robert de Anjou la Posada, în 1330, şi mai ales ridicarea episcopiei de Argeş la rang de Mitropolie, subordonată Bizanţului în vremea domnului Nicolae Alexandru la 1359 zguduie din temelii aşezământul comunitar românesc din Ardeal. Nobilii maghiari şi regele Ungariei vor vedea de acum încolo un pericol etnic şi religios din partea românilor mult mai numeroşi. Românii sunt făcuţi „schismatici” şi „răufăcători” în imaginarul cronicilor maghiare, fiind deposedaţi de rangurile nobiliare şi de pământuri. Românii ardeleni intră într-o letargie istorică, fiind împinşi de autorităţile maghiare la marginea societăţii celor trei naţiuni: maghiară, săsească şi secuiască, şi în afara religiilor recepte: catolică şi, mai apoi, reformată. De aici apare mitul românului „tâlhar” şi „infidel”, de fapt românii se revoltau că regii maghiari îi deposedau de averea lor, fiind oferită cu hrisoave nobililor maghiari şi coloniştilor saşi. Românii se răsculau şi încercau să-şi revendice prin calea armelor sau furtului moşiile şi averile înapoi, fiind făcuţi de cronicarii unguri „răufăcători”. Istoricul Ioan-Aurel Pop arată clar că Munții Carpați nu au fost niciodată o graniță între români, ci o punte de legătură prin transhumanță și pentru circulația ideilor religioase. Țara Hațegului sau Țara Făgărașului, până târziu în Evul Mediu, au aparținut domnilor Țării Românești. Pe de o parte și de alta a Carpaților s-au construit biserici și mănăstiri ortodoxe care au păstrat identitatea etnică și religioasă a românilor, devenind focare de cultură. Ioan-Aurel Pop arată că românii și-au spus rumâni, indiferent că locuiau în Ardeal, Oltenia sau Moldova; numai străinii le-au dat numele de valahi. „Rumân” a devenit sinonim cu țăran, arătând condiția socială a românilor din Ardeal. De asemenea, istoricul clujean evidențiază faptul că nici măcar în regatul apostolic al Ungariei religia catolică nu era dominantă în secolul XIII: membri ai casei regale erau ortodocși și înrudiți cu țarul Serbiei, fapt ce a nemulțumit papalitatea și a dus la decăderea casei de Arpád. Numai în sec. XIV va avea loc o resurecție a catolicismului în dauna schismaticilor, adică a românilor ortodocși, care sunt excluși din stările de guvernare ale regatului sau voievodatului.

În plan istoriografic, o carte publicată de acad. Ioan-Aurel Pop și intitulată sugestiv ”Hunedoreștii — o familie europeană” (2023) aduce o contribuție substanțială la evidențierea rolului și misiunii nobilimii române din Ardealul medieval. Studiul este amplu și complex, scris cu acribie documentară și cu mare atenție față de adevărul istoric, în maniera marilor înaintași, Nicolae Iorga sau Gheorghe Brătianu. Cartea continuă, pe un palier evolutiv și exhaustiv, contribuțiile mai recente la istoria originii nobililor români din Țara Hațegului și Hunedoarei ale lui Radu Popa, Adrian Rusu și Ioan Drăgan. De fapt, volumul lui Ioan-Aurel Pop închide, perfect și cu acuratețe, cercul cercetărilor despre originile Hunedoreștilor, o familie nobiliară românească cu reverberații europene și cu o influență majoră în istoria regatului medieval ungar. Cartea este construită pe trei piloni istoriografici fundamentale: originea Hunedoreștilor, implicațiile europene ale cruciadei târzii conduse de Iancu de Hunedoara și românitatea, în sens medieval, a lui Matei Corvin, regele Ungariei. În jurul acestor trei trăsături esențiale și coerente ale istoriei nobilimii românești din Ardeal este construită o textură arhivistică și istorică de real interes, care face lumină în complicatul areal de congregații sau „universități” din spațiul intra-carpatic. Autorul rescrie, cu percuție documentară, istoria Țării Hațegului, un spațiu (terra) specific românesc, care are o continuitate românească de la formarea poporului român până în plină dominație regală maghiară medievală. Nobilimea românească, cnezială sau voievodală, din Țara Hațegului nu a fost singulară, ci făcea parte din marele cnezat sau ducat al lui Litovoi, amintit de Cronica Ioaniților din 1247 și emisă de regele Béla al IV-a al IV-lea al Ungariei. „Țara Litua” condusă de Litovoi era întinsă pe râul Jiu, atât în Oltenia de azi, cât și în părțile Hațegului și Hunedoarei. La 1247 există un singur ducat românesc unit și nu despărțit de Munții Carpați, prelungit pe râul Jiu. Originile nobiliare ale românilor din Hațeg și Hunedoara pot fi „oltenești”, pentru că există o unitate teritorială a lui Litovoi. Prin Diploma din 1247, regele maghiar caută să spargă unitatea dintre teritoriile românești de sud și cele nordice ale Carpaților printr-o măsură fiscală: veniturile românilor din „Oltenia” erau dirijate către cavalerii Ioaniți, iar nobilii români din Hațeg trebuiau să plătească impozitul către tezaurul regal. A fost prima încercare de a rupe „Țara Litua”. Nu întâmplător asistăm la răscoala nobililor români olteni și hațegani conduși de urmașii lui Litovoi; avem un document din 1285 al regelui Ladislau IV Cumanul care descrie lupta regatului ungar împotriva lui Litovoi, ucis în luptă, iar fratele său, Bărbat, căzut prizonier, este răscumpărat cu mari sumă de nobilime românească din Hațeg. Toponimul Bărbat este frecvent în Hațeg și Oltenia.

Regele maghiar a încercat să transforme Țara Hațegului în district și să desființeze autonomia ei, dar legăturile vechi dintre „olteni” și frații lor de peste munți nu au fost eradicate. Nobilimea hațegană a fost un important furnizor de ostași în lupta antiotomana; regii maghiari, conștienți de fapte lor militare, le-au confirmat privilegii, atestat mai frecvent pentru Hațeg și Hunedoara decât pentru alte regiuni. Mănăstirea Prislop sau alte ctitorii arată legături ”peste munte” între boierimea română. Pe de altă parte, Conciliul de la Florența (1439) și politica uniată a determinat emanciparea unor nobili români „uniți”, ceea ce a facilitat ascensiunea lui Iancu de Hunedoara în fruntea Transilvaniei și a coalițiilor antiotomane, făcându-l un simbol european al luptei pentru creștinătate. Iancu de Hunedoara și Matei Corvin au rămas prin figura și faptele lor, repere fundamentale pentru înțelegerea continuității românești intra-carpatice. Cronicarii și umaniștii contemporani nu au ascuns originea valahă a lui Iancu; dimpotrivă, o interpretau ca pe o origine nobilă, legată de tradiția romană. Victoria de la Belgrad (1456) condusă de Iancu a amânat avansul otoman spre Europa centrală și a consfințit rolul remarcabil al nobilimii hunedorene în istoria europeană. Metodologia istoriografică a lui Ioan-Aurel Pop se află în paradigma unui limbaj academic modern și european, dar cu o profundă atenție la izvoare, document și context regional. Prin cercetările sale, Pop a refăcut harta mentală a Ardealului medieval — nu ca teritoriu marginalizat, ci ca un spațiu populat de comunități românești cu instituții, elite și continuitate culturală. Ioan Aurel Pop este și un istoric polemist de mare clasă, reușind să desființeze cu acribie teoriile istoriografice demitizante de tip literar și eseistice ale bucureșteanului Lucian Boia, în cartea ”Istoria, adevărul și miturile” (2002). Reacția unor istorici susținuți (stipendiați) de ong-uri nu a întârziat să apară, istoricul Ioan Aurel Pop fiind acuzat de un anumit etnocentrism transilvan, lucru incorect științific, deoarece istoricul clujean și-a scris cărțile doar interpretând cu scrupulozitate izvoarele istorice. Opera lui Ioan Aurel Pop, abundent documentată și argumentată, revendică locul în rândul marilor sinteze ale istoriografiei românești și europene. În acest sens, comparația cu Nicolae Iorga — ca vocație enciclopedică, ca forță de sinteză și ca influență culturală — nu este exagerată: Ioan-Aurel Pop este, pe drept cuvânt, un Iorga al Ardealului.

Ionuț Țene

SUA încearcă să împiedice Iranul să amplaseze mine în Strâmtoarea Ormuz!

Tensiunile din Orientul Mijlociu cresc după ce președintele Statelor Unite, Donald Trump, a anunțat că forțele americane au distrus mai multe ambarcațiuni folosite pentru operațiuni de minare, în contextul temerilor că Iran ar putea încerca să perturbe traficul maritim în Strâmtoarea Ormuz, una dintre cele mai importante rute energetice ale lumii.

Declarația liderului american vine după informații furnizate de oficiali americani care sugerează că Teheranul ar putea pregăti amplasarea de mine navale în această zonă strategică.

Într-un mesaj publicat pe platforma sa, Truth Social, Donald Trump a afirmat că armata americană a acționat împotriva unor ambarcațiuni asociate operațiunilor de minare.

Potrivit președintelui american, în ultimele ore au fost distruse zece nave sau bărci utilizate în astfel de operațiuni, iar alte acțiuni similare ar putea urma.

„Sunt încântat să vă anunț că, în ultimele ore, am lovit și distrus complet 10 nave și/sau bărci de minare inactive, iar altele vor urma”, a scris Trump.

În paralel, oficiali americani au declarat pentru CBS News că Iranul ar putea pregăti amplasarea unor mine navale în Strâmtoarea Ormuz, într-o încercare de a perturba traficul maritim.

Potrivit surselor citate, Teheranul ar utiliza ambarcațiuni de dimensiuni mici, capabile să transporte câte două sau trei mine fiecare, pentru a le amplasa în apele strâmtorii.

Oficialii americani au vorbit sub condiția anonimatului, precizând că nu erau autorizați să discute public despre aceste informații.

Numărul exact al minelor navale aflate în arsenalul Iranului nu este cunoscut public. Estimările făcute de-a lungul anilor indică însă un stoc cuprins între aproximativ 2.000 și 6.000 de astfel de dispozitive.

O mare parte dintre aceste mine ar fi produse de Iran, dar și de companii din China sau Rusia, potrivit evaluărilor occidentale.

În același mesaj publicat pe Truth Social, Donald Trump a transmis un avertisment direct Teheranului.

Președintele american a cerut Iranului să nu blocheze Strâmtoarea Ormuz și, în cazul în care mine ar fi fost deja amplasate, acestea să fie îndepărtate imediat.

Trump a declarat că, în situația în care minele nu vor fi eliminate, Iranul ar putea face față unor „consecințe militare la un nivel nemaiîntâlnit până acum”.

În același timp, liderul de la Washington a adăugat că eliminarea unor eventuale mine ar reprezenta „un pas uriaș în direcția cea bună”.

C.L.

Lotul echipei naționale pentru barajul cu Turcia

 

PORTARI: Ionuț RADU (Celta de Vigo | Spania, 7/0), Marian Aioanei (Rapid), Ștefan Târnovanu (FCSB);

FUNDAȘI: Andrei RAȚIU (Rayo Vallecano | Spania, 36/2), Deian SORESCU (Gaziantep FK | Turcia, 23/0), Radu DRĂGUȘIN (Tottenham | Anglia, 27/1), Virgil GHIȚĂ (Hannover 96 | Germania, 8/1), Bogdan RACOVIȚAN (Raków | Polonia, 5/0), Andrei BURCĂ (Yunnan Yukun | China, 44/1), Lisav EISSAT (Maccabi Haifa | Israel, 2/0);

MIJLOCAȘI: Marius MARIN (Pisa | Italia, 35/0), Răzvan MARIN (AEK Atena | Grecia, 72/12), Vlad DRAGOMIR (Pafos | Cipru, 5/0), Nicolae STANCIU (Dalian Yingbo | China, 84/15), Adrian ȘUT (Al Ain | EAU, 8/0), Ianis HAGI (Alanyaspor | Turcia, 51/8), Marius CORBU (Ferencváros | Ungaria, 0/0), Valentin MIHĂILĂ (Caykur Rizespor | Turcia, 33/5), Dennis MAN (PSV | Țările de Jos, 43/11);

ATACANȚI: Louis MUNTEANU (DC United | SUA, 4/2), Denis DRĂGUȘ (Gaziantep FK | 

Naționala de fotbal a României va întâlni Turcia, în deplasare, pe 26 martie, în semifinalele barajului pentru Cupa Mondială din 2026. În cazul în care vor trece de Turcia, reprezentativă pe care selecționerul României, Mircea Lucescu (foto), a pregătit-o anterior, tricolorii vor juca în deplasare și finala barajului, cu învingătoarea dintre Slovacia și Kosovo, pe 31 martie 2026. 

HAI ROMÂNIA!!!

Șase români sunt printre cei mai bogați oameni ai lumii!

Elon Musk, acţionarul majoritar de la producătorul auto Tesla, compania spaţială SpaceX, reţeaua socială X şi firma de inteligenţă artificială xAI, cel mai bogat om de pe planetă cu o avere estimată la 839 miliarde de dolari, conform Forbes.

Într-un singur an, averea omului de afaceri a crescut de la 342 de miliarde de dolari la 839 de miliarde de dolari.

Următorii doi miliardari au averi de trei ori mai mici decât Must. Este vorba de co-fondatorii Google, Larry Page (257 de miliarde de dolari) şi Sergey Brin (237 de miliarde de dolari).

CEO-ul Amazon, Jeff Bezos, este pe locul patru (224 de miliarde de dolari), în timp ce CEO-ul Meta, Mark Zuckerberg, este pe locul cinci (222 de miliarde de dolari).

CEO-ul gigantului de lux LVMH, francezul Bernard Arnault, şi familia sa ocupă locul şapte (171 de miliarde de dolari).

Spaniolul Amancio Ortega, cofondator al Inditex (Zara), este pe locul zece (148 de miliarde de dolari).

Donald Trump, președintele SUA este pe locul 645 în clasament.

SUA au cei mai mulţi miliardari din lume (989), devansând China, excluzând Hong Kong-ul (539) şi India (229).

Potrivit Forbes, există 3.428 de miliardari, cu aproape 400 mai mulţi decât acum un an. Averea combinată a acestora este de 20.100 miliarde de dolari, comparativ cu 16.100 miliarde de dolari în urmă cu un an.

Jurnaliștii susțin că în acest moment 20 de persoane au acum o avere netă estimată la peste 100 de miliarde de dolari. În anul 2017 nu exista nicio persoană cu o asemenea sumă.

România e prezentă și în acest an cu un număr de 6 miliardari, la fel ca la precedentele patru ediții.

Antreprenorii Ion Stoica și Matei Zaharia, co-fondatori ai companiei americane de software Databricks, s-au menținut pe primul loc în clasamentul miliardarilor români, cu averi nete de 5 miliarde de dolari fiecare.

Averile celor doi antreprenori de origine română, stabiliți de mulți ani în SUA, s-au dublat comparativ cu anul trecut. Stoica și Zaharia au urcat pe locul 838 la nivel global, de pe poziția 1.462 ocupată în 2025.

Cei doi sunt urmați în clasamentul miliardarilor români de Ion Țiriac (locul 1.817 în topul global), cu o avere netă estimată la 2,3 miliarde de dolari, în creștere de la 2,1 miliarde de dolari anul trecut.

Dragoș Pavăl, co-fondatorul Dedeman și potențial viitor proprietar al lanțului de retail Carrefour România, alături de fratele său, Adrian, ocupă locul al patrulea (1.952 global), cu o avere de 2,1 miliarde de dolari, față de 2 miliarde de dolari în 2025.

Adrian Pavăl (locul 2.696 global), cu o avere de 1,4 miliarde de dolari, de asemenea în creștere cu 100 de milioane de dolari de la an la an.

Daniel Dines, cel mai bine clasat român în top în 2021 și 2022, mulțumită participației deținute la compania de software UiPath, ocupă ultima poziție în clasamentul miliardarilor români din acest an, 2.789., cu o avere estimată la 1,3 miliarde de dolari, în scădere de la 1,4 miliarde de dolari în 2025.

C.L.