luni, 31 august 2026
Două salarii de bază la pensionare pentru angajații din învățământ?!
Două salarii de bază la pensionare pentru angajații din învățământ? Dreptul ar putea deveni aplicabil de la 1 septembrie 2026.
O prevedere din Legea învățământului preuniversitar poate aduce un sprijin financiar important pentru profesorii și ceilalți angajați din școli care se pensionează la împlinirea vârstei standard. Potrivit Federației Sindicatelor Libere din Învățământ (FSLI), persoanele care îndeplinesc condițiile legale și ale căror contracte individuale de muncă încetează după 31 august 2026 ar putea beneficia de o primă de pensionare egală cu două salarii de bază.
Prevederea este inclusă în articolul 229, alineatul (14), din Legea învățământului preuniversitar nr. 198/2023. Textul legislativ stabilește că personalul din învățământul preuniversitar care se pensionează la vârsta standard beneficiază, la încetarea de drept a contractului individual de muncă, de o primă în cuantum de două salarii de bază.
Problema este că aplicarea acestei prevederi a fost prorogată, iar termenul indicat în informarea FSLI este 31 august 2026. În interpretarea prezentată de federație, dreptul ar urma să poată fi acordat persoanelor ale căror contracte încetează de drept după expirarea acestei perioade, cu respectarea tuturor condițiilor prevăzute de lege.
FSLI precizează că persoanele interesate pot depune o cerere scrisă la registratura unității de învățământ, pentru a solicita acordarea dreptului, dacă îndeplinesc condițiile legale privind pensionarea la vârsta standard și încetarea contractului după perioada de prorogare.
Totuși, sindicaliștii atrag atenția asupra unui aspect important: există riscul ca aplicarea dreptului să fie din nou amânată printr-o nouă prorogare. Prin urmare, 1 septembrie 2026 reprezintă, în acest moment, data de la care prevederea ar putea produce efecte, nu o garanție că plata va fi efectuată automat pentru toate persoanele care se pensionează.
Pentru angajații din educație aflați în apropierea pensionării, situația merită urmărită atent, inclusiv prin comunicările oficiale ale autorităților și ale organizațiilor sindicale.
Sursa: La Tablă
.jpg)
Coldea contraatacă...
Legenda spune că, după Florian Coldea, ștafeta de cap al statului-paralel a fost preluată de generalul Lucian Pahonțu. Dar, cine are timp să creadă în legende?
Dincolo de asta, însă, scandalul amorsat în aceste zile împotriva șefului SPP care a implicat cam toată rețeaua coldistă din media și societatea civilă ridică niște mici semne de întrebare în privința timingului, cam la fel de mici ca anumite coincidențe. Care poate sunt doar atît: simple coincidențe.
Să o luăm metodic, nu durează mult. Anul trecut, s-a produs un miracol: DNA i-a trimis în judecată pe Florian Coldea, fostul el lider maximo al SRI, probabil omul cel mai influent din România epocii Băsescu, la pachet cu generalul Dumitru Dumbravă, avocatul Doru Trăilă și cu Dan Victor Tocaci.
Aceștia au fost acuzați de DNA de constituire a unui grup infracțional organizat, trafic de influență, exercitarea fără drept a unei profesii și spălare de bani. Procurorii anticorupție susțin că aceștia ar fi format un „grup infracțional organizat” prin care furnizau fără drept servicii de consultanță juridică.
Nimeni nu și-ar fi imaginat odinioară că Florian Coldea poate ajunge în asemenea postură, cu acuzații, totuși, grave deasupra caschetei de rezervist. Dar, s-a întîmplat.
Dosarul a zăcut mult și bine în camera preliminară, astfel încît mulți se resemnaseră cu gîndul că totul se va îngropa. În plus, dacă magistrații ar fi decis retrimiterea dosarului la procurori, spre refacere, ar fi echivalat aproape cu o achitare a lotului.
Dar, iată că pe 5 august, Curtea de apel București spune că rechizitoriul e în regulă și dă undă verde începerii procesului care îl poate duce pe Coldea la pușcărie, că Dumbravă între timp a decedat.
Pe 10 august, generalul rezervist face apel. Pe 26 august, postul Realitatea Plus informează că s-a elaborat motivarea magistraților pentru decizia de începere a procesului lui Coldea.
Este fix ziua în care siteul Recoreder.ro declanșează campania anti-Pahonțu și în care se sună alarma în toată rețeaua de influență păstorită cîndva de Coldea.
În septembrie se judecă la ÎCCJ apelul lotului Coldea la decizia de trimitere în judecată. Dacă magistrații îi dau dreptate, dosarul se retrimite la procurori, victorie mare pentru fostul cap al SRI. Dacă nu, viața lui Coldea se va complica teribil.
Să fie scandalul Pahonțu o tentativă de „sensibilizare” a omului din umbra președintelui României pentru a da o mînă de ajutor? Dacă asta a fost, pare că nu prea a ieșit.
Se anunță o lună fierbinte pentru fosta eminență cenușie a Binomului. Sau, poate, cum spuneam, sunt doar simple coincidențe, iar scandalul Pahonțu a izbucnit pe stil nou cu informații vechi complet „natural”.
(Inpolitics)
De la salvator la vinovat, sau cum își consumă românii oamenii „providențiali”
Faptele recente confirmă că după ce o parte importantă a societății civile, a mediului artistic și a electoratului reformist l-a susținut în 2025, o parte dintre aceiași oameni au devenit critici foarte duri ai președintelui. În aprilie 2026, de pildă, au existat critici publice din partea unor foști susținători precum Cristian Tudor Popescu și Tudor Chirilă, iar 25 de ONG-uri au transmis o scrisoare deschisă critică privind numirile din justiție.
Dar aici aș face o distincție importantă. A critica
un președinte nu este în sine o problemă. Problema este dacă trecem, aproape
fără tranziție, de la „acesta este omul care poate salva România” la „acesta
este omul care a distrus România”. Atunci avem o problemă nu numai cu
politicianul, ci și cu cei care au construit imaginea lui.
Nicușor Dan a ajuns la Cotroceni într-o situație
aproape imposibilă. a fost prezentat de
o parte a electoratului drept alternativa morală, rațională și democratică la
un sistem politic considerat compromis. I s-au atribuit, implicit sau explicit,
așteptări mult mai mari decât putea îndeplini funcția prezidențială.
Iar aici cred că se află cheia. Oamenii nu l-au
votat numai pe Nicușor Dan. Au votat ceea ce proiectaseră alții asupra lui. Au
votat speranța unei Românii mai curate, mai competente, mai europene, mai puțin
corupte, mai raționale. Când omul real a început să exercite puterea reală – cu
compromisuri, negocieri, numiri, ezitări și decizii discutabile – imaginea
idealizată a început să se destrame.
Este semnificativ că, la un an de mandat, numai
27,6% dintre cei chestionați se declarau mulțumiți de activitatea sa, în timp ce
70,5% erau nemulțumiți. Iar nemulțumirea nu venea numai din zona adversarilor
săi tradiționali. Sondajul INSCOP indica procente importante de nemulțumire și
printre alegătorii USR, PNL și PSD.
Așadar, nu este doar o conspirație a „celor care îl
urăsc”. Există o dezamăgire reală. Dar asta nu explică totul. Ceea ce este cu
adevărat spectaculos este transformarea foarte rapidă a discursului.
În campanie, Nicușor Dan a fost, pentru mulți dintre
cei care îl susțineau, „ultima redută”. Acum, pentru o parte dintre aceiași
oameni, el este aproape simbolul tuturor relelor. Aici apare o întrebare mult
mai profundă. Dacă omul era atât de excepțional în urmă cu un an, cum a putut
deveni atât de rău într-un timp atât de scurt?
Există numai două răspunsuri logice. Ori s-a
schimbat radical Nicușor Dan. Ori a fost exagerată radical imaginea lui Nicușor
Dan. Eu cred că adevărul este undeva la mijloc.
Nu avem nici un salvator devenit peste noapte
incompetent, nici un impostor care a fost descoperit după alegeri. Avem un
politician cu anumite calități și limite, pus într-o funcție pentru care
electoratul și susținătorii săi au construit o imagine aproape mesianică.
Și mai există ceva: ruptura dintre „trib” și omul
votat. Nicușor Dan provine chiar din zona care l-a consacrat politic. A fondat
USR și a fost mult timp asociat cu nucleul civic și reformist al politicii
românești. Numai că, odată ajuns președinte, nu mai poate fi președintele unui
grup. El trebuie să fie președintele și al celor care nu l-au votat. Iar aici
apare conflictul.
O parte dintre foștii săi susținători au avut
impresia că președintele trebuie să continue să reprezinte programul,
sensibilitățile și exigențele grupului care l-a adus la Cotroceni. Numai că
funcția prezidențială obligă la altceva: compromis, mediere, echilibru
instituțional și, uneori, decizii care îi nemulțumesc tocmai pe cei care te-au
susținut.
Nicușor Dan însuși a remarcat public această ruptură
atunci când a fost criticat de foști susținători pentru numirile procurorilor.
Dar aici este și partea în care președintele trebuie judecat. Nu cred că
trebuie să transformăm această observație într-o apărare a lui.
Președintele poate fi criticat legitim pentru
ezitări, pentru lipsa unei direcții suficient de clare, pentru compromisuri
politice sau pentru modul în care a gestionat anumite dosare. Analizele din
presa română au identificat exact aceste nemulțumiri: promisiuni neîndeplinite,
instabilitate guvernamentală, apropierea percepută de PSD, numirile din
justiție, precum și lipsa unor răspunsuri în chestiuni importante.
Prin urmare, critica este legitimă. Ceea ce mi se
pare mai puțin sănătos este transformarea criticii în demolare. Pentru că
demolarea unui președinte nu îl afectează numai pe el. Într-un moment în care
România are probleme economice, politice și de credibilitate, ea poate
contribui la demolarea încrederii în însăși ideea că instituțiile statului pot
funcționa.
Și aici aș vedea una dintre marile drame ale
României contemporane. Ne alegem oameni providențiali și apoi îi transformăm
foarte repede în vinovați providențiali. Traian Băsescu a fost cândva soluția.
Apoi a devenit problema. Klaus Iohannis a fost, pentru mulți, soluția. Apoi a
devenit problema. Acum repetăm mecanismul cu Nicușor Dan.
Poate că problema nu este numai la Cotroceni. Poate
că este și în felul în care societatea românească își construiește speranțele
politice. Reacția unor intelectuali, jurnaliști, artiști și alte personalități
publice este foarte importantă. Ei au o responsabilitate suplimentară, când
ridici un om pe un piedestal, trebuie să-ți asumi și partea ta din dezamăgirea
produsă atunci când omul se dovedește a fi… om.
Un președinte trebuie judecat după fapte, nu după
mitologia creată în jurul lui înainte de alegeri. Iar România are nevoie, poate
mai mult decât oricând, nu de un președinte providențial, ci de instituții
funcționale, de politicieni responsabili și de o societate capabilă să critice
fără să distrugă și să susțină fără să idolatrizeze.
Poate că Nicușor Dan nu este nici președintele
salvator pe care ni l-au promis, nici catastrofa în care unii încearcă acum
să-l transforme. Este, pur și simplu, un președinte care trebuie judecat după
ceea ce face…
Grigore
Ciascai
De Ziua Limbii Române
de Gheorghe Pârja
Astăzi este 31 august 2026. Ziua Limbii Române pe
cele două maluri ale Prutului. Cine își mai aduce aminte de revoluția
lingvistică de la Chișinău, de acum trei decenii și jumătate? După cum vedeți,
eu nu am uitat. Datoria este să însemnăm timpul cu evenimente care au marcat
istoria recentă. Cine a cunoscut, în detaliu, care a fost zbaterea și riscul
unor intelectuali basarabeni pentru Limba Română în Basarabia le prezintă
firescul onor. Am avut șansa să mă întâlnesc, și să facem o instituție a
prieteniei, cu un curajos basarabean, un mare admirator al vechimii
Maramureșului, Vlad Pohilă, lingvist, scriitor, jurnalist. L-am admirat
deoarece a avut molecula riscului pentru Limba Română în Basarabia. Din păcate,
acum patru ani, prematur, s-a săvârșit din viață. A avut curaj pentru Limba
Română în Basarabia când totul era în cumpănă. A editat, împreună cu scriitorul
Ion Druță, ziarul cu grafie latină „Gândul”, tipărit la Riga. A fost un semnal
pentru schimbarea în bine.
A participat la Revoluția alfabetului latin.
Evident, nu a fost singur. Avem șirul devotat de mari intelectuali, de la
Nicolae Dabija, la Mihai Cimpoi, de la Alexandru Bantoș, la Arcadie Suceveanu.
Alături, stă oastea îndrăzneață de academicieni, scriitori, artiști plastici,
compozitori. Cei care au ridicat Basarabia în spirit românesc au fost
intelectuali proveniți de la țară. Asta mi-a spus-o criticul literar Mihai
Cimpoi. În peste treizeci de ani, am avut răgazul să le cunosc dârzenia și
curajul de a spune că Limba Română este patria lor. A noastră. Trebuie să știm
că Limba Română în Basarabia a constituit obiectul unui experiment fără
precedent. Prin voință politică a fost denaturată, s-a voit ruperea ei din
cadrul natural. Și totuși a rezistat. A fost nevoie de o investiție enormă, de
o conștiință națională unică în această parte de lume. A primit lovituri grele,
și continuă să le primească. Forța unui imperiu nu a reușit să zdrobească o
limbă vorbită de patru milioane de oameni.
Încă mai are parte de bătălii surde. Cunoscând
suficient de bine starea de spirit a românilor de dincolo de Prut, spun că
orice articol, orice manifestare în numele Limbii Române este o cărămidă pentru
conștiința unei victorii. Îmi aduc aminte de acei o sută de mii de basarabeni,
când în 27 august 1989, au cerut, lângă statuia lui Ștefan cel Mare și Sfânt,
ca Limba Română să fie limbă de stat și revenirea la grafie latină. Peste
câteva zile, pe 31 august, Sovietul Suprem al Republicii – Parlamentul – a
votat legile care îndeplineau aceste cerințe. Istoria sărbătoririi Limbii
Române începe cu procesul de desprindere a Basarabiei de Uniunea Sovietică și
emanciparea poporului din dreapta Prutului. Regretatul prieten Vlad Pohilă îmi
spunea, la lansarea cărții mele „Ochii Basarabiei,” apărută prin grija dr.
Teodor Ardelean, la instituția pe care o conduce: „Eu cred că cea mai intimă
sărbătoare, cu adevărat, după Paște și Crăciun, pentru mine este 31 august,
Ziua Limbii Române. Nu uitați, frați români din dreapta Prutului, este sărbătoarea
noastră!”
De drept, de câțiva ani, Limba Română se cinstește,
ca sărbătoare, pe cele două maluri ale Prutului. Nu știu câți își aduc aminte
astăzi, în România, de acest eveniment. Neobositul actor Claudiu Pintican,
directorul Teatrului independent Ararat, omagiază Limba Română în stil propriu,
adunând în jurul lui forțe culturale din județ. Sâmbătă la Muzeul Satului din
Baia Mare i s-au alăturat revista „Nord Literar”, Cronica satului Desești,
Parohia ortodoxă Desești (paroh pr. Ioan Ardelean), cu vernisajul expoziției
Taberelor de pictură Artă și Solidaritate, lansarea cărții Ștefan Zugravu
Șișeșteanu, autor Gavril Babiciu. Claudiu ilustrând evenimentul cu nemuritoare
versuri eminesciene. Așa, Maramureșul nu uită Sărbătoarea. Cu un prilej, la Chișinău,
de Ziua Limbii Române, l-am întrebat pe academicianul, scriitorul Nicolae
Dabija, un jertfitor pentru limba lui Eminescu: „Nicolae, ce limbă vorbește
Dumnezeu?” Mi-a răspuns fără să stea prea mult pe gânduri: „Cel de Sus vorbește
o limbă corectă.”
Adică să ascultăm Vocea Unică, spre binele
identității noastre. Zău, să nu ne fie teamă de noi înșine! Într-un fel sau
altul, prin vreme, tot la noi vom ajunge. Cred în puterea acestei limbi
europene, luminată de Eminescu. Astăzi este Ziua Limbii Române, pe cele două
maluri ale Prutului. Și să nu uităm că Parlamentul Republicii Moldova hotăra că
limba moldovenească nu există, iar Limba Română este limba oficială peste Prut.
S-a înlocuit glotonimul limba moldovenească, cu Limba Română în toate legile
din Republica Moldova, inclusiv în Constituție. Iar în 22 martie, 2023, Maia
Sandu, președinta Republicii, a promulgat legea. Așa s-a făcut dreptate în
istorie. S-a împlinit dorința celor o sută de mii de basarabeni care în urmă cu
35 de ani cereau, în preajma statuii lui Ștefan cel Mare și Sfânt, ca Limba
Română să fie limbă de stat. Acum este. Și este cinstită pe cele două maluri
ale Prutului. Semn bun!
Cu vocea tremurând...
Sâmbătă mi-a tremurat rău vocea. S-a mirat inclusiv cel în curtea căruia eram, alături de alte câteva zeci de oameni. La Ionu Felcerului, din Libotin, după cum a zis primarul Nicu Bude că este cunoscut în zonă Nuțu Bota. Și a mai zis primarul că ar trebuie să le cam fie rușine consătenilor care nu au venit la un asemenea eveniment, lansarea unei cărți și vernisajul unei expoziții de pictură, ambele purând semnătura lui Nuțu Bota. Îi dau dreptate primarului, nu se întâlnesc prea des sătenii (indiferent de unde) cu astfel de evenimente, poate chiar de aceea nu le prețuiesc cum ar trebui.
Orișicât, printre cei care au vorbit am fost și eu. V-am zis, cu vocea tremurând. Am amintiri multe cu Nuțu, începând cu perioada petroșăneană, unde el a avut parte de o ”virgulă” în viața lui. ”Mare”, după cum a completat el. Nu insist asupra acelui episod, cine îl cunoaște pe Nuțu știe despre ce este vorba. Am pomenit de perioada boemă din Baia Mare, de nopțile petrecute la ”Nordul culorii”, în Baia Sprie și am tras singura concluzie ce putea fi trasă: Nuțu Bota este cel mai puternic dintre noi.
A avut puterea de a se reinventa, fiind capabil să revină și să renască de fiecare dată când viața îi dă câte o lovitură. Apoi, are puterea de a nu-și ascunde sensibilitatea, dăruind-o cu prisosință. Orice om are o doză, mai mare sau mai mică, de sensibilitate și cei mai mulți o ascund, considerând că arătarea sensibilității este un semn de slăbiciune. Nuțu a transformat acea ”slăbiciune” în putere și ne-a tras de mânecă, atrăgându-ne atenția că greșim.
Râdeam că, în urmă cu zeci de ani, îi spuneam unui prieten care încerca să cânte la chitară, că în fața lui muzica nu are nicio șansă. Nuțu și-a numit cartea lansată sâmbătă ”Tăcerea luminii”. El a reușit să stăpânească lumina, lucru vizibil și în tablourile lui. Primul lucru pe care îl remarci este faptul că ele sunt luminoase. Indiferent de tehnica în care sunt realizate, tablourile lui Nuțu sunt pline de lumină. Și de optimism, de încredere în el, în ceea ce face și în lumea ce îl înconjoară.
Să nu uit, sâmbătă s-a zis și de acordarea unui titlu de cetățean de onoare al comunei, pentru Nuțu Bota. Este o propunere, dar nu ar fi rău de ținut cont de ceea ce face Nuțu pentru cultură. Nu numai pentru cultura LIbotinului!
Ioan BUDA TZETZU
Semnificațiile zilei de 31 august 2026
Evenimente 31 august
1056:
După o boală bruscă de câteva zile, împărăteasa bizantină Teodora moare fără copii, acest lucru ducând la sfârșitul dinastiei macedoniene.
1314:
Regele Haakon al V-lea al Norvegiei mută capitala de la Bergen la Oslo.
1422:
Henric al VI-lea a devenit rege al Angliei la vârsta de opt luni, după moartea tatălui său, Henric al V-lea. Afacerile guvernului vor fi conduse de un consiliu de regență până la majoratul monarhului.
1803:
Meriwether Lewis și William Clark au pornit din Pittsburgh, Pennsylvania, în expediția lor de explorare a regiunii obținute de Statele Unite prin achiziția Louisianei.
1876:
La numai trei luni de la preluarea mandatului, sultanul otoman Murat al V-lea este succedat de fratele său, Abdul-Hamid al II-lea, pe motiv că ar fi fost bolnav mintal.
însă adversarii săi ar fi folosit acest motiv pentru a opri punerea în aplicare a reformelor sale democratice.
1888:
Este ucisă Mary Ann Nicholls, prima victimă a lui Jack Spintecătorul.
1895:
Contele german Ferdinand von Zeppelin patentează Zeppelinul (balonul navigabil).
1897:
Thomas Edison a obțiunut un patent pentru inventarea kinetoscopului, un strămoș al proiectorului cinematografic.
1907:
Anglia, Rusia și Franța formează Tripla Înțelegere.
1931:
Corneliu Zelea Codreanu a fost ales deputat.
1934:
Ion Rusu Abrudeanu, publicist, om politic, deputat și senator român.
1939:
Germania nazistă montează un atac organizat de postul de radio Gleiwitz, creând o scuză pentru a ataca Polonia, în ziua următoare, astfel, începând al Doilea Război Mondial în Europa.
1944:
Trupele sovietice au intrat în București.
1963:
Inaugurarea "telefonului roșu", legătura telefonică directă dintre președinții american și sovietic.
1980:
După două luni de grevă, guvernul polonez a fost de acord cu revendicările muncitorilor, recunoscând sindicatul independent "Solidaritatea".
1986:
În regiunea Vrancea s-a înregistrat un cutremur cu magnitudinea de 6,95 grade pe scara Richter
1989:
Adoptarea prin lege a limbii române ca limbă oficială pe teritoriul Republicii Moldova și revenirea la alfabetul latin.
1991:
Kârgâzstan și Uzbekistan își declară independența față de Uniunea Sovietică.
1994:
Retragerea trupelor rusești din Germania.
1997:
Diana, Prințesă de Wales, prietenul ei Dodi Fayed și șoferul Henri Paul mor într-un accident de mașină la Paris.
1998:
Coreea de Nord anunță lansarea primului său satelit, Kwangmyongsong.
2006:
Faimoasa pictură a lui Edvard Munch, Țipătul, versiunea executată în tempera pe carton în 1910, furată la 22 august 2004 de la muzeul Munch, este recuperată de poliția norvegiană.
Celebrări 31 august
Comemorări 31 august
Sursa: Wikipedia
Luciana Mironescu – „Cuvântul care nu se stinge”, piesă de teatru împotriva uitării celui care este și va fi Al. Florin Țene
Există cărți, indiferent de dimensiune care se citesc și se uită și există cărți care indiferent de grosimea sau subțirimea lor, după ce le-ai închis, continuă să vorbească în tine. „Cuvântul care nu se stinge”, piesa de teatru semnată de Luciana Mironescu, aparține acestei ultime categorii. Este o construcție dramatică inspirată din viața scriitorului Al. Florin Țene, este o meditație asupra rostului scrisului, asupra memoriei și asupra datoriei de a nu lăsa timpul să șteargă oamenii și faptele lor.
Autoarea Luciana
Mironescu însăși precizează că nu a urmărit o biografie pusă mecanic în scenă,
ci o dramatizare a unui traseu existențial și cultural: „Această piesă nu este o biografie pusă mecanic în scenă. Este o
dramatizare inspirată de traseul existențial și cultural al lui Al. Florin
Țene: copilul din Drăgășani, adolescentul care întemeiază un cenaclu, tânărul
îndrăgostit de Titina, jurnalistul, poetul, romancierul, omul confruntat cu
istoria și întemeietorul Ligii Scriitorilor. Piesa are în centru o idee: omul
poate fi supus timpului, dar cuvântul, atunci când este scris cu adevăr, poate
deveni mai puternic decât timpul. În spiritul volumului biografic care a
inspirat această construcție dramatică, tema memoriei este fundamentală:
scrisul apare ca luptă împotriva uitării, iar cultura ca punte între oameni și
generații.”
Scriitoarea Luciana
Mironescu, aici în postură de dramaturg, își construiește piesa asemenea unei
punți între copilul din Drăgășani și scriitorul ajuns la vârsta senectuții.
Copilul care privește cerul și se întreabă de unde vin cuvintele este, de fapt,
începutul unui destin. Replica lui Florinel – „Dacă le scriu, nu mai pleacă
de tot” – devine cheia întregii piese. Și aici este frumusețea
textului: cuvântul nu este privit doar ca instrument al scriitorului, ci ca
formă de salvare. Salvare de la uitare, de la dispariție, de la trecerea
necruțătoare a timpului.
Actul întâi este, poate, cel mai luminos al
întregii piese. Drăgășaniul, viile, casa părintească, mama și tatăl alcătuiesc
universul originar din care se va desprinde viitorul scriitor. Tatăl spune că „cu filosofia nu se sapă via”, iar
copilul răspunde că despre vie se poate scrie. În această replică simplă se
întâlnesc două lumi: lumea concretului și lumea spiritului. La doar șaptesprezece
ani, Florinel întemeiază Cenaclul „Gib I. Mihăescu”. Nu așteaptă ca alții să-i
deschidă o ușă, ci construiește singur una.
„Dacă nu vine nimeni, vom fi noi”, spune el. Este replica unui tânăr care
înțelege că literatura nu înseamnă numai inspirație, ci și comunitate. Apoi
apare Titina, cea care-i marchează viața pentru întotdeauna. Întâlnirea celor
doi este una dintre cele mai calde scene ale piesei. Dialogul lor are
naturalețe, iar banca din parc devine un simbol al începutului unei vieți
împreună. Mai târziu, aceeași bancă va reveni în memorie, demonstrând că
iubirea adevărată nu este doar o temă literară, ci materia din care se
construiește viața unui om.
Actul al II-lea schimbă tonalitatea. Dacă primul
act este dominat de începuturi, iubire și speranță, aici intră în scenă
istoria, cu presiunile și fricile ei. Scena întâlnirii cu Securistul
este una dintre cele mai puternice ale piesei. „Unele cuvinte sunt periculoase”, spune reprezentantul puterii, iar
Florin răspunde: „Nu cuvintele sunt periculoase. Adevărul.”Avem aici un
conflict care depășește biografia unui scriitor. Este conflictul dintre cuvânt
și frică, dintre conștiință și obediență. Iar Florin nu este prezentat ca un
erou lipsit de teamă. Dimpotrivă, recunoaște: „Pentru că mi-a fost frică.” Tocmai această mărturisire îl face
credibil. Un om curajos nu este neapărat omul care nu se teme, ci omul
care refuză să lase frica să-i conducă viața.
După
Revoluție, libertatea capătă un alt sens. „S-a
terminat o frică. Începe o responsabilitate”, afirmă Florin. Este una
dintre ideile importante ale piesei: libertatea nu înseamnă numai dreptul de a
vorbi, ci și obligația morală de a nu trăda adevărul.
Actul al III-lea este actul construcției. Florin,
ajuns la maturitate, nu se mulțumește să scrie pentru sine. El vrea să
construiască o „casă” pentru
scriitori. Dar casa aceasta nu are ziduri. Ea se ridică din încredere, prietenie, curaj, muncă și iubire.
Astfel se naște ideea Ligii Scriitorilor, iar piesa fixează momentul
constituirii acesteia în septembrie 2006. Mi se pare semnificativ că Luciana
Mironescu pune în paralel cenaclul
adolescentului cu Liga Scriitorilor întemeiată la maturitate. Ceea ce începe ca
un gest al unui tânăr devine, peste ani, o vocație de constructor cultural.
Autoarea mureșeană, care-l cunoaște foarte bine pe Al. Florin Țene, realizează
un portret veridic din care se desprinde ideea că scriitorul nu este numai omul care scrie cărți, ci și omul care creează
punți între oameni.
O mențiune aparte merită relația dintre Florin și
Titina. Ea nu este un simplu personaj secundar, ci conștiința afectivă a
întregului destin: „Nu. Am fost
parte din poveste”, spune Titina atunci când Florin o numește martor. Este
o replică simplă, dar cu mare încărcătură. În spatele oricărui creator există
oameni care au stat lângă el în zilele bune și în cele grele, oameni care au
cunoscut neliniștile, eșecurile, bucuriile și izbânzile.
Scena întâlnirii cu figurile trecutului literar – Gib
I. Mihăescu, Al. Macedonski, Radu Gyr, Traian Dorz, Petre Țuțea, Mircea
Vulcănescu – introduce o dimensiune memorială și simbolică. Personajele nu sunt
reproduceri biografice exacte, ci „figuri
ale memoriei”. Replica lui Florin – „Ca să nu fiu complice cu
uitarea” – concentrează, poate, cel mai bine filosofia piesei.
În viziunea Lucianei Mironescu, aceasta înseamnă să nu
accepți dispariția oamenilor, a valorilor și a adevărurilor în tăcerea timpului.
Ultima scenă a piesei dramatice este construită circular. Copilul Florinel
se întoarce în viața bătrânului Florin, ca și cum timpul ar fi făcut un ocol
pentru a-l readuce la origini. Copilul îi amintește că încă nu a terminat. „Atunci trebuie să continui”, spune
bătrânul. Este o imagine fabuloasă și simbolică. Scriitorul
îmbătrânește, dar copilul din el nu moare. Dimpotrivă, tocmai acel copil îi dă
energia de care are nevoie și-l obligă să-și continue opera literară. Iar
când Titina îl întreabă ce scrie, răspunsul este tulburător prin simplitate: „Viața
mea.”/„N-ai scris-o
deja?”/„Nu. Am trăit-o.” În aceste câteva replici se află o
întreagă filosofie a existenței umane. Viața nu poate fi confundată cu
literatura despre viață. Mai întâi trebuie trăită, apoi înțeleasă, apoi
transformată în cuvânt, un proces în care Dumnezeu are cuvântul suprem.
Luciana
Mironescu a avut știința să nu transforme biografia lui Al. Florin Țene într-un
simplu șir de date, care la un moment dat ar fi plictisit cititorul. A ales
teatrul ca pe o oglindă în care copilul, tânărul și bătrânul se pot întâlni.
Iar această întâlnire peste timp dă textului o dimensiune aparte. În fond, ce
rămâne după un om? Titlurile trec. Premiile se așază în vitrine. Diplomele se
îngălbenesc. Fotografiile devin amintiri. Cuvântul însă, atunci când este așezat cu talent și adevăr pe hârtie,
poate continua să respire. Iar piesa Lucianei Mironescu tocmai acest
lucru îl afirmă, de la prima până la ultima pagină: omul este trecător, dar cuvântul adevărat poate deveni o formă de
nemurire, fiindcă: „Cuvântul nu moare.”
Gelu
Dragoș, UZPR
Limba Română, sfântă comoară
Limba Română, dulce și pur grai,
Ce din leagăn mamă mi-l-ai lăsat,
Tu ești comoara ce-o port peste plai,
Ești versul lui Eminescu încununat.
De la mama am învățat dorul,
De la tata – ce-nseamnă român,
Ești cu mine oriunde în lume,
Ești lumina ce-mi dă un nume.
În cuvintele tale născute în ani
Mi-am clădit amintiri și povești,
Cu tradiții și datini strămoșești,
Cu obiceiuri creştine, pur românești.
Când în zare mă poartă destinul
Și mi-e dor de-al patriei mele pământ,
Tu îmi ești speranța și leacul:
Gândesc, vorbesc și cânt românesc.
Ești pașaportul meu peste ani,
Ești dovada că sunt cine sunt,
Ești iubire, credință și etos,
Ești al neamului meu legământ.
Fără tine, n-aș avea un nume,
Fără tine, n-aș ști cine sunt eu,
Tu mă legi de străbuna mea glie
Cu ale tale cuvinte străvechi.
Limba Română, o comoară -
Te voi purta cu mine mereu,
Căci oriunde m-ar duce azi soarta,
Tu vei fi tezaurul sufletului meu.
Cât voi respira și voi avea glas,
Te voi îmbrățișa cu alean și dor,
Căci în tine, magică Limbă Română
Îmi aud inima pulsând românește.
Și de-ar fi să străbat lumea toată,
Printre oameni, continente și zări,
Tu, Limba Română Curată -
Te-ndrăgesc, nu te voi uita niciodată!
Gelu
Dragoș,
31.08.2026
Abonați-vă la:
Postări (Atom)