“«Tulburarea
apelor»” de Lucian Blaga în Biblioteca poetului O. Goga de la Ciucea
Una
dintre cele mai mari și complexe personalități ale culturii române, scriitorul,
eseistul, filosoful de talie universală, poetul modernist, dramaturgul,
traducătorul, jurnalistul, profesorul universitar, academicianul și diplomatul
român Lucian Blaga (09.05.1895, Lancrăm, Alba,
Austro-Ungaria – 06.05.1961, Cluj, România) s-a remarcat ca o
personalitate complexă a culturii naționale.
Propunând
o concepție profund originală asupra Universului (viziune marcată de un
puternic sentiment al misterului), opera sa este renumită atât prin originalitatea
poeziei metafizice și sistemul filozofic original, cât
și prin dramaturgia inspirată din miturile românești.
Născut în centrul Transilvaniei (pe atunci, parte a Austro-Ungariei), al
nouălea copil al preotului ortodox Isidor Blaga și al Anei Blaga (născută
Moga), viitorul poet n-a vorbit până la vârsta de 4 ani, fenomen descris de
către autor în opera sa autobiografică “Hronicul și cântecul vârstelor”
ca stând “sub semnul unei fabuloase absențe a
cuvântului”.
Asociind,
în textul său, această perioadă de muțenie voluntară (care-i prefigurase
destinul literar) cu o stare de integrare cosmică pură, o experiență mistică
timpurie plasată simbolic sub aura unor “amurguri
magice”, poetul s-a autodefinit, mai târziu, în versurile sale,
drept “mut ca o lebădă”.
Între
1902 și 1906, a urmat școala primară germană din Sebeș, în următorii 8 ani fiind
elev la “Școalele
Centrale Române greco-ortodoxe din Brașov” (cea
mai importantă instituție de învățământ confesional românesc din Transilvania
de la înființarea lor, în 1850, până la sfârșitul Primului Război Mondial), unde preda și unchiul său, Iosif Blaga (doctor în filosofie,
autorul lucrării “Teoria dramei, cu un tractat introductiv despre frumos și
artă”, considerate prima lucrare românească de proporții
consacrată esteticii literaturii
dramatice).
În
1909, după moartea tatălui, s-a mutat, împreună cu familia, la Sebeș, un an mai
târziu având loc debutul lui literar: publicarea în ziarul arădean “Tribuna” (mai
târziu, “Tribuna
Poporului”) a poeziei “Pe țărm”.
Debutul
filosofic, cu textul “Reflexii
asupra intuiției lui Bergson”, semnat cu pseudonimul Ion Albu, s-a produs, în 1914, în
ziarul arădean “Românul”.
Între
1914 și 1916, a urmat cursurile Institutului Pedagogic-Teologic din Sibiu, după
refugierea așezământului la Oradea (în contextul Primului Război Mondial), continuându-și studiile acolo din toamna anului 1916 până
la obținerea licenței în teologie (iunie, 1917), unde se înscrisese pentru a
evita înrolarea în armata austriacă.
După ce descoperise expresionismul
(Viena, 1916), înaintea Marii Uniri, s-a întors în Transilvania, la 1 Decembrie
1918 însoțindu-l pe fratele mai mare, Lionel, la Marea Adunare
Națională de la Alba Iulia.
A
activat în calitate de diplomat în mari capitale europene (Varșovia, Praga,
Berna, Lisabona), fiind și profesor de filosofie a culturii la Universitatea din
Cluj.
În
1919, a publicat, la Sibiu, placheta de versuri “Poemele
luminii” (volum apărut în același an și la editura bucureșteană
“Cartea Românească”)
și culegerea de aforisme “Pietre pentru templul meu”.
Prima
sa dramă (“Zamolxe”) a apărut
inițial în ziarul “Voința” (1920), un
an mai târziu aceasta fiind publicată și în volum, la editura clujeană “Ardealul” (a Institutului
de Arte Grafice).
Revenit în România reîntregită, după
finalizarea studiilor universitare și a doctoratului la Viena, L. Blaga s-a dăruit cauzei presei românești din Transilvania,
activând în calitate de redactor la revistele “Cultura” (Cluj)
și “Banatul” (Lugoj).
La
un an după decernarea de către Academia Română a premiului “Adamachi” pentru
debut (1921),
Universitatea din Cluj a premiat piesa “Zamolxe”, în
același an (1922) fiind publicate în revista cernăuțeană “Die Brücke”
primele sale traduceri de poezie în limba
germană.
În
anii 1924-1925, a locuit la Lugoj, activând în calitate de redactor la ziarul “Voința și Patria”, de membru în comitetul direcțional al revistei “Cultura” și
de colaborator permanent la trei publicații: “Gândirea”, “Adevărul
literar și artistic” și “Cuvântul”.
În
1936, a fost ales membru titular al Academiei Române, discursul său de recepție
(“Elogiul satului românesc”),
rostit la 05.06.1937, constituind un manifest filosofic și un omagiu adus lumii rurale, văzute nu doar
drept o așezare fizică, ci ca un spațiu creator și păstrător al culturii și al
mitului.
Doi ani mai târziu (1938), a fost numit profesor universitar la catedra de Filosofia Culturii
(creată pentru el) din cadrul Facultății
de Filosofie și Litere a Universității din Cluj.
În
urma Dictatului de la Viena, s-a refugiat la Sibiu, în perioada 1940–1946 (în contextul
refugiului Universității din Cluj la Sibiu și Timișoara) editând revista bilunară de filosofie și sinteză
culturală “Saeculum” (“Generație”), apărută în anii 1943–1944.
După
revenirea la Cluj, a ținut prelegeri la Facultatea de Litere și Filosofie (1946
– 1948), în 1948, în contextul înlăturării lui din învățământ, fiind
desființată și catedra menționată.
După
îndepărtare de la catedră, a lucrat la filiala din Cluj a Academiei Române (inițial
în calitate de bibliograf).
Între
1949 și 1951, a fost cercetător la Institutul de Istorie și Filosofie, în perioada
1951-1954 – bibliotecar-șef, iar între anii 1954 și 1959 – director adjunct al
filialei clujene a Bibliotecii Academiei.
În
perioada menționată, nu i-au mai fost publicate volume originale, activitatea sa
literară orientându-se în special spre traduceri și spre finalizarea singurului
roman complet, cu elemente autobiografice, “Luntrea
lui Caron”. Publicată pentru prima dată abia în 1990, la
aproape trei decenii de la moartea autorului, cartea reprezintă
un cutremurător document literar și istoric despre prăbușirea lumii
intelectuale românești și instaurarea regimului comunist după cel de-al Doilea
Război Mondial.
În perioada regimului comunist, L. Blaga
a fost marginalizat, îndepărtat din viața universitară oficială și supus
cenzurii severe, fiindu-i interzisă publicarea poeziilor
originale. Opera
sa filozofică și poetică era considerată “idealistă” și neconformă cu
ideologia oficială a proletcultismului.
Marele poet, filosof, dramaturg și
diplomat român Lucian Blaga a decedat
la Cluj-Napoca, în noaptea de 5 spre 6 mai 1961,
conform dorinței sale fiind înmormântat în satul natal. Ritualul înhumării a avut loc chiar în ziua în care ar fi împlinit 66 de ani.
Parte din dramaturgia de debut, piesa de teatru “Tulburarea
apelor” (drama
expresionistă scrisă în anul 1922) a fost publicată în volum în
1923, alături de “Zamolxe” (operă
în stil expresionist dedicată explorării
universului mitic și spiritual al Daciei străvechi și a mitului zeului
suprem al dacilor).
Aprofundând conflictul dintre chemarea
sacrului și atracția pământeană a trupului, această dramă filosofică, expresionistă,
în șase tablouri, este caracterizată prin dezbaterea unor
profunde dileme religioase și existențiale, specifice filozofiei blagiene: un
sistem filozofic original creat de L. Blaga, care pune în
centrul său omul, raportul acestuia cu misterul și actul creației.
Scoțând
în relief frământările sufletești în fața marilor întrebări spirituale, trecerea
de la certitudine la îndoială, căutarea spirituală și criza de conștiință, opera
reprezentând o dramă de idei de sorginte ibseniană, un amestec de poem faustian,
abordează o serie de aspecte spirituale esențiale ale vieții, misterul existenței,
căutarea absolutului și frământările sufletului uman.
Purtătoare
de idei și embleme, personajele blagiene nu sunt simple individualități
psihologice, reprezentând adevărate simboluri ale unor atitudini în fața
credinței și a absolutului.
Nona (unul dintre personajele centrale cu o natură polivalentă) este
un exemplu tipic pentru structura arhetipală a femininului în dramaturgia sa.
Bătrânul (un personaj mesianic) reprezintă o figură arhetipală care
propovăduiește o credință liberă, cosmică și organică, desprinsă de dogmele
rigide ale bisericii instituționalizate.
Popa
Andrei (un exponent tipic al ortodoxiei
tradiționale, dogmatice și intolerante), considerând credința drept o supunere
oarbă în fața canoanelor, iar învățătura – o erezie periculoasă care amenință
atât autoritatea bisericii, cât și ordinea socială, devine obsedat de
pedepsirea celor pe care-i consideră eretici.
Moise (un personaj straniu, o proiecție a îndoielii și a revoltei)
simbolizează rătăcirea spirituală și căutarea febrilă a unui adevăr dincolo de
dogmă.
Lona (fiica Bătrânului) reprezintă puritatea, dragostea creștină
curată și legătura directă, mistică, cu divinitatea.
Acțiunea se petrece într-un sat transilvănean de munte (un spațiu
mitic unde dogmele creștine se împletesc cu superstițiile și credințele păgâne),
comunitatea căruia este zguduită de apariția Bătrânului (propovăduitorul unei
noi viziuni asupra credinței, bazate pe iubire universală și contopire cu
natura) și a fiicei sale, Lona.
Simbolizând
o criză profundă a conștiinței colective, declanșată de confruntarea dintre
două forțe opuse (pe de o parte, autoritatea dogmatică, întruchipată de preotul
reprezentând tradiția
rigidă, normele stricte, religia instituționalizată și certitudinile impuse
care nu lasă loc întrebărilor, iar pe de altă parte – libertatea spirituală, înfățișată
de Bătrânul simbolizând o căutare mistică, liberă, dincolo de canoane, o
legătură directă și organică cu divinitatea sau absolutul), divizarea satului se produce ca urmare a tensiunii
crescânde pe măsura oscilării lui Moise (personajul chinuit de îndoieli
metafizice) între autoritatea dogmatică a preotului și libertatea spirituală
propusă de Bătrân.
“Tulburarea apelor” devine o metaforă pentru frământarea interioară a
comunității, unde certitudinile vechi sunt dărâmate, iar noile adevăruri aduc
suferință și sacrificiu. Devenind din ce în ce mai fanatic, Popa Andrei își transformă
cruciada împotriva “ereticilor” într-o obsesie distructivă.
Conflictul
atingând apogeul printr-o confruntare violentă, fanatismul religios provoacă
sacrificarea inocenților: Lona (moartea căreia este văzută drept o jertfă
ritualică) devine victima intoleranței dogmatice.
Drama
se încheie într-o atmosferă de “apocalipsă interioară”: deși triumfaseră prin forță, vechile dogme își pierduseră
esența spirituală, lăsând în urmă o lume pustiită, în căutarea mântuirii.
Continuându-ne misiunea de colecționare, cercetare, conservare
și restaurare, comunicare și expunere a mărturiilor materiale și spirituale
despre viața și activitatea poetului Octavian Goga, în scopul cunoașterii,
educării și recreerii publicului vizitator, am inaugurat expoziția inedită de
carte online “«Tulburarea apelor»” de Lucian Blaga în Biblioteca poetului O. Goga de la Ciucea”, oferindu-vă spre lectură și vizionare o dramă
filozofică profundă care mută accentul de pe mitologie pe marile frământări
interioare și pe trecerea de la certitudine la îndoială, o piesă ce reflectă viziunea autorului despre univers, cunoaștere și mister.
Vă dorim lectură și vizionare plăcută!
Eduard BOBOC