Mihai Eminescu, cel mai mare poet român, a murit în
ziua de 15 iunie 1889, deși unele mărturii și certificatul de deces vorbesc de
16 iunie 1889 — date care au creat confuzii, deși majoritatea cercetătorilor și
biografilor îl situează decesul pe 15 iunie 1889. Moartea lui Eminescu a fost,
susțin unii eminescologi, mascată de autorități care ar fi dorit să șteargă
urmele celui mai mare opozant al alianței dintre România și Imperiul austro‑ungar
și Germania, la dorința regelui Carol I. De asemenea, Mihai Eminescu, prin
Societatea „Carpații”, ar fi pregătit o insurecție militară în Ardeal împotriva
ocupației maghiare. Acțiunile sale și scrierile critice la adresa regelui Carol
I și a corupției liberale au atras o conspirație împotriva sa încă din 28 iunie
1883, când Eminescu a intrat în malaxorul manipulărilor și provocărilor făcute
de autoritățile statului și de poliția secretă, care urmăreau izolarea și
înlăturarea lui din viața publică, mai ales după ce citise poezia „Doina” la
inaugurarea statuii lui Ștefan cel Mare din Iași. Autorităților le-a reușit
izolarea lui Eminescu, făcându-l „nebun”, dar nu li s‑a
părut suficientă marginalizarea socială; s‑a impus chiar
eliminarea sa fizică. În primăvara lui 1889 Eminescu a fost internat, sănătos,
la sanatoriul dr. Șuțu de pe strada Plantelor din București, pentru a ieși
mort, cu picioarele înainte, în ziua de 15 sau 16 iunie, după unele versiuni.
De-a lungul anilor s‑au
vehiculat numeroase mituri și speculații în legătură cu moartea sa, iar data de
15 iunie 1889 a stârnit confuzii și controverse. Această eroare a fost
alimentată de încercările urmașilor celor care l‑au prigonit de a
ascunde circumstanțele misterioase și grabnice ale înmormântării sale, care a
avut loc a doua zi, pe 17 iunie. Graba de a‑l îngropa a ridicat
întrebări legate de motivele din spatele acestui act, alimentând suspiciuni
privind o posibilă otrăvire cu mercur; mercurul fusese folosit uneori ca
tratament, deși era periculos, iar administrarea lui a dat naștere la
speculații despre o crimă cu premeditare. În Occident nu se mai administra în
sanatorii mercurul ca tratament, dar, ciudat pentru „vindecarea” lui Eminescu,
i s‑a
aplicat un tratament folosit de doctorii noștri școliți la Paris sau Berlin. E
un fake news că doctorii noștri, care erau racordați prin studii și conferințe
la Paris, Londra sau Viena, nu ar fi știut că mercurul ucide. Lui Eminescu i s‑a
administrat intenționat această substanță otrăvitoare? Mai mulți martori
oculari și colegi din epocă confirmă că Eminescu a fost găsit mort în dimineața
zilei de 16 iunie, fapt susținut de publicații contemporane. De exemplu,
Corneliu Botez din Botoșani, fost magistrat de elită și unul dintre primii
biografi ai lui Eminescu, a urmărit într‑o carte să restituie
adevărul istoric privind data morții, menționând‑o clar în scrierile
sale. Martorii contemporani, inclusiv jurnaliști și prieteni ai poetului, aduc
dovezi că Eminescu a avut momente de luciditate înainte de a deceda, în care a
cerut un pahar cu lapte și a dorit să discute cu medicul său, dr. Șuțu.
Controversele sunt amplificate de relatările despre rănile pe care le‑ar
fi suferit, inclusiv o presupusă lovitură cu o cărămidă în tâmplă. Astfel de
acuzații sugerează nu doar agresiune fizică, ci și un context politic
tensionat, dat fiind critica sa dură la adresa regimului și a alianțelor
puterii. Unele voci susțin că ar fi fost victima unei conspirații, care i-au
adus moartea.
În privința documentelor oficiale ale epocii,
profesorul și eminescologul Nae Georgescu a atras atenția asupra erorilor din
certificatul de deces, care includ greșeli evidente de dată, nume și vârstă. De
pildă, se menționează că Eminescu ar fi avut 43 de ani și că numele tatălui său
ar fi fost Mihail, când acesta se numea Gheorghe. Aceste erori ridică întrebări
legate de modul în care autoritățile au gestionat moartea unei personalități
atât de cunoscute și întăresc ideea că s‑a încercat
distorsionarea adevărului. Mai mult, s‑a încercat ascunderea
asasinatului de stat? La momentul morții poetului, Veronica Micle a scris un
poem dedicat lui Eminescu, fără a ști inițial că acesta fusese deja decedat.
Această sincronizare emoționantă subliniază adâncimea legăturii lor. De
asemenea, data de 16 iunie a fost menționată de Veronica Micle în corespondența
sa, consolidând ideea că această zi a rămas în mentalitatea colectivă ca zi de
comemorare. Există mărturii din presa interbelică care susțin asasinarea lui
Mihai Eminescu, lovit cu o piatră în cap de un „nebun” din sanatoriu. Iată
relatarea unui martor ocular publicată în Universul (București, 28 iunie 1926),
apoi preluată și în alte ziare interbelice: „Un modest cetățean, Dumitrache
Cosmănescu, fost frizer, povestește cum îl servea pe Eminescu la prăvălia sa și
cum, în ziua tragediei, l‑a însoțit în grădina sanatoriului.
Potrivit relatării, un alt bolnav — un fost profesor sau director de liceu de
la Craiova, aflat în stare de ebrietate sau de alienare — i‑ar
fi aplicat lui Eminescu o lovitură cu o cărămidă, rezultând o rană gravă la
cap. Eminescu ar fi căzut, sângerând, spunând: „Dumitrache, adu repede
doctorul, că mă prăpădesc… Asta m‑a omorât!” L‑au
dus înapoi în cameră, i‑au acordat îngrijiri, dar, după scurt
timp, ar fi murit. Relatarea menționează că autoritățile sanatoriului le‑ar
fi cerut martorilor să tacă, iar povestea a fost privită ca o consecință a
neglijenței administrației. În unele versiuni ale relatării, autorul agresiunii
este identificat ca Petre (Petrea) Poenaru, o rudă îndepărtată a inventatorului
Petrache Poenaru, fost tenor și director de operă, aflat în internare la
același sanatoriu. Conform acestor relatări, Eminescu ar fi fost lovit în timp
ce cânta „Deșteaptă‑te, române!”, după care a suferit o
deteriorare rapidă a stării sale. Se mai spune că, la autopsia din 16 iunie
1889, creierul poetului ar fi fost uitat la o fereastră deschisă de o
asistentă, ceea ce ar fi dus la deteriorarea rapidă a țesutului, împiedicând
astfel studii anatomopatologice amănunțite. Medicul Gheorghe Marinescu ar fi
constatat că nu a mai putut efectua analize, comentând cu regret privitor la
lipsa unui studiu anatomo‑patologic adecvat. Unele versiuni susțin
că dr. Șuțu ar fi ascuns un deces anterior comunicat oficial pentru a justifica
această situație. Pe actul de deces apar semnăturile a doi martori din
personalul spitalului, posibil analfabeți, iar erorile și lipsa de claritate
din documente au alimentat suspiciuni. Deteriorarea rapidă a creierului mă duce
la concluzia că Eminescu a murit totuși pe 15 iunie 1889, dar conducerea
sanatoriului și autoritățile au avut interesul să declare decesul mai târziu pe
16 iunie, pentru a fi înmormântat repede Mihai Eminescu și cazul să fie închis.
Într‑o scrisoare, sora
poetului, Henrietta Eminescu, scria: „Atâta vă spun și vă rog să spuneți la
toți că nenorocitul meu frate a murit în cea din urmă mizerie și moartea i‑a
fost cauzată prin spargerea capului ce i‑a făcut‑o
un nebun, anume Petrea Poenaru. Să ferească Dumnezeu pe cei mai răi oameni din
lume să fie instalați la dr. Șuțu, că fiecare va avea sfârșitul iubitului meu
frate.” O altă ciudățenie este că, deși Mihai Eminescu era botezat ortodox și
credincios, nu a beneficiat de cele trei zile de priveghi obișnuite. Poetul a
fost înmormântat în regim de urgență, pe 17 iunie, în cimitirul Bellu, într‑o
zi ploioasă, fără priveghi îndelungat și, conform unor relatări, fără o cruce
frumoasă, ceea ce a întărit impresia că autoritățile au dorit să șteargă urmele
unei crime. Înmormântarea rapidă a intensificat teoriile conform cărora moartea
lui Eminescu ar fi eliminarea ultimei piedici în calea unor interese
geopolitice pro‑austro-germane, care controlau România
cu o mână de fier, iar unirea Transilvaniei cu România, pe care Eminescu o
susținea, a fost amânată până la 1 decembrie 1918.
Ionuț
Țene
