UCRAINA SPRIJINITĂ DE MILIARDE DE EURO de ROMANIA

„Un raport onest ar fi tras concluzia limpede: acest tip de sprijin, bazat pe frică și nu pe convingere, e teren fertil tocmai pentru discursul suveranist, nu antidot împotriva lui. Dar autorii preferă să treacă repede peste acest detaliu incomod și să revină la narațiunea confortabilă-– „populismul e simptom, buna guvernare e vindecarea”. BTI.

Gândul zilei

 

Nicușor și-a tras echipă de intelectuali anti-suveraniști dar nu-i folosește la nimic

 

A apărut, cuminte și tăcut, pe site-ul președinției un document de 15 pagini intitulat sec: „Identitate națională, identitate europeană și provocarea populismului”. Un titlu de manual, o formă impecabilă de raport academic, cu autori, note de subsol, cu tot tacîmul universitar. Nicușor Dan a participat personal la reuniunea Grupului de Reflecție Strategică „România în UE”, desfășurată la Cotroceni. Doar că, dacă tragi puțin de fir, descoperi că sub eticheta de „sinteză neutră a unui grup de reflecție strategică” se ascunde, de fapt, o operațiune de imagine – și una nu tocmai subtilă. Mai precis, Nicușor Dan și-a tras o echipă și un document care se vrea instrument de decredibilizare a mișcării suveraniste, semn că în sferele înalte începe să se instaureze panica.

Documentul e semnat de doi coordonatori – Sergiu Mișcoiu de la UBB Cluj și Silviu Rogobete de la UVT Timișoara – și avizat de un grup de doisprezece intelectuali gen Adrian Papahagi, Theodor Baconschi, Remus Ștefureac, Sever Voinescu și alții aidoma lor. Băsescu ar lăcrima de emoție, văzînd ce fac foștii săi consilieri cotroceniști și stîlpi ai săi de susținere, pe vremuri.

Pe hîrtie sună impresionant pentru unii. În realitate, e felul acela de listă pe care o vezi mereu la evenimentele astea: aceiași oameni, aceleași fețe, aceeași bulă bruxelleză care se promovează și citează reciproc de vreo cincisprezece ani încoace.

Și aici stă primul semnal de alarmă. Sergiu Mișcoiu e omul care, în ultimul an mai ales, a devenit aproape o voce fixă în presă exact pe rolul de a demonta, rînd pe rînd, orice mișcare a AUR și a lui Călin Georgescu.

L-a numit pe George Simion autor al unui mesaj „cu accente fasciste”. A catalogat alianța PSD-AUR drept „joacă cu focul”. A vorbit despre negociatorii AUR ca despre niște „personaje mediocre”. Omul nu vine la masa dezbaterii cu mîinile goale – vine cu o poziție deja bătută-n cuie de multă vreme. Și tocmai el a fost pus să coordoneze un „raport științific” despre pericolul populismului.

Documentul nu se ascunde. Chiar în introducere spune negru pe alb că e menit „să ofere o bază de reflecție pentru Președinția României, alți decidenți, mediul academic și publicul interesat”. Deci nu e o simplă discuție de cancelarie universitară care a scăpat pe internet.

E un produs gîndit să ajungă exact acolo unde se iau deciziile – la Cotroceni, la Nicușor Dan, omul care de luni bune blochează sistematic orice variantă de guvernare cu AUR la masă, care refuză să valideze chiar și un simplu vot punctual din partea partidului lui Simion. Cine a cerut acest raport? Cine l-a plătit, cine l-a comandat, cine a stabilit lista de „experți” chemați să răspundă? Documentul nu spune.

Nu trebuie să fii genial ca să ghicești cui servește un raport scris de oameni care, de ani buni, repetă aceleași teze: identitatea națională și cea europeană sunt „concentrice”, populismul e o „febră” produsă de nemulțumiri sociale reale, dar manipulate, iar suveranismul e, cel mult, o „ofertă politică” trecătoare care „poate colapsa în două-trei cicluri electorale”.

Ba mai mult, chiar raportul se contrazice singur cînd vine vorba de cifre. Datele INSCOP citate în document arată clar că sprijinul românilor pentru UE nu vine din convingere, ci din calcul – frică de pierdere, nu iubire de proiect.

Ceea ce înseamnă, tradus pe limba românului de rînd: oamenii stau cu UE nu pentru că o iubesc, ci pentru că le e frică să rămînă singuri. Un raport onest ar fi tras concluzia limpede: acest tip de sprijin, bazat pe frică și nu pe convingere, e teren fertil tocmai pentru discursul suveranist, nu antidot împotriva lui. Dar autorii preferă să treacă repede peste acest detaliu incomod și să revină la narațiunea confortabilă-– „populismul e simptom, buna guvernare e vindecarea”.

Ca să înțelegem cu ce ne luptăm, merită să vedem pe scurt ce zice, punct cu punct, acest document de 15 pagini.

Teza 1 – Suntem o identitate de „sinteză”. Raportul spune că identitatea românească nu e ceva fix, moștenit din strămoși, ci un amestec construit istoric – limbă latină, memorie daco-romană, ortodoxie, orientare spre Occident. Concluzia lor: românul „adevărat” nu există ca tipar rigid, iar cine încearcă să-l fixeze într-o formulă exclusivistă (naționalism, religie, etnie) greșește.

Teza 2 – Europa nu e o cultură, e un pachet de avantaje. Identitatea europeană, zic autorii, nu înseamnă să te simți neapărat „european” din suflet, ci să te bucuri de niște lucruri concrete: libertate de circulație, drept de muncă și studiu în alte țări, acces la justiție europeană, Erasmus, protecție consulară. Practic, o carte de membru cu beneficii, nu o identitate de suflet.

Teza 3 – Patriotism da, suveranism nu. Aici raportul face o distincție-cheie: iubirea de țară e OK, chiar lăudabilă, dar suveranismul modern – cel care cere ieșirea de sub „tutela” Bruxelles-ului – e catalogat drept o „ofertă politică” riscantă, alunecoasă spre conflict cu instituțiile europene. Practic, poți fi patriot, dar dacă pui la îndoială prea tare UE, ai trecut deja de linie.

Teza 4 – Populismul nu e din senin, dar tot rău e. Raportul recunoaște, cinstit, că oamenii care votează AUR sau Georgescu n-o fac din prostie, ci din motive reale – corupție, sărăcie, servicii publice praf, sentimentul că nimeni nu-i ascultă. Dar concluzia rămîne aceeași: populismul e o „febră” de tratat, nu o voce legitimă de ascultat pînă la capăt.

Teza 5 – Rețeta finală: mai multă educație civică, mai multă bunăstare, mai multă comunicare de la stat. Practic recomandarea e clasică pentru acest tip de document – bună guvernare, reducerea inegalităților, educație media, combaterea propagandei ruse. Nimic greșit în sine, dar și nimic care să nu fi fost scris de zeci de ori în ultimii zece ani de orice think-tank pro-european din regiune.

Teza 6 – Credința creștină și Ortodoxia. Ortodoxia (alături de tradițiile greco-catolică și protestantă) este recunoscută drept componentă culturală majoră, cu rol istoric în cultură, educație și viața comunitară. Raportul insistă însă că religia este o componentă însemnată, dar nu exhaustivă, și nu trebuie confundată cu cetățenia sau transformată în test de autenticitate națională – fiind deosebit de sensibilă

De ce apare tocmai acum acest raport?

Nu e o coincidență de calendar. Vine exact în perioada în care AUR crește constant în sondaje, în care Georgescu rămîne, în ciuda anulării prezidențialelor, principalul magnet electoral al românilor nemulțumiți, și în care Nicușor Dan se luptă zi de zi să mențină o linie de izolare politică față de suveraniști – refuzînd orice variantă de guvern cu susținere AUR, chiar și indirectă.

Un raport „științific”, semnat de universitari titrați, dar greu de definit ca obiectivi, care conchide că suveranismul e o boală trecătoare și că soluția e mai multă „educație civică” și „combaterea corectă a extremismului” pică exact la țanc pentru cine vrea un alibi intelectual pentru politica de izolare a președintelui, a bolojeniștilor și a useriștilor.

Nu e teorie a conspirației să observi tiparul – e pur și simplu felul în care funcționează, de multă vreme, mecanismul ăsta: cînd puterea centrală simte că argumentele politice nu mai sunt suficiente, cheamă universitarii să dea o mînă de ajutor cu ștampila de „obiectivitate academică”.

Doar că, de data asta, ștampila e pusă de mîinile unor oameni cunoscuți pentru militantismul vechi progresisto-sorosist care pretind acum că analizează suveranismul la rece.

Frica adevărată nu transpare din analiza populismului, ci din faptul că cineva a simțit nevoia să comande acest tip de document tocmai acum. Un președinte sigur pe argumentele lui nu are nevoie de cincisprezece pagini de teorii academice ca să-și justifice poziția față de un partid care, oricît de incomod ar fi, adună lună de lună tot mai multe voturi.

Cine cere academicieni să-i scrie alibiuri e, de fapt, cel care recunoaște, fără să vrea, că argumentele lui politice au început să nu mai fie suficiente.

PS. Într-un interviu acordat News.ro a doua zi după acest material, Sergiu Mișcoiu, întrebat cine a format grupul, a răspuns dezarmant: „Eu ştiu doar că am fost invitat să fac parte din acest Comitet de consilierul Valentin Naumescu şi probabil că şi ceilalţi membri ai grupului, dar nu cunosc care este procesul prin care a luat naştere grupul de reflecţie şi a fost decisă componenţa acestuia”.

Bogdan Tiberiu IACOB

Închinare pentru ultimii țărani români...

O lacrimă, un suspin și un oftat în memoria celei care a fost Maria Șofarului din Hândal.

Pentru cei care n-ați cunoscut-o sau ați cunoscut-o așa, obișnuit, numele și persoana sa nu o să însemne aproape nimic, dar vă poate trezi gânduri și cugetări prin ceea ce vă voi spune despre ea. Pentru mine, însă, e o altă poveste:

Târziu mi-am dat seama de ce îi iubesc și respect atât de mult pe adevărații țărani români. După ce am devenit "domn", mi-am dat seama că o parte din rădăcinile mele de țăran autentic au început să se ofilească, să se usuce, dar nu să putrezească. Atunci, Bunul Dumnezeu mi-a dat gândul de care aveam nevoie pentru a mă întoarce la fântâna identității mele, a părinților mei, a moșilor și strămoșilor noștri. Am scos apă cu acel căuș fermecat și am băut din licoarea vie a locurilor natale, după care am început să scriu din amintirile ce nu mi s-au șters niciodată.

Era un sfârșit frumos de martie al acestui an 2026. Mă găseam în Coastă, pe locul unde copilărisem și am avut casa părintească. Îngrijeam ce a mai rămas din vânzoleala acelor ani: fântâna, gardul, pomii, leasa de la intrare și răstignirea închinată părinților mei, care se înalță acolo unde se afla casa.

Într-un moment de odihnă am ieșit în uliță pentru a retrăi ulița copilăriei. De această dată era goală, era pustie. Într-o vreme am observat că o siluetă urca alene pe drumul neted, fără urmele roților de car de altădată. Când s-a mai apropiat acea ființă, am recunoscut-o pe Maria Șofarului, vecina mea. Avea mâinile... alungite de două găleți. Le stăpânea cu mare greutate la vârsta sa trecută destul de bine de peste 80 de ani.

- Da, ce faci Marie?, o întreb eu nedumerit.

- Da, ce să fac Iacob! Uite, duc niște gunoi cu gălețile aieste pe locul din sus. Mi-am făcut acolo niște straturi și m-am gândit să pun și niște gunoi.

-Da, cu gălețile îl cari, că-i tare greu?

- Dapi, n-am ce face că nu-i nimeni să mă ajute. Știi cum îi. Coptiii au alte treburi.

I-am luat gălețile și i le-am dus până la straturi, lăsând-o să-și facă treaba.

Acest moment m-a șocat și m-a întors în timp.

Copil fiind, am cunoscut-o pe când era fecioară și secera alături de mama, de sora mea Maria și de Ana Fleșchi. Toate horeau în timp ce se aflau în lanul de grâu, fiindcă asemenea holde au ceva ceresc în ele. Mai târziu Maria s-a măritat cu Niculai, un bărbat frumos și harnic, căci și Maria a fost frumoasă și avea o voce de aur. Din căsătorie au venit pe lume trei prunci, dar, necazul vieții nu i-a ocolit. Niculai, lucrând la pădure, într-un moment nefast, un buștean i-a retezat un picior. Și-a dus durerea până ce a plecat, înainte de vreme, la ceruri.

Maria și-a dus viața mai departe, viața ei de țăran autentic, iubitoare de glie, tradiții și obiceiuri. Frumos îmbrăcată mergea la biserică și cântă în corul acesteia. Apoi am descoperit-o într-un grup - "Horitoarele de la Lăpuș", cântând prin țară împreună cu alte lăpușence, hori specifice Țării Lăpușului.

Vineri, 24.07. a.c. am citit pe media că Maria Șofarului s-a înălțat la ceruri. Se spune că a murit pe banca de la uliță, unde, de obicei, se adună vecinii și deapănă amintiri. De această dată era singură. Se pare că înainte cu vreo două zile, tot la acele straturi, unde cărase gunoi în primăvară cu gălețile, de această dată, Maria cărase apă cu bidoane de plastic, fiind secetă.

Desigur, toți părăsim această lume, însă povestea Mariei mă duce cu gândul la tragedia, nu a unei persoane ci a țăranului român actual, părăsit de instituțiile unui stat, nu zic român, ci aservit cu tot ceea ce are această țară, unor puteri străine.

Maria Șofarului, la cei peste 80 de ani, își iubea pământul, își iubea țară cu toate greutățile ei. Nu se pune problema că nu avea din ce trăi, ci durerea vine din nepăsarea guvernanților de a nu-i stimula pe micii agricultori să nu lase țarinile de izbeliște, ca să nu le năpădească pecinginea pământului și să le invadeze spinii și mărăcini sărăciei.

Am iubit-o pe Maria Șofarului așa cum o iubesc pe sora mea mai mare, pe care o cheamă tot Maria. Ele au reprezentat și reprezintă, azi, tragedia țăranului român adevărat. Maria Șofarului era o femeie săritoare. M-a ajutat și își ajuta cu drag vecinii.

Din păcate, ea a fost ultima țărancă sfântă de pe uliță copilăriei mele.

Să horești și în ceruri dragă Marie și Bunul Dumnezeu să te aibă în grija Sa. Și, te rog ceva: spune-i Bunului Dumnezeu ceea ce fac guvernanții țării acesteia cu poporul român și cum își bat joc de cei care au dus și duc mai departe identitatea noastră de urmași ai dacilor nemuritori.

Iacob ONIGA

Victorie istorică pentru Dinamo București!

DinamoFest a prins bine! Fără bugetul altor echipe de Liga I, fără stadion, fără fotbaliști de marcă, Dinamo București are cei mai fideli suporteri din campionat și reușesc să-i împingă din spate pe fotbaliștii dinamoviști! Dinamo a învins-o pe Universitatea Craiova, scor 5-1, în etapa a doua din SuperLiga, și a bifat prima victorie două aproape doi ani și opt înfrângeri în fața oltenilor.

Golurile formației lui Nuno Campos au fost marcate de Alberto Soro (minutul 8), Alexandru Musi (29), Alexandru Pop (59) Cătălin Cîrjan (76) și Martin Pascual (90+2), în timp ce pentru olteni a marcat Steven Nsimba (50).

Dinamo a început în forță partida și a deschis scorul în minutul 8 prin Alberto Soro din pasa lui Alex Pop. Oltenii au încercat să restabilească egalitatea și au ratat ocazii importante prin Steven Nsimba și David Matei, minutele 16 și 23.

Tot Dinamo a dat lovitura. Danny Armstrong a profitat de gafa lui Ronaldo Webster și l-a depășit, i-a pasat lui Musi în fața porții, care a dublat avantajul echipei sale, minutul 29.

Același Musi a mai marcat o dată înainte de prelungiri, dar golul a fost anulat pentru că atacantul lui Dinamo a comis un henț. În prelungiri, tot Alexandru Musi a scăpat pe contraatac și a fost faultat de Badelj, care a văzut cartonașul roșu după intervenția VAR. Inițial, Istvan Kovacs a dictat penalty pentru intrarea lui Badelj. Apoi s-a decis că faultul nu s-a produs în suprafața de pedeapsă și Badelj nu a mai primit galbenul, ci direct eliminarea.

Astfel, Universitatea Craiova a intrat cu un dezavantaj de două goluri și cu un om în minus la pauză, dar la scurt timp de la începutul părții a doua, Steven Nsimba a redus din diferență, minutul 50.

Dinamo a reușit să restabilească diferența de două goluri prin reușita lui Alexandru Pop, minutul 63, și chiar s-a distanțat la 3 pe tabelă. Carlos Mora a comis un henț în careu, minutul 75, iar Cătălin Cîrjan a marcat de la punctul cu var.

Lovitura finală a venit de la Martin Pascual în minutul 90+2, când a marcat cu o lovitură de cap din interiorul careului și a stabilit scorul final al meciului.

Pentru Universitatea Craiova urmează returul cu Levski Sofia din turul doi preliminar UEFA Champions League, de pe teren propriu. În tur, oltenii au pierdut cu 0-1 la Sofia. La cum au jucat aseară sunt slabe speranțe de calificare! De fapt, la toate echipele românești!

Cristi SOMEȘAN 

Iepurașul Coldea...

Bă, Coldea, securistule de rit nou, hai să vorbim serios o secundă.

20 de ani ai fost, chipurile, „creierul" din umbră, omul care ne „apăra” pe toți de spioni, de teroriști, de rușii ăia răi de la răsărit, de corupți.

Ăla care știa tot, vedea tot, controla tot. Legenda vie a serviciilor secrete românești, nu? Cel de teama căruia tremurau atâția.

Și azi te trezești cu o puștoaică pe aeroport, o fată de douăzeci și ceva de ani cu un telefon în mână care îți bagă 2-3 întrebări și te aduce în prag de leșin.

Și tu, marele general, spaima dușmanilor patriei, faci ce? Fugi. Smulgi telefonul din mâna ei ca la piață, ca ultimul cocalar, ca un derbedeu de cartier și pleci cu coada între picioare, ca un mucos prins cu mânuța în borcanul cu dulceață.

Hai să fim serioși - un om care a „vânat” (sanchi) teroriști prin Irak fuge azi de o întrebare pusă de o jurnalistă la aeroport? Ești cam dezbrăcat fără epoleți, Floricico.

Ai fost o păpușă gonflată cu aspect fioros, dar tot o păpușă, iar acum s-a văzut mai clar ca oricând. Te-ai arătat laș, Coldeo, te-ai arătat speriat și defensiv de parcă te contrase Mike Tyson, nu o copilă care încă învață ABC-ul presei.

Te-ai blocat și ai fugit de o fată de douăzeci de ani. Asta va rămâne despre tine.

(Radu Cristescu)

Cele două drone de 100.000 euro au fost doborâte cu un cost de peste 1 milion de euro! Românii și România merită asta!

Cele două drone de 100.000 euro au fost doborâte cu un cost de peste 1 milion de euro, estimează omul de afaceri Sebastian Ghiță. El îl acuză pe actualul ministru interimar al Apărării, Radu Miruță, că nu vrea să folosească sistemele românești anti-dronă.

Ce spune Ghiță. „Miruță ori este nepriceput ori este mințit! Ori are interese ascunse potrivnice României! Am spus public încă de când cu drona de la Galați că există soluții anti-dronă la firme românești.

Soluțiile au fost testate în exercițiile NATO și au fost cele mai bune!

Miruță nu a mișcat un deget! Cele două drone de 100.000 euro au fost doborâte cu un cost de peste 1 milion de euro!!!

Acești bani ar trebui imputați lui Miruță (bine.. dacă nu e în vacanță)! Miruță! Cumpără de urgență soluțiile românești!!!”, a scris Sebastian Ghiță, pe pagina sa de Facebook.

Ministrul interimar al Apărării Radu Miruţă a declarat pentru Cotidianul, refrindu-se la avioanele F-16 utilizate pentru doborârea dronelor care au intrat în spaţiul aerian românesc, că aceste avioane au limitări şi că nu acesta este modul clasic prin care poate fi interceptată o dronă.

El a explică că în termen de 11 luni, ar urma să sosească echipamente adecvate care vor veni prin programul SAFE. Ministrul a mai spus că, în această dimineaţă, s-au văzut pe radarele MApN mai multe drone, în spaţiul ucrainean, dar nu se ştie dacă drona doborâtă în apropiere de Sfântu Gheorghe s-a rupt din acel roi.

Sursa: News.ro.

Jurnal de vacanță. Dincolo de culoarea pielii

Uneori, cele mai frumoase prietenii nu se nasc din ani petrecuți împreună, ci din câteva zile în care doi oameni descoperă că vorbesc aceeași limbă: limba încrederii.

În vara anului 2025, pe plaja din Lapta, în Ciprul de Nord, drumurile lui Amon și Nicolas s-au întâlnit întâmplător. Amon avea 22 de ani și venise din Zimbabwe în căutarea unui viitor mai bun. Lucra ca instructor de ambarcațiuni nautice fără motor. Nicolas, un băiat de numai 12 ani, cetățean britanic și român, dorea să învețe să stăpânească marea.

Lecțiile au început ca oricare altele. Dar, zi după zi, profesorul și elevul au descoperit că îi apropie mai mult decât exercițiile pe apă. Încrederea a crescut atât de repede încât, după doar câteva zile, Nicolas naviga deja în larg alături de instructorul său.

La sfârșitul vacanței, înainte de despărțire, băiatul i-a oferit lui Amon un mic dar. Nu valoarea lui conta. Amon l-a privit câteva clipe, apoi ochii i s-au umplut de lacrimi. „Este primul cadou pe care îl primesc în viața mea...”

Au fost cuvinte simple, rostite fără dramatism. Dar în ele încăpeau douăzeci și doi de ani de lipsuri și de încercări.

Timpul și-a urmat cursul.

Anul acesta, tot în Lapta, cei doi s-au reîntâlnit. Parcă nici nu trecuse un an. Bucuria era aceeași, iar zâmbetele au înlocuit toate cuvintele care nu mai trebuiau spuse.

Între timp, viața îl pusese din nou la încercare pe Amon. Statutul său de imigrant devenise nesigur, iar perspectiva repatrierii în Zimbabwe nu însemna pentru el decât întoarcerea într-un loc unde nu-l aștepta nimic bun. A ales să rămână și să urmeze studii în Cipru, sperând că educația îi va oferi șansa unei vieți demne.

Într-una dintre zile au ieșit din nou pe mare. Fiecare în propria ambarcațiune. Au lăsat țărmul în urmă și au privit împreună răsăritul - sau poate asfințitul - într-o liniște pe care numai marea o poate dărui. Nu era nevoie de multe cuvinte. Prezența celuilalt era suficientă.

La despărțire și-au promis că se vor revedea și anul viitor. Poate că vor reuși. Poate că viața îi va purta în direcții diferite. Dar există întâlniri care nu se măsoară în numărul zilelor petrecute împreună, ci în urmele pe care le lasă în suflet.

Povestea lui Amon și a lui Nicolas nu este despre un copil alb și un tânăr negru. Este despre doi oameni care au refuzat, fără să-și propună, toate prejudecățile pe care lumea le ridică între oameni.

Culoarea pielii, limba, țara de origine sau statutul social au rămas pe țărm. Pe mare au rămas doar doi prieteni.

Și poate că aceasta este una dintre cele mai frumoase lecții pe care ni le oferă viața. Oamenii nu se apropie prin ceea ce îi face diferiți, ci prin ceea ce îi face, în esență, la fel.

Respectul, bunătatea, recunoștința și prietenia nu au naționalitate și nu au culoare.

Au doar chip omenesc...

C.L.

Cronica Satului Desești a împlinit un deceniu

                                   de Gheorghe Pârja

Acum 10 ani, a fost o seară binecuvântată, când împreună cu preotul Ioan Ardelean, parohul bisericii din Desești, conturam ideea unei reviste a satului. Am perindat între noi și întrebarea: la ce bun o revistă, cu reședința în sat, în vremea Internetului? Întrebarea oricum plutea în aer. Mai ales că locuia pe site-ul memoriei celor care cântă prohodul literei tipărite. Cei care am pornit la drum în alcătuirea acestui jurnal credem că lumina cărții și slovei tipărite nu se va stinge. Ea poate sta confortabil alături de spațiul virtual. Litera tipărită fiind mult mai sigură pentru a deveni tezaur de durată.

Acum 10 ani, am dorit să ne întoarcem în timp, să deslușim, cât este posibil, în topografia satului, locuri în care mocnește înțelesul mitologic. Fabulosul care a întreținut sporul spiritual al satului. Cum ar fi Tăul fără fund, de După Piatră, ori enigma literelor de la Pietrele Corbului. Există întâmplări ale satului care pot fi deslușite și scoase la lumină. Când ai răbdare cu lumea și ea cu tine, nu trebuie să facem eforturi pentru apropierea timpului imaginar. El este în noi.

Ne-am întors privirea rotitoare peste lume, cu care am trezit ațipirea timpului trecut. Ne-am rezemat gândul pe imaginea blagiană: „Vedeam satul așezat înadins în jurul bisericii și al cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu și al morților”. În Maramureș, toate acestea sunt în inima satului. În jurul lor gravitează viața și moartea. Și nu se strămută așa de ușor după vrerea vânturilor moderne. Axa lumii din sat ne-a fost de ajutor pentru a limpezi simboluri, pentru a rescrie cronica timpului. În aceste vremuri, satul nu se poate păstra feciorelnic, ci are mișcarea lui, după alte puncte cardinale.

Nu am dorit ca revista să aibă tonul unor încântări, mai ales că apare într-o „epocă de tragice răspântii”. Am încercat să răspundem la o întrebare esențială: Ce a ținut satul laolaltă? Nu i-am uitat pe cei care au lăsat crestături pe carâmbul vremii. Înaintași care au ținut satul în viață. De la constructori de case, la proprietari de livezi, de la dascăli luminători, la preoți dăruiți obștei. La cei care s-au rezemat de cântec și cuvânt. Satul rămâne un rezervor de inteligență.

Ne-am apropiat de cei care au dus faima așezării pe unde i-a purtat soarta. Ca învingători, dar poate și învinși. Și chiar dacă energia începutului s-a diminuat, mai credem că încă nu a scăzut conștiința colectivă a satului. Mai trăiește ideea rădăcinilor. Supremul îndemn al celor în vârstă către cei tineri – Nu uitați de unde ați plecat – mai rămâne far. E greu, dar nu trebuie să ne lăsăm răpuși de teorii sceptice. Satul, chiar dacă îmbătrânește, ca și omul, nu dispare, ci se transformă. Cei care au rânduit viața în sat se mută, pe cale naturală, în preajma bisericii. Am scris despre ce zestre au lăsat cei duși, celor care sunt, ori devin. Nu am uitat a spune că mulți dintre alcătuitorii revistei au rădăcini în vatra satului.

Timp de 10 ani, revista Cronica satului Desești a rămas un nume care cuprinde ceea ce se petrece în comună, în Maramureș, în România, în Europa. În Lume, dacă vreți! Cu referire la ideea de sat. Cu fiecare număr, revista a fost asumată de oamenii satului, iar titlul se vrea și o reverență pentru dascălul Vasile Fodoruț, autorul primei variante, în stil propriu, al cronicii satului. Răsfoiesc cele 20 de numere și îmi place ce citesc sub semnături multe, care pledează pentru înțelegerea vieții satului. Într-o revistă caldă, simplă și iubitoare de adevăr. Senină, liberă de orice înrămare politică, pentru a dărui cititorilor realități într-o aleasă limbă românească. O revistă cerută de vuietul vremii. Un fenomen unic în țară, o publicație cu reședința la sat.

Mulțumim colaboratorilor, care în cele 20 de numere și-au împărtășit cu încredere ideile. O apreciere aparte doamnei Viorica Pârja, creierul elaborării revistei. Laudă preotului Ioan Ardelean, făclia dătătoare de curaj și împlinire. Porneam la drum în urmă cu zece ani având la îndemână evenimente mai recente, care au făcut Deseștiul cunoscut până departe: Serile de poezie Nichita Stănescu și Tabăra Internațională de Artă și Solidaritate. Pretexte la care au răspuns în primul număr nume de rezonanță ale culturii ro­mâ­nești, în special cei care au privit lumea din zarea Deseștiului. De la președintele Academiei Române, la scriitori de prestigiu, care înnobilează literatura română contemporană. Iar academicianul Ioan Aurel Pop a rămas colaboratorul fidel al revistei.

După 10 ani, putem spune că a fost un ceas bun și am lăsat cuvinte apăsate în cronica timpului satului Desești.

OMUL SATULUI (1)

 

de Valentin Lupea

Pentru Octavian Goga,

omul satului

este un motiv poetic

la care ajunge

după o lungă

deliberare interioară

și nu o temă

ce urcă spontan

în azurul poeziei.

Umanitatea rurală

intră în vederile lui Goga

în urma unei opțiuni

conștiente

după ce ea fusese

precedată

de faza unui lirism intim,

repudiată de poet însuși.

La data când hotăra

să devină cântăreț al satului,

Goga era un intelectual format,

de fină cultură,

trecut prin mai multe literaturi

și prin lungi dezbateri interioare,

cunoscător de lumi diverse,

din care cea lăsată "acasă" - în sat -

i se impunea ca dominantă.

Reîntoarcerea

la o categorie umană

față de care simțea

înclinații adânci,

dar se și diferenția de ea

odată cu lărgirea

orizontului spiritual,

rămâne actul declanșator

al unei mari părți

- cea mai importantă -

din lirica poetului,

de o factură bivalentă,

concentrând, pe de o parte,

sensuri copleșitoare

de dinamizare

a energiilor etnice,

iar pe de altă parte,

accente dureroase,

specifice dezrădăcinării.

Această dublă dispoziție lirică,

având ecouri

pe tot parcursul creației,

înclină balanța

de cele mai multe ori

către potențarea

valorilor umane

rămase în umbră.

(Poemul va face parte

din viitoarea mea carte

de "poeme critice",

RAȚIUNEA NE APASĂ,

carte la care lucrez concomitent

cu alte câteva cărți.)

Gluma zilei - „Rețeta zilei” la români!

 

FRACTURA DE STRES A UNEI SOCIETĂȚI (6)

Ipocrizia – morala cu dublă măsură

În reflecțiile anterioare am vorbit despre oportunism și prefăcătorie.

Oportunistul își schimbă principiile pentru a-și păstra avantajele. Prefăcutul își construiește o imagine care ascunde ceea ce este cu adevărat. Dar există o formă și mai subtilă de degradare morală.

Ipocrizia.

Ipocritul nu renunță la valori, dimpotrivă vorbește permanent despre ele.

Invocă moralitatea. Invocă cinstea. Invocă responsabilitatea.

Le cere celorlalți să respecte reguli pe care el însuși le încalcă.

Ipocrizia nu înseamnă doar să spui una și să faci alta. Înseamnă să folosești binele ca argument pentru a-ți ascunde propriile interese.

Ipocritul nu se prezintă niciodată ca om rău, ci se prezintă drept model.

Vorbește despre transparență, dar ascunde. Vorbește despre merit, dar favorizează. Vorbește despre dialog, dar nu ascultă.

Vorbește despre responsabilitate, dar găsește întotdeauna vinovați în jurul său.

Paradoxul este că ipocrizia nu distruge doar încrederea în oameni. Ea distruge încrederea în valori, deoarece, după prea multe dezamăgiri, oamenii încep să creadă că: toți sunt la fel; toți mint; toți urmăresc doar propriul interes.

Problema este că societatea începe să considere sinceritatea o naivitate, iar integritatea o excepție. Ajungem in situatia in care binele începe să nu mai fie crezut, iar raul sa nu mai deranjeze

Fiecare dintre noi ar trebui să ne punem o întrebare incomodă:

Judec aceleași fapte cu aceeași măsură, indiferent cine le săvârșește, sau schimb măsura în funcție de interesul, simpatia ori apartenența celui pe care îl judec?

Adevărata probă a caracterului nu este severitatea cu care îi judecăm pe ceilalți, ci exigența cu care ne judecăm pe noi înșine.

Cristian ANGHEL

Poesis - Alexandru PETRIA

 

cenușa care trage cu arma

ai fost odată mort,

cu pielea tăiată în formă de stea.

ai fost numărat ca vitele și orătăniile din curți,

te-au împins spre duș —

și din țevi n-a curs apă,

doar cercul morții, cu dinți de abur și scrum.

și-acum?

acum ești tu cu degetul pe trăgaci,

și copilul de dincolo de graniță e la rând.

fără apă. fără mamă. fără ceas.

doar cuvintele tale care nu mai sunt rugăciuni,

ci fierăstraie din litere sfinte.

ai învățat să mori în germană,

dar omori în ebraică.

îți începi ziua cu „șalom”,

apoi trimiți soldați să pună suflete la blender în gaza.

ai tăcut când ți-au deschis craniul la auschwitz,

acum urli când o piatră atinge un blindat.

ai fost cenușă în aerul indiferent,

acum faci cenușă din dormitoare și băi.

cum s-a stricat memoria?

cum s-a transformat rana în obuz?

hrănești tinerii cu filmele holocaustului

și-i trimiți să facă sequel-ul.

scriptul e același:

numeri schilodiți, numeri morți,

până când ți se pare firesc.

ai devenit ce ai jurat că n-o să fii.

steaua ta nu mai luminează —

doar găurește carnea nouă a cerului.

copiii din taberele de refugiați

desenează avioane care scot foc din dumnezeu.

nu mai există înviere,

doar reîncarnare în rolul greșit.

cum s-a prefăcut memoria în mitralieră?

cum poate un supraviețuitor să bea o cafea precum călăul?

și totul în numele suferinței tale,

ca și cum suferința ar da dreptul la crimă.

dar nu dă.

suferința nu e permis de port-armă.

suferința este o rană cu aripi tăiate, nu scut nuclear.

vreau să știi că în acest poem

nu există victorie.

numai datoria de a spune adevărul,

care zguduie, supără și rănește —

tăcerea e cutia cu viermi a complicității.

într-o zi, poate, vei găsi o sârmă în propria-ți carne —

dar nu va mai fi cine să-ți spună de ce.

cenușa nu vorbește, doar te arată cu degetul

(Din volumul "Un bărbat la graniță")

În oglinda sufletului - Puiu Răducan

Cu singurătatea care mă apasă până la călcâie, m-am hotărât să nu mai umblu. Umblatul după degeaba nu m-a ajutat cu nimic, iar durerile care se cațără de la glezne, genunchi, șolduri și umeri, s-au decis să pună frână.

-Gata cu umblatul, tovarășe!

-Păi… așa zic și eu, draga mea viață, dar sunt „nește câțiva” care n-au umblat deloc, dar au găsit.

Eu nici nu știam ce caut, ce să caut.

Am dat liniștea la maxim, sănătatea am predat-o la farmacii și m-am urcat în balansoarul cu voia bună.

Ei, ar fi ea voie, dar dacă nu-i bună, ce să fac?

Ce să mă fac?

La babe nu mă duc!

Știu ce-mi spun!

Îmi spun s-o cotesc spre biserică și să mă rog mult.

Mă rog, mă rog și m-am tot rugat, dar la cine să mai mă rog?

Nici de ce să mă rog, nu prea mai știu.

Căzut în zodia cifrelor (așa a hotărât știința medicală să măsoare glicemia și colesterolul omului), mă ocup serios de cifre: 170, 190, 200, 200 și peste, 300 (când sunt nervos, trist sau bucuros), 168, și așa mai departe…

Nu știu în ce se măsoară singurătatea.

Numai popa știe, dar la el nu mă duc.

Slab de îngeri cum sunt, s-ar putea să mă păcălească, să mă inducă-n eroare, în ispită chiar și să mă apuc de păcate.

Păcate, păcate, dar cu ce?

Păcat că cei care fac păcate o duc bine, pe când eu, c-o bogăție de necazuri, cum să mai păcătuiesc?

Și cu ce?

Și cu cine?

Și mă tot caut într-o oglindă…nu mă las.

Mă caut și

 

(„Oglinda sufletului

 

Te priveşti în oglindă

ca să vezi cine ești și ce ești.

Oglinda însă, îţi arată

doar chipul de carne,

Sufletul nu-l vezi…

Pentru el ai nevoie de o oglindă

desprinsă de cutumele acestei lumi.

Oglinda sufletului nu-i din bronz, argint, ori aur

şi nici din întinderi liniştite de ape…

Este specială, născută din sentimente adăpostite

de inima ta, așezate în ordine,

precum culorile unui curcubeu.

În ea, lumea pare că-i întinsă

ca o fâșie luminoasă, între bine şi rău…

Doar magia acestei fâșii

îţi poate oglindi Sufletul,

asta, doar când iubeşti, ori ai iubit.

Atunci îți poți trezi amintirile

și simți cum fiecare particulă

a ființei tale devine întrebare.

Te poți scufunda în tine,

să afli răspunsuri, de îndrăznești să fii TU,

cel adevărat, chiar dacă simți

cum îți pătrund cuie de Crist în trup și-n inimă…

Atunci şi numai atunci

imaginea din Oglinda sufletului

e clară, fără distorsiuni,

iar  Sufletul ți se dezvăluie

în toate dimensiunile lui.

Îl poţi vedea cât e de frumos şi de sincer,

câte mai are de învăţat în această viață

și, tot atunci, poate trist, vei deveni conștient

că doar te-nsoţeşte pentru o vreme,

sălăşluind în carnea ta și-n sângele tău,

pentru un timp, dar nu-ți aparține!

 

Romancierul Milian Oros, Someș Uileac, Ulmeni, Baia Mare.”)

 

Prin oala cu păcate.

Ei, cu păcate sau fără, c-o doldora de singurătate din casă, de pe terasă, din livadă sau Crama literară, tot am mai prins o nouă dimineață.

Deseori cobor adânc în mine să stau de vorbă cu sufletul, să mă lămurească el, să-mi rezolve din probleme pentru că degeaba ridic capul și-mi arunc ochii prin nori, totul este în mine, dar din păcate nu-l prea găsesc pe acel tot.

Totul este matematică și jigodism.

Umblu pe străzi care mai de care mai ciudate (sunt străzile mele), și-ncerc să citesc, să mă citesc.

Dar credeți că pot?

Nici să mă copiez, nu pot, sau cum este la modă acum, să mă plagiez.

Viața mă ia de mână (iar) și-mi șoptește, ca de obicei:

-Bună dimineața, mă!

-Bună dimineața, prieteni, apuc să zic și eu, care,

Cu sufletul plin de riduri,

înot prin viață pân’ la gât.

Nu știu să plâng, ori să mă bucur,

ca să îmi treacă de-l urât.

 

Fac prima serie de șapteșcinci de ani,

cu multe rele… multe bune…

Prietenii-mi vor spune, La Mulți Ani,

eu, parcă sunt la adunat de prune.

 

Și zic mereu că-mi este dor de mine,

de un nevinovat care am fost.

Deja am intrat vieții-n adâncime, și,

nu știu de-a fost cu rost, ori fără rost.

 

Of! Mai trecu înc-o zi, iarăși,

din viața asta, de săpun.

Deja au început câțiva tovarăși,

să spună că… am fost om bun.

 

25072026-B. Olănești, cu trei zile înaintea unui

„Eveniment Mondial”, împlinirea primilor 75 de ani din viață.