Dosarul Georgescu: când ancheta penală devine spectacol public ca într-o dictatură latino-americană!

Citesc siderat știrile online și privesc la televizor cum revine epoca Coldea–Kövesi, cu justiția prezentată la televizor, ca în vremea „binomului” SRI–parchete și a „câmpului tactic” din justiție. Reîntoarcerea la acest mod de a face justiție îmi amintește, ca istoric, de dictaturile latino-americane din anii ’70, aflate sub oblăduirea CIA, când oamenii erau ridicați din case și dispăreau definitiv din spațiul public și din viață. 

Am crezut că suntem un stat de drept și un stat membru al Uniunii Europene, dar se pare că am ajuns o țară „bananieră” din punctul de vedere al instituțiilor de forță, asemenea statelor ca Chile anilor ’70 sau Argentinei generalilor de dinaintea războiului Malvinelor cu Marea Britanie. Nu văd urgența pentru care un om să fie săltat din trafic pentru o faptă presupusă a fi fost comisă în 2021, iar trupele speciale să-i spargă cu berbecul poarta casei, în timp ce gazda se afla în locuință și presa era de față. Pare mai degrabă o execuție publică decât un act de justiție, o acțiune specifică țărilor postcoloniale din America Latină. Reținerea lui Călin Georgescu și a soției sale, Cristela Georgescu, de către DIICOT, în zilele trecute, a generat un seism în spațiul public românesc, depășind rapid granițele unei simple spețe penale. Dincolo de acuzațiile de constituire a unui grup infracțional organizat și de înșelăciune, cu un prejudiciu de peste 1,1 milioane de euro, cazul a devenit un veritabil test de credibilitate pentru instituțiile de forță. El evidențiază o polarizare profundă între perspectiva procurorilor și percepția unei instrumentalizări politice. La prejudiciu de peste un milion de euro au găsit în casă doar 4000 de euro. Unde este logica?

Dosarul instrumentat de DIICOT împotriva lui Călin Georgescu și al soției sale, Cristela Georgescu, ridică două întrebări distincte, dar inseparabile: există suficiente probe pentru acuzațiile formulate și a fost desfășurată ancheta într-un mod proporțional, imparțial și compatibil cu prezumția de nevinovăție? De ce s-a acționat în forță pentru un presupus act din 2021, când Călin Georgescu mergea la bazinul de înot, la ora șase dimineața, și nu la aeroport, pentru a fugi din țară, așa cum s-a scris insidios „pe surse” în presa pe care autorul o consideră mincinoasă? Potrivit informațiilor prezentate public, dosarul vizează presupusa constituire a unui grup infracțional organizat și săvârșirea unor fapte de înșelăciune, prejudiciul fiind estimat la peste 1,1 milioane de euro. Procurorii susțin că mai multe persoane ar fi promis obținerea unui credit extern de aproximativ șase milioane de euro, solicitând în schimb plata unor garanții substanțiale. Ancheta ar include și o componentă internațională. În aceste condiții, justiția trebuie să-și facă treaba potrivit procedurilor, nu prin provocarea unui circ mediatic, ca în vremea „binomului”. Ce ascund ridicarea lui Georgescu din trafic și spargerea cu berbecul a ușii casei, în timp ce gazda se afla în locuință? Acțiunea DIICOT nu pare logică din punct de vedere juridic și al principiilor statului de drept. Prin urmare, se poate crea impresia că, prin acest spectacol ieftin, specific unei „țări bananiere”, se urmărește altceva decât aflarea adevărului juridic. Acuzațiile sunt ”grave”, dar nu reprezintă o condamnare. Ele trebuie demonstrate în fața instanței, prin probe administrate legal și verificate contradictoriu. Nu prin presă și prin acțiuni de forță pentru fapte presupus săvârșite cu ani în urmă. Din punct de vedere juridic, Călin Georgescu nu pare să fi reprezentat un pericol public în legătură cu o presupusă înșelăciune din 2021. Acționând în forță și organizând un spectacol mediatic, autoritățile au contribuit, în fapt, la decredibilizarea actului de justiție. S-a creat imaginea unei Românii care, din punct de vedere juridic, seamănă cu un regim autoritar precum Belarus.

Într-un stat de drept, diferența dintre suspiciune și vinovăție nu este o nuanță juridică, ci limita care separă justiția de execuția publică. Oprirea lui Călin Georgescu în trafic, folosirea unor efective importante și expunerea publică a operațiunii au creat imaginea unei intervenții cu un puternic impact simbolic. O asemenea măsură poate fi legală dacă există riscuri concrete privind fuga, distrugerea probelor sau influențarea martorilor. Acțiunile trebuie însă desfășurate potrivit procedurilor legale, cu respectarea prezumției de nevinovăție. Controversa privește modul în care DIICOT a ales să acționeze, într-o manieră care amintește de un stat securistic de dinainte de 1989 sau de o dictatură latino-americană. Legalitatea formală nu rezolvă problema proporționalității. Într-o anchetă care vizează, potrivit informațiilor publice, transferuri financiare, promisiuni de creditare și documente, imaginea unei persoane ridicate din trafic nu dovedește nimic în plus.

În momentul în care o operațiune judiciară pare regizată pentru consum public, instituția riscă să transmită un mesaj nedorit: că urmărește nu doar aflarea adevărului, ci și construirea unei narațiuni despre vinovăție. De aceea, trebuie diferențiate trei aspecte ale cazului: existența unui act procedural valabil, necesitatea măsurii și modul în care aceasta este executată și comunicată. Îndeplinirea primului criteriu nu le face irelevante pe celelalte două. Prezumția de nevinovăție nu le impune autorităților doar să evite pronunțarea unor condamnări înaintea instanței. Ea le obligă și să nu creeze, prin gesturi, comunicare sau scurgeri de informații, impresia că verdictul este deja stabilit. O altă problemă privește competența DIICOT și folosirea acuzației de constituire a unui grup infracțional organizat. Faptul că mai multe persoane ar fi participat la aceeași operațiune nu este suficient, prin el însuși, pentru a demonstra existența unei structuri de criminalitate organizată. Procurorii trebuie să probeze existența unei organizări stabile sau continue, a unei coordonări, a unei împărțiri a rolurilor și a urmăririi unui scop infracțional comun.

Nici caracterul internațional al unor transferuri și nici existența unor intermediari externi nu demonstrează automat existența unei rețele infracționale. Ele pot justifica investigații suplimentare, dar nu pot înlocui proba concretă a organizării și a rolului fiecărui participant. Dosarul a fost înconjurat și de referiri la entități din spațiul ex-sovietic, la presupuse rețele financiare internaționale și la orientarea politică a lui Călin Georgescu. Aici apare un risc major: amestecarea presupusei fraude cu geopolitica. S-a afirmat, de asemenea, că până în luna ianuarie 2025 fostul ambasador american Zuckerman ar fi fost partener de afaceri și acționar într-o firmă din care ar fi făcut parte și Călin Georgescu. Dacă această informație este corectă, ea ridică întrebări cu privire la narațiunea referitoare la presupusa implicare rusească. Pare mai degrabă dovada implicării Statelor Unite în alegerile din România. Ancheta trebuie să stabilească fapte precise: cine a transferat banii, cui au fost transferați, în ce scop, în baza căror documente, ce promisiuni au fost făcute și ce rol a avut fiecare persoană. Etichete precum „prorus”, „suveranist” sau „antisistem” pot fi relevante în polemica politică, dar sunt absolut irelevante dacă sunt folosite pentru a suplini lipsa probelor penale.

În spațiul public au fost menționate perfid ”pe surse” aparate de bruiaj și documente cu aparența unor legitimații diplomatice, atribuite unor entități precum „Ordinul Cavalerilor de Malta”. Fără expertize și fără demonstrarea unei legături cu faptele cercetate, aceste obiecte rămân simple elemente de decor mediatic. Legitimația cu însemnele Cavalerilor de Malta pare mai degrabă un obiect de colecție decât un document oficial. Un document prezentat drept fals înaintea efectuării unei expertize definitive sau o rețea descrisă drept „rusească”, fără explicarea traseului financiar, poate produce o condamnare mediatică. Prezentarea lor fragmentară în presă nu lămurește dosarul. Doar alimentează suspiciunea și creează impresia unei conspirații, fără a oferi publicului probe verificate. Cea mai gravă problemă rămâne, poate, modul în care informațiile ajung în spațiul public. Instituțiile judiciare au obligația de a nu transforma comunicarea publică într-un instrument de presiune sau într-un substitut al probatoriului. Un proces nu trebuie să înceapă la televizor și să se încheie formal în sala de judecată. Presa română acționează, din păcate, ca o prelungire a „câmpului tactic” al serviciilor secrete, nu ca o presă liberă și democratică. Într-o democrație, presa nu trebuie să fie nici de partea puterii, nici de partea unei persoane cercetate penal. Rolul ei este să verifice informațiile, să ofere context și să prezinte echilibrat atât poziția acuzării, cât și punctul de vedere al apărării. Opoziția, prin AUR, SOS sau ACT, a denunțat o presupusă persecuție politică, în timp ce reprezentanți ai puterii au insistat asupra gravității acuzațiilor și asupra necesității anchetei. Desigur, susținerea politică nu dovedește nevinovăția, iar condamnarea politică nu dovedește vinovăția. Dosarul trebuie scos din logica mobilizării electorale și lăsat în zona verificării juridice. Dacă au existat abuzuri, ele trebuie contestate prin mijloace legale, nu prin acțiuni polițienești de forță. Dacă acuzațiile sunt întemeiate, ele trebuie susținute prin probe, nu prin etichete și conferințe de presă.

Traian Băsescu a descris public acțiunea DIICOT drept un „spectacol ordonat”, criticând maniera în care DIICOT a gestionat dosarul. Observația sa este relevantă nu pentru că ar tranșa vinovăția sau nevinovăția lui Călin Georgescu, ci pentru că readuce în discuție o problemă mai veche: transformarea anchetelor penale în evenimente mediatice. Critica vine din partea unui fost președinte care, în timpul mandatului său, a susținut consolidarea instituțiilor judiciare și a structurilor de forță. Întrebarea este astfel legitimă: dacă o operațiune judiciară era necesară, de ce trebuia să fie și spectaculoasă? Iar dacă folosirea unor efective importante, oprirea din trafic și ridicarea publică a unei persoane erau justificate de riscuri concrete, de ce nu au fost acestea explicate clar și documentat? Justiția nu trebuie doar să fie legală, ci și să fie percepută ca legală, imparțială și proporțională. Pe fond, procurorii trebuie să demonstreze existența fraudei, prejudiciul, mecanismul presupus și rolul fiecărei persoane. Procedural, trebuie verificat dacă măsurile luate au fost necesare și proporționale, dacă au fost respectate drepturile persoanelor cercetate și dacă scurgerile de informații au afectat prezumția de nevinovăție sau echitatea procesului.

Dosarul deschis lui Călin Georgescu, cu ”surle și trâmbițe” mediatice, prin măsuri de forță aparent disproporționate și cu o presă transformată într-un amplificator al mesajului oficial, compromite atât actul de justiție, cât și aflarea adevărului. Dacă din dosar rezultă că foști diplomați americani, și nu cetățeni ruși, au fost parteneri de afaceri cu fostul candidat la președinția României, situația se prezintă altfel geopolitic. Să fi fost SUA implicată în promovarea lui Călin Georgescu în decembrie 2024, spre disperarea Bruxellului? Azi, sistemul privilegiilor speciale riscă să-și perpetueze puterea și influența politico-financiară, după modelul statelor latino-americane. Modul în care s-a procedat în acest dosar, lipsit de logică juridică și marcat de forță și spectacol, alimentează impresia că se urmărește doar compromiterea credibilității sistemului judiciar românesc. Fără o justiție corectă, o țară nu poate fi cu adevărat un stat de drept și nici o democrație funcțională. Cu astfel de măsuri de forță, nu de justiție, România a ieșit de jure din UE.

Ionuț Țene 

În fața judecătorilor „probele” au căzut!

Călin Georgescu e liber dar a fost pus sub control judiciar!

Fostul candidat la alegerile prezidențiale din 2024, Călin Georgescu, a fost pus sub control judiciar pe o perioadă de 60 de zile. Procurorii DIICOT l-au adus marți, 22 septembrie, alături de omul de afaceri Ionel Rusen, în fața Tribunalului București, unde au cerut arestarea preventivă pe o perioadă de 30 de zile.

Cei doi sunt cercetați pentru consituirea unui grup infracțional organizat și înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, în formă continuată. Instanța a decis, în cazul amândurora, plasarea sub control judiciar, nu arestul preventiv, iar reprezentanții DIICOT au contestat decizia.

Imediat cum au aflat anunțul, mai mulți susținători ai fostului candidat la Președinție, care au așteptat cu sufletul la gură decizia instanței, au izbucnit în lacrimi.

Călin Georgescu s-a întors la arest să își recupereze lucrurile.

„Sunt nevinovat, sunt dosare politice. Faptele sunt lucruri încăpățânate. Indiferent de dorințele unora, respectiv acestui sistem neomarxist și neofanariot, ele nu pot schimba adevărul.

Prin urmare, șahul greșeală așteaptă și se joacă până cade regele. Lumea este mică și Dumnezeu este mare. Așa că eu transmit: Bucurați-vă pururea, rugați-vă neîncetat, dați mulțumire pentru tot”, a declarat Călin Georgescu la ieșirea din Tribunal.

Peste o sută de persoane s-au adunat în fața Tribunalului București, unde au scandat mesaje de încurajare pentru fostul candidat la prezidențiale. Imediat după aflarea deciziei prin care Călin Georgescu a fost eliberat și plasat sub control judiciar, mai mulți susținători ai acestuia au izbucnit în lacrimi și au strigat „Călin, nevinovat!”, „Nu, cedăm!”, respectiv „Căline, Căline, poporul e cu tine!”

„Călin Georgescu este președinte!”, „Călin nevinovat, dosar fabricat!” sau „Și noi suntem Georgescu!” sunt doar câteva dintre mesajele care s-au auzit din mulțime pe parcursul zilei. Cu puțin timp înainte de pronunțarea deciziei, susținătorii au început să strige „Eliberați-l!”

C.L.

Cronică la volumul lui Al. Florin Țene, „Critica literară românească după anul 2000. Între tradiție, schimbare și responsabilitatea valorii”

În peisajul literaturii române de după anul 2000, critica literară ocupă un teritoriu paradoxal, este, simultan, mai necesară și mai vulnerabilă decât în epocile anterioare. Mai necesară, pentru că explozia editorială, multiplicarea vocilor, diversificarea mediilor de difuzare și accelerarea comunicării culturale au făcut aproape imposibilă orientarea cititorului într-un spațiu devenit, prin abundență, dificil de cartografiat, mai vulnerabilă, pentru că însăși autoritatea criticului, altădată susținută de instituții, reviste și centre culturale bine configurate, s-a fragmentat, iar judecata de valoare concurează astăzi cu impresia instantanee, cu notorietatea, cu promovarea și cu vizibilitatea virtuală.

Volumul lui Al. Florin Țene, „Critica literară românească după anul 2000. Între tradiție, schimbare și responsabilitatea valorii”, este în acest context o lucrare amplă, de factură eseistică și sintetică, consacrată transformărilor suferite de critica românească în primele decenii ale noului mileniu. Cartea este o încercare reușită în care Al. Florin Țene surprinde mutațiile de paradigmă, tensiunile dintre tradiție și inovație, dintre criteriul estetic și deschiderea interdisciplinară, dintre autoritatea consacrată și pluralitatea contemporană a vocilor critice. Ea are, de aceea o importantă dimensiune programatică, vorbește despre ceea ce este critica literară contemporană, dar și despre ceea ce ar trebui să rămână ea pentru a nu-și pierde funcția culturală fundamentală.

Încă din prefață, autorul clujean formulează o idee care va reveni, în diferite forme, pe tot parcursul volumului: critica literară reprezintă „conștiința reflexivă a literaturii”. Sintagma nu are doar valoare metaforică, ci definește însăși concepția autorului asupra actului critic. Literatura creează, critica reflectează asupra creației iar literatura produce forme și sensuri, critica le examinează, le compară, le contextualizează și încearcă să le stabilească locul într-o ordine a valorilor.

Volumul pornește de la o realitate culturală dificil de contestat, după 2000, literatura română nu mai funcționează în cadrul unei geografii culturale și instituționale atât de compacte precum cea a deceniilor precedente, autoritatea se pluralizează, mediile de exprimare se diversifică, granițele dintre literatura consacrată și literatura aflată la periferia circuitelor instituționale devin mai permeabile. Revistele tipărite coexistă cu revistele online, cu blogurile, cu platformele culturale și rețelele sociale, iar cititorul intră într-un contact mult mai rapid și mai direct cu opiniile despre literatură. Dar viteza comunicării nu coincide cu profunzimea judecății, dimpotrivă, autorul Al. Florin Țene observă că accelerarea receptării poate favoriza superficialitatea și substituirea argumentului prin impresie. Dacă vechile forme de autoritate și-au pierdut o parte din forță, critica nu a încetat să existe, ci s-a deplasat, s-a diversificat și a căutat noi spații de manifestare. Dispariția monopolului unui anumit tip de discurs critic poate fi privită, în egală măsură, ca pierdere și ca posibilitate: pierdere, pentru că fragmentarea poate produce relativism și dezorientare; posibilitate, pentru că pluralitatea permite apariția unor perspective care, în vechile structuri centralizate, ar fi rămas mai greu vizibile.

 Al. Florin Țene nu pledează nici pentru conservatorism rigid, nici pentru abandonarea criteriilor tradiționale sub presiunea noilor paradigme, dimpotrivă Domnia sa propune o poziție de echilibru: critica trebuie să fie capabilă să înțeleagă literatura actuală fără să-și piardă instrumentele de evaluare. Tradiția critică românească, de la Titu Maiorescu și Eugen Lovinescu până la George Călinescu și Tudor Vianu, nu este privită ca un muzeu de concepte depășite, ci ca o rezervă de criterii și de exigență intelectuală. În același timp, literatura contemporană cere instrumente mai flexibile, deschidere interdisciplinară și capacitatea de a interpreta forme estetice care nu mai pot fi încadrate în vechile tipologii fără rest. Autorul apără nu o anumită metodă critică, ci dreptul criteriului de a supraviețui schimbării.

În centrul acestei problematici se află problema autorității criticului de carte. În vechiul model, criticul apărea adesea ca instanță de consacrare, ca arbitru capabil să fixeze sau să influențeze ierarhii. În noul context, această autoritate nu mai este garantată de simpla poziție instituțională. Ea trebuie câștigată prin competență, cultură, coerență, probitate intelectuală și capacitate argumentativă. Criticul nu mai poate pretinde că deține adevărul asupra operei; el trebuie să demonstreze, prin lectură și argument, de ce o anumită interpretare este legitimă. Criticul devine mediator, interpret și interlocutor. Nu mai vorbește exclusiv „deasupra” cititorului, ci participă la un dialog cultural în care autoritatea se construiește prin persuasiunea argumentului. Totuși, pluralitatea vocilor nu trebuie să conducă la abolirea judecății. A spune „îmi place” sau „nu-mi place” rămâne o reacție personală, nu o demonstrație critică fiindcă critica de azi presupune explicație, comparație și asumarea responsabilității pentru propriul verdict.

În această ordine de idei trebuie înțeleasă și reflecția asupra canonului. Literatura postbelică, literatura exilului, literatura detenției politice, literatura feminină, literatura regională sau literatura de inspirație religioasă sunt recuperate și reexaminate iar această deschidere este legitimă atât timp cât reevaluarea nu se transformă într-o simplă răsturnare a ierarhiilor anterioare.

Deosebit de semnificativă este atenția acordată literaturilor situate în afara marilor centre de consacrare. Volumul  „Critica literară românească după anul 2000. Între tradiție, schimbare și responsabilitatea valorii” propune o geografie culturală mai largă a literaturii române, în care Bucureștiul nu mai poate funcționa ca unic centru legitim al canonului. Clujul, Iașiul, Craiova, Sibiul, Timișoara, Brașovul, Oradea, Baia Mare, Bistrița, Râmnicu Vâlcea, Drăgășani și alte spații culturale intră într-o hartă literară a diversității. Această recuperare a regionalului este una dintre direcțiile cele mai interesante ale volumului, regiunea nu este echivalată cu periferia, iar literatura regională nu este redusă la statutul de anexă a literaturii „mari”, dimpotrivă, spațiul local poate deveni depozitar de memorie, identitate și experiență culturală.

Autorul Al. Florin Țene este conștient că deschiderea către literaturile regionale trebuie să evite un alt exces, transformarea solidarității culturale în substitut al valorii estetice. Recuperarea unui autor uitat este un gest necesar de memorie, dar recuperarea nu echivalează automat cu consacrarea. Critica trebuie să cerceteze, să aducă la lumină, să contextualizeze, dar timpul și lectura ulterioară sunt cele care confirmă durabilitatea unei opere. Din această perspectivă trebuie citite paginile consacrate activității lui: Dumitru Velea, Adrian Țion și Irina Petraș, precum și reflecția asupra propriei activități critice și culturale a lui Al. Florin Țene. Dumitru Velea este asociat profunzimii culturale și spirituale, Adrian Țion criticii de întâmpinare și receptării literaturii contemporane, iar Irina Petraș unei concepții asupra criticii ca formă de conștiință culturală.

Poziționarea lui Al. Florin Țene în interiorul fenomenului literar conferă volumului un caracter aparte fiindcă Domnia sa scrie în cunoștință de cauză, scrie despre o lume culturală pe care o cunoaște din interior, ca scriitor, critic, istoric literar și animator cultural. Experiența directă oferă informație precisă și perspectivă culturală în care autorul vorbește implicit și despre propria sa condiție de participant la viața literară.

Un alt capitol important al acestei „istorii în devenire” este consacrat mediului digital deoarece internetul modifică nu doar viteza circulației textelor, ci și statutul celui care emite judecăți de măsură despre ele. Oricine poate comenta o carte, iar această democratizare a discursului are consecințe contradictorii, pe de o parte, literatura devine mai accesibilă, pe de altă parte, diferența dintre competență și simpla opinie poate deveni greu de sesizat.Al. Florin Țene pledează pentru o critică „severă fără cruzime”, dar și pentru o critică liberă fără arbitrar. Această etică a criticii este cu atât mai importantă în cazul literaturii contemporane, unde relațiile dintre scriitori, critici, edituri și reviste sunt adesea directe. Prietenia, solidaritatea de generație sau apartenența la același grup cultural pot influența receptarea  corectă a ceea ce vrea să transmită cronicarul.

Volumul „Critica literară românească după anul 2000. Între tradiție, schimbare și responsabilitatea valorii”  abordează și câteva zone literare asupra cărora discursul critic contemporan a exercitat o atenție specială: literatura feminină, literatura religioasă, literatura patriotică, memorialistica și literatura memoriei comunismului. În fiecare caz, autorul încearcă să restabilească un principiu fundamental, apartenența unei opere la o anumită categorie tematică, identitară sau culturală nu poate înlocui judecata estetică. În cazul literaturii feminine, de exemplu, criteriul decisiv trebuie să rămână valoarea operei, nu simpla apartenență a autoarei la o anumită categorie. Literatura religioasă trebuie, la rândul ei, judecată prin mijloace literare, chiar dacă dimensiunea spirituală constituie una dintre componentele sale fundamentale. Iar literatura patriotică trebuie distinsă de discursul propagandistic prin calitatea transformării artistice a sentimentului patriotic. În ceea ce privește memorialistica și literatura despre comunism, Al. Florin Țene propune o distincție necesară între valoarea documentară și valoarea literară.

Din lectura volumului aflăm și observăm că multiplicarea editurilor, a aparițiilor editoriale și a canalelor de promovare produce o cantitate uriașă de texte. Criticul literar este pus în situația unui „navigator” într-un ocean și spațiu aproape infinit. El trebuie să distingă între apariție și operă, între succes și valoare, între vizibilitate și durabilitate. Această metaforă a navigației este sugestivă pentru întreaga concepție a autorului Al. Florin Țene. Criticul contemporan nu mai poate fi doar un judecător, el trebuie să fie și un orientator. Într-o bibliotecă devenită aproape nelimitată, cititorul are nevoie nu numai de informație, ci de discernământ iar funcția criticului modern se mută astfel de la consacrarea unilaterală spre mediere și orientare. În acest context, partea a doua a volumului, consacrată raportului dintre critica estetică și permanența valorii, capătă o importanță aparte. Autorul clujean nu respinge abordările sociologice, istorice, biografice sau culturale, dar le consideră complementare analizei estetice. Este una dintre cele mai ferme poziții teoretice ale volumului.

Critica și istoria literară se întâlnesc în încercarea de a transforma prezentul în memorie. Sunt evocate, în acest sens, figuri precum: Nicolae Manolescu și Eugen Simion, reprezentanți ai unei critici care a depășit comentariul punctual și a aspirat la sinteză. Alături de aceștia sunt discutați și alți critici importanți precum: Mircea Martin, Ion Pop, Cornel Ungureanu, Paul Cernat, Daniel Cristea-Enache, Răzvan Voncu, Bogdan Crețu, Andrei Terian, Mircea A. Diaconu, Angelo Mitchievici, Cosmin Ciotloș și Ștefan Borbély, într-o panoramă care urmărește diversitatea criticii românești contemporane.

Una dintre cele mai actuale pagini ale volumului „Critica literară românească după anul 2000. Între tradiție, schimbare și responsabilitatea valorii” este aceea dedicată inteligenței artificiale. Răspunsul Domniei sale este unul prudent, în care instrumentele tehnologice pot sprijini documentarea și analiza, dar nu pot substitui responsabilitatea intelectuală a criticului. Cultura, experiența lecturii, discernământul și asumarea unei judecăți rămân legate de conștiința umană. Această observație este cu atât mai importantă cu cât întreaga carte este construită în jurul ideii de responsabilitate. Într-o anumită măsură, apariția inteligenței artificiale nu anulează critica, ci obligă critica să-și definească mai limpede propria specificitate.

Volumul propus de Al. Florin Țene nu pretinde să ofere ultimul cuvânt asupra criticii românești de după 2000, dimpotrivă, ea funcționează ca o hartă a unui teritoriu aflat în mișcare. Literatura contemporană nu a ajuns încă la distanța temporală necesară pentru ca toate valorile ei să poată fi stabilite însă criticul contemporan poate orienta, poate argumenta, poate recupera, poate propune ierarhii, însă nu poate decide definitiv asupra posterității. Opera se confruntă, în cele din urmă, cu schimbarea generațiilor, cu modificarea gustului chiar cu uitarea și cu relectura operelor literare.

Critica trebuie să fie „severă fără cruzime”, „liberă fără arbitrar”, „erudită fără ostentație” și „modernă fără dispreț față de tradiție” ne precizează Al. Florin Țene. Aceste formulări sintetizează o anumită morală a actului cultural: literatura are nevoie de libertatea creației, dar și de responsabilitatea lecturii iar critica actuală nu trebuie să devină poliție estetică, dar nici club al simpatiilor personale, nu trebuie să distrugă pentru a demonstra că este liberă și nici să elogieze pentru a rămâne integrată într-o comunitate literară. Ea trebuie să păstreze dialogul cu opera și să-și justifice permanent propriile afirmații.

Prin Critica literară românească după anul 2000, Al. Florin Țene propune o lectură interesantă a prezentului literar din perspectiva unei valori care nu poate fi negociată: responsabilitatea față de operă. Criticul nu este proprietarul valorii și nici creatorul ei prin simpla formulare a verdictului, el este cercetătorul, mediatorul și interpretul ei iar rolul său major este să citească atent, nepartinic, să distingă, să argumenteze, să recupereze și să păstreze memoria într-o critică constructivă.

În această lumină, Critica literară românească după anul 2000 poate fi citită ca o pledoarie pentru supraviețuirea spiritului critic într-o cultură a vitezei. Al. Florin Țene are câteva principii sănătoase de la care nu se abate deloc: responsabilitatea față de autor, față de cititor, față de limbă, față de memoria culturală și față de adevărul operei. Din această perspectivă, critica Domniei sale își recuperează demnitatea fundamentală, aceea de a fi nu tribunal al literaturii, ci conștiința ei reflexivă.

În „Concluzia finală” Al. Florin Țene rezumă: „Literatura română de după anul 2000 este încă în proces de constituire. Ierarhiile ei definitive nu sunt încă stabilite. Unii autori vor dispărea din memoria literară, alții vor fi redescoperiți, iar câțiva vor rămâne. Timpul va face selecția finală. Până atunci, însă, critica are datoria să citească, să compare, să argumenteze, să recupereze și să judece cu libertate și bună-credință. Pentru că literatura fără critică riscă să devină numai acumulare de cărți, critica fără literatură devine simplă demonstrație intelectuală. Între cele două există un dialog permanent. Un dialog prin care o cultură își caută identitatea. Iar critica literară românească de după anul 2000, cu toate contradicțiile, limitele și realizările ei, participă la această mare căutare.”

 

Gelu DRAGOȘ, UZPR

Harta economică a Lumii se reașază. Noi, tot în aer

Avem primul șoc, nu? Discursul de „Starea Uniunii” a Ursulei von der Leyen a arătat în primul rând o direcție clară. Câteva idei mari și late: interzicerea accesului pe rețelele de socializare până la 13 ani, reducerea deficitului comercial cu China, o nouă structură de securitate la nivel european, ce va cuprinde și amicii Canada, Norvegia și Marea Britanie. Plus un plan împotriva valurilor de căldură. Plus încetinirea dezvoltării inteligenței artificiale. Și da, invitarea Canadei în Uniunea Europeană ca stat asociat. Ceea ce deschide clar calea și altora, iar Australia a și confirmat-o public.

Vi se pare îndeajuns de coerentă orientarea europeană? Uite ce spune profesorul Jeffrey Sachs de la Columbia University despre cei 35 de membri ai Executivului american: „Nici unul dintre miniștri nu are abilități în domenii tehnice. Nici unul nu are vreun doctorat. Spre deosebire de China, unde jumătate din membrii Cabinetului au doctorate în știință sau tehnologie. Suntem conduși de țepari și proști”. De aici și abordările medicale, economice etc, de peste ocean. De aici și venirea Canadei încoace. La cealaltă extremă, uite cum se face meritocrația: Banca Mondială și-a anunțat noul economist șef, este Michael Kremer, laureat al Premiului Nobel pentru Științe Economice pentru abordarea experimentală în combaterea sărăciei la nivel global. Dar alții…ceilalți?! Uite, din țară producătoare de petrol, Rusia are probleme cu alimentarea de combustibil în jumătate din benzinării. Aceeași țară lasă pe vecinii Armenia ce mișcă-n front fără gaz, cică face reparații la conducte. Dar Românica? Tocmai am pierdut 12 locuri în topul celor mai competitive economii ale lumii, am ajuns pe locul 61. Polonia a câștigat 11 locuri de anul trecut… Exemplificăm cu programul Saligny, cel rămas fără fonduri, de nu ne credeți: 12% din programele contractate s-au finalizat, restul sunt în aer. Adică 562 de proiecte sunt gata… din 4600. Hai să vă mai dăm o cifră. De speriat. România are o piață a muncii de 8,7 milioane de locuri de muncă. Ocupate sunt 5,58 milioane, la cică 21 milioane locuitori. Belgia are 11 milioane locuitori, cu o piață a muncii de… 5,3 milioane. Altfel sună, nu? Iar INS ne spune că 3 din 10 persoane din România apte de muncă nu vor să lucreze, carevasăzică aici e diferența!

Cât despre Orientul Mijlociu, el (mă rog, grație celor ce au pornit războaiele acolo) e o bombă cu ceas. Armata Houthi în șlapi, cu sprijin iranian, a cucerit mai multe insule de pe coasta Yemenului, paralizând comerțul mondial. Trece doar cine vor ei. 90% din țițeiul Arabiei Saudite trecea pe acolo. Fosfatul, ureea, amoniacul, sulfurile, metanolul saudit, produsele petrochimice, toate stau. Îngrășămintele Planetei, adică. Arabia Saudită negociază cu Pakistanul să atace împreună Yemenul, ca să elibereze ruta, atât e de grav.

Toate cele de mai sus, după cum ați văzut, sunt recente mutații sociopolitice și militare date de…nevoi economice. Numai noi suntem Zen, în aer, plutim.

Autor: Alexandru Ruja

Sursa: Graiul Maramureșului

Gluma zilei - WC în Scoția

 

Invitație

 

Vineri 25 septembrie ora 12,00, la Asociația CASPEV, vă invităm la un spectacol remarcabil!

Invitații doamnei Conicica Gyöngyi sunt:
-Actrița Sanda Savolszky, înainte de a îmbrățișa actoria era solistă profesionistă, membră colaboratoare a emisiunii " Școala Vedetelor"!!!
Muzica, teatrul și scrisul sunt pentru ea rațiunea ei de a fi, făcându-și dintr-un hobby o meserie!

-Doamna Florica Cavași, vicepreședinte al Asociației CASPEV, coordonează activitățile desfășurate în cadrul asociației, începând cu Grupul de Creație, Corul "Crizanteme" și terminând cu activitățile realizate în cadrul proiectele derulate în colaborare cu Fundația Regală Margareta a României, precum și proiectele locale susținute de Consiliul Județean Maramureș și Primăria Municipiului Baia Mare.
În cadrul acestui spectacol cultural-artistic, doamna Florica Cavași va aduce un omagiu creației literare locale, recitând poezii semnate de poetul Vasile Țâncaș.

-Doamna Gabriela Brumar, fostă solistă a grupului folk "Orizont 77", în prezent cântă în grupul folk "Cuarț"!
La clubul de turism "Creasta Cocoșului", participă la diverse concursuri.
Doamna Gabriela ne va fermeca la flaut prin sunete magice, pătrunzătoare și fermecătoare.

-Solista Ana Miculaș, a terminat Școala Populară de Artă, participând la numeroase spectacole.
În prezent este membră a "Corului Crizanteme" unde este solistă.
Ea cântă colinde, pricesne, muzică populară, cântece patriotice, romanțe.
În acest spectacol doamna Ana ne va cânta romanțe și poezia "Mama" de poetul Vasile Țâncaș va fi interpretată în acorduri muzicale, felicitări Ana.

-Poetul Vasile Țâncaș este membru a Uniunii Epigramiștilor din România. De-a lungul timpului a publicat epigrame și în revista "Epigrama", revistă editată de U.E.R, și la Concursul Național de Epigramă "Mircea Trifu".
Publicații:"Catrene 601 Fix", "Măsuri în Pandemie"
A fost director a revistei "Spinul" din 2014-2020.
De-a lungul timpului a scris catrene, epigrame dar și poezii, cum ar fi volumul de poezii "La un veac de la Marea Unire" din care se va recita în acest spectacol.
Vă așteptăm cu o deosebită plăcere la spectacolul nostru.

Conicica Gyöngyi 

UE numără banii dați Ucrainei și mereu îi iese cu minus!

De o lună de zile Ucraina tot spune că-i lipsesc 27 de miliarde de dolari – vreo 23,5 miliarde de euro – din buget. De o lună de zile Bruxelles-ul tot dă din cap îngrijorat, dar tot nu s-a apucat serios nici să verifice cifra, nici să găsească banii. E genul de situație în care toată lumea recunoaște că problema există, dar nimeni nu vrea să fie primul care scoate portofelul, scrie Euractiv.

Contextul nu ajută deloc. Rusia lovește sistematic infrastructura energetică ucraineană, iar Marea Neagră a devenit practic o strîmtoare păzită de flota rusă, ceea ce taie Kievul de veniturile din exportul de grîu. Zelenski a fost limpede în privința priorităților: banii ceruți trebuie să meargă spre armată, arme și solde militare, nu spre reparat rețele electrice sau subvenționat fermieri disperați.

E o alegere logică din perspectiva unei țări în război, dar pentru contribuabilul european mesajul sună cam așa: „dă-mi bani, nu te întreb cum îi cheltui”.

Interesant e că președintele ucrainean a mai adăugat o explicație care n-a prea liniștit pe nimeni – deficitul nu ar veni doar din escaladarea recentă a războiului, ci și dintr-o decizie proprie de a cheltui bugetul cu prioritate în prima jumătate a anului. Practic Kievul a mîncat banii mai repede decît a plănuit, iar acum vine nota de plată.

Genul ăsta de explicație, servit la doar cîteva săptămîni după ce fostul ministru al apărării a fost dat afară pe fondul unor acuzații mari de corupție, nu face decît să alimenteze scepticismul din unele capitale. Un diplomat european de rang înalt a rezumat starea de spirit fără menajamente: demisiile și concedierile în lanț din Kiev, motivate de corupție, dau o imagine cam neplăcută.

Aceleași surse spun că țările mai zgîrcite la buget nu vor ceda ușor presiunii venite din partea aliaților nordici și baltici ai Ucrainei, mai ales cînd nici UE-27 nu reușește să se pună de acord pe propriul buget multianual, dar tot vrea să explice cetățeanului obișnuit că Ucraina are nevoie de și mai mulți bani.

Bruxelles-ul, prin vocea comisarului Valdis Dombrovskis, a preferat o poziție prudentă – nu se grăbește să pună o etichetă exactă pe deficit, dar recunoaște că situația se clarifică treptat. Ceea ce Dombrovskis a mai spus, indirect, e că atacurile rusești tot mai dure, blocada navală și sprijinul occidental insuficient fac aproape sigur ca gaura reală să fie mai mare decît estimarea inițială de 27 de miliarde.

Nici FMI-ul nu are răspunsuri mai clare. Fondul, care administrează propriul împrumut de 8,1 miliarde de dolari către Ucraina și lucrează în paralel cu Comisia, a trimis recent o delegație la Kiev – fără mare succes în privința clarificării cifrelor exacte.

Un economist de la Centrul pentru Strategie Economică din Kiev a oferit poate cea mai onestă evaluare din tot tabloul ăsta: nevoia suplimentară e reală, pentru că războiul costă mai mult decît s-a estimat la momentul întocmirii bugetului, dar suma finală probabil va fi sub cele 27 de miliarde cerute inițial.

Stabilirea cifrei exacte a deficitului s-ar putea totuși dovedi partea ușoară a problemei. Partea grea e găsirea banilor efectivi. Cei doi analiști avertizează că accelerarea plăților din împrumutul de 90 de miliarde de euro convenit de liderii europeni în decembrie – adică plata a peste 45 de miliarde încă din acest an – riscă doar să mute problema în 2027, cînd Kievul estimează deja un nou deficit de 32,6 miliarde de dolari. E motivul pentru care Comisia a respins cererile Irlandei, Țărilor de Jos și altor state care voiau plăți mai rapide.

Rămîne, desigur, soluția care sperie pe toată lumea – activele suverane rusești înghețate, de sute de miliarde de euro. Belgia, care găzduiește majoritatea acestor active, a blocat deja anul trecut un plan susținut de Germania de a le folosi și pare la fel de fermă și acum.

Așa că discuția revine, ca de fiecare dată, la același impas: Europa vrea să ajute Ucraina, dar nu vrea să riște nici bani, nici active, nici popularitate internă pentru asta, concluzionează publicația Euroactiv.

C.L.

Dacă știam Occidentul așa cum îl știm acum…

Este o întrebare pe care o putem pune astăzi, la aproape patru decenii de la momentul decembrie 1989, fără să mai fim obligați să privim trecutul prin lentilele celor care au câștigat, într-un fel sau altul, mult trâmbițata așa zisă tranziție.Dacă românii din 1989 ar fi știut Occidentul așa cum îl știm noi astăzi, dacă l-ar fi văzut nu ca pe o vitrină miraculoasă, ci în întregul său, cu prosperitatea și cu libertățile, dar și cu excese, contradicții, crize și frustrări, oare ar mai fi avut loc ceea ce ne place să numim astăzi „Revoluția română” ? Sau, ar mai fi avut loc în aceeași formă ?

Pentru că una este să dorești schimbarea și cu totul alta este să știi ce urmează după ce deschizi ușa.Occidentul era pentru noi atunci o fotografie color, un film cu happy-end, vizionat în grup, acasă la cineva care avea un videoplayer. În 1989, românul nu cunoștea nici pe departe Occidentul așa cum îl cunoaștem noi astăzi.Îl vedea fragmentar, prin filme, prin televiziuni străine, de cei care își montaseră o parabolică artizanal confecționată din ce se găsea de prisos prin fabricile comuniste ori prin rude plecate, prin pachetele primite din „străinătate”, prin automobilele cu număr străin care mai apăreau pe străzi și, mai ales, prin imaginație.Occidentul era o vitrină și, ca orice vitrină, arăta mai ales ceea ce trebuia să fie văzut.Germania de Est era cum ar zice bănățeanul ,,fruncea”. Acolo U.R.S.S. băga la înaintare tot ce avea blocul estic aflat sub influența sa , mai bun și mai de calitate, ca să se vadă, nu-i așa, de după zid prosperitatea și belșugul societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintarea spre comunism.Dincolo Occidentul își etala magazinele pline, automobilele, luminile, blugii, televizoarele color, libertatea de circulație și evident Coca-Cola.

Nu se vedeau la fel de bine ratele bancare, cele două sau mai multe job-uri epuizante, șomajul, precaritatea, singurătatea , drogurile, cartierele sărace, oamenii fără adăpost, iar libertinajul era promovat la rang de libertate de gândire și minte deschisă, alături de inegalitățile sau toate celelalte contradicții pe care astăzi le putem urmări și analiza aproape în timp real.Și mai era ceva ce, în 1989, nu putea fi înțeles pe deplin: Occidentul nu ajunsese încă ceea ce este astăzi. Prosperitatea lui nu era rezultatul unei superiorități apărute din nimic, ci al unei istorii concrete, în care reconstrucția europeană de după cel de-al Doilea Război Mondial s-a sprijinit masiv pe bani americani, iar dezvoltarea industrială și energetică a fost alimentată, în bună măsură, de gazul livrat aproape gratuit din Uniunea Sovietică. Europa de atunci nu era încă această șleahtă de lepădături crescute cu Coca-Cola și încălzite cu gaz rusesc, care au ajuns să creadă că li se cuvine totul și să uite cine a finanțat și cine a alimentat, în parte, prosperitatea copilăriei lor.

Pentru omul din România anului 1989, Occidentul era, în mare măsură, promisiunea unei vieți normale, iar aici apare una dintre marile ironii ale istoriei.Românul nu voia neapărat Occidentul, voia ceea ce își imagina că este Occidentul.Pe de altă parte nici România nu era exact ceea ce ni se povestește astăzi de către cei spălați pe creier. Aici trebuie să fim foarte atenți.

Nu are niciun rost să cosmetizăm regimul comunist. Lipsurile erau perfect reale, iar cei ce nu au trăit acele vremuri, habar n-au cât de cumplit a fost de fapt.Ei vorbesc din auzite și din ce au citit.Raționalizarea alimentelor, frigul din locuințe, cozile, energia electrică întreruptă și restricțiile cotidiene au existat cu adevărat și au produs daune ireparabile modului de a gândi al omului simplu.Nici nu putem însă, a construi o istorie serioasă transformând fiecare român al anului 1989 într-un om care abia aștepta să fie salvat de accesul la o cutie de Coca-Cola, pentru că viața oamenilor era mult mai complicată de-atât.Existau lucruri pe care societatea de atunci le considera normale, nu privilegii și nu le prețuia.Locuința era, pentru foarte mulți, un drept social așteptat, nu un trofeu rezervat unei elite, iar un concediu de 14 zile la un hotel de la Marea Neagră sau de la munte, era o banalitate la îndemâna oricui.Elitele și cei mai prosperi, mergeau atunci cu cortul, campau în campinguri special amenajate, făcând călătorii cu mașina personală și gătind la butelie stând pe vine.Puțini știu, dar asta era la modă atunci.

Locul de muncă ( zis și serviciu ) era, la rândul său, asigurat într-o economie în care șomajul oficial nu avea rolul pe care îl are într-o economie de piață, el lipsind cu desăvârșire, individul fiind obligat de drept să aibă un loc de muncă.Aici memoria prezentului începe să se comporte curios. Astăzi ni se poate spune, cu aerul celui care tocmai a descoperit adevărul istoric absolut, că oamenii primeau ca locuințe „o cutie de chibrituri”. Numai că lucrurile nu funcționau chiar așa. Un om putea primi o locuință și putea spune: „Nu-mi place zona.” Sau:

„Este prea mică.” Sau: „Mai aștept, un an poate primesc una cu trei camere.” Și asta nu era neapărat dovada unei opresiuni imobiliare, ci și dovada unui fapt simplu: exista o asemenea ofertă de locuințe încât omul își putea permite să aibă preferințe.Nu însemna că toate locuințele erau excelente. Nu însemna că nu existau nedreptăți, repartizări preferențiale sau birocrație.

Însemna doar că realitatea socială nu poate fi redusă la caricatura „statul îți dădea o cutie de chibrituri și trebuia să fii recunoscător”.

Cât despre libertatea de a vorbi trebuie spus tot adevărul, nu doar ceea ce vor unii mai frustrați să se înțeleagă.Există o formulă devenită aproape automată: „Pe vremea aceea nu puteai să spui nimic.” Formal, desigur, exista cenzura, controlul politic, hărțuirile făcute de către cei din departamentul de filaj de la instituția denumită Securitatea Statului și consecințe pentru anumite forme de opoziție, ce se încăpășânau să viseze cai verzi pe pereți, fără să țină cont de tăvălugul istoriei.Asta nu înseamnă că viața cotidiană se desfășura într-un perpetuu șoptit.Cel puțin după perioada Gheorghiu Dej, neoficial, se putea spune aproape orice, oricui, cu condiția să știi cui vorbești și unde o faci.Românii făceau bancuri politice la toate nivelurile societății.Toți ironizau conducerea, înjurau, comentau și criticau.Toți spuneau ceea ce gândeau în cercul lor. Problema fundamentală nu era că omul nu avea limbă, problema era că nu știa întotdeauna cine îi va duce vorbele mai departe și mai ales modul în care va fi intrepretat ceea ce a spus și ce consecințe ar putea avea aceasta.Cei care ocupau funcții de decizie, mulți dintre ei, ca și astăzi erau rigizi și limitați intelectual la ceea ce tociseră din manuale.Este o diferență esențială. Una este să spui că libertatea de exprimare era deplină, ceea ce ar fi complet fals și

alta este să pretinzi că milioane de oameni trăiau într-o tăcere absolută, ceea ce este la fel de fals. Realitatea era undeva între cele două și atunci apare întrebarea care deranjează

Dacă toate acestea ar fi fost conștientizate astfel în decembrie 1989 ? Dacă omul ar fi știut că peste câteva decenii va putea cumpăra Coca-Cola la orice colț de stradă, dar va trebui să-și plătească singur locuința, muncind pe brânci ? Dacă ar fi știut că va putea circula liber prin Europa, dar că milioane de români vor pleca pentru a-și găsi de lucru, abandonându-și copii în grija bătrânilor și lăsând de multe ori în urmă, în paragină gospodării care pentru orice occidental ar fi fost un vis frumos ? Dacă ar fi știut românul că va avea libertatea de a spune aproape orice, dar tot degeaba și că libertatea economică va veni împreună cu șomajul , competiția cu șmecheria specific națională, ratele pentru inutilități, chirii aberante și nesiguranța zilei de mâine ? Dacă ar fi știut că nu va mai sta la coadă pentru carne, dar că va sta la coadă pentru un credit sau la farmacie pentru medicamente cu nume pompos, dar cu efecte egale cu cele autohtone, care nu se mai produc în țară ?

Dacă ar fi știut că va avea supermarketul plin, dar că nu tot ceea ce este pe raft va fi și accesibil ? Dacă ar fi știut că Occidentul nu era un paradis apărut prin forțe proprii, ci o construcție ridicată și cu bani americani, și cu energie sovietică, iar urmașii acelei prosperități aveau să uite tocmai aceste lucruri ? Dacă ar fi știut toate acestea, ar mai fi ieșit în stradă?

Nu știm.: Știm doar că schimbarea era inevitabilă.Un lucru însă pare aproape sigur.

Ceaușescu nu era nemuritor. Nici Leana lui. Sistemul nu putea rămâne neschimbat la nesfârșit.

Mai devreme sau mai târziu, România urma să intre într-o altă etapă.Uniunea Sovietică se schimba.Europa de Est se schimba. Societatea românească se schimba.Generațiile se schimbau.Informația circula, iar lumea comunistă din jur începea să se prăbușească.Prin urmare, întrebarea nu este neapărat dacă România s-ar fi schimbat. S-ar fi schimbat oricum.Întrebarea este dacă trebuia să se schimbe exact așa și aici istoria devine cu adevărat incomodă.Au murit Ceaușeștii, au mai murit unii ce-au tras unii în alții și în propriul popor pe care juraseră să-l apere, dar sistemul, nu ! Cea mai mare ironie a lui decembrie 1989 este că cei doi oameni aflați în vârful piramidei au dispărut rapid, ducând cu ei informații prețioase pentru viitorul de după ei.Au murit și câteva sute de oameni în haosul zilelor următoare, în condiții care continuă să fie disputate în spațiul public, așa cum nici într-o altă țară nu s-a întâmplat.Dar sistemul nu a murit odată cu Ceaușescu. Marile întrebări ale tranziției românești sunt , câți oameni ai vechiului sistem au continuat să ocupe poziții importante ? Câte reflexe administrative, instituționale și economice au supraviețuit ? Și, mai ales, cât de mult din ceea ce numim astăzi „noua Românie” a fost construit de oameni care învățaseră meseria puterii în vechea Românie ? Aici nu mai vorbim despre nostalgie, vorbim despre continuitatea elitelor și a mecanismelor de putere, fenomen documentat și analizat de numeroși istorici și cercetători ai tranziției postcomuniste. E posibil că revoluția a schimbat regimul, dar nu și reflexele, aceasta fiind cea mai amară glumă a istoriei noastre recente.Am schimbat conducătorii, numele instituțiilor, economia, discursul, drapelul. Am schimbat televiziunile, am devenit proprietari, numai cu simțul proprietății, fără însă a avea știința de a getiona proprietatea. Am schimbat moneda și lumea în care trăim, dar unele reflexe au rămas uimitor de rezistente. Reflexul de a aștepta ceva de la stat, de a alege „omul potrivit” pe criterii de imagine și simpatie, reflexul de a transforma funcția publică în proprietate personală, de a confunda autoritatea cu puterea asupra celuilalt și reflexul de a schimba, numai de dragul de a schimba.Tocmai de aceea întrebarea despre 1989 nu trebuie să fie una sentimentală.Nu trebuie nici să glorificăm trecutul, dar nici să-l demonizăm mecanic.Trebuie să-l înțelegem.Nu Coca-Cola a făcut diferența, dar Coca-Cola este cea mai potrivită metaforă pentru această discuție.În 1989, ea simboliza Occidentul.Astăzi, este doar o sticlă de băutură ce nu lipsește de pe raft și pe care părinții o restricționează copiilor, deviniți dependenți de aceasta, în logica fructului oprit.

Nu pentru Coca-Cola au murit oameni, nu pentru blugi, banane sau televizoare color și nici măcar pentru o mașină occidentală second hand. Oamenii au ieșit în stradă pentru că ajunseseră într-un punct în care sistemul nu mai putea continua în aceeași formă, dar dacă știau atunci ceea ce știm noi astăzi, poate că ar fi avut o altă listă de așteptări.Poate că ar fi cerut libertate politică fără să creadă că libertatea economică va rezolva automat toate problemele. Ar fi cerut pluralism fără să presupună că orice pluralism produce automat competență și proprietate privată fără să creadă că piața nu poate produce nedreptăți.

Poate că ar fi cerut Occidentul fără să-l transforme într-un paradis imaginar.Românii ar fi făcut sau nu ceea ce încă mulți cred că a fost revoluția dacă ar fi cunoscut viitorul și ar fi ales aceeași cale, în același moment și cu aceleași consecințe ? Nu putem răspunde. Putem însă observa ceva: Ceaușescu și Elena nu ar fi trăit veșnic.România s-ar fi schimbat oricum.Occidentul ar fi ajuns oricum aici, iar Coca-Cola ar fi ajuns oricum în magazine.Internetul ar fi venit oricum.Frontierele s-ar fi deschis oricum.

Întrebarea istorică nu este dacă România trebuia să rămână înghețată în decembrie 1989 ci dacă o societate poate trece de la un sistem la altul fără să arunce odată cu apa din copaie și copilul, fără să distrugă tot ce funcționa, fără să păstreze tot ce trebuia schimbat și fără să confunde libertatea cu simpla înlocuire a stăpânilor. Adevărata revoluție română nu s-a terminat nici astăzi, pentru că schimbarea unui regim este relativ simplă.Mult mai greu este să schimbi omul care a învățat să trăiască în acel regim, iar aici, după mai bine de trei decenii, istoria ne dă tot aceeași notă de plată finală, iar noi plătim fără să cerem bonul, chiar dacă spre deosebire de 1989, acum putem să citim ce scrie pe el.

Ovidiu Vasile 

volumul 

Eseuri din Bufeuri 2 - O Story a clipei 2026