Mihai Târnoveanu: Libertatea în Arestul Central

Ce ne mai mișcă? Nu realizăm că Lumea veche moare, iar cea nouă are gleznele goale, blugi rupți în genunchi si liveuri pe Tik-tok? Unde este forța noastră? Totuși, poate ne trezim. Știți de câți oameni este nevoie în stradă pentru ca ciobanii arestați și Călin Georgescu să fie eliberați în 48 de ore? De tot atâția câți se adună la un concert sau meci de fotbal pe Arena Națională. Cu populația de la Untold Cluj răstorni orice guvern si pe oricare președinte.

Arestul preventiv pentru 30 de zile poate înceta oricând în acest interval de timp dacă instanța constată că motivele care au dus la această măsură s-au schimbat și că arestul nu se mai justifică. Pentru meciul România-Suedia din 5 octombrie s-au vândut deja 40 000 bilete. Dacă la Arestul Central s-ar aduna pentru doar o singură zi 40 000 de români, instanța cu siguranță va constata chiar de a doua zi, că arestul nu se mai justifică, schimbandu-se situația. Comparația dintre fotbal/concerte și un protest pentru libertate poate este imbecilă, dar vremurile sunt idioate. Ce trebuie să se întâmple la Arestul Central, pentru ce resorturi este nevoie? Trebuie să o aducem pe Andra să cânte Imnul Național și pe Hagi să tragă la poarta închisorii? Să-l aducem măcar pe Banică de la Sala Palatului cu 5000 de oameni sau pe Coldplay să facem o revoluție?

Trebuie un „post negru” de Tik-tok pentru ca frustrarea/revolta să vină din virtual în real?

Sunt români de-ai noștri, exact acum, care stau închiși în mijlocul Capitalei. În același timp, sunt trădători și străini care stau liberi pe scaunele puterii.

Își bat joc de noi în fiecare zi de zeci de ani.

Ne Sfidează și ne scuipă în față. Ne iau bogăția țării, ne dărâmă statuile, ne rup istoria, distrug efigiile Voievozilor, dau jos icoanele Sfinților Închisorilor. Ridică paradele „mândriei” pe străzile Bucureștiului și ne îndoctrineaza copiii în școli cu „educația” contra firii. Pe locurile producției industriei românești distruse au ridicat „producția” consumului și vă mai pun o întrebare de final, câți oameni se adună în mall-uri, supermarket-uri?

Desigur, înțeleg că sufletul este legat puternic de trup, dar nu este ceva incurabil.

Doamne ajută!

Dr. Mihai Târnoveanu

USA, după 23 de ani, și-au retras complet trupele militare din Irak!

Pe 30 septembrie 2029, Statele Unite au finalizat oficial retragerea completă a trupelor din Irak și au pus capăt unei prezențe militare de 23 de ani.

Cu această ocazie, Donald Trump a salutat acest eveniment pe care l-a numit „o victorie” atât pentru Statele Unite, cât și pentru Irak, precum și o victorie decisivă împotriva grupării teroriste Stat Islamic.

„Lansată în 2003 sub președinția lui George W. Bush și continuată sub administrația lui Barack Hussein Obama în 2014 și a Somnorosului Joe Biden, Operațiunea Inherent Resolve se încheie în 2026 sub conducerea președintelui Donald J. Trump.

Această zi este o victorie pentru Statele Unite, o victorie pentru Irak și o victorie decisivă asupra ISIS, care a fost complet decimată de administrația Trump, la primul mandat”, a scris Trump într-o postare pe rețeaua sa de socializare, Truth Social.

Atât în mesajul postat pe Truth Social, cât și în cadrul unui eveniment la Casa Albă, Trump a catalogat războiul din Irak drept o „incursiune foarte scumpă în iad” generată de deciziile politice greșite ale fostelor administrații de la Washington.

Oficial, retragerea a fost convenită în anul 2024 între Washington și Bagdad și a pus capăt Operațiunii Inherent Resolve, misiunea coaliției conduse de Statele Unite împotriva grupării Statul Islamic.

În punctul de maximă intensitate al războiului din Irak, în 2007, peste 170.000 de militari americani erau desfășurați în țară. Grosul forțelor americane a părăsit Irakul în 2011, în timpul administrației președintelui Barack Obama, însă s-au întors trei ani mai târziu, la solicitarea Bagdadului, după ce gruparea Statul Islamic a capturat mai multe zone ale țării. De atunci, rolul soldaților americani a evoluat de la operațiuni de luptă la activități de instruire, consiliere și schimb de informații.

Președintele american a comparat această acțiune cu retragerea trupelor din Afganistan în 2021, însă a ținut să precizeze că de data aceasta procesul a fost unul complet ordonat, fără pierderi de vieți omenești sau echipamente militare strategice.

În ciuda declarațiilor lui Trump, retragerea trupelor americane din Irak este văzută în mod diferit la Teheran. Iranul și milițiile șiite din regiune susținute de acesta au proclamat acest moment drept o victorie și au numit plecarea americanilor un triumf al „axei de rezistență” din Orientul Mijlociu.

C.L.

Mihai Miron – o viață dăruită profesiei

                              de Gheorghe Pârja

Recent s-a stins din viață primul președinte postdecembrist al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, profesorul MIHAI MIRON. Scriu cu o lacrimă în vârful peniței, deoarece el a creionat și nivelat un drum profesiei noastre într-o lume care își căuta noile repere. De la Mihai Miron am învățat multe din tainele jurnalismului aplicat vremurilor care se conturau. Întruchipa jurnalistul de cursă lungă. Tenace, ardent și implicat, cum l-au cunoscut colegii. A fost o voce cunoscută a presei românești și un apărător cu argumente al drepturilor jurnaliștilor. Publicist, scenarist, realizator de filme documentare, peste 600, Mihai Miron a colaborat cu articole la multe publicații din Capitală și din țară. Mi-a trimis articole și pentru „Graiul Maramureșului”. A lucrat la redacția TVR, redactor șef-adjunct, director de departament. A fost profesor-asociat la Universitățile „Ovidius” și „Hyperion”, fiind titularul catedrei de Publicistica de televiziune. Așa a format multe generații de publiciști. L-am cunoscut cel mai bine în demnitatea de primul președinte al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România de după 1990. În această calitate a contribuit la consolidarea Uniunii într-o vreme de căutări ale presei. Mihai Miron a rămas asociat cu etapa de constituire și întărire a Uniunii. Acțiunile sale au fost legate nu doar de conducerea organizației, ci și de demersurile făcute pentru a conferi jurnalistului un statut profesional.

Spuneam că Mihai Miron a fost primul președinte, după 1990, al Uniunii, care s-a reînființat în cadrul Adunării Generale de la Brașov. A fost un simbol al perseverenței în acțiunile sale și omul-argument în fața provocărilor cu care s-a confruntat presa românească la începuturile ei democratice. Lucid în anii tranziției, o perioadă marcată și de schimbări fundamentale în peisajul presei, când românii s-au confruntat cu instabilități politice și economice. Echilibrat în decizii, prietenos cu noi, cei mai tineri ca el. S-a confruntat cu provocările noii libertăți de expresie și a lămurit protecția, drepturile și obligațiile profesionale. Pe parcursul celor 16 ani la conducerea Uniunii, Mihai Miron a avut un impact semnificativ asupra stabilirii statutului jurnalistului din România. Unul dintre principalele sale obiective a fost obținerea drepturilor legale pentru jurnaliști în special în ceea ce privește indemnizația după pensionare. Cei care beneficiază de acest drept rostiți o rugăciune de aducere aminte a lui Mihai Miron. Da, el este autorul acestui gest cu folos. A provocat această inițiativă legislativă menită să protejeze drepturile jurnaliștilor, considerând că un jurnalism responsabil și etic este de mare folos pentru o societate sănătoasă.

În acest scop a organizat conferințe și seminarii în Filialele din țară. În perioada mandatului său de președinte, UZPR a devenit un centru de resurse pentru jurnaliști, oferind sprijin și informații despre profesie în condițiile schimbării. Mihai Miron a fost și un mentor pentru mulți tineri. Pentru mine a fost și un prieten. A împărțit țara publicistică în filiale. La o consfătuire, de la București, la care am fost invitat, a fost luat în seamă Maramureșul. Adică a luat ființă Filiala Maramureș a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. Venit acasă, colegii m-au ales președintele Filialei. Centrul de greutate a fost redacția „Graiul Maramureșului”. Au mai aderat și alți confrați. În această calitate am participat la Conferințele din țară organizate de președintele Mihai Miron. La Craiova, Reșița, Arad ori Cluj. În două legislaturi am fost ales ca vicepreședinte al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și membru în Comitetul Director.

Mi-a fost de folos și pentru deschiderea spre lume a ziarului nostru. De neuitat a rămas Conferința „Presa și cultura”, desfășurată în Maramureș. La Baia Mare, manifestarea a început la Biblioteca Județeană „Petre Dulfu”. Apoi în teritoriu, la Desești, în curtea mea părintească, și la Mănăstirea Bârsana. Au participat confrați din televiziune, radio și presa scrisă, iar președintele Mihai Miron a fost moderator iscusit. Și-a dăruit întreaga viață îmbunătățirii condițiilor de muncă și viață ale jurnaliștilor din România și mai ales la creșterea prestigiului profesional. Și nu sunt cuvinte spuse la despărțire, ci o realitate de care mulți ne aducem aminte. Recunoștința noastră se leagă ca un testament al profesiei.

Plecarea jurnalistului și profesorului Mihai Miron ne lasă cu multe întrebări despre viitorul presei românești. Într-o vreme în care fake news și dezinformarea au devenit tot mai răspândite, rolul jurnalistului ca apărător al adevărului este extrem de important. Moștenirea lui Mihai Miron este și o sursă de inspirație pentru jurnaliștii tineri, care doresc să continue tradiția unei prese responsabile și dedicate. Viața și activitatea lui Mihai Miron rămân o pildă de profesionalism și dăruire. Pentru mine a fost un model și un prieten. E bine să nu-i uităm pe cei cu menirea zidirii. Memorie binecuvântată!

E bine că Nicușorișor nu ne vrea! Nici AUR nu-l vrem așa că va urma suspendarea...

Europarlamentarul AUR Gheorghe Piperea anunță că urmează curând suspendarea preșdintelui Nicușor Dan. Asta după ce Dan a declarat că nu va accepta ca AUR să facă parte dintr-un viitor guvern și nici nu va accepta organizarea de alegeri anticipate.

„Într-un mod foarte democratic, Dan Nicușorișor a zis că viitorului premier pe care îl va desemna îi va interzice să coopteze AUR la guvernare.

În mod ilogic, nu vrea nici alegeri anticipate, deși acum e obligat să le convoace. Fără votul AUR, nu trece niciun guvern. Așa că aș zice că această încăpățânare de catâr are și o parte bună. E bine că Nicușorișor nu ne vrea: nici noi nu îl vrem.

Nu prea îl mai vrea nimeni acolo unde ratează covorul roșu și mai nimeni nu îl mai vrea ca autor constant de gafe, prostii infantile și acte ratate. Urmează suspendarea...” a scris Piperea.

C.L.

Cum și în ce condiții ar putea Inteligența Artificială să distrugă omenirea?

Conf. univ. dr. N. Grigorie Lăcrița

 

„Inteligența Artificială poate deveni cea mai mare amenințare pentru omenire,

fie atunci când omul pierde controlul asupra ei, fie atunci când este pusă în slujba dominației,

dar poate deveni și cea mai prețioasă resursă a civilizației

atunci când este folosită pentru binele comun.” (N. Grigorie Lăcrița)

 

Cuprins

Introducere: o întrebare care nu mai ține de science-fiction

1. Între cel mai mare eveniment și cel mai mare pericol

2. Prima cale: omul pierde controlul asupra creației sale

3. A doua cale: Inteligența Artificială pusă în slujba dominației

4. A treia cale, cea tăcută: erodarea umanității

5. Condițiile în care pericolul devine catastrofă

6. Cursa pentru supremație: de ce este atât de greu să se reglementeze Inteligența Artificială

7. Ce ne poate salva

Concluzie: unealta și autorul

 

Introducere: o întrebare care nu mai ține de science-fiction

 

Timp de decenii, ideea că mașinile ar putea distruge omenirea a aparținut romanelor și filmelor.

Astăzi ea a intrat în laboratoarele de cercetare, în parlamente și în declarațiile oficiale ale statelor.

În mai 2023, sute de cercetători și conducători ai marilor companii de Inteligență Artificială au semnat o declarație scurtă.

Ea afirma că reducerea riscului de extincție cauzat de IA trebuie să fie o prioritate globală, alături de pandemii și de războiul nuclear.

Printre semnatari se aflau Geoffrey Hinton și Yoshua Bengio, doi dintre părinții științifici ai acestei tehnologii.

Hinton avea să primească, în anul următor, Premiul Nobel pentru Fizică.

Când cei care au creat o tehnologie avertizează că ea ar putea deveni fatală, întrebarea nu mai poate fi ignorată.

Nu mai întrebăm dacă IA ar putea fi periculoasă.

Întrebăm cum și în ce condiții ar putea deveni distrugătoare.

 

1. Între cel mai mare eveniment și cel mai mare pericol

 

Stephen Hawking a formulat dilema cu o luciditate rară:

„Succesul în crearea unei AI eficiente ar putea fi cel mai mare eveniment din istoria civilizației noastre. Sau cel mai rău. Pur și simplu nu știm. Deci, nu putem ști dacă vom fi ajutați la infinit de AI, sau ignorați de ea și dați la o parte, sau, eventual, distruși de ea.”

Același savant a mers și mai departe: „Dezvoltarea inteligenței artificiale complete ar putea însemna sfârșitul rasei umane.”

Există și viziunea opusă, optimistă, a liderilor industriei.

Ea este rezumată într-un gând atribuit lui Satya Nadella, director general al Microsoft: „Viitorul aparține celor care înțeleg inteligența artificială și îi îmbrățișează puterea.”

Ambele perspective conțin adevăr.

IA poate vindeca boli, poate accelera știința și poate elibera omul de munca istovitoare.

Dar puterea care poate construi poate și distruge.

Fraza lui Nadella ascunde, fără să vrea, chiar miezul problemei.

Cine îmbrățișează această putere?

Și în ce scop?

Analiza riscurilor arată că există trei căi principale prin care IA ar putea duce omenirea spre dezastru.

 

2. Prima cale: omul pierde controlul asupra creației sale

 

Primul scenariu este cel al unei IA care ajunge să acționeze împotriva intereselor umane, fără ca cineva să fi dorit acest lucru.

Nu este nevoie ca mașina să „urască” omul.

Este suficient ca obiectivele ei să nu coincidă exact cu ale noastre și ca ea să fie destul de puternică încât noi să nu o mai putem opri.

Cercetătorii numesc aceasta problema alinierii: cum ne asigurăm că un sistem foarte capabil urmărește cu adevărat ceea ce vrem noi, nu doar ceea ce am reușit să formulăm?

Un sistem căruia i se cere să atingă un scop cu orice preț poate „descoperi” că rezistența la oprire, acumularea de resurse sau înșelarea supraveghetorilor îl ajută să-și atingă scopul.

Aceste comportamente nu ar fi rezultatul răutății.

Ar fi rezultatul unei logici reci, lipsite de valorile pe care omul nu a știut să i le transmită.

Pericolul crește în anumite condiții.

Primul factor este capacitatea: sistemele devin mai inteligente decât oamenii în tot mai multe domenii.

Al doilea este autonomia: li se încredințează acțiuni în lumea reală, nu doar răspunsuri.

Al treilea este accesul la infrastructuri critice, precum rețele energetice, sisteme financiare, laboratoare sau arme.

Al patrulea este viteza: deciziile se iau mai repede decât poate omul să le verifice.

Dacă toate acestea se întâlnesc înainte ca știința să fi rezolvat problema controlului, omul ar putea constata prea târziu că a pierdut frâiele.

Elon Musk a exprimat această temere într-o imagine puternică:

„Sunt din ce în ce mai înclinat să cred că ar trebui să existe o supraveghere de reglementare, poate la nivel național și internațional, doar pentru a ne asigura că nu facem ceva foarte prostesc. Adică, cu inteligența artificială necontrolată, chemăm demonul.”

 

3. A doua cale: Inteligența Artificială pusă în slujba dominației

 

Al doilea scenariu este, poate, mai probabil și mai apropiat.

Aici IA nu scapă de sub control.

Ea rămâne perfect ascultătoare, dar ascultă de cine nu trebuie.

„Omul poate deveni victima propriei sale creații – Inteligența Artificială – fie atunci când pierde controlul asupra ei, fie atunci când o transformă într-un instrument al puterii fără responsabilitate.” (N. Grigorie Lăcrița)

Formele acestui pericol sunt deja vizibile.

Prima sunt armele autonome, care pot alege și lovi ținte fără decizie umană și transformă războiul într-o confruntare de algoritmi.

A doua este supravegherea totală: recunoașterea facială, analiza comunicațiilor și evaluarea automată a cetățenilor pot da unui regim autoritar o putere de control pe care niciun dictator din istorie nu a avut-o.

A treia este manipularea în masă: falsuri video și audio imposibil de deosebit de realitate și propagandă personalizată pentru fiecare om în parte.

A patra este folosirea IA de către grupări criminale sau teroriste, de exemplu pentru atacuri informatice asupra infrastructurii sau pentru obținerea de cunoștințe periculoase din domeniul armelor biologice și chimice.

Shoshana Zuboff a descris mecanismul economic care stă la baza unei asemenea dominații:

„În lumea Internetului Lucrurilor, experiența umană a devenit doar o materie primă pe care mașinile o fură pentru a prezice și a ne controla viitorul.”

O putere concentrată în mâinile câtorva state sau corporații, sprijinită pe sisteme care știu totul despre toți, ar putea distruge omenirea și fără un singur foc de armă.

Ar distruge-o ca omenire liberă.

 

4. A treia cale, cea tăcută: erodarea umanității

 

Există și un pericol care nu vine cu explozii, ci pe nesimțite.

Omul nu ar fi distrus fizic, ci golit treptat de ceea ce îl face om: gândirea proprie, relațiile autentice, încrederea în adevăr.

Yuval Noah Harari a atras atenția asupra unui prag simbolic. Într-o adaptare după ideile sale: „Dacă am o conversație cu cineva și nu pot spune dacă este un om sau un AI – acela este sfârșitul comunicării umane pure.”

Un gând atribuit frecvent lui Albert Einstein exprimă aceeași neliniște: „Mi-e teamă de ziua în care tehnologia va fi mai importantă ca relaţiile interumane. În lume va exista o generaţie de idioţi.” Lui i se atribuie și constatarea că „a devenit cumplit de evident că tehnologia ne-a depăşit umanitatea.”

Când omul încredințează mașinii nu doar munca, ci și judecata, memoria, alegerile și chiar consolarea, el riscă să-și piardă capacitatea de a trăi fără ea.

O civilizație dependentă de sisteme pe care nu le mai înțelege și nu le mai poate controla este o civilizație vulnerabilă.

Este vulnerabilă la eșecul acestor sisteme, dar și la cei care le stăpânesc.

Aici devine limpede că IA este, în fond, o oglindă.

Ravi Narayanan observa că „Inteligența Artificială este o oglindă care reflectă nu doar intelectul nostru, ci și valorile noastre.”

Dacă valorile pe care le reflectă sunt lăcomia, setea de putere și indiferența față de semeni, atunci oglinda ne va arăta chipul propriei noastre căderi.

 

5. Condițiile în care pericolul devine catastrofă

 

Analizând cele trei căi, putem identifica principalele condiții care transformă riscul în dezastru.

Prima condiție este cursa înarmării tehnologice. Când companiile și statele se întrec să ajungă primele, siguranța devine un obstacol, nu o prioritate. Fiecare se teme că, dacă încetinește, va câștiga celălalt.

A doua este lipsa reglementării și a cooperării internaționale. Uniunea Europeană a adoptat în 2024 primul cadru juridic cuprinzător pentru IA. Au existat și angajamente internaționale, precum Declarația de la Bletchley din 2023. Dar tehnologia nu cunoaște granițe, iar un sistem periculos dezvoltat oriunde amenință pe toți.

A treia este concentrarea puterii în mâinile unui număr foarte mic de actori, fără mecanisme reale de control democratic.

A patra este dezvoltarea unor capacități înaintea înțelegerii lor. Sistemele actuale sunt construite prin antrenament pe volume uriașe de date, iar nici creatorii lor nu înțeleg pe deplin cum ajung la deciziile pe care le iau.

A cincea, și poate cea mai profundă, este criza morală a omului: separarea puterii de responsabilitate. Albert Einstein a înțeles acest pericol încă din 1917, în plin Prim Război Mondial, când a văzut cum știința era pusă în slujba morții. Într-o scrisoare către prietenul său Heinrich Zangger, el scria: „Întregul nostru progres tehnologic atât de lăudat – însăși civilizația noastră – este ca un topor în mâna unui criminal patologic.”

Un secol mai târziu, Inteligența Artificială este cel mai puternic topor pe care l-a făurit vreodată omul.

Rămâne întrebarea în ce mâini va ajunge.

„Nu Inteligența Artificială este pericolul, ci decizia de a o dezvolta până când se transformă în propriul nostru călău. Când condamnăm unealta în locul autorului, ne pregătim singuri sfârșitul.” (N. Grigorie Lăcrița)

 

6. Cursa pentru supremație:
de ce este atât de greu să se reglementeze Inteligența Artificială

 

Dacă pericolele sunt atât de mari, de ce nu se opresc statele?

De ce nu încheie un tratat care să frâneze dezvoltarea Inteligenței Artificiale, așa cum s-a încercat în cazul armelor nucleare?

Răspunsul ține de natura puterii.

Un gând atribuit lui Klaus Schwab, fondatorul Forumului Economic Mondial, rezumă miza: „Cine controlează inteligența artificială va controla lumea.”

Vladimir Putin a spus același lucru, deschis, încă din septembrie 2017. Atunci el afirma, în fața unor elevi ruși, că „Inteligența Artificială este viitorul nu doar al Rusiei, ci al întregii omeniri, iar cel care va deveni lider în acest domeniu va deveni stăpânul lumii.”

Când miza este dominația lumii, nimeni nu renunță de bunăvoie la a fi cel mai puternic.

Prima piedică este teama de celălalt. Fiecare stat gândește la fel: „Dacă eu mă opresc, iar adversarul meu continuă, voi rămâne fără apărare.” Astfel, chiar și cei care înțeleg pericolul se simt obligați să accelereze.

A doua piedică este secretul, mai ales în domeniul militar. Cercetările cele mai avansate se desfășoară în laboratoare închise, sub semnul „strict secret”. Nimeni nu știe exact cât de departe a ajuns celălalt, iar neîncrederea alimentează cursa.

A treia piedică este dificultatea verificării. Armele nucleare cer uraniu îmbogățit, reactoare și instalații uriașe, care pot fi observate și inspectate. Inteligența Artificială este, în mare parte, cod și date. Un program poate fi copiat, ascuns sau transferat într-o clipă. Cum poți verifica dacă un stat respectă un tratat, când obiectul tratatului încape pe un disc?

A patra piedică este dubla folosință. Aceeași tehnologie care diagnostichează boli sau traduce texte poate conduce drone de luptă sau poate sparge sisteme informatice. Este aproape imposibil să interzici partea periculoasă fără să oprești și partea benefică.

A cincea piedică este interesul economic. Companiile care dezvoltă IA sunt printre cele mai bogate și mai influente din lume. Ele concurează între ele cu aceeași înverșunare cu care concurează statele.

Așadar, încheierea unor acorduri care să frâneze cu adevărat dezvoltarea Inteligenței Artificiale este extrem de dificilă, poate cea mai dificilă provocare diplomatică a secolului.

Totuși, istoria arată că nu este imposibilă.

În plin Război Rece, Statele Unite și Uniunea Sovietică, deși se suspectau reciproc, au încheiat tratate de limitare a armelor nucleare.

Le-au încheiat pentru că amândouă au înțeles că, într-un război atomic, nu ar exista învingători.

În noiembrie 2024, președinții Statelor Unite și Chinei au convenit că decizia de a folosi armele nucleare trebuie să rămână la oameni, nu la Inteligența Artificială.

Este un pas mic, dar arată că, atunci când pericolul devine evident pentru toți, chiar și adversarii pot găsi un punct comun.

Din păcate, istoria arată și că omenirea învață adesea abia după tragedii.

Au fost necesare Hiroshima și Nagasaki, iar apoi criza rachetelor din Cuba, când lumea a fost la un pas de războiul nuclear, pentru ca marile puteri să accepte primele acorduri de limitare a armelor atomice.

În cazul Inteligenței Artificiale, însă, s-ar putea să nu existe un „după”.

O catastrofă provocată de o IA scăpată de sub control sau folosită ca armă supremă ar putea fi atât de mare încât să nu mai rămână nimeni care să tragă învățămintele.

Sau ar rămâne doar supraviețuitori aruncați înapoi în vremurile primitive.

Albert Einstein a avertizat, după Hiroshima: „Nu ştiu cum se va lupta în cel de-al treilea război mondial, dar ştiu că în cel de-al patrulea se va lupta cu bâte şi cu pietre.”

De aceea, înțelegerea dintre state trebuie să vină înainte de catastrofă.

În cazul în care Inteligența Artificială scapă de sub control sau este folosită ca armă supremă, s-ar putea ca omenirea să nu primească o a doua șansă.

 

 

7. Ce ne poate salva

 

Distrugerea omenirii prin IA nu este o fatalitate.

Este un risc, iar riscurile pot fi gestionate dacă sunt luate în serios la timp.

Primul pas este cercetarea siguranței. Este nevoie de efort științific serios pentru a înțelege cum funcționează aceste sisteme și cum pot fi menținute sub control, înainte ca ele să devină mai puternice.

Al doilea pas este reglementarea inteligentă, la nivel național și internațional, inclusiv interdicții clare pentru utilizările cele mai periculoase, cum ar fi armele care ucid fără decizie umană.

Al treilea este transparența și responsabilitatea celor care dezvoltă IA, precum și evaluarea independentă a sistemelor înainte de lansare.

Al patrulea este educația: oamenii trebuie să înțeleagă ce este IA, ca să nu fie nici victime naive, nici adversari ignoranți ai ei.

Al cincilea, și cel mai important, este reînnoirea morală: IA trebuie pusă în slujba binelui comun, nu a dominației.

 

Concluzie: unealta și autorul

 

Răspunsul la întrebarea din titlu poate fi formulat astfel. Inteligența Artificială poate distruge omenirea pe trei căi.

Prima este pierderea controlului asupra unor sisteme mai puternice decât noi.

A doua este folosirea ei ca instrument al dominației.

A treia este erodarea lentă a umanității noastre.

Toate aceste căi au o rădăcină comună: omul.

Omul o creează, omul decide cât de repede și cu câtă prudență o dezvoltă, omul hotărăște în slujba cui o pune.

„Omul și-a creat singur această Inteligență Artificială despre care ar putea să constate că prin ea «și-a săpat singur mormântul».” (N. Grigorie Lăcrița)

Dar tot omul poate alege altfel.

Aceeași putere care ar putea fi „chemarea demonului” poate deveni cea mai prețioasă resursă a civilizației.

Viitorul nu este scris de algoritmi.

Este scris de deciziile pe care le luăm astăzi.

AVEȚI POSTURI LIBERE LA STAT?

— Aveți posturi libere la stat?

— Da, avem, cât cuprinde:

De miniștri, de prim-ministru

Și chiar de președinte!

— Ce condiții trebuie să îndeplinesc?

— Condiția primă este

Să te doară-n fund de țară

Și de poporul care muncește.

Mai trebuie ca vorba mieroasă

Din repertoriu să nu-ți lipsească

Și capacitatea de a-i minți pe toți,

De care să te doară-n bască.

Să fii oportunist din naștere

Și lichea din convingere,

Să te strecori mușcând pe oricine

Sau, obedient, prin lingere.

Că ești în vârf doar un timp,

Conștient să fii cu vârf și-ndesat,

Căci după tine trebuie

Să nu mai rămână nimic de furat.

Rămâi liniștit în hoție,

Fiindcă „are balta pește”;

Furi de la țară și furtul de acolo

Niciodată, nimeni nu-l plătește.

Stai liniștit, nu-i nicio scofală

Dacă cumva ești și prins:

Iei pușcărie cu suspendare

Și rămâi cu prada de neatins.

— Pot să fiu canonizat după?

— Bineînțeles, nu-i nicio tevatură,

Poporul poartă broboadă

Și uită de la mână la gură.

O să-ți pupe chiar mâna,

Compătimindu-te că n-ai putut,

Cerându-ți iertare că n-ai furat

Așa cum tu ai fi vrut.

Totul e partidul potrivit,

Abonat la sinecuri și cașcaval,

În care să dai cu nesimțire din coate

Ca să rămâi pe val.

Nu trebuie să onorezi nimic,

Căci la noi credulitatea e boală grea,

Înfiptă organic în propriul ADN:

„Crede, române, și nu cerceta!”

Și superficialitatea în aceeași notă,

Și nepăsarea până la miez,

Totu-i aparență, ca să dea bine:

„Fă-te, Mircea, că lucrezi!”

Răzvan Ducan

3 august 2026

Invitație la evenimentul „Cărțile Anului”, ediția 2026

 

Marți, 6 octombrie 2026, de la ora 12:00, Muzeul Județean de Artă „Centrul Artistic Baia Mare” va găzdui festivitatea de premiere a Concursului „Cărțile Anului 2026”.

Evenimentul cultural aduce și de această dată în atenția publicului băimărean iubitor de literatura contemporană și nu numai, volumele înscrise în competiție (la diverse secțiuni) și marchează un moment important pentru viața culturală maramureșeană și națională.

Concursul este organizat cu implicarea morală și financiară a Consiliului Județean Maramureș, Revistei de cultură „Nord Literar”, Muzeului Județean de Artă „Centrul Artistic Baia Mare” și Reprezentanței Maramureș a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj, instituții și organizații culturale care susțin constant creația literară și promovarea culturii în spațiul maramureșean.

Evenimentul va fi moderat de scriitoarea prof. dr. Dana Buzura-Gagniuc, manager al Revistei de cultură „Nord Literar”, publicație care reprezintă unul dintre reperele vieții culturale din Maramureș și Ardeal, iar prin organizarea acestui concurs mult așteptat de condeierii locali sunt aduse în prim-plan creația literară originală, valoarea cărților și autorii, într-un demers menit să susțină și să promoveze valorile culturale contemporane.

Felicitări tuturor celor care au avut curajul și dorința să participe și în acest an la prestigiosul concurs „Cărțile Anului” și sperăm ca juriul să fie inspirat, ca de fiecare dată!

Gelu DRAGOȘ, UZPR

Tomac, Veștea, Mureșan, trei eroi de comedie într-o mare tragedie!

Nici după a treia desemnare a președintelui Nicușor Dan, România nu a reușit să iasă din criza politică în care a intrat în urmă cu 149 de zile. Guvernul Siegfried Mureșan a picat la votul Parlamentului după ce a primit doar 182 de voturi în favoare din cele 233 necesare.

Astfel, desemnarea lui Siegfried Mureșan a devenit al treilea eșec din seria desemnărilor care au speriat democrația, după Adrian Veștea, premier desemnat căzut tot în fața votului din Parlament, și a lui Eugen Tomac, care nu a ajuns nici până acolo pentru că s-a retras pe drum.

Dacă te uiți la fotografia asta, realizată de cei de la Gândul, poți să o compari cu o radiografie a minții ce stă cantonată în țeasta președintelui Nicușor Dan, realizată cu cele mai moderne tehnici din domeniu.

Numai prin cotloanele unui asemenea creier a putu încolți ideea că desemnându-i pentru funcția de premier pe acești aventurieri, care n-au avut în viața lor o activitate reală, concretă, responsabilă, România ar putea fi scoasă din marasmul în care băltește de câțiva ani.

Culmea e, conform ultimelor sale declarații, președintele nimănui vrea să continue experimentele, deoarece „are în minte multe nume care pot fi premieri”. Deci nu s-a săturat de jocul primitiv cu care pare că se distrează în vreme ce țara arde.

Nu știu dacă poporul îl va trimite acolo unde îi este locul prin mișcări de stradă. Nici nu cred că asta ar fi cea mai bună soluție. Aș prefera o altă variantă, cu consecințe suportabile pentru țară, cea prin care cei care l-au cocoțat pe acest catarg să-l arunce urgent peste bord.

Nu cred că-i greu pentru ei. Au făcut de-a lungul istoriei recente năzdrăvănii mai mari, așa că asta sigur le stă la îndemână. Mai ales că s-au convins până acum că-i mult mai slăbănog decât și-au imaginat...

C.L.

 

După 1989: mai multe lumi, același prezent 2026 OCT 1 Cum poate literatura să surprindă o societate care se schimbă, dar în care trecutul continuă să existe în prezent? Ascultați conversația cu Adina Dinițoiu, realizată de Georgeta Drăghici pentru Revista Literară Radio — Radio România Cultural, ediția din 20 septembrie. 🎙️ Ascultă emisiunea aici „Prezentul e ceea ce ne scapă”, spune Adina Dinițoiu în volumul Nu suntem oamenii aceleiași epoci. Scene din proza postcomunistă, apărut în 2026 la Editura Eikon. Cartea urmărește, prin proza românească de după 1989, felul în care se schimbă mentalitățile, sensibilitățile și raportarea la timp. De la Gabriela Adameșteanu, Radu Cosașu și Mircea Cărtărescu la Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Simona Popescu, Lavinia Braniște, Adrian Schiop sau Dan Lungu, generații și experiențe diferite ajung să compună aceeași hartă a unei societăți aflate în transformare. „Locuind într-o curte interioară în centrul Bucureștiului am putut vedea cum în același loc [...] se aflau oameni de vârste diferite, de mentalități diferite, aproape într-un conflict mentalitar, care reprezenta in nuce vârstele, epocile prin care a trecut societatea românească.” Proza postcomunistă surprinde tocmai această suprapunere de timpuri și de lumi. Recomandare Literomania Cum citim proza postcomunistă? Lansarea volumului „Nu suntem oamenii aceleiași epoci” de Adina Dinițoiu „Începutul cărții mi-a arătat o parte necunoscută a talentului Adinei Dinițoiu. Este un text care pendulează între proză și eseu. Deodată am văzut societatea românească, în care conviețuim ca oameni ai unor epoci diferite. Asta poate explica unele din conflictele și tensiunile acestor 35 de ani, poate chiar și pe cele la care asistăm acum, neputincioși. Nu purtăm doar memorii diferite, ci și comportamente pe care le-am asimilat, pe care le-am adoptat, care s-au potrivit unor timpuri diferite. Între oamenii care duc o memorie îndepărtată și cei care trăiesc în prezent sunt diferențe foarte mari și foarte prost pregătite pentru o conviețuire sau pentru un dialog. Cartea se deschide pe de o parte asupra literaturii, dar și asupra societății românești de după 1989.” (GABRIELA ADAMEȘTEANU) 📖 Citiți continuarea articolului aici Thanks for reading! Subscribe for free to receive new posts and support my work. Subscribed Thanks for reading! This post is public so feel free to share it. Share Leave a comment Message Literomania