Comediantul care încearcă un dificil număr de magie

 

Funcționează! Diversiunea lui Nicușor Dan funcționează. Ca un adevărat iluzionist, președintele ne manipulează de ceva vreme. Nu i-a fost greu și nu i-a trebuit mult timp ca să-și creeze imaginea unui comic vestit al scenei politice.

Un bichon european, dus în lesă de Macron pe la marile curți europene, speriat în prezența terierului Zelenski și de-a dreptul amorezat de cea alintată „oaia”. A ignorat cu o aparentă nesimțire râsetele și fluierăturile la scenă deschisă din țară, dar amânarea ștampilării certificatului său de naștere ca președinte de către „marele licurici” aproape că l-a dărâmat.

Degradarea de la președinte de țară la gradul de prim-ministru nu l-a supărat, putea fi o glumă până la urmă, ca și gâlceava dintre Trump și Ursula, dintre „părinte 1” și „părinte 2”, care l-a dezorientat total.

Olimpic la matematică, știa că submulțimea „proeuropean” este inclusă în mulțimea „prooccidental” și, curajos, a îndrăznit o ușoară schimbare de paradigmă. Oare Trump va observa? Reconceptualizarea lui „proeuropean” prin lărgirea spectrului geopolitic la „prooccidental”, schimbare pe care o îngâna de câte ori avea ocazia, nu era suficientă. „Prooccidental” înseamnă și o eliberare ideologică de „făcătura” numită coaliție.

De la înălțimea etajului 2 sau poate 3 de la Cotroceni, doar liftierul știe, auzea cum păsărelele „proeuropene” ciripeau de zor pe portativul cu note impuse de la Bruxelles, dar el, manipulator, trebuia să convingă, să dea o lovitură mai dură, să scuipe ușor, printre dinți, acolo unde pupase până la băloșenie.

De ziua ei, a criticat-o pe tanti Europa așa cum numai „suveraniștii” o mai fac, în speranța că va întoarce cu fața spre el o parte dintre simpatizanții acestora. A funcționat, elogiile dâmbovițene nu au întârziat. De la „primul președinte care sare la gâtul Uniunii Europene” la „bravos, Nicule, bine ai venit acasă”, exclamațiile euforice au produs un fum de scenă cu un ușor miros flatulent.

Nicușor nu mai este „proeuropean”,  el nu face afaceri cu nemții de la „Rheinmetall” și nici măcar cu francezii aflați în căutarea apelor și barajelor românești. Nu, președintele este de-a dreptul „MAGA”. Oare ce l-a determinat să emigreze geopolitic? Să fie raportul interimar al Comisiei Judiciare a Camerei Reprezentanților, să fie vreo instrucțiune din valiza diplomatică a noului ambasador american la București?

Nicușor Dan dă din mâini ca un adevărat prestidigitator și păcălește spectatorii care, în așteptarea normalității, ar crede și un iepure că este soldatul de la Marathon care vine să ne anunțe că „am înfrânt”.

Minte, pentru că minciuna sau, mai degrabă, îmbârligăciunea îi stă în fire. Studiile sale, neclarificate, chiar dubioase, stau mărturie, alături de minciunile electorale, de TVA-ul care nu crește, de sponsorii campaniei băgați sub preș.

Nicușor vrea să-l vedem ca pe un om în căutarea normalității, gata să își trădeze admiratorii „proeuropeni” în blugi și pe trotinete, un dansator care, din doi pași, sare dintr-o barcă în alta, știind că aceeași mișcare îl poate readuce de unde a plecat.

Președintele, din când în când, își dă ochii peste cap, trasează cu mânuțele coordonate și ne spune că este mediator. Unul care exclude din capul locului ca dreapta conservatoare să stea la masa cu proeuropenii.

Un mediator care încearcă să lipească doar tabăra autointitulată „proeuropeană”, ignorând exact segmentul politic pe care încearcă simultan să îl seducă prin noul discurs „prooccidental”.

Nicușor Dan este azi „cap de afiș”, preocupat doar de propria imagine. Dacă ar fi ceea ce vrea ca noi să credem despre el, un „prooccidental”, ar lăsa-o mai moale cu Ucraina, așa cum fac și alți „prooccidentali”, ar înlocui în acronimul MAGA America cu România, ar avertiza partidele din poziția de mediator că reformele ar trebui făcute pentru oameni, nu oamenii sacrificați în numele reformelor.

Metamorfoza lui Nicușor este interesantă nu pentru că ar convinge, ci pentru că încearcă să-i împace simultan pe toți spectatorii. Iar acesta este, de regulă, cel mai dificil număr de magie.

(Viorel Ioniță, cotidianulhd)

Pentru cei infatuați, pentru plictisiți, pentru cei superiori, pentru toți intelectualii Romaniei ....de citit

 

Eliade plecase la Paris. Cioran plecase la Paris. Ionescu plecase la Paris. Toți trei deveniseră nume mari în cultura occidentală. Constantin Noica rămăsese în România. Nu din incapacitate — îi avusese ca profesori pe Nae Ionescu și Ion Barbu, vorbea francesa, germana, greaca veche și latina, fusese la Paris cu bursă, scrisese o operă filosofică pe care orice universitate occidentală ar fi primit-o cu brațele deschise. A rămas pentru că era convins că locul lui era acasă, că România are nevoie de el, că cultura română nu poate fi construită de la distanță. A plătit pentru asta cu 10 ani de domiciliu obligatoriu și 6 ani de închisoare. Și atunci, la 66 de ani, s-a mutat într-o cămăruță de 8 metri pătrați la 1.400 de metri altitudine într-o stațiune montană și a creat cea mai remarcabilă școală filosofică din Europa comunistă.

Constantin Noica s-a născut pe 12 iulie 1909 în Vitănești, Teleorman, fiu de aromâni. A crescut la București, a urmat Liceul Spiru Haret unde l-a avut ca profesor de matematică pe poetul Ion Barbu — nimeni nu știe ce e matematica fără să fi auzit de Ion Barbu, și nimeni nu știe ce e poesia fără să fi auzit de matematică. A intrat la Filosofie și Litere, a urcat cursurile Facultății de Matematică un an, a frecventat societatea culturală Criterion unde i-a întâlnit pe Eliade, Cioran, Ionescu, Vulcănescu. A obținut doctoratul în 1940, a publicat deja mai multe volume. Cărțile lui dispăreau din librării de îndată ce apăreau.

Când ceilalți au plecat în Occident — Eliade în 1940, Cioran în 1937, Ionescu în 1938 — Noica a rămas. A stat în casa din pădurea Andronache lângă București, unde organiza lecturi și audiții muzicale, gândindu-se la proiectele culturale pe care voia să le construiască. Comuniștii i-au pus capăt acestei vieți în 1949: domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel, pe care nu-l putea părăsi fără aprobare. Zece ani de provincie forțată. A ales să vadă în asta o oportunitate — a citit, a gândit, și-a creat un cerc de prieteni printre care Alexandru Paleologu ascuns sub un nume fals.

În 1958, Securitatea a construit dosarul „Noica-Pillat" — unul dintre cele mai aberante procese din istoria represiunii comuniste. Acuzația: Noica organizase seminarii private în care discutase operele lui Goethe, Hegel, Cioran și Eliade. Trimisese în Franța o interpretare la „Fenomenologia Spiritului" a lui Hegel. Ascultase posturi de radio străine. 23 de intelectuali au fost arestați și condamnați. Noica — 25 de ani de muncă silnică, 10 ani de degradare civică, confiscarea averii. Prietenii lui din lot — Steinhardt, Paleologu, Pillat, alții — au primit pedepse similare.

La Jilava, în celula umedă, Noica a continuat să filosofeze. Un martor povestea că singura lui nemulțumire era că nu putea nota. Eliberat în 1964 prin amnistia generală, s-a angajat la Centrul de Logică al Academiei Române. Cărțile au reînceput să apară — și dispăreau imediat, vândute pe sub mână. „Fenomenologia spiritului de GWF Hegel istorisită de Constantin Noica" în 1962. „Rostirea filosofică românească" în 1970. „Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii românești" în 1975. Cărți care circulau din mână în mână ca niște obiecte de contrabandă spirituală.

În 1975, la 66 de ani, Noica a luat o hotărâre care a uimit pe toată lumea: s-a retras la Păltiniș, o stațiune montană la 1.400 de metri altitudine lângă Sibiu, și a închiriat o cămăruță de 8 metri pătrați într-o cabană. A mutat acolo biblioteca lui. Și a așteptat. Câțiva tineri au venit — Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Sorin Vieru, Alexandru Surdu. Veneau cu trenul din București la Sibiu, urcau cu autobuzul sau pe jos, băteau la ușa cămăruței. Înăuntru — lemnul în sobă, cărți de la podea la tavan, și un bătrân care voia să discute Platon.

Condițiile de admitere la seminarul lui Noica nu erau negociabile: franceza, engleza și germana — cel puțin pasiv. Greaca veche și latina — elementar. Și o listă de 100 de cărți obligatorii pe care trebuia să le fi citit înainte să poți purta o discuție serioasă. Nu era un cerc de amatori. Era o academie informală în mijlocul unui regim care ucidea gândirea.

Gabriel Liiceanu a consemnat acele întâlniri în „Jurnalul de la Păltiniș" — publicat în 1983, în plină epocă Ceaușescu. A explodat în cultura română ca o bombă. H.R. Patapievici povestea cum citise cartea în cercul lui de prieteni studenți: „Marxismul a murit! Noica l-a înlocuit cu Școala ateniană." Securitatea — care urmărea tot — a decis să tolereze Păltinișul. Motivele nu sunt clar cunoscute. Poate Ceaușescu, în faza lui de nationalism cultural, vedea în Noica un filosof al identității românești și nu un dușman. Poate că dosarul lui era deja prea gros și nu voiau să-l mai aresteze. Poate că nu înțeleseseră ce se petrece acolo.

Ce se petrecea era simplu: într-o cămăruță de 8 metri pătrați, la munte, un filosof de 70 de ani preda în secret Platon și Hegel unor tineri care aveau să devină după 1989 cei mai importanți oameni de cultură ai României. Gabriel Liiceanu — editorul care a fondat Humanitas. Andrei Pleșu — ministru al Culturii și al Afacerilor Externe. H.R. Patapievici — directorul Institutului Cultural Român. Noica îi formase pe toți.

La Rohia, în 1976, l-a dus pe Nicolae Steinhardt — „Ți-am găsit locul potrivit." A murit pe 4 decembrie 1987, la Păltiniș, la 78 de ani. Nu a apucat Revoluția cu câteva luni. A fost ales post-mortem membru al Academiei Române în 1990. În 2006, a fost votat de public pe locul 19 în topul celor mai mari 100 de români din toate timpurile.

Morala: Constantin Noica a ales să rămână în România când toți prietenii lui plecaseră. A plătit cu 16 ani de restricții și închisoare. La 66 de ani, dintr-o cămăruță de 8 metri pătrați la munte, a creat o școală filosofică fără pereche în Europa comunistă. Securitatea îl urmărea. El discuta Platon. Câteodată cea mai eficientă formă de rezistență este să faci ceea ce ești — complet, fără scuze, fără compromis — și să lași lumea să se descurce cu asta.

Sursa: Radio Romania Actualitati

7.469 de afișări - MOARA lui GELU - 13.05.2026

 

Crestinismul rastoarna antichitatea (Recenzie II)

 

Mai 14, 2026

CRESTINISMUL RASTOARNA ANTICHITATEA (Recenzie II)

Va punem astazi la dispozitie a doua parte a recenziei cartii lui Matthew DC Larsen si Mark Letteney Ancient Mediterranean Incarceration / Sistemul penitenciar din Mediterana antica (California University Press). [In linkul acesta gasiti un capitol al cartii disponibil online: https://www.researchgate.net/publication/394612799_Ancient_Mediterranean_Prison_Societies]

Interventiile crestinilor pe linga autoritati

Crestinii erau cunoscuti si pentru faptul ca compuneau si trimiteau petitii si scrisori catre autoritati in care solicitau clementa sau reducerea pedepsei pentru cei intemnitati, fie ca erau crestini fie ca nu. Iata ce scriu autorii despre crestinii Secolului II: “By the second century, Christians were known to a broader public not only for providing for their own incarcerated coreligionists, but as an association of people particularly invested in caring for all prisoners in need of help / In preajma Secolului II crestinii deja devenisera cunoscuti unui segment larg al populatiei care se ingrija nu doar de cei care le impartasau credinta, dar si ca o comunitate care se profila in ajutorarea intemnitatilor care aveau nevoie de ajutor”.

Caritatea crestina a atras atentia scriitorilor pagini ai acelor zile care, intimidate de influenta crescinda a crestinilor, cautau sa-i portretizeze ca fiind naivi. In acest sens a supravietuit un text a lui Lucian din Samosata de la sfirsitul Secolului II in care mentioneaza ca crestinii au mituit gardienii unei inchisori in care era inchis un lider al comunitatii lor. Astfel au dobindit acces direct la cel intemnitat, caruia ii aduceau mincare si haine, si cu care cintau si se rugau impreuna. (Pagina 129-130)

Textele antice vorbesc des despre crestinii care vizitau inchisorile si centrele miniere unde erau tinuti crestinii dar si cei fara credinta. Ele mentioneaza ca ei isi riscau viata si propria libertate deoarece pe alocuri autoritatile carcerale nu permiteau vizitarea intemnitatilor. (Pagina 130)

Crestinii intervin in tribunalele antice

Crestinii erau implicati si in ajutorarea celor intemnitati si a familiilor lor sa-si gaseasca avocati care sa ii apere. (Pagina 130) Uneori, solicitau eliberarea intemnitatilor pe motive umanitare (sanitate, virsta, sarcina). Luau in grija loc copii nascuti in inchisori. Scriau si duceau scrisori din partea familiei pentru cei intemnitati si din partea celor intemnitati pentru familiile lor.

Fara indoiala, crestinismul a avut un efect pozitiv asupra sistemul penitenciar din antichitate. L-a umanizat. Scrieri antice (Celsus) mentioneaza ca medicii antichitatii faceau vivisectie pe intemnitati, o practica condamnata de crestini care promovau notiunea demnitatii trupului fiintei umane. (Paginile 132-133) Paginii acelor vremuri acceptau vivisectia in numele “progresului stiintific”. (Pagina 133) Argumente similar se fac si in zilele noastre. Bioetica, deci, putem spune, isi are originea in opozitia crestinilor din primele veacuri pentru folosirea trupului uman pentru scopuri ne-etice.

Notabil deasemenea este ca, odata ajunsi majoritari in Imperiul Romani, crestinii au fost instruiti de unii imparati sa viziteze intemnitatii in fiecare duminica. Decretul cu pricina ii apartine lui Honorius. (Pagina 134)

Crestinii ajutau pe cei care nu stiau sa scrie, cu scrisori catre autoritati pentru eliberarea membrilor lor de familie. Iata o practica  care pe vremea comunismului (in special a lui Stalin) ar fi insemnat intemnitarea.

Conditiile inumane din temnite

Conditiile de viata in temnite erau deplorabile. Temnitele erau tenebroase, lipsite de lumina, aerul circula greu ori de fel, mirosul era insuportabil. Hrana era putina. Intemnitatii se imbolnaveau si mureau in temnita daca erau tinuti multi ani in astfel de conditii. Intr-un fel, condamnarea la inchisoare era condamnare la moarte. Unii mureau acoperiti de murdarie si tarina.

Crestinii au reactionat la astfel de conditii inumane, scriind autoritatilor ca intemnitatii erau tratati cu aceasi lipsa de respect si demnitate cum erau tratati crestinii. O astfel de scrisoare a supravietuit pina in ziua de astazi si se crede ca a fost scrisa intre toamna lui 257 si 258. Alte texte mentioneaza grija fata de intemnitati pe care ii spalau si le taiau parul.

Importante pentru crestini sunt si imaginile care au supravietuit in frescele acelor zile privind inteminitatii. Unele dintre cele care au supravietuit il arata pe Apostolul Petru scotind apa dintr-o stinca in inchisoarea Tullian in Roma. (Pagina 141) Miraculos scoasa din stinca (asemenea lui Moise la Horeb), apa era folosita, conform inscriptiilor, de Petru pentru botezarea strajerilor inchisorii. Alte fresce, din Nordul Africii, portretizeaza crestini intemnitati si dusi inlantuiti de soldati la arene unde erau dati prada animalelor salbatice (damnatio ad bestias).

Intemnitarea Apostolilor

Probabil, speculeaza autorii, unul din motivele care i-au facut pe crestinii primari interesati in evanghelizarea sistemului penitenciar a fost inchisoarea Tullian din Roma unde, conform traditiei, au fost detinuti apostolii Pavel si Petru. Inchisoarea a fost pastrata ca vestigiu crestin si poate fi vizitata chiar si azi in inima Romei. Deasupra ei a fost construita o bazilica in onoarea si memoria celor doi apostoli.

Inchisoarea Tullian e descrisa ca fiind „a dark, wet, and cold underground chamber ... with little light or air, and only the most rudimentary latrines / o camera subterana intunecoasa, umeda si rece ... cu putina lumina sau aer si latrine din cele mai rudimentare.” Adauga autorii: „the stench and microbial mechanisms of disease were unknown but a sentence could easily become a death sentence ... mirosul ingrozitor si mechanismele microbiale, chiar daca necunoscute atunci, erau o pedeapsa cu moartea chiar daca intemnitatii nu erau condamanti la moarte”.

Fragmente literare mentioneaza ca imparatii crestini au instituit obiceiul gratierii unor intemnitati in preajma Pastelor, in special a celor care nu savirsisera infractiuni serioase. (Page 148) Altii au decretat ca, in preajma zilelor festive, intemnitatii sa nu mai fie scosi din inchisoare si transformati in spectacol avind in vedere infatisarea lor hidoasa, lipsiti de imbracaminte, nespalati, pe jumatate goi, cu parul ravasit si aratind asemenea unor animale. Acest mod de distratie a publicului a incetat. (Pagina 148)

Crestinii au infiintat organizatii caritabile ad hoc pentru sprijinirea intemnitatilor in numele demnitatii si umanitatii lor. Scriu autorii: „Christians, perhaps because they often came from the lower strata most at risk, formed support societies for the imprisoned / Crestinii, probabil pentru ca proveneau din straturile de jos si de risc [de a fi intemnitati] ale societatii, au format grupuri de suport pentru intemnitati ...”

Activism crestin contemporan in inchisori

Practica aceasta a supravietuit pina in zilele noastre si s-a extins global. Chuck Colson a fondat o societate internationala de propovaduire a Evangheliei intemnitatilor care in timp s-a extins si in Romania. Avocat al Adminsitratiei Nixon in anii 70, Colson a fost intemnitat pentru conspiratie, si-a reformat moral viata in temnita, iar la eliberare a fondat aceasta miscare globala cu un impact extraordinar.

Iata inca un motiv pentru care trebuie sa fim mindri si multumitori ca suntem crestini. Crestinii de acum 2000 de ani au schimbat sistemul de incarcerare practicat cu multa cruzime de romani si greci. Au injectat in societatea civila notiunea reformarii morale a intemnitatilor prin vizitarea celor intemnitati, chiar daca nu erau inruditi ori cunoscuti. [Recenzie: https://www.newyorker.com/magazine/2025/12/15/ancient-mediterranean-incarceration-matthew-dc-larsen-and-mark-letteney-book-review]

ARTICOLUL 16 DIN DECLARATIA UNIVERSALA A DREPTURILOR OMULUI 

Articolul 16 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului afirma: "Cu incepere de la implinirea virstei legale, barbatul si femeia, fara nici o restrictie in ce priveste rasa, nationalitatea sau religia, au dreptul de a se casatori si de a intemeia o familie. ... Familia constituie elementul natural si fundamental al societatii si are dreptul la ocrotire din partea societatii si a statului". Familia romana isi cere drepturile. Aceste drepturi le pledam, le-am pledat din 2006 incoace, si vom continua sa le pledam. Sunt cele mai pretioase dintre drepturi dar si cele mai abuzate azi. Pretuiti-le!

LINK-URILE MATERIALELOR CITATE

Ne-ati atentionat privind dificultatile pe care le intimpinati sa deschideti link-urile materialelor si articolelor din care ne inspiram sa publicam materialele AFR. Motivul dificultatilor este sistemul de transmitere digitala pe care il folosim. Linkurile nu pot fi deschise pentru a preveni spamul. In consecinta, va recomandam sa copiati linkul sau titlul articolului si sa-l puneti in browser (copy + paste) si il veti putea deschide. Materialul de astazi este intitulat Matthew DC Larsen and Mark Letteney, Ancient Mediterranean Incarceration.

JOIN US ON FACEBOOK / URMARITI-NE SI PE FACEBOOK!

Publicam comentariile noastre de joi si pe Facebook. Va rugam sa ne urmariti si sa deveniti prietenii nostri pe Facebook: https://ro-ro.facebook.com/Alianta.Familiilor/

FACETI-NE CUNOSCUTI! 

Faceti-ne cunoscuti familiilor si prietenilor d-tra. Dati mai departe mesajele noastre si incurajati-i sa se aboneze. Va multumim. 

ANUNTURI

Cei care doriti sa faceti anunturi prin intermediul AFR privind evenimente legate de familie si valori va rugam sa ni le transmiteti la office@alianta-familiilor.ro. 

MATERIALE ADITIONALE

Puteti citi materiale informative aditionale aici: https://www.facebook.com/PeterCosteaEuroparlamentar

Alianta Familiilor din Romania

www.alianta-familiilor.ro

Când nu cunoști, mai bine taci!

 

Vicepremierul Oana Gheorghiu a făcut o declarație care, dincolo de prudența politică aparentă, ridică serioase semne de întrebare din punct de vedere juridic.

„Noi putem să sesizăm niște situații care din perspectiva noastră sunt de verificat. Am trimis Corpului de Control al premierului tot ce noi am identificat ca fiind probleme și am avut o colaborare foarte bună. Să sesizăm organele de anchetă avem nevoie de niște dovezi mai adânci. Urmează să facem și asta, să punem cap la cap și să avem o întâlnire cu cineva de la Parchet, ca să înțelegem mai mult cât de mult trebuie noi să avem niște informații, pentru că e adevărat, la momentul ăsta, nu avem niște informații atât de evidente încât să spun aici 100% s-a furat”, a declarat vicepremierul.

Afirmația este problematică deoarece sugerează o confuzie între rolul unei autorități administrative și rolul organelor judiciare. Guvernul nu trebuie să demonstreze înainte de sesizare că „100% s-a furat”. Este misiunea organelor de cercetare penală să stabilească dacă s-a comis sau nu o infracțiune, cine este responsabil și ce probe susțin acuzația.

Prima problemă majoră din declarația vicepremierului este ideea că autoritatea publică ar avea nevoie de „dovezi mai adânci” pentru a sesiza Parchetul. În dreptul penal, pragul pentru sesizare nu este certitudinea absolută. Nu este nevoie ca Guvernul să vină cu dosarul complet, cu vinovații identificați și cu prejudiciul deja demonstrat până la ultimul leu.

Dacă o instituție publică descoperă date concrete care indică posibilitatea comiterii unei infracțiuni, obligația ei este să sesizeze organele de urmărire penală. Procurorii sunt cei care administrează probele, audiază persoane, dispun expertize, cer documente și stabilesc dacă suspiciunile se confirmă.

Din acest punct de vedere, formularea Oanei Gheorghiu poate fi citită ca o inversare a logicii procedurii penale. Autoritatea administrativă pare să aștepte să ajungă aproape la concluzia că „s-a furat” înainte de a sesiza instituția care tocmai asta trebuie să verifice. Este o abordare riscantă și, în anumite condiții, chiar vulnerabilă juridic.

Cea mai gravă problemă ridicată de declarația vicepremierului este anunțul privind o întâlnire cu „cineva de la Parchet” pentru a înțelege „cât de mult” trebuie să aibă Guvernul ca informații înainte de sesizare.

Formularea este cel puțin neinspirată, pentru că parchetul nu este birou de consultanță pentru Guvern. Procurorii nu sunt acolo pentru a spune Executivului cum să își construiască sesizările, ce documente să mai caute sau cât de „tare” trebuie să fie dosarul înainte să fie trimis. Rolul procurorilor începe în cadrul legal al urmăririi penale, nu în discuții informale prin care o autoritate politică își calibrează pașii.

Într-un stat de drept, separația dintre Executiv și autoritatea judiciară nu este o formalitate. Ea trebuie păstrată nu doar în realitate, ci și ca aparență. Un procuror nu poate discuta informal cu reprezentanți ai Guvernului despre ce le mai trebuie pentru o sesizare penală. Într-un eventual dosar, persoanele vizate ar putea invoca faptul că Parchetul a fost implicat înainte de sesizare în pregătirea cazului. Chiar dacă acest argument nu ar duce automat la blocarea unei anchete, el ar alimenta acuzații de lipsă de imparțialitate și ar vulnerabiliza procedura.

Declarația Oanei Gheorghiu transmite, voluntar sau nu, ideea că Guvernul se află într-o fază de „pregătire” a unei sesizări penale, cu ajutorul unor clarificări ce ar urma să fie obținute de la Parchet. Abordarea este una total nefericită. Dacă există indicii de infracțiune, sesizarea trebuie făcută. Dacă nu există, atunci nu trebuie invocat Parchetul ca reper de consultanță preliminară.

Guvernul nu trebuie să stabilească vinovății, dar nici nu trebuie să amâne sesizarea până când își construiește propriul pseudo-dosar penal. Iar Parchetul nu trebuie atras într-o zonă ambiguă, în care pare că oferă consultanță unei autorități politice.

(Florin Pușcaș)

N-ar fi mai simplu să lase pe cineva care chiar se pricepe?!

Au început să vină cifrele de la INS. Și vin ca rudele neinvitate la nuntă. Multe, triste și imposibil de ignorat.

Crește: ▪︎ inflația, se apropie sprinten de 11% ▪︎ șomajul ▪︎ datoria publică.

Scade: ▪︎ puterea de cumpărare ▪︎ economia ▪︎ consumul ▪︎ producția industrială ▪︎ investițiile.

Adică exact ca în manualul de economie… dar ținut invers.

La noi, tot ce trebuie să urce cade și tot ce trebuie să cadă se ridică glorios spre cer. Singurul lucru stabil rămâne explicația oficială: „Greaua moștenire.”

Mesia economic al nației ar fi vrut el să facă, să dreagă, să salveze, dar l-au împiedicat: ▪︎ trecutul, ▪︎ sistemul, ▪︎ opoziția, ▪︎ planeta, ▪︎ probabil și gravitația.

Acum ni se spune că soluția supremă este guvernul minoritar. Adică omul n-a putut conduce cu majoritate, dar sigur va reuși fără ea.

Logică progresistă de nivel olimpic.

Între timp, tot mai mulți muritori de rând își permit sacrilegiul să întrebe: „N-ar fi mai simplu să lase pe cineva care chiar se pricepe?”

Dar nu.

În politica modernă, competența este privită ca fumatul în avion: ceva toxic și demodat. Mulți sperau că exemplul Marii Britanii ne va vaccina împotriva cultului salvatorului providențial.

Numai că și acolo, Keir Starmer-omul care a reușit performanța rară de a îngropa simultan și economia, și entuziasmul pentru laburiști, se ține de funcție cu o pasiune pe care britanicii o rezervau cândva doar coroanei.

Peste 100 de parlamentari îi cer demisia, membri ai guvernului pleacă unul câte unul, alegerile arată ca un recensământ după incendiu… dar liderul rezistă eroic.

Pentru că, desigur, progresistul modern nu pierde niciodată.

El doar conduce poporul spre o nouă etapă de suferință sustenabilă.

Adică spre junk, că mulți nu pricep ce este.

(Viorel Cataramă)

Din ciclul, „Hai să ne batem joc de scriitori”, aș zice!

 Hai să mai călcăm puțin în picioare cultura, că ne încurcă, ne irită, ne bâzâie pe la urechi și nu înțelegem nimic din zgomotul ăsta! Și să-i mai umilim pe creatori, să mai hărțuim niște oameni, unii ajunși la vârste venerabile după ce și-au dedicat toată viața cercetării, studiului, bibliotecii, lecturii, iluminării celor din preajma lor și... Doamne!... perpetuării unor valori ale acestui spațiu. Și-ale acestui NEAM, dacă mai mi-e îngăduit să spun asta și să folosesc firesc acest termen, că parcă n-am fi neamuri cu toții-n țara aceasta. Ci mai degrabă dușmani. Tocmai citesc prevederile OUG 89/2025 și ale Ordonanței ANAF nr. 59/2026 care prevede că, din 1 iunie 2026 toți colaboratorii care sunt plătiți în baza unui contract de drept autor (prestări servicii) au obligativitatea înscrierii în SPV și a obținerii unui certificat digital calificat pentru semnătura digitală. Deci plata se va efectua doar în baza „e-facturii” emise de fiecare titular de contract.

SPV-ul înseamnă Spațiul Privat Virtual, iar pentru cărturari, literați, erudiți, cercetători, semnatari ai unor studii și materiale în revistele literare, pentru autorii venerabili care nu au avut niciodată de-a face cu asemenea cerințe stupide, cu completarea unor formulare on-line, cu înregistrări și logări, hățișurile ghidurilor de accesare, complicate, cronofage sunt umilitoare și descurajante. Probabil se dorește ca oamenii aceștia să renunțe, să nu mai scrie, să se resemneze și astfel să nu mai fie plătiți pentru creație și cercetare. Va exista cu siguranță un blocaj în completarea acestei stufoase formularistici. Ce naiba de economie se face la buget cu asta? Câți bani se duc anual pe drepturile de autor plătite de revistele de literatură? Oare ce se poate cumpăra cu banii aceia? O mașină, o șenilă, o duzină de drone? Că la biblioteci nu mă pot gândi.

Vă spun eu: sumele primite ca drepturi de autor sunt jenante. Bani de țigări. Două-trei sute de lei pentru un material, care înseamnă documentare, acribie, lectură, muncă. Foarte multă muncă. Mă gândesc în schimb la cât de bine sunt plătite tot felul de conferințe din cadrul unor proiecte cu bani europeni pe diverse și banale teme, susținute în fața unui public neinteresat, adus cu japca în sală, care semnează o listă de prezență ca să dea la număr și care butonează telefonul în timp ce pe ecran se derulează slide-uri colorate. Și poate lectorul e obscur și n-are nicio tangență cu subiectul, iar contentul conferinței se ia de pe Internet, fără niciun fel de opreliște, fără o grilă de verificare, fără o raportare la o instanță profesională. Vorbim de sute de euro pentru câteva ore, pentru că așa prevăd ghidurile de finanțare, caietele de sarcini, anexele tematice ale cererilor de finanțare etc., etc. E doar o comparație...

Nu cred în coincidențe. Această prevedere vine la puțin timp după ce s-au ras sporurile de doctorat, după ce s-a mărit norma de predare pentru dascăli, după ce s-a tăiat din bursele studenților, după ce s-au umilit financiar veteranii de război și urmașii lor. E un fir roșu care se conturează, se vede, se ridică la suprafață, ca un munte de ură care se înalță din mare. Nu sunt coincidențe! Cultura și memoria sunt șicanate, atinse și minimalizate. Oamenii care scriu, care, prin creația lor construiesc acea armătură intelectuală a culturii noastre, sunt reduși la tăcere, sunt trecuți la „și altele” în timp ce, pe alte liste.... fondurile merg spre alte țări, spre alte interese, spre un necunoscut care ne cauzează, care ne sapă la rădăcină, care ne revoltă.

Sigur, cei care au de spus și de scris lucruri o vor face oricum, pentru că un om de cultură, un intelectual veritabil este un frumos-neliniștit care face și spune lucruri, care caută, care găsește și dă mai departe, pentru că nu poate altfel. Care, de cele mai multe ori, nu se raportează la bani. Doar că, într-o societate normală, cu o piramidă a valorilor așezată firesc, acești oameni care dau mult și cer puțin sunt puși pe treapta cuvenită. E o chestiune de salubritate socială și intelectuală. Atâta timp cât, la noi, valorile sunt șicanate și umilite, pentru că sunt tăcute, discrete, timide, în timp ce butoaiele goale dansează dezarticulat și colorat făcând zgomot în piața publică, să nu ne mirăm că ni se întâmplă lucruri. Să nu ne mirăm... Mă întreb până unde și până când tăcerea aceasta ne va fi iertată.

Dana GAGNIUC BUZURA

5.222 de afișări - MOARA lui GELU - 13.05.2026, ora 23,oo

 

Din ciclul „Din puțul gândirii lui VeDeMe”

SCOPUL PARTICIPANȚILOR, ÎN MAJORITATEA CAZURILOR, LA EVENIMENTELE LITERARE

La unele evenimente literare, numite cenacluri, pe lângă că am participat, în vreo douăzeci de rânduri, (referindu-mă la o anumită perioadă de timp, nu în general),  nu doar să ascult ce se prezintă: cărți, reviste, antologii sau lucrări literare în manuscris , ci am urmărit de-a fir de păr un anumit aspect după afirmația unui scriitor renumit pe plan national, citez: ”Un poet consacrat nu mai umblă pe la cenacluri”. Am încheiat citatul. Exact, are dreptate într-un fel. În altă ordine de idei am constatat că unii scriitori care se cred consacrați, (nu mă refer la președinții și vicepreședinții unor formațiuni culturale de felul menționat mai sus), totuși vin uneori la ședințele unui anumit cenaclu, nu pentru că-i interesează că cine mai vine, sau care ce prezintă, ci pentru că este programat să citească ceva din creația sa, sau să țină o alocuțiune despre cineva, fie despre un scriitor anume, sau despre creația acestuia, ori despre evenimente, locuri, fapte, aniversări, evident de la masa din față, ”tip” masa mirilor cu nănași cu tot. Pe un anumit scriitor de acest fel nu-l interesează că cine îl ascultă, cine îl înțelege ce vorbește, că nu pentru asta a venit la evenimentul cu pricina, ci pentru faptul că imediat după aceea apar pozele, articolele în diferite publicații că a luat cuvântul , ca invitat la masa din față, lângă invitați de seamă. Că doar așa se poate vedea printr-un anumit sistem de socializare că unde și lângă cine a stat acolo, adică din noianul de fotografii făcute doar de fală. În rest a apărut ”procedura” de ultim moment, când nu se anunță nimeni să prezinte ceva din creație proprie, pentru a se putea continua la rând unele ședințe de cenaclu, pot citi din creația lor toți doritorii. Păi, cine apucă să citească e ”citat” în cronica cenaclului, cine nu…Ioi, tulai Doamne, nu reușești să spui măcar două cuvinte la unele evenimente culturale de felul celor menționate mai sus, intri în ”rândul” nebăgaților în seamă.  Acest aspect este confirmat prin faptul că există un fel de ”intruși” care se ocupă de a cârcoti personal în acest sens, sau prin complici care le dau "raportul" despre cum a decurs o anumită ședință. Despre asemenea aspecte se ”bârfește” la colțuri de stradă sau chiar se trimit mesaje prin mail cum că X și Y au participat la un anumit cenaclu, însă nu i-a băgat nimeni în seamă. În fond ce putem deduce de aici, doar faptul că la cenacluri se face participarea strict pe bază de invitații și în aspectul să se afirme și cei mai puțin cunoscuți, sau anonimii, adică să li se dea și lor cuvântul, să recite ceva, sau să-și spună și ei părerea despre ceva/cineva. De fapt care dintre simplii cititori îi văd direct pe scriitori la asemenea întruniri? Nimeni, nici vorbă. Nu există simpli cititori care să vină la cenacluri, decât scriitori. În majoritatea cazurilor își citesc ei la ei din ce au scris. O, ba da sunt unii elevi adunați ”cu arcanul” de la diferite  unități de învățământ, sub percepția: ”Știmați elevi, mergem la evenimentul literar din data de ….?” Păi, care elev va spune că nu merge dacă îndemnul vine de la dirigintă sau mai ales de la profesoarul de limba și literatura română?  Să fie luat/luați în ochii răi…? În rest, probabil doar cei care din anumite constrângeri, colegi de breaslă, rudenii foarte apropiate vor participa la asemenea evenimente , iar de alți simpli cititori nici nu poate fi vorba. Când spun simpli cititori mă refer la cei care nu au scris cărți sau alte cele pe linie publicistică, nu la care cât este de sărac ori la funcții și poziții sociale.

       Cică atunci când se mai vehiculează că la o anumită "ședință" de cenaclu, undeva, cândva va fi un invitat special, un scriitor consacrat, un "cenaclist" de vază, păi, numit "de vază" nu neapărat pentru că frecventează mai des asemenea întruniri, ci pentru faptul că este dintr-o anumită breaslă de seamă și fiind considerat a fi din rândul personalităților în aspect literar. În acest sens sigur vor veni la evenimentul cu pricina și alți scriitori de prestigiu, chiar dacă unii dintre ei n-au fost de grămezi de ani, chiar de un deceniu pe la cenacluri. Evident doar să se bage în seamă pe lângă invitat, nu neapărat pentru altceva.  De fapt unii numiți cenacliști doar pe hârtii, vin numai cu invitație specială, adică spunând "păi, voi veni dacă sunt invitat/invitată". Altfel, credeți că ar fi avut gând să vină? Nici vorbă. Astfel se așază la masa din față. Ioi, dar când sunt mai mulți invitați, dintre care unii nu au loc la masa din față, ci se uită cu jind, apoi se așază mohorâți la altă masă. Ce să mai vorbim când s-a "îndătinat" procedura că cine nu ia cuvântul la asemenea întruniri este considerat un "nebăgat" în seamă. Apoi să vezi cârcoteli în lungul și în latul municipiului că pe X nu doar că nu l-a chemat la masa "prezidiului" dar n-a spus nici măcar două cuvinte și astfel trece în "categoria" nebăgaților în seamă. Astfel cei care au de gând să vină la asemenea evenimente se fac luntre și punte, întocmindu-și din timp ciorne, prospecte, articole de pe care să citească ceva, să nu fie trecuți pe lista "nebăgaților" în seamă. Ioi tulai Doamne, în acest sens, de la primul până la ultimul venit trebuie să spună ceva la evenimentul cu pricina, chiar se avântă unii ridicând mâinile să fie îngăduiți pentru a spune/ recita ceva, să fie trecuți în cronica cenaclului că au luat cuvântul, altfel trec din start că au fost la cenaclu doar ca "nebăgati" în seamă. Și totuși care n-a apucat să rostească ceva, mai are o ”portiță de scăpare” din ploaia cârcotelilor. Să-și facă fotografii cu cineva. Păi cu cine, dacă nu este fotografiat de cineva …că unii făcând poze așa doar pe sărite, strict la cei cu care sunt într-o anumită gașcă, mai există fotografia de grup, care dovedește că a participat la evenimentul cu pricina. Și totuși ce putem deduce prin toate cele spuse mai sus. Nu spune nimeni că nu avem dreptul la socializare prin diferite aspecte pașnice, însă trebuie să avem în vedere ca asemenea apropieri de anumite persoane să nu pară lingușiri, încercări de asociere fără noimă, cum sergentul să încerce să facă masă comună cu un ofițer de rang înalt, fără a fi invitat. Sau chiar un scriitor anonim, ori mai puțin cunoscut să intre așa în mod repetat doar prin intenția sa în compania unei personalități, fără a fi luat în seamă decât prin constrângerea că nu este bine să nu schimbi măcar două vorbe cu cel care te abordează într-o anumită privință.  Atunci pe linie scriitoricească orice scriitor trebuie să aibă în vedere cum, unde și în prezența cui trebuie să-și prezinte creațiile. Pe cine invită, din ce breaslă face parte. Unde poate participa după felul cum este caracterizat, ce nivel are pe linie de talent…Altfel …după afirmația mai sus spusă: ”Un scriitor consacrat nu mai umblă la cenacluri”. Are dreptate, însă înafara faptului când este invitat special să-și prezinte ceva din creațiile sale, sau când este programat să țină o alocuțiune, evident de la masa din față, despre cineva/ceva, altfel…nu-l veți vedea decât la evenimente unde participă scriitori de seama lui. 

  Vasile Dan MARCHIȘ

poet, eseist, editorialist, publicist, fondatorul revistelor „Izvoare codrene”& „Sintagme codrene”

ofițer de presă la Liga Scriitorilor din România

Marea industrie de diplome literare

Există astăzi un nou anotimp cultural. Nu primăvara. Nu toamna. Diploma. Vine zilnic. Regulamentar. Uneori cinci. Alteori șase. Dacă poșta electronică ar avea greutate fizică, multe calculatoare ar trebui consolidate structural de Ministerul Construcțiilor.

Deschizi dimineața internetul și imediat sare spre tine o nouă „Diplomă de Excelență”. Chenar auriu. Pană. Laur. Ștampilă. Trei logo-uri. Minimum trei. Fără trei logo-uri, diploma modernă pare o simplă adeverință de vaccinare culturală. Cu cât valoarea este mai mică, cu atât rama aurită devine mai groasă. Este lege aproape fizică.

Recunosc sincer: și eu am primit între timp peste o sută de diplome, premii, distincții și certificate online. Poate chiar mai multe. Nu le-am numărat. Ar fi însemnat să-mi sacrific o parte importantă din viață pentru statistica ridicolului contemporan. Unele au venit de la oameni serioși. Altele au venit din zone atât de misterioase încât nici Google nu știa exact cine premiază pe cine și pentru ce. Uneori aveam impresia că diploma se generează singură în timpul nopții, ca mucegaiul pe pereții unei instituții culturale uitate de istorie.

Fenomenul este fascinant sociologic. Astăzi nu mai trebuie să scrii mare lucru ca să primești un premiu. Este suficient să exiști online. O fotografie cu o carte. Un poem despre ploaie. Trei adjective despre eternitate. Un comentariu cu două inimioare și un „felicitări”. Imediat apare „Marele Premiu Internațional de Excelență Literară Universală Intercontinentală”. Dacă participă patru oameni din două sate și un algoritm amețit, deja se vorbește solemn despre „festival mondial”.

Inteligența artificială lucrează și ea din greu pentru cultură. Stă undeva imaginar în frac și distribuie diplome ca un arhiepiscop cultural ușor obosit după un congres finanțat european. Primește diplomă poetul. Primește diplomă organizatorul. Primește diplomă juriul. Primește diplomă moderatorul. Probabil și imprimanta merită una, fiindcă ea a muncit cel mai mult. Singurul care nu primește nimic este cititorul. Dar el oricum a dispărut de mult din peisaj și nimeni nu mai observă.

Partea cea mai comică începe după premiere. Diploma este imediat postată peste tot. Facebook. Instagram. Grupuri literare. Site-uri obscure. Uneori aceeași diplomă apare de șaptesprezece ori în aceeași zi, ca și cum omenirea tocmai ar fi descoperit penicilina culturală. Autorul postează diploma. Prietenii distribuie diploma. Alți premiați felicită diploma. Unii nici nu mai citesc textul. Privesc doar rama aurită și intră instantaneu într-o stare de extaz administrativ.

Există și o tandră tristețe aici. Mulți dintre acești oameni nu sunt răi. Nu sunt nici măcar ridicoli în sens profund. Sunt doar teribil de flămânzi de confirmare. Literatura a devenit atât de marginală încât omul își fabrică singur iluzia importanței. Își acordă reciproc diplome ca naufragiații care își împart între ei medalii pentru supraviețuire.

Altădată un premiu literar speria puțin autorul. Îl obliga să se întrebe dacă îl merită. Astăzi premiul vine înaintea operei. Uneori chiar înaintea alfabetului. Cultura modernă a rezolvat elegant problema valorii: dacă nu există suficientă valoare, se tipăresc suficiente diplome până când hârtia începe să semene cu prestigiul.

Eu încă aștept marele premiu absolut: „𝐷𝑖𝑝𝑙𝑜𝑚𝑎 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑐𝑎𝑝𝑎𝑐𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒𝑎 𝑒𝑥𝑐𝑒𝑝𝑡̦𝑖𝑜𝑛𝑎𝑙𝑎̆ 𝑑𝑒 𝑎 𝑝𝑟𝑖𝑚𝑖 𝑝𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑜 𝑠𝑢𝑡𝑎̆ 𝑑𝑒 𝑑𝑖𝑝𝑙𝑜𝑚𝑒 𝑓𝑎̆𝑟𝑎̆ 𝑎 𝑚𝑢𝑟𝑖 𝑑𝑒𝑓𝑖𝑛𝑖𝑡𝑖𝑣 𝑑𝑒 𝑟𝑎̂𝑠.” Aceea ar fi sinceră. Aproape literatură. Aproape adevăr!

Christian W. SCHENK

Să nu renunțăm la demnitate!

                                                          de Gheorghe Pârja 

Sunt pentru o istorie reală, demistificată, dar nu pentru a șterge ce ține de istoria noastră. Trebuie să recunoaștem că am avut multe slugi ale iluziei, care se socoteau predestinați pentru a-i umili pe alții, sfidându-le demnitatea de a respira aerul firesc al locului în care s-au născut și energia interesului național. Ce am scris? Interes național? Cine mai vorbește cu încredere despre această identitate? Sincer, și cu argumente, sunt puțini care au pe portativul sufletului acest cântec care ne-a însoțit istoria. Fiind educat de dascăli, învățați la rândul lor de prima generație de intelectuali de după Marea Unire, mi-au sădit în suflet luciditatea de a prețui acest popor român, cu toate ale lui. Adică cu bune și cu mai puțin bune. Am dobândit din familie, din sat, de la școli, conștiința de român.
Luându-mă cu scrisul, am spus și altora ce gândesc și cum îmi trăiesc ființa pe acest pământ. Niciodată nu am pus crezul meu în slujba unor iluzii politice. Nu am avut har, talent și interes pentru această dimensiune. De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere! Dar am rămas omul cu prețuire pentru valorile naționale. De vreo trei decenii, suntem martorii unei răsuciri în percepția patriotică. Ba cuvântul a început să fie ocolit de mulți dintre domnii acestei lumi. Cei care l-au pus în casa lor politică au făcut-o pentru voturi, pentru putere, pentru avantaje de tot felul. Unii fac nunți patriotice. Evident, jalnice manifestări, fără conținut demn. Apoi, la școală, nu se mai învață istoria românilor, cu semnificația ei, cu determinarea cauzală. Se pune vina pe mersul rapid al lumii.
Cine mai are nevoie de voievozi, de mănăstiri, de victoria românilor, dar și de înfrângeri, care nu ne-au risipit? Ci chiar ne-au unit, spre ciuda unora. Citesc unele cărți, ori articole din ziare, în care suntem serios apreciați ca popor. Cântărirea vine chiar din interior. Doamna Magda Ursache, un apreciat critic literar, mi-a arătat ispitele unor autohtoni pentru poporul român. Ca jurnalist, nu mă revolt când este vorba de alte opinii, dar când poporul român e declarat ficțiune etnică nu am cum să tac. Vrem unitate socială, dar globală, nu românească. Îmi aduc aminte că am avut reproșuri când am fost nedumirit de viziunea profesorului Lucian Boia asupra istoriei românilor. Care spunea că am avut doar voievozi, basarabi și mușatini, slabi și nevolnici, ori cumpliți. Latinitatea îl agasează. Așa că Școala Ardeleană, cu ideea ei de latinitate, a fost eliminată din manualele școlare.
După Boia, istoricul ideilor și imaginarului, românii au mai mult sânge slav decât roman. A venit și conștiința națională să fie pusă în discuție. Se consideră un om liber, și că într-o democrație fiecare are dreptul să gândească și să își exprime opiniile. Așa a purces la reinterpretarea radicală a unor momente cheie din istoria noastră, cum ar fi demontarea miturilor fondatoare ale României. O oengistă academică vede istoria noastră, scurtă și săracă. Adăugând că „la români n-a existat niciodată conștiința națională de masă, ca atare națiunea română nu este națiune. România Mare s-a realizat prea devreme, pentru că nu era idealul majorității românilor,” spunea oengista cu pricina.
În numele libertății, eu am alte păreri. Dumneavoastră, dragi cititori, credeți ce vă îndeamnă cultura istorică de care dispuneți. Istoricul religiilor, savantul Mircea Eliade, recunoscut de alții și contestat de unii de la noi, scria că pentru supraviețuirea în Istorie, ne-am istovit mai mult decât alte nea­muri, iar „Istoria neamului românesc n-a fost decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit dintr-un uragan și am crescut între vifore. Muream, mai ales, plătind miopia și neghiobia altora. Căci Occidentul nu recunoștea pe dușman decât dacă-l vedea la el acasă.”
Da, am fost umiliți în istoria apropiată. Sovieticii nu ne-au lăsat să luăm parte la Tratatul de Pace de la Paris, în anul 1946, deși am luptat alături de ei până în Munții Tatra. La Zvolen am văzut cimitirul ostașilor români alături de cel al ostașilor sovietici. Un argument grăitor! În schimb, Italia a fost considerată țară cobeligerantă cu Aliații. Pe noi nu ne-a iertat Stalingradul și drumul până acolo. De când îi lumea lume, fiecare tinde să vadă paiul din ochiul altuia și nu bârna din ochiul lor. Nu sunt atât de pesimist în privința viitorului poporului român. Doamna Magda mi-a sugerat un gând al lui Mircea Eliade: „atâta timp cât există viață națională, adică Istorie colectivă, toate posibilitățile rămân deschise.”
Simt nevoia să invoc demnitatea românilor în Europa. Și spun că suntem umiliți și în vremea de astăzi. Ce a fost atitudinea Austriei față de noi cu spațiul Schengen? Și alte făcături făcute chiar de țări europene, care se prevalează de unele dispoziții mai mult sau mai puțin știute. Totul depinde de conducătorii români. Sunt european și atlantist, dar nu oricum! Că istoria noastră, care ne-a adus până aici, s-a făcut cu bărbați care au crezut în acest popor și în această Limbă Română. Rămân la părerea spusă până aici: să nu renunțăm la demnitatea de a fi! Că avem istorie întemeietoare. Altfel am fi fost risipiți pe tărâmuri străine. Cum au plecat românii în ultimele decenii. Dar din alte pricini, numai de ei știute. Dar și de noi. Știu, trăim o vreme a călătoriei prin lume. Vremuri care au mai fost, dar nu atât de aprige!
Trecutul este unul singur, prezentul este foarte divers. Asta nu înseamnă că nu este absolută nevoie să-i căutăm calea cea mai apropiată de cinstita reconstituire de pricepuții domeniului, istoricii consacrați.