– Bun! Vasile, aș vrea să ne îndreptăm acum spre obsesia asta a păcatului originar. Obsesia asta spune Levi-Strauss a fost scrisă în codul nostru genetic și până la urmă a influențat evoluția noastră. Dar vreau să spun că trecerea omului prin toate etapele de adaptare și dezvoltare a fost adânc determinată de tranziția de la perioada biologică, de adaptare, la perioada culturală și la perioada creației artistice, care este apogeul desăvârșirii omului. Dar și perioada în care omul a gândit lumea din perspectiva științelor naturii. Cultura cum ne spune Spengler cuprinde și Arta și Muzica și științele naturii și științele umaniste sau sociale. Specificul omului este că atunci când se apleacă asupra propriilor caracteristici, el trebuie neapărat să ajungă la Cultură în integralitatea ei. Ca să vezi Omul în integralitatea lui trebuie să îi vezi realizările și potențialul lui. Dar desigur și cu ceea ce îl înconjoară, exterioritatea lui, Natura propriu zisa.
– Ce vrea să spună antropologul??
– Vrea să spună că odată cu descoperirile epocale ale vieții omului și trecerea la primele forme de civilizație, de confort, de apariția unei inventivități obsedante… omul a reușit “performanța” să facă ruptura între Natură și Cultură sau mai bine zis a reușit ruptura între influența Naturii și influența Culturii. Când a apărut focul, oamenii s-au putut încălzi, și au putut găti hrana etc. Când te încălzești normal, trăiești cât de cât normal, îți procuri mai ușor hrana, te relaxezi nu?? Și începi să meditezi, ca zeii. Azi meditezi, mâine meditezi și la un moment dat te lovește lirismul. Simți nevoia să scri poezii. Așa o fi “apărut” și Homer, din acest apodictic al istoriei, al cunoașterii, al liricului. Și așa pe urmă vrei să cânți ceva la o cupă de vin. Nu?? Apoi vrei să îți asezonezi arealul, să îl înfrumusețezi. Vrei astfel să definești corect toate aceste impulsuri estetice. Și apoi acestea trec în nemijlocit, adică în conștiință, ca să poată reprezenta o cenzură a frumosului și urâtului samd. Apoi se cern valorile. Apar scările de valori. Omul vrea o transpunere și o transfigurare a lumii într-un angajament permanent cu semenii lui. Vrea o admirație fără echivoc a divinului, a creației, a omului, vrea noblețea și în viața lui și în relațiile cu semenii. Cu cât se cultivă cu atât se cizelează. Cu cât admiră, cu atât își construiește doxologiile. Vrea ca ideile care apar să nu aibă echivoc și să poată fi transpuse în concept ușor de înțeles și care îl îndreaptă ferm spre principii clare.
– Dar vrei și ca să descoperi principiile care stau la baza lucrurilor și ideilor, vrei ca principiile să genereze reguli. Vrei până la urmă să poți pune viața ta și organizarea lumii în limitele unor structurări fixe, valabile, raționale și științifice. Și să îl copiezi și să îl depășești pe Comte. Pentru că ce este structurat științific, poate duce la un adevăr măsurabil. Și te încearcă ideea că lumea asta are totuși o inteligibilitate care trebuie descoperită, pentru că omul are această dorință și capacitate de a pune lucrurile, ideile, practica, totul pe făgașul care îi este destinat.
– Și aș completa cu ceva. Este vorba de adaptarea psihicului uman, la evoluția lui ca și cunoaștere, adică e vorba de înțelegerea și devenirea structurii creierului și minții omului la un limbaj care să poată defini lucrurile. Limbajul omului a trebuit să se adapteze în definirea completă a lucrurilor, a ideilor. Ceea ce nu este tocmai ușor, pentru că dacă de exemplu vrei să definești din perspectiva științifică ceva, atunci la un moment dat nu mai poți acest lucru, îți dai seama că demersul tău nu are în întregime sorți de izbândă. De ce?? Pentru că la un moment dat știința nu mai poate răspunde la orice demers. Și atunci ce faci?? Apelezi la ceva care să poată acoperi golul care nu îl poate acoperi știința. Și aceasta este din vremuri îndepărtate mitologia sau mitopoeticul. Și prin această noțiune de “mito poetic”, omul se “cuplează” sentimental la o narațiune sau alta, astfel ea este mai ușor și mai simplu asimilată și i se dă o valoare de adevăr. Dar hai să dăm un exemplu, poate e mai ușor de înțeles. Dau un exemplu…poate nu cel mai relevant: este vorba de Arca lui Noe și potopul. Noe urmează indicațiile date de Dumnezeu și construiește o arcă uriașă în care “cazează” câte o pereche din fiecare specie de viețuitoare de pe Pământ. Face acest lucru pentru că urma să aibă loc o mare inundație la nivel global. Bun, inundația are loc și când se retrag apele, toate viețuitoarele sunt repuse la locul lor și lucrurile merg mai departe în aceiași parametri. Este un mit pentru că asemenea diluviu nu a fost probat de știință și toate supozițiile științifice-raționale. Deci încercările științei nu au dat roade și atunci această narațiune a fost sacralizată (de exemplu în Biblie) și i s-a dat un statut de mit. Deci mitul rezolvă oarecum ceea ce știința și rațiunea nu poate explica, adică fenomenele naturii de o amploare colosală.
– Dar aș dori să ne aplecăm puțin pe “omul căzut”. Adică să vedem un pic Vechiul Testament cu Gradina Edenului, unde omul locuia și unde a păcătuit, fiind alungat. Dar zona paradisiacă, vorbim ca mit, a continuat să existe. Prin similitudine zone unde omul coabita cu primordialitatea și exista o profundă intimitate. Acolo oamenii primitivi se integrau absolut normal în Natură, trăiau cu animalele, oarecum până acum zeci de mii de ani, ei nu s-au desprins ușor de Natură și să acceadă la Cultură. Această desprindere, cu toate binefacerile ei a însemnat și lucruri condamnabile…să zic așa.
– Ce vrei să zici??
– Vreau să aduc în prim plan problema intruziunii omului …și în special a omului cum îl percepem în lumea Edenica. Adică în zone de pe Pământ unde omul simplu, aproape primordial mai conviețuia cu Natura. Este vorba de obsesia, ambiția, dorința de cucerire cu orice preț și impunerea unei Culturi și unei religii oamenilor de “peste mări și țări”, zone unde puritatea ancestrală mai exista.
– Da, înțeleg. Este o dispută de mentalități, de concept (dacă îmi permiți), între o civilizație incipientă și Lumea civilizată. În primul rând în lumea aceea edenică, oamenii de acolo dispuneau de ritualuri, mituri, tabu-uri. Este vorba de modul de viață zilnică al omului din vechime, astfel încât să nu distrugă, să nu “supere” Natura, pentru că omul vechi să poată trăi în armonie cu tot ce îl înconjura. Sălbăticia naturii îl motiva, îl inspira pe omul primordial. El vroia să nu agreseze natura, forțele nevăzute ale Pământului și lumii. Vroia ca Edenul să se perpetueze și fericirea înțeleasă de omul primordial era raportarea permanentă la ritualuri, mituri, la “furia” și dominația Naturii. Pe când omul occidental vroia altceva.
– Da, vroia să domine. Și așa a ajuns să distrugă, să măcelărească popoare inocente, dar și ceea ce reprezenta Natura edenică, pădurile nesfârșite, speciile animale. A ars, a pârjolit, a hăituit tot ce se mișca. Această devastare a fost considerată o binefacere pentru oamenii așa ziși civilizați. Cucerirea și supunerea a venit și cu alte direcții de acaparare: le-au acaparat ființa și așa au reușit să facă un prozelitism care nu era a lor, nu îi caracteriza (pe băștinași) în nici un fel.
– Bun, Vasile…am deviat un pic de la ce ne-am propus la început și aș dori să revenim. Poate că acest ocol în înțelegerea omului “căzut”, adică omul care a fost izgonit din Paradis ne va face să distingem diferența sau asemănarea dintre gândirea ideologică și gândirea psihanalitică și la final să tragem o concluzie care să se încadreze în știință despre om.
– Atunci propun o revenire, o reconsiderare mai exact la cei doi: Marx și Freud. Marx a înfierat în tinerețe iudaismul și trecutul spiritual al Bibliei. Marx a identificat problema evreiască cu tarele capitalismului. Și a încercat să tragă o concluzie care s-a apropiat de religia creștină. Tot un soi de neîmpăcare cu starea lucrurilor, tot un imbold spre o comuniune de interese. Totul ducea spre o ideologie a răzbunării, o luare în propriile mâini a stării lucrurilor și o răfuială cu tot ce s-a așezat în lume bine sau rău. Dar marxismul și stalinismul nu a ținut cont de un singur lucru. De ceea ce era cel mai important lucru din lume, adică Omul. Acest Om era exclus din ecuație …sau din orice ecuație a “drumului” spre împlinire. Rezultatul final trebuia să fie o apoteoză, o festivitate închinată omului. Dar știm cu toții că nu a fost așa. Omul a fost ultimul lucru care a interesat marxismul, stalinismul, comunismul și toate aberațiile ideologice de prin Asia, Africa. Toate au eșuat, dar în primul rând a eșuat Omul ca specie. Omul, în cea mai intimă gândire a sa nu a putut să își dea seama de cel mai simplu lucru: nu poți să clădești excelența undeva unde de dragul conceptului de “Marxism” sau “comunism” tu sacrifice totul. Și acest “tot” se referă desigur la OM. Ori acesta este tot un mit. “Omul” după Marx este tot un mit. Un mit care nu ține cont de structura intimă a lui. Omul este sacrificat…și a fost sacrificat de comunism în detrimentul unei construcții ideologice care s-a împotmolit de la început în propria sa aspirație la perfecțiune. Și nu există nici destinația finală fără drum, fără fazele intermediare. Ceea ce a propus Marx pentru Om este până la urmă propria lui frustrare, este extremismul ridicat la statutul de “pansament” al propriilor neîmpliniri și propriilor demoni. Mesianismul lui Marx, obsesia lui pentru dreptate, concepția lui hilară despre drama istoriei își au toate obârșia în tradițiile talmudice. Sunt profeții ale Vechiului Testament în care Omul are de parcurs drumul logic al descătușării, al eliberării umane. Și aici ajungem la antropologic.
– Nu aș vrea să trecem direct la antropologie fără câteva detalii: Marx și-a asumat un rol prometeic, adică purtând focul în mână el insinua că vrea să distrugă totul, orânduirea, structurile și să purifice adevărul omului până la urmă. Adică el vroia înțelegerea societății și a lumii din perspectiva materialist dialectică. Și astfel cu torța de foc în mână va putea conduce omenirea subjugată spre libertate și spre prosperitate.
– Și dacă facem o paralele cu mitul, atunci putem spune că Marx vroia o substituire a mitologiei și a religiei cu ideologia marxistă, ideologia specifică maselor. Ori asta era practic o altă formă de religie. Apoi Marx vroia să ne convingă că Grecia antică reprezintă cea mai importantă pagină din istorie care ne demomstreaza avântul popoarelor spre libertate și progres.
– Mi-am adus aminte de ceva: în tinerețe Marx vorbea din postura unui teolog care propovăduia ideea unui Eden fără consecințele morale ale “păcatului originar”, adică un tărâm al purității.
– Să înțeleg că Marx nu credea în “păcatul originar”??
– Nu. El a denaturant, a deviat înțelesul “păcatului originar” din perspectiva morală într-o perspectivă ideologică și economică. Adică: starea decăzută în care se găsește omul provine din apariția banilor în lume, iar acest fapt a dus la înstrăinarea omului. Sau cum au spus romanticii: “copilăria pierdută a omenirii”.
Și Marx adoptă după acest episod al “banilor” limbajul profetic în care ne amintește despre starea omului și viitorul lui. Viitorul omului este nemaipomenit, vizionar, mesianic. Adică viitorul omului va fi luminos, statul va dispărea, nu vor mai exista clase sociale, totul va fi binecuvântat, nu va mai exista opresiune de nici un fel, nu va mai exista sărăcie și nici război. Deja ne izbim de o transpunere care miroase a ideologie. Și în numele acestei ideologii sumare, fără detalii și soluții s-au jertfit generații întregi de idealiști bine intenționați, dar care nu au ținut cont de cel mai simplu amănunt: “construcția” omului nu se potrivește cu aceste deziderate si pâna la urmă această ideologie, aceste dogme aduc tot mai adânc cu utopia omului care este vrăjit și indus în eroare de promisiuni.
Ma opresc acum aici, dar voi continua.
Marcel Mureșan
