Cum i-a lăsat un pastor român fără 13 milioane de dolari pe americani!
Revistă electronică de atitudine, cultură, mediu social, educație și sport
† 28 octombrie 1952 – nașterea în Ceruri a Mucenicului Mircea Vulcănescu. Mărturii ale lui Ioan Ianolide, Nichifor Crainic, Mircea Eliade și Nicolae Purcărea despre acest geniu al României, asasinat de bolșevici în închisoarea Aiud și interzis de neokominterniștii contemporani
Ioan Ianolide: „Era un bărbat înalt, frumos, demn, impozant, plin de prestigiu şi cu o remarcabilă personalitate. A fost asistentul lui Nae Ionescu, filozoful ortodox român care a creat şcoală. A fost el însuşi un profund gânditor care nu a reuşit să scrie tot ce cugetase din pricina temniţei şi a morţii premature.
În temniţă vorbea şi cuvântul lui era ascultat. Îi învăţa să gândească pe cei ce fuseseră conducători ai ţării. Concepţia sa era una profund creştină de pe poziţii politice democratice. Îl vedeam adesea la biserică, atunci când biserica din Aiud nu fusese încă transformată în W.C.
Întreţinând o febrilă activitate intelectuală în rândul deţinuţilor, Mircea Vulcănescu era un inamic declarat al marxiştilor. Din cauza unor prelegeri ţinute la Jilava a fost dus la camera neagră, aproape dezbrăcat, împreună cu alţi „bandiţi”. Ţinuţi flămânzi, neavând pe ce să se odihnească, au început să cadă pe mâzga rece, care aducea îmbolnăvirea şi moartea. Mircea Vulcănescu s-a aşezat jos, ca să poată sta alţii pe el şi le-a zis: „Eu voi muri. Salvaţi-vă voi”.
Nu a murit atunci, dar revenind la Aiud a continuat să vorbească iar ei au continuat să îl pedepsească până ce l-au ucis.
A fost un om cu caracter de diamant”.
Nichifor Crainic: „În general, oamenii de nivelul meu nu spun la adresa altor valori decât atât cât cred că îi obligă realitatea și o anumită minimă decență, dar despre Vulcănescu eu cred că este nu doar cel mai reușit exemplar pe care l-a dat neamul românesc între cele două războaie, ci acela care având talie europeană, după ce va descoperi în sine nevoia de a spune ce are de spus, va acoperi cu umbra lui tot ce a strălucit până acum în istoria culturii românești (a erudiției românești, de la Cantemir la Iorga). Peste capul întregii sale generații de luceferi, el va fi ca un soare”.
Mircea Eliade: „Când au venit încercarile, Mircea Vulcănescu le-a primit senin şi încrezător; într-un anumit fel, misterios, se integrau vieţii lui religioase. În câteva zile, a pierdut tot: avere, glorie, situaţie socială şi academică, familie, libertate. Dar a rămas acelaşi. Nu s-a îndoit şi nici n-a tăgăduit; a continuat să mărturisească cu aceeaşi senină fermitate credinţa şi încrederea lui de totdeauna. Alţii, care i-au fost mai aproape, vor povesti în de-amănuntul, aici sau altădată, viaţa pe care a trăit-o Mircea Vulcănescu în temniţă. Ce ştim cu toţii, ne e de-ajuns ca să înţelegem cât de totală i-a fost victoria. Victorie împotriva călăilor, desigur, dar mai ales victorie împotriva Morţii. Pentru că ştim cum a murit! lar ultimul lui mesaj în temniţă, adresat fiecăruia din noi, a fost acesta: «Să nu ne răzbunaţi!»…”
Nicolae Purcărea: „Mircea Vulcănescu a murit ca un martir. A fost izolat într-o celulă specială, cu ciment pe jos, cu apă pe jos. El s-a așezat pe jos ca să poată sta altul deasupra lui şi s-a îmbolnăvit. Boala i s-a accentuat. A fost pedepsit pentru că ținea conferinţe şi a fost băgat la izolare, unde i s-a agravat boala, și a murit ca un martir. Ar trebui ca Biserica Ortodoxă să-l canonizeze”.
Sursa: Florin Palas
De la minunatul Salon de Carte, care s-a desfășurat recent în Baia Mare, am cumpărat “Jurnalul” tenorului Ion Piso, pe care l-am prezentat mai ieri. În paginile lui stă și portretul soției lui, Doamna Livia Piso-Filipașcu. Descendentă a unei vechi aristocrații maramureșene, și-a purtat crucea frumuseții exterioare, alături de cea a frumuseții lăuntrice, străbătând cu grație eleganța artistică a altor vremi, spre târziul acestei lumi care i-a fost dat să o trăiască. Se pare că spiritul, cu vocația întemeierii ideilor de durată, prinde curaj și în această vreme controversată, care ne pune pe gânduri. Așa, la Centrul Documentar-Expozițional al Nobilimii Maramureșene, de la Vișeu de Sus, am participat la mai multe întâlniri ale celor care cred că istoria este o redută a viitorului.
Ctitoria poartă efortul lui Ion și Livia Piso-Filipașcu. Ei au ridicat un sediu
în care o parte a istoriei Maramureșului se poate oglindi cu limpezime. Dacă
Ion Piso a fost un celebru artist liric, Livia Piso a fost o celebră scenografă
și pictoriță de renume european. Mai puțin cunoscută în România, deoarece
deplina maturitate creatoare și-a desfășurat-o în Germania și Italia. A făcut
decorurile și costumele a peste 100 de spectacole. Dar a stat sub semnul
extremei modestii, izvorâtă din natura ei sensibilă și profundă și a educației
primite. Era fiica istoricului-martir din Maramureș, Alexandru Filipașcu,
autorul cărții de referință “Istoria Maramureșului”, cea mai citită
și invocată carte de istorie a Ținutului Voievodal.
După revenirea în țară, doamna Livia Piso-Filipașcu și-a căutat locul de
baștină al strămoșilor. Așa că a făcut numeroase popasuri în Maramureș. Mai
ales la Petrova strănatală. Auzind de numele meu, m-a căutat. Credeam că ar fi
vorba despre un dialog de presă. Nicidecum. A vrut să cunoască un descendent al
familiei sale după nume. Într-o seară, la Ocna Șugatag, și-a limpezit
curiozitatea, dar cele mai emoționante adevăruri istorice le-am descoperit eu.
Doamna Livia mi-a spus că bunica ei era Ioana Pârja de Giulești. Știam din
arborele genealogic, prins în cartea părintelui ei, dar nu m-am dus până la
capăt cu deslușirea. După ce am limpezit cărările neamurilor noastre, mi-a spus
că sunt vărul ei. M-am bucurat că nu-s pustiu în lume. La bătrânețe am dovedit
ceva certitudini.
Membrii familiei Pârja de Giulești figurează în registrele nobiliare din
Comitatul Maramureș. Rădăcinile acestei spițe nobiliare urcă până spre
sfârșitul veacului al XIV-lea. Doamna Livia avea un sentiment profund al
nobleței. Istoricul Ilie Gherheș, un analist fin al istoriei Maramureșului, cu
abordări curajoase ale unor subiecte mai puțin știute, cu argumente de arhivă,
care nu pot fi contestate, ci doar interpretate cu o dreaptă judecată, a adus
multă lumină pe această temă. Ilie Gherheș dispunea de artileria cercetării
amănunțite, de unde și legăturile logice în comentarea evenimentelor. Așa am
aflat din documentarea istoricului că bunicul doamnei Livia are mormântul în
fața Bisericii din Susani, din Petrova, iar pe crucea sa de marmură neagră stă
scris: „Aici odihnește în Domnul, Boierul Gavrilă Filipciuc, Nobil de
Petrova, 7 iunie 1862 – 12 martie 1922, < Nedreptatea am urât, și o am
urgisit, iar legea Ta o am iubit>. Ridicată de soția sa Ioană, născută
Pârja.”
Din respect pentru această înaintașă dârză, fiica noastră se numește Ioana. În
1930, s-a stins din viață mama ilustrului cărturar, Alexandru Filipașcu, Ioana,
născută Pârja, la vârsta de 66 de ani. Înmormântarea jupânesei de Giulești a
fost oficiată de șase preoți, în frunte cu părintele vicar Ilie Boroș, ne spune
istoricul Ilie Gherheș. Această legătură profundă cu Maramureșul i-a determinat
pe doamna Livia și domnul Ion să facă fundația care le poartă numele. Au
ridicat edificiul în cinstea nobililor maramureșeni, la Vișeul de Sus. Era prin
anul 2014. În acel an, marele tenor Ion Piso și doamna Livia au invitat acolo
oameni de seamă ai acestei țări, nobili ai spiritului.
Din păcate, Doamna Livia s-a retras, în urmă cu șapte ani, sub o cruce a
veșniciei, din cimitirul Bellu, în târziul toamnei, prin noiembrie, din anul
2019. Marea Doamnă de Dolha și Petrova, o nobilă Doamnă a Maramureșului, cu o
nețărmurită dragoste identitară, rămâne pentru mine simbolul măreței arte a
culorii și spectacolului ieșit din lujerul ales al acestui spațiu. Să ne aducem
aminte de cei care au pictat cerul Nordului cu stelele sufletului! Eu o fac
după priceperea mea. Că este nevoie de memoria neamului nostru cu toate
aluviunile care vin spre noi. Doamna Livia a rămas o pildă de demnitate
națională.
Premierul Luca Niculescu a declarat marți, 27 octombrie, la Chișinău, că unirea României cu Republica Moldova depinde de voința cetățenilor celor două state. Șeful Guvernului a precizat că prioritatea actuală este consolidarea relațiilor bilaterale și apropierea Republicii Moldova de Uniunea Europeană.
1967: