luni, 2 august 2021

Inspectoratul Școlar Județean Maramureș. Concursul de traducere „Juvenes Translatores”

 


A fost lansată a 15-a ediție a concursului de traducere „Juvenes Translatores”, la care pot participa elevii în vârstă de 17 ani (născuți în anul 2004), din învățământul secundar.

Perioada alocată înscrierii este 2 septembrie - 20 octombrie 2021, iar data concursului este 25 noiembrie 2021.
Tema aleasă pentru textul care va fi tradus anul acesta este „Să pornim pe calea cea bună - către un viitor mai verde”.

Elevii vor putea realiza traducerea în două dintre limbile oficiale ale UE, la alegere.

GDL

Regăsiți în așteptare

de Gheorghe PÂRJA
 De o vreme, m-am obișnuit cu ideea păcătoasă a unor cetățeni români, cărora li se face pielea de găină, când aud de cultură. Unii chiar fac gesturi tragicomice, prin a-i lua peste picior pe cei care și-au dus o mare parte a vieții printre cărți. Am pățit-o recent! Nu pledez pentru doctrina: lectură obligatorie!, dar sunt cuprins de aprecierea aproapelui, când se încheagă un dialog despre o carte, un tablou, un film, ori despre întâlniri culturale care înalță spiritul. Sincer vorbind, sunt împrejurări destul de rare. E adevărat, pandemia asta ne-a cam subțiat entuziasmul. Mai avem îndemnul de a cumpăra cărți? Presupunând că un cumpărător este prin definiție și un cititor. Din punctul de observație în care mă aflu, depun mărturie că nu este secetă în recolta de cărți. Da, se scriu cărți. Se reeditează capodopere ale literaturii române și universale. Cercul care mai admiră valoarea unui scriitor, a unui om de cultură, s-a restrâns, însă. Ba, sunt denigrați și academicienii. De către cine? Tocmai de naufragiații care ocolesc librăriile și bibliotecile.

Priviți structura programelor de televiziune. Mai vedeți o emisiune literară? Mai vedeți un scriitor pe micul ecran? Nicidecum. Da, suntem liberi! Cultura română face o pauză de audiență. Artiștii plastici, scriitorii, chiar jurnaliștii au pierdut una dintre cele mai luminoase averi: solidaritatea de breaslă! Am căzut într-un derutant scepticism față de noi înșine. Ne-am abonat la singurătate. Uneori la indiferența față de confrate. E adevărat, scrisul este o chestiune personală. Precum moartea. Din când în când, mai bate clopotul redeșteptării sufletului întru noi. Puțini se adună în fața altarului. Constat că semidoctismul se cui­bărește de minune tocmai sub steagul spiritului liber, acolo unde tronează atmosfera confuză. Mai nou, a apărut oastea numeroasă a analfabeților func­ționali. Nefericită sintagmă, promovată în for public tocmai de ministerul de resort. Adică ministerul care se îngrijește de instrucția și educația tinerilor din scumpa noastră țară.
Cum spuneam, se face alergie la cultură. Tocmai de cei care sunt obligați să facă cultură. Ici, colo mai întâlnești manifestări culturale cu lume nouă. Cu mici cristofori columbi care să supună necunoscutul. Nu se mai descoperă nici o Americă de spirit, știința de carte a devenit o povară. Procentul negurei este prea mare ca să nu-l luăm în seamă. Se conturează o lume paralelă, o lume în care cărțile nu au loc în raftul ei. Nu credeam că voi ajunge ziua în care un demnitar, tânăr, să alunge cărțile din birou. Este realitate, nu ficțiune. Cărțile pribegite au ajuns la mine. Nu jelesc, ci constat această stare tristă de fapt. Se preferă snobismul și graba. Invidia, aruncată ca o plasă, devine o iluzie a onoarei. O falsă și dăunătoare ambiție. Care ascunde un suflet otrăvit, ce se bucură de răul altuia.
Asta duce la o uitare crudă, și ina­mică, a tradiției culturale românești și a figurilor sale edificatoare. Uriașul prozator Nicolae Breban, băimărean prin naștere, măcinat și el la moara acestor vremi, îmi spunea într-un interviu, că mai avem o șansă de echilibru: așteptarea! O așteptare lucidă, încărcată de reflecție și speranță. În ciuda celor care sfidează istoria, ea este izvorul cu lecții de neuitat. Mă gândesc la Marea Unire, când s-au adunat laolaltă trei provincii ro­mâ­nești, care au stat secole sub imperii străine, extrem de diferite și antagonice. S-a putut face o unificare a mentalităților, a gusturilor, a pământurilor. Atunci ne-am regăsit și, iată-ne, o țară care este râvnită, deși trece prin vremuri cu multe încercări.
Cultura a fost factorul coagulator. Limba română nu era îndurerată, ci molipsitor de vie. Și cât am așteptat, până s-a copt Unirea! Trebuie să învingem valul de frică, panică, dezinformare, manipulare, prudență și să avem discernământ, o dreaptă cumpănire, care să reașeze unele lucruri, unele valori, la locul cuvenit. Familia a devenit, brusc, importantă. Noile generații să-și însușească valorile și virtuțile fondatoare din unghiul lor. Să fim mai atenți ce teorii se vehiculează prin lume. Nu tot ce se întâmplă în America, ori Franța, ni se potrivește. Faptul că dincolo de Ocean, sau pe Sena, revin puseuri din revolta tinerilor francezi din 1968, când au strigat: fără cultură!, asta nu înseamnă că trebuie să fim ca ei.
Pentru ei, cultura era un pericol, de aceea o doreau pusă la zid. Cum ar fi arătat lumea de astăzi fără cultură, fără artă, fără muzică, fără poezie? Fără cultură, fără credință și fără iubire, lumea ar fi un pustiu. Fără suflet, orice organism este mort. Iar cultura este sufletul lumii. Nu uit economicul, politicul, zborul în cosmos, dar excesele din aceste domenii pot fi înțelese, și îmblânzite, de lumina culturii. Și nu sunt vorbe de ocazie. Omul, desă­vârșirea creației divine, va reuși să păstreze, inclusiv la răscrucile istoriei, sufletul care veșnic este. Da, domnule Breban, ziceați, că mai avem o șansă: așteptarea! Dar până când? Luminați-vă cei care puteți sprijini cultura acestei țări numită România. Câtă cultură, atâta libertate!

Despre confratele meu, nea Jiji...


 Confratele meu, scriitorul penitenciar Jiji, stăpîn al unei miorițe cu jambiere, se comportă ca o curvă pensionară, atunci cînd afirmă că înfrîngerea FCSB-ului, în meciul cu urmașii lui Kubilai- Han, " este cea mai mare rușine din fotbalul românesc" .



Corect este, agramatule habotnic , " a fotbalului românesc"; ieri ți-ai înmuit trompa, cu păr cîrlionț, în fasole, cu " anvergură mare", iar această înfrîngere nu are nicio legătură cu fotbalul românesc, ci cu o echipă din campionatul românesc. Naționala olimpică, da , ea ne-a încălzit sufletele !
Trebuie să fii interzis de la fotbal. De medici. Fară să fii lăsat să ieși din stînă.
" Moruțan a bătut la mișto penaltiul.Eu am greșit că nu L-AM SCHIMBAT". Deci, recunoști, neuron știrb, că tu faci și desfaci, nenorocind o echipă și destinul unor tineri.
Se putea să nu fii derbedeu ? Nu! " Și arbitrul ăsta a cam fost cu ei...Bulgarul ăsta ortodox trebuia să fie cu noi, nu cu ei! " Dublu Țurcanu.
O freci ,mereu, pe aia cu necesarul de bărbăție, de parcă sula în erecție, înseamnă musai și fotbal de calitate.
Cu niște ani în urmă, am fost la Constanța, la o nuntă armînă ( nunta cea mare) soția fiind fiică de armîn.
La un moment dat, am ieșit în holul unde se fuma, să mai respir și eu nițel aer marin cu filtru, după 7 ani de zero tutun.
Armînii, oricărui om cu facultate, indiferent ce este, filo, ori politehnică, i se adresează cu " don Profesor".
Ei bine, don Profesor, verișorul lui Gache și al Chiraței ( pe bune !) le-a povestit despre Cluj, despre Ardeal, și cred că încetișor, i-am adus spre sistemul nostru solar.
Am vorbit nițel mai dialectal și le-a plăcut la nebunie, am simțit-o, și măgar bătrîn în interesul serviciului fiind, am supra-licitat, întrebînd ce părere au despre Gheorghe ( Jiji) Becali.
Liderul lor, după vorbă, după port, negustorul cel mare între ceilalți negustori și proprietari, mi-a dat, fără să clipească, un răspuns pe care mi l-am notat, chiar acolo, pe un șervețel, să nu uit: " Dacă Becali ar spune că e prieten cu mine, l-aș da în judecată, pentru că m-a calomniat!"

Cornel UDREA

Foto/Gluma zilei - Greutatea, bat-o vina!

 

Sportivii de la Simared Baia Mare monopolizează podiumul la Campionatul Național de Viteză!

 


În perioada 23-29 Iulie, sportivii clubului nostru au participat la Campionatul Național pentru Juniori, de la Pitești. CS Simared a fost reprezentat de 5 sportivi: Kupas Roland, Pânzaru Bogdan, One Rafael, Deac Tudor și Pop Luca.

“Anul 2021 este un an de referință pentru caiacul băimărean. Spre deosebire de campionatele din primăvara acestui an, la Campionatul Național de Viteză, toți sportivii Simared au urcat pe prima treaptă a podiumului. Și nu numai. Cineva din tribună a făcut o glumă, spunând că Baia Mare a monopolizat podiumul. Și nu a greșit cu mult.” ne spune antrenorul Costel Basa.

🥇Proba de kaiac 2 J ÎI 1000m a fost câștigate de băimărenii Roland Kupas și Bogdan Pinzaru într-o manieră categorică, detronând pe constănțenii de la Farul Constanța, Tentea + Bucur, care domină de aproximativ 3 ani această probă.

🥇One Rafael și Deac Temle Tudor au câștigat la mare luptă proba de K2 200m cadeți. One Rafael și Pop Luca au câștigat proba de K2 500m cu multe emoții.

🥇Roland Kupas, care este și component al lotului național de juniori a mai urcat de două ori pe podium, dar pe treaptă a două în probele de K1 1000m J ÎI și K1 500m J ÎI.

🥇O medalie de bronz a mai cucerit și Bogdan Pinzaru în proba de K1 200m J II.

Felicitări tuturor!

________

De fiecare dată când ne vizitezi, contribui activ la dezvoltarea clubului și susții performanța.

Îți mulțumim pentru asta!

#sustinperformanta #clubsimared #simaredbaiamare #kaiakcanoe #maramures #baiamare #simared


                                                                                    Cristi SOMEȘAN

Câți dintre angajaţii români câştigă peste 1.000 de euro net pe lună


Unul din nouă angajaţi români, adică 540.000 de persoane, câştigă salarii de cel puţin 1.000 de euro net pe lună, arată datele Institutului Naţional de Statistică.

În urmă cu cinci ani, mai puţin de 100.000 de angajaţi câştigau echivalentul a 1.000 de euro pe lună.
O familie din România cu venituri lu­nare de 2.000 de euro net pe lună are un confort fi­nan­ciar care îi per­mite achi­zi­ţia unei case de 100.000 de euro (cu o rată de 400 de euro/ lună timp de 30 de ani), un Duster SL Avan­taj de 18.000 de euro (cu o ra­tă de 290 de euro/ lună pe 5 ani şi avans de 25%) şi o va­can­ţă în Grecia de două săptă­mâni (un cuplu plus un copil) cu un cost total de 2.000- 2.500 de euro. Cu toate acestea, suntem încă departe de formarea aşa-numitei „clase de mijloc“, spun experţii.

„Chiar dacă numărul salariaţilor mai bine plătiţi a crescut, nu cred că cei care câş­tigă peste 1.000 de euro net se în­ca­drează în „middle class“, pen­tru că tre­buie să jude­căm struc­tu­ra so­cială a so­cie­tăţii ro­mâneşti prin ra­portare la me­dia eu­ro­peană, nu ne putem izola când există liber­ta­tea circulaţiei forţei de mun­că. Din punctul meu de ve­de­re, aşa-zisa clasă de mijloc ar începe de la un ni­vel al veni­tu­rilor de 2.000 de euro în sus per mem­bru de familie“, a explicat profesorul Dumi­tru Miron de la Academia de Studii Economice.

„Dacă ne uităm la ultimii 30 de ani, progresul este incredibil de mic”

Cei mai mulţi dintre angajaţii cu salarii de peste 1.000 de euro net lucrează în administraţie publică (39% din totalul celor 540.000 de salariaţi), servicii IT (27%), bănci (12%) şi producţia de energie electrică şi termică (10%), potrivit Mediafax.

În mai 2017, doar în patru sectoare – ser­vicii IT, extracţia petrolului brut, fabricarea produselor de cocserie şi transporturi aeriene – angajaţii câştigau peste 1.000 de euro net pe lună, iar numărul cumulat al acestora era de 96.400 de persoane.

„Tabloul la nivel social trebuie privit în ansamblu. E bine că a crescut numărul celor privilegiaţi, care câştigă peste 1.000 de euro pe lună, dar dacă ne uităm la ultimii 30 de ani progresul este incredibil de mic“, a explicat Adrian Lupulescu, expert în management şi resurse umane.

Salariul mediu net pe economie a ajuns în luna mai a acestui an la valoarea de 3.492 de lei net (713 euro), în creştere cu 9,8% faţă de luna mai a anului trecut.

Preluare https://www.descopera.ro/dnews/19768065-cati-dintre-angajatii-romani-castiga-peste-1-000-de-euro-net-pe-luna



Andrei Marga: „Nefiind în stare de argumente, tot felul de nimeni mint și atacă”


 La nepricepere, ce are ca rezultat declinul tot mai multor domenii și îndatorarea fără precedent a României, se adaugă erorile decidenților ei actuali. Bunăoară, acum, din faptul că s-au administrat deja în copilăria multor generații anumite vaccinuri (antipoliomelitic, antirujeolă, antigripale etc.), cu rezultate certe, unii deduc că vaccinurile anticovid-19 aflate în circulație, testate, prin forța lucrurilor, prea scurt, ar putea fi tot obligatorii. Iar de aici poate începe o altă improvizație cu riscuri.

Prototipică printre erori este abordarea religiei. Aproape că nu găsești intervenție a decidenților neteologi care să nu confunde religia cu idolatria și miturile. Or, religia la propriu, se știe bine, presupune revelație, legământ între Dumnezeu și om și mântuire și nu este decât acolo unde găsim acestea.

Un alt exemplu la îndemână acum este tevatura prin care „liberalii” vor să-și elimine „liderul”, declarând că ar fi „epuizat”. Prăbușirea în stupiditate este atât de mare încât nici nu se examinează vreo idee a „epuizatului”, cum se face oriunde când este vorba de un rol public, ci se atacă persoana. Cum s-a văzut, un june așa-zis „liberal” filmează pe ascuns insul, într-un moment în care acesta abia s-a așezat pe scaun într-o sală și sugerează, primitiv, că acela nu are adepți. „Nu-mi mai satisface interesul personal, deci este epuizat” este deducția „liberalilor” de conjunctură, după modelarea perenă a lui Caragiale: democrație să fie, dar înșfăcați-l!

Se fac confuzii începând cu vârful și se așteaptă ca populația să le înghită. De pildă, poate cea mai costisitoare dintre ele, integrarea europeană, de care unele țări au știut să beneficieze substanțial, este înțeleasă de decidenți ai României actuale ca devalizare a resurselor. Incompetenți, ei nu pricep nevoile țării și nici nu știu să le promoveze. Sau, un alt exemplu, deunăzi „președintele” pretindea că ar fi obținut „legitimarea democratică” a încropelii sale pe educație, după ce confunda legitimarea cu o plebiscitare ieftină printre inși manipulabili.

Este fapt istoric acela că, în România de azi, politica s-a alterat în plus odată cu îmbrățișarea formulei lui Carl Schmitt, a „politicii drept distincție amic-inamic”, care a otrăvit Germania anilor treizeci și i-a prefațat catastrofa din 1945. Și în România ultimilor ani politica s-a convertit în atacarea de persoane, în loc să ia în seamă ce spun diferiții cetățeni.
Este deja răspândită meteahna de a subestima ceea ce spun oamenii, invocând datele lor fizice, afinitățile lor politice, cariera, biografia sau orice. În ultimii ani, chiar stimulând neisprăviți să ofenseze cetățeni prin piețe și alte locuri publice! Ca și cum un cetățean nu ar avea voie să-și spună părerea oricând și nu ar putea avea dreptate, fie și încătușat, indiferent de ce spune „justiția” de la Carpați!

Nefiind în stare de argumente, tot felul de nimeni mint și atacă. Ei nu au habar de subiectele ce se discută și confundă libertatea cu discreditarea altora și probarea susținerilor cu bălăcărirea. Perceptibil, din civilizație nu au învățat ceva.
Această mentalitate păguboasă s-a extins în România ultimilor ani. Ea a ajuns până și în relațiile externe ale țării, în care contează nu faptele, nici cultura, ci administrarea de clișee.
Cum, din nefericire, obtuzitatea dă tonul, nu se înțelege că ceea ce a dus la formarea modernității, la apariția democrației și la succesul istoric al unor democrații a fost tocmai preocuparea de a gândi corect, a comunica și a decide la fel. Or, nu este posibil vreun progres fără așa ceva. Gândirea corectă este cheia dezvoltării, iar erorile pregătesc prăbușiri.

Neîntrecutul Urmuz a obținut efecte literare observând cât s-a lățit cugetarea dezordonată (poate descompusă!?). Îmi vine în minte proza sa Puțină metafizică și astronomie, cu reflecția de neuitat asupra mișcării corpurilor cerești: „Că admițând că ele se învârtesc numai după propriul lor gust, apoi e greu de presupus că fac aceasta în mod cu totul dezinteresat, fără nici o intenție cât de mică de procopseală pe setea mulțimilor și a distanțelor mari, fără rost și necesitate. Parcă ar fi chiar puțin comic să te învârtești în veci de veci gratuit și numai pentru a te vedea alții…”.
Sesizând actualitatea unor personaje ale literaturii clasice, Marta Petreu a avut inspirația de a cerceta utilizarea literară a sofismelor (Jocurile manierismului logic, EDP, București, 1995). Impresionat de extinderea acestora în viața publică, le-am inventariat din punctul de vedere al unei logici aduse la zi (vezi Argumentarea, Editura Academiei Române, București, 2010, ediția a patra), iar împreună cu studenți, în seminarii și lucrări, am examinat erori (sofisme) din decizii ale zilelor noastre.

Din nefericire, erorile pe care le știm fiecare din învățarea logicii nu au rămas în manuale. Ele s-au înmulțit în lumea din jur. Iată doar câteva ilustrări.
Se știe că deja Aristotel, în mereu actualul său Organon, a vorbit de „ignorarea tezei (ignoratio elenchi)”, înţelegând prin aceasta eroarea de a nu discuta, într-o argumentare, ceea ce susține cineva, „teza sa”, cum se spune, ci de a o înlocui cu altceva – altceva ce poate fi important, dar în altă relație. Altfel spus, nu se dovedește sau infirmă ceea ce este pus în discuție, subiectul, ci se trimite la altceva. Acestei erori Caragiale i-a conferit consacrare literară, dar realitatea de azi l-a întrecut cu mult.

Bunăoară, se folosește în exces „sofismul autorității (argumentum ad verecundiam)” ce constă în invocarea unei autorităţi spre a întemeia sau respinge o teză. La noi circulă, de exemplu, sofismul „deoarece justiția l-a condamnat, cu siguranță este vinovat”, după ce s-a cultivat aberația, neîmbrățișată, totuși, în vreo altă țară, potrivit căreia „să nu ne atingem de hotărârile justiției”. Cât se poate conta pe aceste hotărâri ne dăm seama din faptul că nicio țară nu-și lasă cetățenii la mâna „justiției” carpatice – dacă poate, îi extrage, cum s-a văzut de atâtea ori. Iar după ce , în 2009-2016, șefii judecătorilor, procurorilor și serviciilor secrete au încheiat acorduri de „cooperare”, nici astăzi abrogate prin forța unei legi, este clar despre ce fel de „justiție” poate fi vorba. Cu excepții de rigoare, firește! Cum se observă în nenumărate spețe, „justiției” carpatice i-au și rămas străine apelurile marilor judecători de pe continent la „etica îndoielii” și „neliniștea etică”!

Privind lucrurile în profunzime, devine tot mai limpede că este nevoie de reangajarea construcției instituționale în România. Căci, place sau nu, ca urmare a amatorismului decidenților și, desigur, a statului securist la care se recurge copios (ca să citez analiza unui contemporanist european remarcabil!), eșecul este realitate. Generoasa deschidere din decembrie 1989 și năzuințele de atunci nu au fost suficiente. S-a eșuat în privatizare – cei mai buni economiști ne spun că nu se atinge producția agregată a mediocrului an 1988!. De un deceniu se distruge asiduu bruma de democrație agonisită între timp. În țară s-au instalat confuzia de valori cea mai mare din istoria ei modernă. Corupția este și ea mai extinsă ca oricând. Politica externă a dispărut. Aproape zi de zi se confirmă eșecul din justiție.

Desigur, există o „autoritate” a specialistului într-un domeniu de preocupări, inclusiv în justiție. Dar această autoritate, ce nu poate fi tăgăduită, nu constituie probă decisivă în favoarea vreunei susțineri. Pe deasupra, o hotărâre a justiției contează, dar numai împreună cu calea pe care s-a obținut.

„Sofismul autorității (argumentum ad verecundiam)”, ce se naște luând opinia unei autorități ca argument decisiv (vezi E. W. Schiper, E. Schub, A First Course in Modern Logic, Routledge and Kegan Paul, London, 1960), are multiple forme. Este vorba de „autoritatea cuprinzătoare” („deoarece specialistul a spus astfel”), „autoritatea dogmatică” („aşa s-a stabilit”), autoritatea rău plasată (a suprasolicita, de pildă, opinia unor simpli politruci în economie sau drept sau educație sau sănătate), „autoritatea deformată” (a schimba semnificaţia afirmaţiei cuiva rupând-o din context), „autoritatea venerabilă” (a-i invoca pe cei din trecut ca autorităţi), „autoritatea fixă” (a postula o autoritate şi a refuza orice deviază de la opiniile ei.). Se practică şi o „eroare conversă a autorităţii”, folosită cu apetit azi, de o nouă generație de diletanți agresivi, ce constă în a tăgădui merite celor din trecut pe motivul că aparţin trecutului.

Desigur, opinia unui expert trebuie să conteze. Dar este nevoie să se distingă între „apelul la autoritatea expertului ca probă decisivă”, care este sofistic, şi folosirea „mărturiei expertului” (Douglas Walton, A Pragmatic Theory of Fallacy, University of Alabama Press, Tuscaloosa, 1995, p.73), care poate fi probă.
Deosebit de frecvent este „sofismul ad hominem”. Eroarea constă în invocarea datelor personale ale celui ce susţine o teză ca probe în favoarea sau împotriva susținerilor acestuia. Acest sofism se bifurcă în „argumentum ad hominem abuziv” (a explica, de pildă, ideile unei persoane prin moralitatea sa, nefericirile, accidentele biografiei sale) și „argumentum ad hominem circumstanţial” (a sugera că oponentul satisface un interes personal susţinând o anumită teză, sau a întemeia o teză invocând că oponentul practică de fapt contrarul a ceea ce susţine). În orie situație, însă, la „sofismul ad hominem” recurg mințile slabe, care, neavând probe în subiectul discuției, se refugiază în perorații despre autori.

Nu lipsește din panoplia erorilor frecvente „sofismul ignoranței (argumentum ad ignorantiam”). Eroarea constă aici în a lua ca argument în favoarea unei teze imposibilitatea de a dovedi contradictoria ei: „este aşa, căci nu se poate dovedi că nu este aşa”. Oportunismul civic și politic stă pe deducția „așa mi-e mai bine, căci nu știu dacă ce ar veni ar fi convenabil”. Deciziile „telepatice” din „justiția” indigenă stau și ele pe sofismul „inculpatul este vinovat, căci nu poate dovedi că este nevinovat”.

A socoti asentimentul unei mulţimi de inși la o teză ca probă a adevărului ei – „este aşa, fiindcă toţi cred astfel” – este eroarea „argumentum ad populum”. Ea poate lua și forma „deoarece cei mai mulţi consideră astfel, este aşa”. Ca exemplu, fiind abordată nu factual și coerent, ci cu sofisme de acest fel, corupția din România nu a contenit să crească în fapt (destul să observi nepotismul din instituții, care este azi ca în nici o altă țară!), iar „lupta contra corupției” a și eșuat, fiind, cum spun vecinii, „de vitrină”. O altă formă este „eroarea practicii comune”: „este aşa, căci ceilalţi consideră, de asemenea, că este aşa” (Tracy Bowell, Gary Kemp, Critical Thinking,: a Concise Guide, Routledge, New York, London, 1999, p.119-120). Reticența la inițiative de schimbare în societatea noastră se reazemă în fond pe acest sofism, fiind prea rar curajul personal de a spune lucrurilor pe nume.

Azi, sunt destui cei care cred greșit că, invocând Inchiziția sau exaltarea credinței în dauna investigației, discuția despre religie se sfârșește. „Sofismul consecințelor (argumentum ad consequentiam)”, care este îmbrățișat în acest caz, este eroarea ce constă în a invoca consecinţele spre a convinge de adevărul sau falsitatea unei teze. Eroarea provine aici din împrejurarea că „premisele au de a face doar cu consecinţele ce ar rezulta din acceptarea concluziei, şi nu cu adevărul acesteia” (Nicholas Rescher, Introduction to Logic, St’Martins Press, New York, 1984, p.82). Adevărul nu se lasă dizolvat în consecințe, ci rămâne valoare autonomă.

„Sofismul bățului (argumentum ad baculum)” implică „apel la forţă, la teamă sau la ameninţare pentru a produce acceptarea unei concluzii.”(Douglas Walton, op. cit., p. 40). Ca ilustrare, este fapt că mulți întreprinzători se tem în România actuală să reacționeze la inepții oficiale, căci se tem că li se trimit pe cap DNA-ul sau alte instituții, cu sancțiuni. Sau, ca alt exemplu, prin țară umblă acum după sprijin candidați de trei parale la funcții cheie în partide și societate, care stârnesc de fapt teamă prin răfuielile la care ar putea recurge.

O variantă a „argumentării cu arătarea bățului” este „sofismul pantei alunecoase (slippery slope fallacy)”, ce constă în invocarea de consecinţe periculoase ale acceptării unei teze, lăsând în afara discuţiei probele. „Corectitudinea politică” stă de obicei pe acest sofism – „abaterea de la politicile existente, fie ele și dezastruoase, este un risc”.
Eroarea ce constă în a evoca consecinţele greu de suportat ale unei teze, în favoarea acceptării sau respingerii ei, sau „sofismul compasiunii (argumentum ad misericordiam)”, este și ea frecventată. Prin acest sofism se încearcă exercitarea de fapt a unei presiuni de natură sentimentală pentru acceptarea unei decizii: „dacă nu cumperi arme, nu te poți apăra” – ca și cum nu ar fi posibile și arme din producție proprie, iar apărarea s-ar reduce la arme.

Eroarea considerării „absenţei obiecţiilor” la o teză drept argument (argumentum ex silentio) în favoarea adevărului tezei este mai răspândită decât se crede. „Ne aflăm pe un cursul celei mai mari creșteri economice din UE, căci nimeni nu a obiectat” este un astfel de sofism. „Alegeri” cu majorități de carton – un „președinte” cu în jur de 30% din electorat și „guvernul său”, cu în jur de 15% – permit alte exemple. „Nefiind obiecții la legitimitate, ea este asigurată” este deducția tipică ce se face astăzi, firește eronată.
Nu lipsește „eroarea obiecţiilor”. Ea se produce atunci când din existenţa de obiecţii la o teză se deduce că teza nu este adevărată. Cugetarea „teza că primul ministru nu este de fapt competent nu este adevărată, căci mulţi îl laudă” reprezintă asemenea sofism.

Englezii au delimitat „sofismul om de paie (straw man fallacy)” ce se produce atunci când participantul la o argumentare deformează opinia oponentului său şi atacă de fapt deformarea (Douglas Walton, op.cit, p. 56). Și la noi, discuția, fie și critică, a unor autori despre starea Uniunii Europene este desfigurată de ageamii, care îi portretizează pe cei dintâi drept „eurosceptici”. Ageamiul nu se confruntă cu teza oponentului, ci o deformează, căci nu o poate disloca altfel. La fel face și cel care socotește orice critică a situației din societatea dată drept semn de pesimism istoric.
Fiecare persoană câtuși de puțin reflexivă poate adăuga, pe baza propriilor observații, exemple de sofisme din viața publică a României actuale. Ele sunt peste măsură de răspândite. Și de costisitoare!

Important din capul locului este să ne dăm seama că există forme ale argumentării ce despart ceea ce este logic corect de ceea ce este eronat. Aceste forme sunt ale culturii universale și se aplică în viața de fiecare zi. Sau nu se aplică!
Nu poți fi nici modern, nici european, nici democrat fără a fi capabil să aplici cultura universală a gândirii corecte. Autoflatările, pe care le practică minți slabe, nu ajung nicidecum.
Gândirea corectă are răsfrângeri în orice întreprind oamenii. Nu se poate rezolva durabil nimic – dovadă neputințele și sărăcia performanțelor din România actuală – încălcând regulile gândirii corecte. Din capul locului, nu se poate democrație cu erori logice – democrația și recursul la sofisme se exclud.

(Din volumul Andrei Marga, Viitorul democrației, în curs de publicare)

Autor: Andrei Marga

Sursa: corectnews.com