Cu scriitoarea sătmăreană Loredana A.
Știrbu m-am intersectat recent la ședința Cenaclului Scriitorilor Maramureș,
prezidat de scriitoarea Florica Bud, în data de 31 ianuarie, prilej cu care am
primit, cu dedicație, volumul de versuri
„De-o mie de ani - Dor, editura „Actaeon Book” Baia Mare, director dr. Daniela
Sitar-Tăut. Dar cine este autoarea?
Loredana A. Știrbu s-a născut la data de 12 decembrie 1970, în
municipiul Fălticeni. Este absolventă a Universității Ecologice
din București,
instituție în cadrul căreia și-a consolidat formarea intelectuală și interesul
pentru domeniul cultural și literar. Activează în viața literară și
jurnalistică din Satu Mare, unde îndeplinește funcția de secretar de redacție al
revistei „Cronograf”, implicându-se activ în coordonarea și
promovarea actului cultural. Este membră a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din
România (UZPR), filiala „Anton Davidescu” Satu Mare, contribuind constant la dezvoltarea
presei scrise regionale. Este președinte al Cenaclului literar
„Cronograf”, poziție din care susține activitatea literară
contemporană, sprijină autorii debutanți și participă la organizarea de
evenimente culturale, lansări de carte și întâlniri literare, inclusiv la Baia
Mare. Semnează creații literare (poezii), eseuri, cronici și articole în
numeroase reviste de prestigiu din țară, printre care: Cronograf, Poesis, Caiete Silvane, Luceafărul, Conexiuni literare, Cetatea culturală, Citadela, Orizont, Nord literar, Marmația literară și Convorbiri literare. Activitatea publicistică este
completată de colaborări constante cu publicații precum: Informația zilei, Bulevardul Știrilor, Gazeta de Nord-Vest, Jurnalul de Satu Mare, Argeș și altele.
Despre volum, cu titlul „Mitopoetica feminității și (re)descoperirea rostului”
dr. Daniela Sitar-Tăut afirmă: „Într-un univers grăbit, volumul De-o
mie de ani – Dor invită la o melancolie activă, la o reapropiere de
ființă prin cuvânt. Aceasta nu doar că reclamă un loc în literatura feminină
contemporană, dar propune ipostazieri lirice în care dorul, iubirea și
feminitatea devin ctitorii ale ipseității. Printr-o scriitură francă, uneori
tandră, alteori cu ghimpi pamfletari, sarcastică, Loredana A. Știrbu dă glas
unei feminități poliedrale, traversate de memorie și vis, de absență și
speranță – devoalând o voce lirică ce începe să fie ascultată”.
Citind și recitind cele 47 de poezii ale Loredanei A. Știrbu am descoperit o
voce lirică puternică, în care poezia devine spațiu de regăsire spirituală.
Volumul „De-o mie de ani – Dor” propune o perspectivă lirică originală asupra
feminității ca spațiu al memoriei, al dorului și al devenirii spirituale. Prin
sinceritatea expresiei și complexitatea registrelor afective, discursul poetic
configurează o identitate poetică distinctă, confirmând apariția unei voci
lirice de substanță în Nordul Cultural al României. Pentru poeta Loredana A. Știrbu poezia devine
nu doar o expresie artistică ci o modalitate de redescoperire a rostului
interior, al trăirilor și idealurilor noastre. Totodată aș remarca temele
poetice alese cu grijă: iubirea, meditația, dragostea de părinți, timpul, sensibilitatea,
visul, care devin elemente constitutive ale propriei identități. În acest sens,
volumul depășește dimensiunea confesivă și capătă valoare simbolică, integrând
experiența personală într-o perspectivă universală. La nivel stilistic,
scriitura Loredanei A. Știrbu se distinge prin alternanța registrelor
expresive, de la tonul tandru trece la cel cu accente pamfletare sau ironice,
ceea ce indică o sensibilitate aparte, capabilă să surprindă atât fragilitatea
cât și luciditatea femeii.
Titlurile poeziilor semnate de Loredana A. Știrbu conturează o poezie
simbolică, confesivă și meditativă. Un prim nucleu tematic îl reprezintă
relația dintre om și timp, în care timpul nu este o simplă succesiune a
secundelor, dimpotrivă, devine memorie, dor, nostalgie, dar și continuitate a
iubirii dincolo de limitele existenței materiale: „Între două bătăi de inimă”,
„Mama și timpul”, „ De-o mie de ani dor”, „Ploaia care nu îmbătrânește” sau
„Visul care mă visează”. Exemplific: „Te aștept ca o ploaie care n-a mai venit
de un veac,/ într-un oraș prăfuit, unde dorul atârnă de ziduri/ ca iedera
crescută pe ruinele unei iubiri vechi.” („De-o mie de ani – Dor”).
Un alt plan poetic esențial este cel al familiei și originilor. Poezii
precum „Scrisoare către Tata”, „Valea copilăriei” ori „Mama și timpul” indică o
întoarcere constantă a poetei spre rădăcini, spre spațiul unde s-a format și
dezvoltat ca om. Familia reprezintă pentru poeta Loredana A. Știrbu un ax
moral, protector și emoțional al existenței iar copilăria un teritoriu al
inocenței, bucuriei și lipsei grijilor, loc unde dorim cu toții să ne
întoarcem, fie și-n vis. Exemplific: „În brațele ei, timpul era doar un copil/
care se ascundea sub masa din bucătărie/ și râdea fără teamă./ Uneori, mirosea
a ploaie de vară,/ alteori, a flori de câmp uitate între pagini./ Dar mereu,
mereu,/ mirosea a acasă./ Și chiar și acum, când anii/ și-au scris amintirile
pe obrajii ei,/ mama rămâne cântecul/ pe care sufletul meu îl șoptește/ când
vântul îmi aduce aminte de ea” („Mama și timpul”).
Titluri precum „Singurătate”, „Meditație”, „Maturitate”, „Actorii” sau
„Umbra din memorie” sugerează o explorare a identității în raport cu societatea
în care trăim și cu sinele interior. Poeta Loredana A. Știrbu apare ca un fin
și lucid observator al propriului destin și al rolurilor pe care viața actuală
le impune, transformând experiența personală într-un exercițiu de conștiință.
Exemplific: „Ne naștem din foșnetul pădurilor/ și murim în cântecul valurilor,/
căci timpul nu este decât o umbră/ pe obrazul unui univers adormit./ O, Mamă a
începutului fără sfârșit,/ noi suntem pulberea pașilor tăi,/ suntem șoaptele ce
ți se cuibăresc în palmă/ când vântul își înmoaie degetele în mare./ Și poate
că, într-o zi,/ vom înțelege că nu te-am părăsit niciodată,/ că fiecare vis e
doar un ecou al respirației tale,/ că fiecare inimă bate/ în ritmul sacru al
pământului” („Meditație”).
Poezii precum „Acolo unde fluturii nu mor”, „Casa cu magnolii”, „Ploaia care
nu îmbătrânește”, „Femeile lunii august” sau „Piatra” crează un univers
imagistic deosebit de cald și nostalgic, în care spațiul devine loc al memoriei
afective. Casa, anotimpurile și celelalte elemente ale naturii, în care soarele
are un rol important, devin repere ale identității feminine și ale
sensibilității poetice. „Piatra” sugerează o lume văzută prin ochii copilului,
unde granița dintre real și imaginar aproape se confundă. Pentru poeta Loredana
A. Știrbu piatra este o ființă vie, „Buna” apare ca o figură caldă, protectoare
iar grija acesteia pentru piatră sugerează nevoia de a păstra viu ceva ce
pentru ceilalți e nesemnificativ: „În grădina din spatele casei/ crește o
piatră/ acum e mare cât o roată de la căruță/ Buna are grijă de ea/ de când era
o biată pietricică// zilnic Buna o udă cu apă proaspătă/ din fântână și îi
vorbește/ îi povestește ce mai e prin sat/ și prin lume” („Piatra”).
Tema iubirii este prezentă în aproape toate poeziile autoarei, sub multiple
forme și intensități. În poezii precum „Prima iubire”, „Bărbatul meu”,
„Bărbatul acela”, „Femeia, un miraj aprins”, „Promisiunile verii” ori „Iubirea
e rana din care înfloresc”(din care selectez câteva versuri) - iubirea apare ca experiență inițiatică,
maturizatoare, uneori nostalgică, alteori incandescentă. Iubirea devine un
limbaj prin care Loredana A. Știrbu își exprimă cu sinceritate
vulnerabilitatea, forța creatoare și aspirația către absolut. Poemul vorbește
despre o iubire fără jurăminte sonore, fără teatralitate, fără începuturi
spectaculoase dar cu dorința de contopire, nu doar de apropiere: „Iubirea nu
are mâini/ dar mă smulge din mine și mă lasă/ să rătăcesc prin trupul tău/ ca
un strigăt pierdut într-o mare fără țărm./ Eu nu vreau jurăminte,/ ci pașii tăi
care să rămână,/ nu flăcări aprinse în grabă,/ ci jarul care arde și-n ploaie./
Vreau să fiu rostită/ nu ca un nume,/ ci ca un descântec/ care îți urcă pe
buze/ și îți arde sub piele,/ fără sfârșit.”
Un alt registru important abordat de Loredana A. Știrbu este cel simbolic și
metaforic. Titluri precum „Ca o frunză”, „Germinare”, „Regalitate”, „Alfa și
Omega”, „Călătorul și Iluzia”, indică o poetică a elementelor și a
arhetipurilor. Aceste simboluri ne sugerează o poezie orientată spre sensuri
profunde, uneori spirituale, alteori filosofice: „Femeia care iubește este un
oraș nevăzut,/ unde drumurile nu duc niciodată înapoi,/ unde ochii ei sunt
ferestre deschise/ spre oceane de promisiuni nescrise./ Și când pleacă, nu
pleacă niciodată de tot - / își lasă parfumul ascuns în paginile serii,/ iar
cei care au iubit-o o poartă în piept,/ ca pe o rugăciune de care nu se pot
lepăda.” („Iubind”).
Poezia „Umbra din memorie” îi este dedicată memoriei fostului soț Florin, pe
care-l regretă profund. Versurile ei transmit o stare de teamă emoțională de
neînlocuit iar nostalgia, fragilitatea, anxietatea trecerii timpului produc o
poezie lirică intimă: „Te chem, dar ecoul îmi vine străin,/ Un sunet închis
într-o scoică uscată,/ Mi-e teamă, iubite, mi-e teamă că-n timp/ Vei fi doar
vis ce nu se arată.”.
Per total volumul „De-o mie de ani – Dor” al Loredanei
A. Știrbu se înscrie în lirica feminină contemporană printr-o expresivitate
confesivă autentică și printr-o sensibilitate orientată spre recuperarea
memoriei afective și a identității interioare. Printr-o scriitură sinceră și
echilibrată, autoarea reușește să transforme experiența personală într-un
discurs poetic cu deschidere universală. Prin alternanța registrelor expresive
și prin densitatea imaginilor poetice, „De-o mie de ani – Dor” confirmă
conturarea unei voci lirice cu o viziune romantic-modernă în spațiul cultural
nord-transilvan. Felicitări!
Gelu DRAGOȘ, UZPR
