Sâmbătă spre duminică, noaptea cea mai lungă din acest an...

În noaptea de 24 spre 25 octombrie 2026, România trece la ora de iarnă, odată cu majoritatea statelor europene. Ceasurile se dau înapoi cu o oră, astfel că, atunci când vor indica ora 4.00, va fi din nou ora 3.00. Teoretic, vom câștiga o oră de somn, însă schimbarea nu înseamnă doar o dimineață mai lungă, ci și seri în care se va întuneca mai devreme.

Deși pare o modificare minoră, trecerea de la o oră la alta poate influența temporar ritmul obișnuit al organismului. Unele persoane se adaptează fără dificultăți, în timp ce altele pot resimți oboseală, somnolență în timpul zilei, probleme de concentrare sau tulburări ale somnului. Organismul are propriul ritm, reglat inclusiv de alternanța dintre lumină și întuneric, iar schimbarea orei poate necesita câteva zile de adaptare.

Specialiștii în medicina somnului atrag atenția că expunerea la lumina naturală dimineața și păstrarea unui program regulat de odihnă contribuie la sincronizarea acestui ritm.

Pentru a face trecerea mai ușoară, este util să păstrăm orele obișnuite de culcare și trezire, să petrecem timp în aer liber în prima parte a zilei și să evităm mesele foarte grele sau consumul de cafeină seara. Nu este nevoie de măsuri complicate, ci de câteva obiceiuri care ajută organismul să se adapteze.

Schimbarea orei a fost justificată inițial prin folosirea mai eficientă a luminii naturale și reducerea consumului de energie. În prezent, avantajele economice sunt discutate, iar efectele asupra sănătății și somnului au devenit un argument important în dezbaterea privind menținerea acestui sistem.

Totuși, Uniunea Europeană nu a renunțat la schimbarea sezonieră a orei. Deși Parlamentul European a votat în 2019 pentru eliminarea acestei practici, statele membre nu au ajuns la un acord privind aplicarea unei ore permanente, astfel că mecanismul continuă să fie folosit.

Telefoanele mobile, calculatoarele și majoritatea dispozitivelor conectate la internet își vor actualiza automat ora. Ceasurile de perete, unele ceasuri de mână și afișajele aparatelor electrocasnice mai vechi vor trebui însă potrivite manual.

Schimbarea din acest weekend ne oferă o oră în plus în dimineața de duminică, dar nu schimbă faptul că zilele vor continua să se scurteze pe măsură ce ne apropiem de iarnă. Iar pentru cei care resimt mai greu această tranziție, câteva zile cu un program de somn regulat pot face diferența.

C.L.

Nu suntem pierduți definitiv, încă mai avem speranță! Bogdan și Bolojan muncesc pentru viitorul comun!

„Până în 2028, construim o alternativă reală pentru România. Vrem să îi reprezentăm pe cei care cred că se poate și altfel. Ilie Bolojan a demonstrat că se poate face politică și altfel. Cu seriozitate, curaj și respect față de oameni. Am încredere în Ilie Bolojan, în onestitatea, hotărârea și determinarea cu care muncește pentru oameni și pentru România.

În opoziție, PNL va fi o voce fermă împotriva risipei, privilegiilor și populismului. Vom sancționa orice derapaj al PSD și vom apăra, cu demnitate și onoare, direcția corectă pentru România”.

Aceasta este mesajul transmis de Ionel Bogdan, deputat maramureșean, în aceste momente grele pentru țară, când farul călăuzitor din Bihor a fost obligat să plece din fruntea guvernului, după ce a stat aprins, faza de avarie, aproape o jumătate de an, consumând energia sistemului și nervii românilor aduși la sapă de lemn.

Ne bucurăm sincer, pentru grija viitoare pe care o manifestă față de noi. Singura problemă este că nu avem cum uita trecutul recent și, mai ales, prezentul.

Așa că, tot sincer, ne-am bucura dacă nu ne-am mai intersecta niciodată cu voi. De seriozitatea, curajul și respectul față de oameni suntem sătui. Ne ajunge...

Grigore CIASCAI

20.494 de afișări - MOARA LUI GELU - 21 octombrie 2026

 

Elevul în vârstă de 13 ani care a atacat cu un cuțit o profesoară de matematică și un coleg la o școală din Bistrița a fost transferat la Clinica de Psihiatrie Infantilă din Cluj-Napoca

 

Elevul în vârstă de 13 ani care a atacat cu un cuțit o profesoară de matematică și un coleg, luni dimineață, la o școală din Bistrița, a fost transferat la Clinica de Psihiatrie Infantilă din Cluj-Napoca, după ce a fost supus unor investigații medicale.

Incidentul violent s-a produs luni dimineață, 19 octombrie, în jurul orei 08:40, la Școala Gimnazială „Ștefan cel Mare” din municipiul Bistrița. Potrivit informațiilor transmise de autorități, un elev de clasa a VII-a ar fi atacat cu un cuțit o profesoară și un alt elev, conform Agerpres.

După ce a fost imobilizat de polițiști, minorul a fost dus la spital pentru evaluare medicală. Ulterior, acesta a fost transferat la Clinica de Psihiatrie Infantilă din Cluj-Napoca, fiind însoțit de polițiști.

Profesoara de matematică, în vârstă de 28 de ani, a suferit mai multe plăgi prin înjunghiere, la nivelul frunții, al pleoapei inferioare și al toracelui. Aceasta a fost supusă unei intervenții chirurgicale de urgență la Spitalul Clinic Județean de Urgență Bistrița, cu implicarea specialiștilor în chirurgie plastică și reparatorie, respectiv chirurgie toracică.

Potrivit reprezentanților unității medicale, pacienta era stabilă din punct de vedere hemodinamic și respirator și urma să rămână internată pentru tratament și monitorizare.

În timpul incidentului a fost rănit și un elev de 12 ani, care ar fi intervenit pentru a-și apăra profesoara. Acesta a suferit plăgi prin înjunghiere la nivelul scalpului, urechii, umărului și toracelui. După ce a primit îngrijiri medicale și a fost supus investigațiilor, copilul a fost externat cu recomandări medicale.

Incidentul a provocat panică în rândul elevilor și al personalului școlii. Potrivit Inspectoratului pentru Situații de Urgență Bistrița-Năsăud, alte 14 persoane, dintre care 13 minori cu vârste între 12 și 16 ani și un adult de 55 de ani, au fost evaluate medical după ce au suferit atacuri de panică.

Un alt minor, în vârstă de 13 ani, a fost transportat la Unitatea de Primiri Urgențe Pediatrie din Bistrița pentru investigații suplimentare, după ce a prezentat un traumatism cranio-cerebral.

C.L.

Când instinctul uită binele primit. Ce putem învăța de pe urma unei tragedii

Cred că avem în față una dintre acele întâmplări în care viața pare să scrie un scenariu mai tulburător decât ar putea născoci orice regizor. Și, mai ales, unul în care ironia sorții este atât de crudă, încât aproape că ne vine greu să-i găsim cuvintele potrivite.

Povestea aceasta merită spusă. Dar nu doar ca o știre dramatică, nu doar ca o tragedie neobișnuită, ci ca o lecție despre relația dintre om și natură, despre limitele îmblânzirii și, poate, despre una dintre cele mai persistente iluzii ale noastre: aceea că binele pe care îl facem ne pune la adăpost de orice rău.

Sunt întâmplări pe care, dacă le-ai citi într-un scenariu de film, le-ai considera prea dramatice, prea neverosimile, prea crude pentru a fi adevărate. Și totuși, viața nu cere voie de la imaginația noastră. Uneori, realitatea depășește ficțiunea tocmai prin cruzimea neașteptată a deznodământului.

În pădurile Maramureșului, în zona Șomcuta Mare, satul Fersig mai precis, un pădurar (50 de ani abia împliniți) își îndeplinea, zilele trecute, îndatoririle obișnuite. Avea în grijă animalele unui fond de vânătoare, iar verificarea terenului nu părea să ascundă nimic neobișnuit. Pe o cărare, însă, își făcuse apariția un cerb matur.

Nu era un străin. Era un animal pe care omul îl crescuse de mic, îl hrănise inclusiv cu lapte din biberon și de care, firesc, se legase sufletește. Între cei doi se construise, în timp, o apropiere care, privită prin ochii omului, semăna cu o prietenie.

Pădurarul și-a scos telefonul și a început să filmeze. Probabil că nu vedea în acel moment niciun pericol. În fața lui venea un animal cunoscut, poate chiar o prezență familiară, una dintre acele făpturi pe care ajungi să le privești nu doar cu responsabilitatea omului care le îngrijește, ci și cu afecțiunea celui care le-a văzut crescând.

Apoi, într-o clipă, totul s-a sfârșit. Cerbul l-a atacat cu coarnele, loviturile provocându-i răni mortale. Colegii, îngrijorați că nu mai răspundea la telefon, au pornit în căutarea lui. L-au găsit fără viață. Iar telefonul continua să funcționeze. Înregistrarea mergea mai departe.

Ce imagine teribilă! Aparatul care trebuia să păstreze o amintire devenise martorul tăcut al unei tragedii. Pe ecran continua să se deruleze apropierea animalului care, pentru omul căzut la pământ, nu mai era nici prieten, nici companion, ci sursa unui pericol mortal.

Și tocmai aici începe adevărata poveste. Dincolo de șocul știrii, dincolo de durerea unei morți absurde și de ironia cumplită a acelei filmări.

Poate un animal să uite binele primit? Întrebarea este firească pentru noi, oamenii, dar poate că ea pornește de la o premisă greșită. Noi judecăm relația prin prisma recunoștinței, a atașamentului și a memoriei afective. Dacă am hrănit o ființă, dacă am îngrijit-o, dacă am salvat-o și am crescut-o, ne vine greu să concepem că aceeași ființă ne-ar putea deveni fatală.

Dar natura nu funcționează după codul moral al oamenilor. Un cerb poate ajunge să tolereze prezența celui care l-a crescut, să-l recunoască și să manifeste comportamente compatibile cu familiaritatea. Asta nu înseamnă însă că instinctele sale au fost desființate sau că omul a dobândit un control deplin asupra comportamentului său.

Mai ales în perioada boncănitului, când masculii se află în competiție pentru reproducere, agresivitatea lor poate crește considerabil. Schimbările hormonale, excitația și reacțiile teritoriale pot transforma chiar și un animal obișnuit cu oamenii într-un pericol real. Iar coarnele unui cerb matur nu sunt un simplu ornament al pădurii.

Să fim drepți. Cerbul nu a comis o crimă în sensul omenesc al cuvântului. Nu avem motive să-i atribuim răutate, trădare sau intenția de a-și ucide binefăcătorul. Cel mai probabil, a reacționat potrivit unor mecanisme instinctive pe care omul nu le-a putut anticipa sau controla.

Natura nu este nici recunoscătoare, nici ingrată. Este natură. Iar omul, oricât de mult ar cunoaște-o și oricât de sincer ar iubi-o, trebuie să învețe să-i respecte regulile.

Aici se află, cred, învățătura cea mai importantă a acestei tragedii. Nu în condamnarea animalului, nu în reproșul adresat celui care l-a crescut și nici în concluzia pripită că orice apropiere de un animal sălbatic este sortită nenorocirii. Ci în înțelegerea faptului că afecțiunea nu anulează riscul, familiaritatea nu garantează siguranța, iar experiența nu ne face invulnerabili.

Un animal sălbatic crescut de om nu devine, prin aceasta, un animal domestic. Poate fi obișnuit cu prezența umană, dar rămâne purtătorul unor instincte și al unei forțe pe care nu le putem supune voinței noastre. De aceea, tocmai cei care lucrează cu asemenea animale trebuie să păstreze distanța și prudența necesare, inclusiv față de exemplarele cunoscute de multă vreme.

Și mai există o ironie, una care ne privește direct pe noi. Între oameni, suntem obișnuiți să vorbim despre nerecunoștință, despre trădarea încrederii, despre binele întors împotriva celui care l-a făcut. Avem asemenea exemple, uneori atât de numeroase, încât ajungem să privim cu suspiciune chiar și gesturile sincere de generozitate.

Dar ar fi nedrept să folosim această tragedie pentru a demonstra că lumea animală ar fi, într-un fel, mai crudă decât lumea noastră. Animalul nu promite, nu face jurăminte și nu se supune normelor morale după care ne judecăm unii pe alții. El nu ne datorează recunoștință în sensul în care o înțelegem noi.

Omul, în schimb, are darul rațiunii. Poate anticipa, poate învăța, poate preveni. Și tocmai de aceea are obligația de a nu confunda ceea ce simte cu ceea ce este în realitate.

Poate că pădurarul și-a văzut în față prietenul pe care îl crescuse. Dar, în acea clipă, ar fi trebuit să vadă și cerbul matur, aflat în perioada de reproducere, un animal puternic, ale cărui reacții puteau deveni imprevizibile.

Nu spunem asta pentru a-l judeca după ce nenorocirea s-a produs. Ar fi prea simplu și prea nedrept. O spunem pentru cei care vor veni după el, pentru cei care lucrează în pădure, pentru cei care îngrijesc animale sălbatice și pentru toți cei care cred, uneori cu o naivitate frumoasă, că iubirea este suficientă pentru a ține pericolul la distanță.

Nu este. Iubirea ne apropie. Cunoașterea ne avertizează. Prudența ne poate salva.

Iar acel telefon care a continuat să filmeze, fără să știe că înregistrează ultimele clipe ale unui om, rămâne poate cel mai tulburător simbol al întâmplării: tehnologia poate păstra imaginile unui eveniment, dar nu poate opri desfășurarea lui; poate deveni martor, dar nu poate interveni.

Viața bate filmul, într-adevăr. Numai că, uneori, filmul vieții se încheie fără avertisment, fără explicații și fără posibilitatea unei alte duble. Să nu transformăm tragedia într-o legendă despre trădarea animalului. Să o transformăm într-o lecție despre responsabilitatea omului.

Fiindcă respectul adevărat pentru natură nu înseamnă să credem că ea ne va răsplăti întotdeauna bunătatea. Înseamnă să o iubim fără să-i negăm forța, să ne apropiem de ea fără să-i uităm sălbăticia și să înțelegem că, uneori, cea mai înțeleaptă formă de apropiere este să păstrăm distanța.

Iar în urma acestei întâmplări rămâne un om care nu s-a mai întors acasă, o durere pe care nicio explicație nu o poate alina pe deplin și o întrebare pe care fiecare dintre noi ar trebui să și-o pună: Cât de bine cunoaștem ceea ce iubim și cât de des confundăm încrederea noastră cu siguranța reală?

Poate că acesta este adevăratul avertisment al pădurii. Nu că binele nu merită făcut. Ci că binele, oricât de sincer, nu ne scutește de obligația de a fi prudenți.

A iubi natura nu înseamnă a o umaniza. Înseamnă a o înțelege, a-i respecta legile și a accepta că nu tot ceea ce ne este familiar ne este și inofensiv. Cred că aici se desparte afecțiunea autentică de iluzia controlului. Putem hrăni un animal, îl putem îngriji, îi putem salva viața și ne putem atașa de el. Dar nu avem dreptul să-i cerem naturii să renunțe la propriile legi pentru a confirma sentimentele noastre.

Iar lecția aceasta nu privește numai pădurea. Ea ne amintește, în general, că apropierea nu înseamnă stăpânire, că iubirea nu înlocuiește cunoașterea și că respectul adevărat presupune să recunoaștem limitele dintre lumea noastră și celelalte lumi vii.

Această tragedie, dincolo de dramatismul unei întâmplări rare, ne invită la o reflecție serioasă, fără senzaționalism și fără judecăți pripite.

Natura nu trebuie să devină mai puțin sălbatică pentru ca noi să o putem iubi. Noi trebuie să devenim suficient de înțelepți pentru a o iubi așa cum este.

Autor: Grigore Ciascai

Sursa: Redactia 9

O întrebare nu-mi dă pace!

 

                    Suedezii cumpără locomotive de la Craiova.

Statul român le cumpără de la Siemens

 

Conf. univ. dr. N. Grigorie Lăcrița

 

„Un neam a cărui clasă conducătoare trădează interesele poporului și vorbește laudativ despre calitățile străinilor care îl acaparează nu va mai avea loc în istorie; un asemenea neam este în risc acut de dezintegrare și de colaps.” (N. Grigorie Lăcrița)

Zilele trecute am obținut o informație de la o firmă serioasă din Craiova.

De atunci, o întrebare nu-mi dă pace: cum se face că o țară ca Suedia, cunoscută pentru exigența și performanța ei tehnologică, are încredere în locomotivele fabricate la Craiova și le cumpără, iar statul român, nu?!

                                        **********************************************

Ce cumpără străinii de la noi

Firma craioveană Softronic produce locomotiva electrică Transmontana, de 6.000 kW. Ea a ajuns în Suedia, Ungaria, Austria, Slovacia și Bulgaria. În 2020, compania feroviară suedeză de stat Green Cargo a semnat cu Softronic un contract pentru 100 de locomotive, livrate în zece ani, în valoare de aproximativ 300 de milioane de euro. Până în noiembrie 2023 fuseseră livrate 22. Una dintre ele a avut onoarea să inaugureze cea mai nouă linie feroviară din Suedia.

Și nemții le cumpără. DB Cargo, filiala căilor ferate germane, folosește în România zeci de locomotive Softronic. În decembrie 2023 a mai comandat două, cu aproximativ 2,5 milioane de euro bucata.

Să repet, ca să se înțeleagă bine: germanii și suedezii cumpără locomotive de la Craiova.

Ce cumpără statul român

Pe 13 octombrie 2026, Autoritatea pentru Reformă Feroviară (ARF) a desemnat câștigătorul licitației pentru 23 de locomotive electrice noi destinate trenurilor de călători. Câștigătoare este asocierea Siemens Mobility, cu firme din România, Germania și Austria. Contractul valorează peste 764 de milioane de lei, adică aproximativ 154 de milioane de euro. Banii provin în cea mai mare parte din Fondul pentru Modernizare al Uniunii Europene, restul de la bugetul de stat.

La licitație au participat trei ofertanți: Siemens, Alstom și Softronic, singurul producător românesc.

A câștigat Siemens?!

Comparația care doare

Cine împarte 154 de milioane de euro la 23 de locomotive obține aproape 6,7 milioane de euro pe bucată. Adevărul cere să spun că suma include și întreținerea și reparațiile pe mulți ani, deci nu este doar prețul locomotivei. Iar locomotivele cerute de ARF, pentru călători, la 160 km/h, au cerințe proprii.

Comparația rămâne totuși grăitoare. O locomotivă Transmontana costă, potrivit presei economice, între 2,5 și 3 milioane de euro. Încă din noiembrie 2024, când Guvernul a aprobat bugetul acestei achiziții, publicații precum Newsweek România semnalau diferența. Statul își propunea să plătească pentru cele 23 de locomotive circa 153 de milioane de euro, cu TVA, adică aproximativ 6,6 milioane de euro bucata, înainte ca furnizorul să fie ales prin licitație. În același timp, Germania și Suedia cumpărau locomotive de la Craiova de aproape trei ori mai ieftin.

Întrebările la care statul trebuie să răspundă

Nu am dovezi de corupție și nu acuz pe nimeni fără dovezi. Am însă dreptul, ca orice contribuabil și ca bun român, să pun întrebări.

Și le pun public:

1. De ce nu sunt publice ofertele? Raportul procedurii nu a fost publicat. Nu se știe ce preț a oferit Softronic, ce preț a oferit Siemens și ce punctaj a primit fiecare. Când este vorba de bani publici, românii au dreptul să știe.

2. Unde a pierdut Softronic? La preț sau la calitate? Dacă oferta românească a fost mai scumpă, să ni se spună cu cât. Dacă a fost mai ieftină, să ni se explice de ce a pierdut.

3. Au fost condițiile licitației croite pe măsura giganților? Penalități uriașe, cerințe de omologare, garanții financiare pot elimina din start un producător mai mic, fără ca cineva să rostească vreodată cuvântul „discriminare”.

4. De ce suedezii au încredere, iar noi nu? Green Cargo nu este o firmă oarecare, ci compania de stat a unei țări în care calitatea și siguranța nu se negociază. Dacă locomotivele de la Craiova sunt bune pentru Suedia, de ce nu ar fi bune pentru România?

5. Cât pierde economia românească? Un contract de 154 de milioane de euro înseamnă locuri de muncă, salarii, taxe și impozite. Câștigat de Softronic, banii ar fi rămas în Craiova și în țară. Acum vor pleca, în mare parte, peste graniță.

Despre tăcerea televiziunilor

Când am întrebat, la firma respectivă, de ce televiziunile noastre nu s-au revoltat, mi s-a răspuns cu amărăciune că toate ar fi „sub comanda străinilor”. Nu pot dovedi asta și nu o susțin. Constat însă că știrea a apărut, sec, în câteva publicații economice și pe site-uri de specialitate. Ce a lipsit a fost dezbaterea: nicio emisiune în care să fie invitați reprezentanții ARF, ai Ministerului Transporturilor și ai Softronic, ca să răspundă la întrebările de mai sus. Pentru o decizie de 154 de milioane de euro, tăcerea aceasta este grăitoare.

Regulile Europei și interesul României

Mi se va spune că regulile europene interzic favorizarea producătorilor naționali. Este adevărat. Dar regulile europene nu interzic transparența. Nu interzic nici condiții de licitație care să permită și firmelor mai mici să concureze corect. Iar Germania și Franța, care respectă aceleași reguli, reușesc să-și susțină propriile industrii. Siemens și Alstom nu au devenit giganți întâmplător.

Încheiere

Contractul nu este încă semnat.

Ofertanții pierzători au la dispoziție zece zile pentru contestații.

Mai este timp ca lucrurile să fie lămurite.

Cer, ca cetățean al Craiovei și al României, ca ARF să publice ofertele și punctajele.

Dacă totul a fost corect, transparența nu are de ce să sperie pe nimeni.

Dacă nu a fost, românii trebuie să afle.

O țară care nu-și cumpără propriile produse, deși alte țări, cu tehnologii de vârf, le cumpără, are o problemă care nu ține de bani.

Și eu, ca orice om rațional, nu pot să înțeleg: cum se face că țări cu tehnologii de vârf cumpără produsele noastre, iar țara noastră nu le cumpără?!

Care este cauza?!

Asemenea întrebări te duc cu gândul la faptul că „Mita e-n stare să pătrundă orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii.” (Mihai Eminescu, în ziarul „Timpul”, 18 aprilie 1879)

Mi-aș dori din tot sufletul ca, de data aceasta, Eminescu să nu aibă dreptate.

*

„România lucrului bine făcut:

bogaţii te învaţă cum să accepți foamea,

trădătorii cum să-ţi iubeşti ţara şi

hoţii cum să fii cinstit!” (N. Grigorie Lăcrița)

Surse:

G4Media: „Compania românească Softronic Craiova va livra 100 de locomotive în Suedia în următorii 10 ani”

Capital: „Linie feroviară modernă în Suedia, inaugurată cu locomotivă românească fabricată de Softronic Craiova”

Newsweek România: „Guvernul ia locomotive de 6.600.000 euro/bucată. Germania și Suedia, de 3 ori mai ieftin, de la Craiova”

Economica.net: „Oltenii de la Softronic se luptă cu giganții Alstom și Siemens pentru contractul de 23 de locomotive electrice cu ARF”

G4Media: „Siemens a câștigat licitația pentru achiziția a 23 de locomotive electrice noi în România”

Club Feroviar: „S-a stabilit câștigătorul licitației pentru 23 de locomotive de călători”