Grevă la început de an școlar 2026-2027?!

 

Când un prim-ministru fie el și interimar declară că ,,prevederile salariale din 2023 din educație nu pot fi onorate" ori sindicatele încep imediat declanșarea grevei generale ori plecăm cu toții din sindicat și blocăm anul școlar. ,,Cum adică", vorba celui care conducea guvernul atunci, noi am protestat și am stat neplătiți aproape o lună pentru drepturile tuturor din educație și acum după mai bine de 3 ani ni se spune în față că pentru noi nu sunt bani? De atunci am pierdut multe sporuri și dreptul la degrevare despre care nu mai știm nimic pentru că e rătăcit prin comisiile parlamentare. Au făcut degrevări pentru sindicaliști, inspectori și directori crezând că astfel vor avea mai mult timp să pună ,,biciul" pe noi. Este foarte important începând cu luna septembrie să ne organizăm singuri școală cu școală să facem greve spontane, japoneze, de avertisment sau greve de solidaritate pentru că e clar: Sindicatele și Guvernul au eșuat. De fapt avem senzația cu toții că trăim într-un stat eșuat dar mândri și demni că suntem membri U.E și NATO.

Silviu IORDACHE

Dinamo București învinge pe „U” Cluj Napoca și revine pe primul loc în Superliga

Dinamo București a dispus de Universitatea Cluj Napoca cu scorul de 2-1 în etapa curentă de Superliga și a revenit cu această ocazie pe prima treaptă a clasamentului. Chiar dacă U Cluj Napoca a început mai bine, iar Alex Chipciu a lovit bara după un șut de la distanță din minutul 4, iar ardelenii au continuat să aibă inițiativa și după, tot Dinamo a lovit prima pe tabelă în minutul 34. Danny Armstrong și-a făcut mingea spre centru și a șutat violent, mingea ajungând fără speranțe, lângă bară, pentru portarul clujean. Același scoțian Armstrong a marcat la patru minute după pauză, un șut minunat de la circa 16 metri, în plasa laterală, Lefter neputând să intervină nici aici.

Chiar dacă U Cluj Napoca a revenit în joc pe final prin golul lui Drammeh din minutul 77, emoțiile nu au mai venit pentru Dinamo, care revine pe primul loc în Liga 1, cu 13 puncte, două peste FCSB, care are meci duminică seara la CFR Cluj Napoca.

Trebuie spus că Alex Musi a fost eliminat în minutul 67, dar „U” nu a putut profita mai mult de această superioritate numerică.

Echipele de start:

Dinamo (4-4-2): Bellaarouch - D. Irimia, Pascual, Stoinov, Opruț - Armstrong, Soro, Mărginean, Cîrjan - Musi, Karamoko.
Rezerve: Roșca - Fetai, Benavides, Opriș, Duțu, R. Radu, Cr. Mihai, Verreth, A. Mazilu, Tarbă, Hintsa, Al. Pop.
Antrenor: Nuno Campos.

U Cluj (4-2-3-1): Șt. Lefter - Mikanovic, I. Cristea, Codrea, Chipciu - Bic, Drammeh - Macalou, Pinho, Stanojev - Aliev.
Rezerve: Neofytos, A. Moldovan, Capradossi, J. Cisse, Paulolo, Techereș, Pall, Chinteș, Friday, Simion, Nistor, Lukic.
Antrenor: Cristiano Bergodi.

Arbitru: Rareş Vidican.

C.S.

Vor să provoace intenționat un război NATO–Rusia, prin implicarea României?

 MAN: Drona de la Tuzla cu încărcătură explozivă este de fabricație ucraineană! Stați să vedem că încă nu s-au pronunțat experții Nicușor și Țoiu...

Fragmentele de dronă descoperite sâmbătă dimineață în zona plajei Tuzla, din județul Constanța, proveneau de la o dronă de fabricație ucraineană și aveau o încărcătură explozivă, potrivit primelor verificări efectuate de Ministerul Apărării Naționale.

O echipă de scafandri de luptă EOD din cadrul Forțelor Navale Române a intervenit pentru cercetarea și evaluarea pirotehnică a fragmentelor.

„A fost confirmată prezența unei încărcături explozive, care a fost neutralizată prin detonare controlată, în condiții de siguranță”, a transmis MApN. Militarii au stabilit, în urma primelor verificări, că fragmentele proveneau de la o dronă de fabricație ucraineană.

„Primele verificări indică faptul că fragmentele proveneau de la o dronă de fabricație ucraineană”, precizează Ministerul Apărării.

Intervenția autorităților a început sâmbătă dimineață, după ce la numărul unic de urgență 112 a fost semnalată prezența unor fragmente despre care s-a constatat că proveneau de la o dronă aeriană, în zona plajei Tuzla.

MAN a trimis în zonă o echipă specializată de scafandri de luptă EOD din cadrul Forțelor Navale Române pentru verificarea fragmentelor și stabilirea eventualului pericol. În urma evaluării pirotehnice, militarii au identificat încărcătura explozivă și au procedat la neutralizarea acesteia printr-o detonare controlată. Operațiunea a fost desfășurată în condiții de siguranță.

După identificarea încărcăturii explozive și efectuarea primelor verificări asupra fragmentelor, cazul a fost preluat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța. Ancheta urmează să stabilească circumstanțele în care drona a ajuns în zona Tuzla, precum și proveniența exactă și traseul acesteia.

C.L.

Între puritatea sufletului și tentația răului – o recenzie a romanului „Suflete curate” de Gabi Lachner

Romanul Suflete curate, de Gabi Lachner, apărut la Editura „Cibela” din Baia Mare, are ca temă centrală lupta dintre bine și rău în sufletul omului. Opera urmărește încercarea individului de a-și păstra puritatea sufletească într-o lume în care există tentații, egoism, răutate și impostură.

Din „Cuvântul înainte”, semnat de Francisc Hitter, scriitor, ziarist și reporter TV, aflăm că oamenii pot ajunge, în anumite momente ale vieții, să fie atrași de „rău”. Gabi Lachner pune accent pe alegerile morale ale fiecărui om: acesta poate ceda tentației sau poate rezista, păstrându-și valorile și principiile.

Titlul romanului, „Suflete curate”, are o importantă valoare simbolică. „Sufletele curate” îi reprezintă pe oamenii capabili să rămână buni, toleranți și generoși chiar și atunci când împrejurările îi împing spre egoism sau răutate. „Sufletul” simbolizează lumea interioară a omului, iar adjectivul „curate” sugerează puritatea morală, bunătatea și absența intențiilor rele. Titlul poate fi privit și ca un ideal: omul nu este perfect, dar poate încerca să-și păstreze sufletul curat prin alegerile pe care le face.

Ideea principală a romanului este că adevărata supraviețuire nu înseamnă doar să reziști dificultăților vieții, ci și să nu-ți pierzi omenia. Autorul sugerează că multe dintre problemele dintre oameni ar putea fi rezolvate prin toleranță, înțelegere, bunătate, renunțarea la egoism și respect față de cei din jur. Binele nu este prezentat doar ca o noțiune abstractă, ci ca o alegere concretă pe care omul trebuie să o facă în situațiile dificile.

Conflictul principal al romanului este unul moral și existențial. De o parte se află bunătatea, puritatea sufletească, solidaritatea, înțelegerea și dorința de a face bine, iar de cealaltă parte se află egoismul, răutatea, impostura, tentația și lipsa de toleranță. Este interesant faptul că adversarul personajelor nu este neapărat o singură persoană. „Răul” poate apărea sub mai multe forme și poate fi întâlnit chiar în comportamentul oamenilor obișnuiți.

Personajele sunt construite astfel încât să ilustreze diferite comportamente și atitudini umane. Unele dintre ele reprezintă valori pozitive, precum bunătatea, solidaritatea și înțelegerea, în timp ce altele evidențiază egoismul și impostura. Prin această opoziție, autorul accentuează conflictul dintre bine și rău și îi oferă cititorului posibilitatea de a reflecta asupra propriilor alegeri.

Romanul Suflete curate se înscrie în sfera prozei realiste, cu un accent pronunțat asupra analizei psihologice și a problematicii formării morale a individului. Narațiunea urmărește, prin intermediul unor personaje implicate în situații cotidiene, dar încărcate de semnificații etice, confruntarea dintre aparență și esență, dintre succesul exterior și adevărata valoare umană. Dincolo de succesiunea faptelor – competiții sportive, relații de prietenie, conflicte, neînțelegeri și momente de reflecție – textul construiește o meditație asupra responsabilității, solidarității și capacității omului de a-și recunoaște greșelile.

O primă caracteristică importantă a romanului este caracterul său profund dinamic. Acțiunea se dezvoltă prin dialoguri numeroase, intervenții directe ale personajelor și schimbări succesive ale situației conflictuale. Dialogul nu are doar funcție de dinamizare a narațiunii, ci devine principalul instrument prin care sunt individualizate personajele. Replicile scurte, întrebările, ezitările și răspunsurile contradictorii evidențiază stări sufletești, tensiuni și raporturi de autoritate. Personajele nu sunt prezentate exclusiv prin caracterizare directă, ci mai ales prin ceea ce spun, prin modul în care reacționează și prin felul în care se raportează la ceilalți.

Un rol esențial în construcția romanului îl are conflictul, care se manifestă atât la nivel exterior, cât și interior. La nivel exterior, personajele sunt antrenate în situații de competiție, neînțelegeri și dispute, în care orgoliul, ambiția și dorința de afirmare intră în contradicție cu spiritul de echipă și cu respectul reciproc. Competiția sportivă devine astfel mai mult decât un simplu element al intrigii: ea funcționează ca o metaforă a existenței. Victoria nu este importantă doar prin rezultatul concret, ci mai ales prin felul în care este obținută. Autorul Gabi Lachner, sugerează că performanța lipsită de caracter nu poate reprezenta o adevărată victorie.

În plan interior, conflictul este și mai semnificativ. Personajele sunt puse în situația de a-și evalua propriile gesturi, de a se confrunta cu greșelile săvârșite și de a înțelege consecințele acestora. Se observă o permanentă oscilație între impuls și rațiune, între orgoliu și responsabilitate, între dorința de afirmare personală și nevoia de a aparține unui grup. Această dimensiune psihologică conferă textului profunzime, deoarece întâmplările exterioare sunt dublate de procese sufletești complexe.

Personajul principal al romanului este Vicențiu. El reprezintă, în mare măsură, omul care încearcă să reziste „capcanelor” vieții și să nu se lase schimbat de împrejurările negative. Alături de el apar Cornelia și Peter, personaje care îi oferă sprijin în lupta pentru supraviețuire. Vicențiu este construit ca un personaj cu o puternică dimensiune morală. El este important nu doar prin ceea ce face, ci și prin ceea ce reprezintă: posibilitatea de a rămâne om într-o lume imperfectă. Vicențiu este asociat cu lumea sportului și cu ideea de competiție, însă experiențele prin care trece depășesc cadrul strict sportiv. În jurul său se dezvoltă o serie de situații prin care este testată capacitatea de autocontrol, de înțelegere a celuilalt și de asumare a responsabilității. Evoluția personajului poate fi citită ca un proces de maturizare, în care experiența concretă devine prilej de reflecție asupra propriei conduite.

Cornelia se individualizează prin sensibilitate, luciditate și capacitatea de a observa implicațiile morale ale evenimentelor. Relația ei cu celelalte personaje contribuie la echilibrarea tensiunilor și la introducerea unei perspective afective asupra conflictelor. Ea nu reprezintă doar un personaj implicat în acțiune, ci și un reper prin care sunt evaluate atitudinile celorlalți. În momentele de criză, reacțiile sale dezvăluie importanța încrederii și a comunicării, iar relația cu Vicențiu capătă valențe de sprijin reciproc și de recuperare a echilibrului interior.

Peter este construit mai ales prin raportare la competiție și la relațiile cu ceilalți. În cazul său, autorul urmărește cu atenție raportul dintre ambiție și comportamentul moral. Unele dintre reacțiile sale ilustrează tentația de a judeca rapid, de a interpreta greșit faptele sau de a pune rezultatul mai presus de relațiile interumane. Tocmai de aceea, situațiile prin care trece devin experiențe formative. Personajul este introdus într-un univers în care greșeala nu reprezintă neapărat o condamnare definitivă, ci poate deveni începutul unei schimbări.

Un alt aspect relevant al romanului îl constituie prezența grupului. Personajele nu evoluează izolat, ci într-o comunitate în care fiecare gest produce efecte asupra celorlalți. Echipa sportivă, colegii, familia și cercul de prieteni alcătuiesc un sistem de relații în care solidaritatea și responsabilitatea individuală sunt interdependente. În acest sens, autorul transmite o idee de factură profund umanistă: individul nu se poate defini în afara relației cu ceilalți. Orice victorie personală care distruge încrederea grupului devine, în ultimă instanță, o formă de eșec moral.

Semnificativă este și problematica educației. În roman apar numeroase referiri la școală, facultate, examene, viitor profesional și necesitatea formării intelectuale. Universul educațional nu este prezentat însă doar ca spațiu al acumulării de informații, ci ca mediu în care tânărul trebuie să-și construiască personalitatea. Ideea că rezultatele academice trebuie dublate de seriozitate, disciplină și caracter revine implicit în comportamentul personajelor. Astfel, performanța intelectuală și cea sportivă sunt raportate la aceeași valoare: munca perseverentă.

Un element deosebit de important îl reprezintă raportarea personajelor la familie. În momentele de criză, familia apare ca spațiu al sprijinului, al reconcilierii și al regăsirii echilibrului. Relațiile familiale contribuie la umanizarea personajelor și demonstrează că maturizarea nu înseamnă desprinderea de cei apropiați, ci dobândirea capacității de a înțelege mai profund responsabilitatea față de aceștia. În acest context, afecțiunea, iertarea și încrederea dobândesc o importantă valoare morală și afectivă.

Din punct de vedere stilistic, romanul propus de Gabi Lachner se remarcă printr-o exprimare accesibilă, naturală, apropiată de oralitate, ceea ce conferă autenticitate dialogurilor. Limbajul personajelor este adaptat situațiilor de comunicare și statutului acestora, iar alternanța dintre narațiune, dialog și reflecție contribuie la fluiditatea discursului. Autorul nu urmărește spectaculosul stilistic în sine, ci eficiența expresiei și claritatea mesajului. Dialogul constituie principalul procedeu de caracterizare indirectă, în timp ce narațiunea fixează cadrul evenimentelor și urmărește evoluția lor. Naratorul urmărește cu atenție gesturile, replicile și schimbările de comportament, iar comentariile sale contribuie la orientarea cititorului către semnificația morală a întâmplărilor. Timpul narativ este predominant cronologic, însă relatarea este întreruptă uneori de rememorări, explicații sau anticipări, procedee care lărgesc perspectiva asupra destinului personajelor.

Finalul romanului este relevant pentru întreaga construcție tematică. După acumularea unor tensiuni, personajele ajung la o formă de înțelegere și reconciliere, iar gesturile simple – o discuție, o apropiere, o strângere de mână – dobândesc o valoare simbolică. În această perspectivă, adevărata victorie nu este cea înscrisă pe un tabel de scoruri, ci aceea prin care omul își recuperează echilibrul, încrederea și capacitatea de a rămâne alături de ceilalți. Sportul, școala, prietenia, iubirea, familia și competiția reprezintă cadre diferite ale aceleiași experiențe formative. Personajele sunt supuse unor încercări care le obligă să se definească nu doar prin ceea ce pot realiza, ci mai ales prin felul în care aleg să se comporte. Valoarea literară a romanului rezidă tocmai în această suprapunere dintre povestea concretă și semnificația ei morală. Dincolo de întâmplările propriu-zise, textul transmite o lecție despre maturizare, despre responsabilitatea față de ceilalți și despre necesitatea de a transforma eșecul și greșeala în experiențe ale devenirii. În acest sens, proza analizată depășește caracterul unei simple narațiuni despre tineri și despre competiție, devenind o meditație asupra formării omului și asupra valorilor care dau consistență unei existențe autentice.

Mesajul romanului Suflete curate este unul profund umanist: omul trebuie să încerce să rămână bun și să nu permită răului să-i transforme sufletul. Fiecare dintre noi poate ajunge, direct sau indirect, să participe la acte nedrepte sau dușmănoase. Uneori, acestea ar putea fi evitate prin „puțină toleranță și înțelegere”, idee subliniată în prezentarea cărții. Prin urmare, romanul transmite un îndemn la autocontrol, responsabilitate morală și respect față de ceilalți, iar caracterul său educativ constituie unul dintre punctele forte ale cărții.

Consider că romanul Suflete curate este o operă centrată pe condiția morală a omului și pe lupta acestuia pentru a-și păstra bunătatea intactă într-o lume imperfectă. Prin personajul Vicențiu și prin relațiile dintre personaje, romancierul Gabi Lachner pune în discuție opoziția dintre bine și rău, altruism și egoism, toleranță și răutate, iar mesajul fundamental al cărții este că adevărata valoare a unui om se vede în felul în care alege să se comporte atunci când este pus la încercare. Un „suflet curat” nu înseamnă un om fără greșeli, ci un om care încearcă, prin alegerile sale, să nu-și piardă omenia.

Prin romanul Suflete curate, prozatorul Gabi Lachner ne amintește, cu sensibilitate și convingere, că într-o lume în care binele este adesea pus la încercare, cea mai frumoasă formă de curaj este aceea de a ne păstra sufletul curat și omenia vie. Felicitări!

Gelu Dragoș, UZPR

Poezie de Grigoraș Ciocan

 

Rămâi o amintire...

❦

Viața noastră cu toții știm că este trecătoare,

Ce bine e când mai vedem o rază de soare,

Câmpul cu flori multe, pădurea înverzită

Ciripitul de rândunele și cuci care ne mai cântă.

Nu am pleca din viață, am vrea să mai trăim

Chiar dacă în lumea asta ne mai chinuim,

Este frumos când trăim, dar nu în păcat

Că Bunul Dumnezeu de toate EL ne-a dat.

Dar după ce lutul cel negru te-a acoperit,

Ai rămas în gând la cei care te-au iubit,

Acolo ești singur, ai numele pus pe cruce

Truda ta toată de-o viață aici ți se duce.

Nici florile pe mormânt nu-ți aparțin,

Doar câteva cuvinte scrise, te descriu puțin,

Și-n vise ascunse dincolo de morminte

Rămâi o amintire, cine o să te țină-n minte?

Grig. Ciocan

Frumoasele noastre duminici. Astăzi nimeni nu vrea să devină sfânt!

 

Duminica a 12-a după Rusalii ne pune înainte întâlnirea lui Hristos cu tânărul bogat (Matei 19, 16-26) Este o Evanghelie despre avere, dar, în profunzime, nu despre bani este vorba, ci despre ceea ce îl împiedică pe om să fie cu adevărat liber.

Tânărul vine la Iisus cu o întrebare care, la prima vedere, pare desăvârșită: „Învățătorule, ce bine să fac ca să am viața veșnică?” Nu întreabă cum să câștige mai mult, cum să fie fericit aici, pe pământ, ci cum să dobândească viața veșnică. Are, deci, o preocupare spirituală autentică. Și mai mult, spune că poruncile le-a păzit din tinerețile sale.

Atunci Iisus îi spune ceva care schimbă cu totul sensul întâlnirii: „Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea, vino și urmează-mi.”

Tânărul pleacă întristat. Aici este miezul. Nu pentru că avea avere, ci pentru că averea îl avea pe el. Hristos nu spune că bogăția este, prin ea însăși, un păcat. Nici că omul trebuie să-și abandoneze responsabilitățile și bunurile pentru a fi creștin. El dezvăluie însă o primejdie mult mai subtilă, aceea ca lucrurile pe care le avem să ajungă să ne stăpânească, să devină centrul existenței noastre.

Poți să ai puțin și să fii rob banului. Poți să ai mult și să fii liber. De aceea, după plecarea tânărului, Iisus spune ucenicilor: „Cu anevoie va intra bogatul în împărăția cerurilor.” Iar ucenicii, cutremurați, întreabă: „Atunci cine poate să se mântuiască?”

Răspunsul este una dintre marile chei ale întregii Evanghelii: „La oameni aceasta este cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință.”

Și aici povestea noastră de duminică se deschide către ceva mult mai larg. Omul modern, asemenea tânărului din Evanghelie, are adesea impresia că poate rezolva totul singur. Își construiește siguranța din avere, carieră, statut, proprietăți, relații, influență. Strânge, adună, agonisește. Și, uneori, abia târziu descoperă că poți avea totul și să-ți lipsească tocmai ceea ce este esențial.

Tânărul bogat avea multe. Dar, în momentul întâlnirii cu Hristos, a descoperit că mai avea ceva de pierdut: siguranța pe care și-o construise în jurul averii sale. Poate că acesta este motivul pentru care Evanghelia lui Matei nu ne spune numele lui.

El poate fi oricare dintre noi. Fiecare om are „averea” lui. Pentru unul sunt banii. Pentru altul este orgoliul. Pentru altul puterea. Pentru altul confortul. Pentru altul trecutul de care nu vrea să se despartă, o ură, o ambiție, o vanitate, o certitudine.

Și poate că, dacă Hristos ne-ar spune astăzi: „Lasă acel lucru și urmează-Mi”, am pleca și noi, asemenea tânărului, întristați. Pentru că întrebarea adevărată nu este: „Cât am?”, ci: „De ce anume nu sunt în stare să mă desprind?”

Acolo începe adevărata noastră întâlnire cu Evanghelia. Duminica aceasta nu ne cere, așadar, să disprețuim lumea și bunurile ei. Ne cere să le punem la locul lor. Să nu confundăm a avea cu a fi. Să nu ajungem să ne măsurăm viața prin ceea ce posedăm.

Pentru că într-o zi toate lucrurile pe care le-am strâns vor rămâne aici. Și va rămâne doar omul din noi. Iar întrebarea lui Hristos, simplă și grea, va continua să ne urmărească: „Ce folos îi este omului dacă va câștiga lumea întreagă, dar își va pierde sufletul?”

Iată de ce mergem mai departe. Din duminică în duminică, întâlnim oameni diferiți, întâmplări diferite, minuni și parabole diferite. Dar, de fapt, Evanghelia ne aduce mereu în fața aceleiași întrebări: ce facem cu viața care ne-a fost dată?

Iar tânărul bogat ne lasă astăzi cu una dintre cele mai grele lecții: Nu este suficient să nu faci răul. Trebuie să fii capabil și să renunți la ceea ce te împiedică să faci binele. Și, poate, aceasta este adevărata desăvârșire spre care ne cheamă Hristos.

Constantin Virgil Gheorghiu (1916-1992, scriitorul devenit preot sugerează acest salt calitativ și, simultan, lipsa de avânt a omului contemporan atunci când afirmă: „De ce să accepți să fii soldat când poți deveni general? De ce să fii valet când poți deveni împărat? Dacă sfințenia e la îndemâna întregii lumi, de ce atunci întreaga lume dorește să devină orice altceva, dar nu sfânt?… În zilele noastre, omul vrea să ajungă în cosmos, pe Lună, pe planetele Marte, Venus, Mercur. Pretutindeni. E un lucru frumos și foarte înalt. Dar în rai, care e încă și mai înalt și mai frumos, nimeni nu vrea să ajungă. Nimeni nu vrea să devină sfânt”.

Autor: Grigore Ciascai

Sursa: Redactia 9

Evanghelia de Duminică: Acul Cuvântului înțeapă conștiințele și coase haina desăvârșirii

 

Duminica a 12-a după Rusalii (Tânărul bogat) Matei 19, 16-26

În vremea aceea a venit un tânăr la Iisus, îngenunchind înaintea Lui și zicându-I: Bunule Învățător, ce bine să fac ca să am viața veșnică? Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun, decât numai Unul Dumnezeu. Iar dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile. El I-a zis: Care? Să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu mărturisești strâmb; cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Zis-a Lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipsește? Atunci Iisus i-a spus: Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averile tale, dă-le săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea, vino și urmează-Mi. Însă, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuții. Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în Împărăția cerurilor. Și iarăși zic vouă că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăția lui Dumnezeu. Auzind, ucenicii s-au uimit foarte mult, zicând: Atunci, cine poate să se mântuiască? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință.

În Duminica a 12-a după Rusalii, când, anul acesta, facem Odovania praz­nicului Adormirii Maicii Domnului, Biserica ne propune pericopa evanghelică a tânărului bogat care cuprinde în miezul ei chemarea la desăvârșire. Despre tânărul care a venit la Iisus știm că era un israelit de elită, foarte bogat și sincer preocupat de mântuire, dar care a plecat întristat pentru că nu a putut renunța la averile sale. Tânărul a venit la Iisus cu entuziasm și smerenie alergând și a îngenuncheat înaintea Lui, adresându-I-se cu apelativul „Bunule Învățător”. A afirmat că a respectat din cea mai fragedă vârstă poruncile lui Dumnezeu din Lege, urmând o moralitate riguroasă evitând încălcarea acestora prin hoție, desfrânare, minciună, mărturie falsă, lezarea părinților ori dis­pre­țuirea aproapelui.

În cadrul dialogul tânărului cu Iisus, Mântuitorul i-a atras aten­ția asupra originii binelui („Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu”), cerându-i abrupt să treacă de la îndeplinirea formală a poruncilor la desă­vârșire, de la formalismul moral la libertatea duhovnicească deplină. Privindu-l cu dragoste, Iisus i-a spus că îi lipsește un singur lucru: să vândă tot ce are, să dea banii la săraci și să-L urmeze. Această chemare radicală a fost urmată de un refuz amabil și o tristețe stânjenitoare de pro­porții. Deoarece era putred de bogat, tânărul a ezitat să facă acest pas și a plecat întristat, preferând siguranța bogăției pământești în locul comorii cerești.

Coasere și descoasere biblică

De fiecare dată când citesc acest pasaj evanghelic despre tânărul bogat, prima experiență care-mi vine în minte este cea din copilărie în care eram rugat de bunică să o ajut să vâre un fir de ață prin urechile acului, lucru care cere vedere bună și mână „netremurătoare”, adică un om tânăr de ajutor prin preajmă. Mâna pricepută a bunicii făcea apoi lucrul dorit cu firul trecut prin urechile acului retușând sau desăvârșind o haină pentru a fi bună de purtat în văzul lumii. Relatarea biblică din Noul Testament despre întâlnirea lui Iisus cu un tânăr dregător care-L descoase insistent pe Învățătorul despre modalitatea practică concretă de a dobândi viața veșnică este marcată de dialogul despre păzirea poruncilor, miezul moral al Legii, apoi blocajul acestuia legat de atașamentul său personal față de averi și de metafora trecerii cămilei prin urechile acului ca imposibilitate crasă de intrare a celor bogați în viața cea veș­nică. Scandalizarea ucenicilor Domnului care lăsaseră toate pentru a-L urma este exprimată în întrebarea lor: Auzind, ucenicii s-au uimit foarte, zicând: Dar cine poate să se mântuiască? (Mt. 19, 25).

Sfântul Ioan Gură de Aur afirma că orice formă exagerată de bogăție reprezintă de fapt o formă de nesimțire, de încremenire în egoism, de insensibilitate pentru cei nevoiași. Cuvântul său vituperează conștiințele și ne lămurește tâlcurile evanghelice până în prezent: De fapt, ce a vrut să spună Hristos prin „un bogat cu greu va intra în Îm­părăția cerurilor”? El nu critica banii în sine, ci voințele celor care erau stăpâniți de ei. Dacă pentru bogat este greu să intre în Împărăția cerurilor, darămite pentru cel avar! Căci dacă zgârcenia din propria avere este un impediment la a câștiga Împă­răția, gândiți-vă ce foc se adună prin răpirea averii altuia. Dar de ce spune ucenicilor Săi, care erau săraci și nu aveau nimic, că un bogat va intra cu greu în Împărăția cerurilor? Îi învață să nu le fie rușine cu sărăcia lor și le arată de ce nu le-a dat voie ca ei să adune averi. După ce El spune că este greu, le arată și că este imposibil și nu doar imposibil, ci că este imposibil în cel mai deplin mod. Le arată aceasta prin comparația făcută cu cămila și cu acul: „Mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu”. Astfel, Hristos demonstrează că există o foarte mare răsplată pentru cei avuți care pot să renunțe la averea lor. El a mai spus și că aceasta trebuie să fie și lucrarea lui Dumnezeu pentru că acela care voiește să împlinească porunca are nevoie și de o mare putere a harului (Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 63).

„La Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă”

Când ucenicii s-au supărat, El a spus: „La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă”. Dar de ce s-au supărat ucenicii dacă ei erau săraci, chiar foarte săraci? S-au supărat din pricina desă­vârșirii altora, pentru că aveau mare dragoste pentru aceștia toți. Deja moșteniseră din dragostea Învă­țătorului. Se tulburaseră și se înspăimântaseră pentru întreaga lume, încât aveau nevoie de o mângâiere pe măsură.

Și astfel, după ce Iisus și-a întors privirea către ei, a spus: „La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă”. Deci, cu o privire blândă și iubitoare, a mângâiat pe cei ale căror inimi erau tulburate și a alungat suferința lor (aceasta a vrut să spună evanghelistul prin „privind la ei”). Apoi i-a înălțat prin cuvintele Sale, punând accentul pe puterea lui Dumnezeu și, astfel, le-a sporit credința. Dacă vrei să afli și cum imposibilul devine posibil, ascultă. Hristos nu a făcut această afirmație, că tot ceea ce este imposibil la om este posibil la Dumnezeu, doar ca tu să stai liniștit și să nu faci nimic și să lași totul în seama lui Dumnezeu. Nu, El a spus asta ca să înțelegi impor­tanța chemării lui Dumnezeu în ajutor în acest concurs greu și ca să alergi cu grabă și cu stă­ruință la harul Său (Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 63.2).

Prin camelă nu se referă la vietate, la animalul de povară, ci la frânghia groasă cu care marinarii își leagă corăbiile lor. Această interpretare, camelă (kamilos) și nu cămilă (kamelos), se bazează pe caracterul omografic al celor două cuvinte din greaca Noului Testament și a fost urmată de unii exegeți moderni. Această comparație nu este lipsită de sens, ci o face să pară o problemă destul de grea, de fapt, aproape imposibilă (Sfântul Chiril al Alexandriei, Fragmentul 219).

Acupunctură omiletică pentru conștiințele amorțite

Sigur că toți ne temem de înțepături și injecții, ne temem de ac să nu ne rănim cu el, să nu ne înțepăm degetele de vârful lui ascuțit, dar acul poate să fie tămăduitor și restaurator atunci când trezește la viață și revitalizează țesuturi amorțite, funcți­uni blocate sau adună laolaltă fragmente ale creației disparate precum părțile unei broderii stricate care au nevoie de iscusința unui meșter restaurator. Sfinții Părinți ai Bisericii au făcut acupunctură omiletică pe conștiin­țele amorțite ale contemporanilor lor cu acul cuvântului iscusit, înțe­legând Cuvântul Însuși și Crucea Lui ca pe un Ac prin care este strecurat firul Sângelui Domnului care coase la un loc elementele creației disparate, fragmentate și antagonizate de păcatul adamic: „Acul este Cuvântul lui Dumnezeu, care este însuși Fiul lui Dumnezeu. Vârful acului este ascuțit și subțire: subțire după dumnezeirea Sa și ascuțit după întruparea Sa. Acul este drept și fără îndoituri, adică fără defecte. Prin rănile pătimirilor Sale, neamurile au intrat în viața veșnică. Numai acest ac, crucea, poate coase rănile. El a cusut încă o dată haina nemuririi care fusese ruptă de Adam. Acul este Cel care a cusut trupul de duh. Acest ac a unit pe iudei și pe neamuri, precum spune și Apostolul: El este pacea noastră, El care a făcut din cele două – una (Efes. 2, 14). El este acul care refăcut prietenia dintre îngeri și oameni. Acesta este acul care împunge și trece, dar care nu rănește” („Opere incomplete la Matei”, Omilia 33).

Desigur, suntem mai obiș­nuiți cu superba metaforă a țeserii trupului lui Emanuel din Fecioara Maria, porfira cea înțe­legătoare („Canonul de pocăință al Sfântului Andrei Criteanul”) sau imaginea Fecioarei Maria țesând vălul catapetesmei Templului Legii, dar iată, există ima­ginea patristică subtilă a acului dumnezeiesc care reface veș­mântul de slavă al lui Adam, haina desăvârșirii.

Obtine imprumut in rate in doar 3 pasi simpli!Wonga

Cei mai confortabili pantofi de mers pentru femei în 2026bolooms.com

Ac și acuitate

Nu știm sigur dacă tânărul bogat a fost înfumurat, cum credea odinioară Sfântul Ilarie de Poitiers, dar era atras spre rigorism și formalism moral, preferând totuși bogăția comodă a Legii, iar nu libertatea itinerantă a Evangheliei. Mai simplu, am putea afirma că se complăcea în mulțu­mire de sine și că era autosuficient: „Tânărul înfumurat se întristează când i se spune să îndrepte nereușita de a asculta de lege. Pentru cei pentru care el este un simbol (învă­țătorii iudeilor), crucea și Pătimirile sunt o piatră de poticneală. În aceasta nu este nici o cale de mântuire pentru tânăr. El se laudă cu legea, dispre­țuiește pe neamuri și refuză să treacă la libertatea Evangheliei; pentru aceasta va fi greu pentru el să intre în Împărăția cerurilor. Puțini, iar în comparație cu mul­țimea neamurilor, chiar foarte rari, erau acei iudei care să creadă. Le era greu să-și plece vo­ința, mult împietrită sub lege, sub învățătura smereniei din Evanghelie. Mai ușor va trece cămila prin urechile acului. O cămilă nu poate încăpea prin urechile acului, nici mărimea uriașului animal nu poate fi cuprinsă de o gură atât de mică. Atunci când am vorbit la început despre îmbrăcămintea lui Ioan Botezătorul, am arătat cum cămila simbolizează neamurile. Pentru că acest animal se supune cuvântului, este stăpânit prin frică și îngenunchează ca să-și ia povara cu o ascultare ordonată. În această comparație, sălbăticia neamurilor a fost îmblânzită prin ascultarea de poruncile lui Dumnezeu. Aceștia pășesc pe calea foarte strâmtă a Împărăției cerurilor, adică a acului, care este propovăduirea cuvântului Evangheliei. Prin el, rănile trupului sunt legate, haina ruptă este cusută înapoi, iar moartea însăși este înțepată. Așadar, aceasta este calea noii învăță­turi. Prin ea, slăbiciunea neamurilor va trece mai ușor decât opulența omului bogat, adică a celui care se mândrește cu Legea” (Sfântul Ilarie de Poitiers, La Matei 19).

Au fost perioade în istorie în care mulțimi de tineri mai mult sau mai puțin bogați au re­nunțat la moștenirea părintească, au alergat în pustie pentru dobândirea acestei haine a desă­vârșirii devenind monahi, si­haștri, pustnici, de dragul Învă­țătorului, urmând acestei chemări radicale a urmării Lui. Privind revirimentul monahal de după căderea comunismului, am putea spune că haina desăvâr­șirii, haina monahală, a redevenit o haină râvnită, o haină la modă. Tinerii care au resuscitat vechile mănăstiri sau au întemeiat altele noi reprezintă în mare parte răspunsuri sau întruchi­pări particulare ale si­tu­a­ției ­descrise în pericopa tânărului bogat. La o adică, aşa cum se spune în popor, Dumnezeu are ac și ață de cojocul fiecăruia, dar haina desăvârșirii se coase în Biserică împreună cu Domnul, în Sfintele Taine, din firele de aur ale sfin­țeniei lui Hristos.

Autor: Pr. Prof. Dr. Jan Nicolae – 23 August 2026

Amintirea actorului Paul Antoniu

                                   de Gheorghe Pârja

Am coborât în Livada cu prieteni și pe aleea principală am văzut locul de popas al prietenilor care au plecat departe. Printre ei și actorul, bunul prieten Paul Antoniu, care a plecat din această lume într-o zi de 19 august, în urmă cu șase ani. Măi, cum trece vremea! Paul Antoniu a fost un actor care și-a iubit nespus de mult profesia. Eu îl alintam cu titlul unei poezii a prietenului nostru comun, Ioan Alexandru: Teribilul actor! Așa am aflat cum s-au întâlnit în roluri episodice la teatrul clujean. Între ei a fost o prietenie frumoasă și profundă. Lui Paul Antoniu nu-i era suficientă scândura scenei, ci și-a pus în mișcare și pedagogia teatrală. A regizat, prin orașe și sate, piese dramatice, de prestigiu, cu actori amatori. Dintre ei s-au ales și statornici spectatori. Apoi, Paul Antoniu era un mare iubitor de poezie. O recita în felul lui. O dorea știută și trăită de cât mai mulți oameni. Credea că autorii își spun poeziile altfel decât actorii. Așa a inițiat celebrele recitaluri în Baia Mare, Poezia din Turn, în vecinătatea Teatrului Municipal. Recitalurile au fost înregistrate, așa că a rămas un tezaur liric și actoricesc inedit.

Mi-a dăruit o parte din acele voci, dintre care unele nu se mai întorc. Cum este și vocea lui, cu inflexiuni particulare, adecvată pentru rostirea poeziei. A fost și un fin și avizat meloman. Putea fi oricând profesor la Conservator. Cine avea răbdare și aplecare spre muzica marilor compozitori, în preajma lui se putea întâlni cu Orfeu. Arhetipul artistului care farmecă oamenii, dar și pietrele. L-am descoperit și ca un cronicar muzical de excepție. A susținut în paginile ziarului nostru, sâmbătă de sâmbătă, timp de câțiva ani, rubrica Zodiile lui Orfeu. Peste 200 de biografii de compozitori, cu comentarii avizate. Textele au fost adunate în două volume masive, care ilustrează buna cunoaștere a genului. De la prietenul Ioan Alexandru a luat cuvântul care luminează: „Muzica lui Bach este o dovadă că Dumnezeu există.”

Ca fiu de preot greco-catolic avea o reverență aparte pentru martirii acestei biserici. Le cunoștea cărțile îndemnului național, jertfa lor pentru popor. În dialogurile noastre, și nu au fost puține, își amintea de salutul preotului din Letca, tatăl lui: „Să ne trăiești cât tricolorul!” Am fost în multe împrejurări literare împreună prin județ. Ba m-a dus, cu un prilej, în satul lui natal, Letca, unde mi-a arătat curtea părintească și m-a îmbogățit cu o sumedenie de amintiri. De neuitat. A fost o prezență fericită la Serile de Poezie de la Desești, unde recitalurile lui au rămas statui de aer în cosmosul satului. Cred că mierlele din grădină au învățat muzica din versurile recitate.

O viață de om dăruită artei! Știa că fără cultură suntem o mulțime oarecare. Dispunând de memoria actorului, avea la îndemână un regal de pilde și îndemnuri. Actorii sunt, cred eu, cei mai privilegiați artiști, fiindcă pot trăi viețile mai multor personaje. Până într-o zi când dau seama doar de viața lor. Ei se risipesc în noi și-i purtăm mai departe, ca pe o icoană din mănăstire. Eu voi purta povestea frumoasă a lui Geo Bogza, despre Eminescu și sufletul neamului românesc, recitată de Paul Antoniu ca pe o rugăciune. Ne aducea aminte de vremea când Dumnezeu umbla cu Sfântul Petru pe Pământ. După ce au fost adăpostiți peste noapte, și apoi ospătați de oameni primitori dintr-un sat, Sfântul Petru l-a rugat pe Dumnezeu să facă un bine pentru ei. Fă-i să-și vadă sufletul!, l-a rugat sfântul. Din acei oameni s-a născut Eminescu, spune basmul.

Nu greșesc dacă spun că Paul Antoniu, tocmai această minune a făcut pentru noi: să ne vedem sufletul prin artă. Așa mi l-am văzut și eu, cu o zi înaintea stingerii lui din viața pământească, când, într-un text, l-am pus în legătură cu Simfonia destinului. Da, destinul bătea la ușă. A fost ultimul spectacol. Să ne amintim de un mare om, un artist complex, o autoritate în cultura Maramureșului. Închei cu strofa prietenului Ioan: „Actori de comedie, de cinema actori/ actori de dramă supți de tragedie/ erau regizori aspri cu întrebări din munți/ ce le puneau pe scena luminilor și mie.” Apoi, s-a spart decorul unui nor, și a plecat din lume, Teribilul actor. Te-ai dus, boierule, te-ai dus!

Nu te-am uitat!