„Cuvinte din rug” de Cristian Mihail Deac – Estetica sacrului într-o viziune lirică modernă și originară

Volumul de versuri „Cuvinte din rug” de Cristian Mihail Deac nu se mulțumește absolut deloc să repete motivele clasice ale poeziei religioase. Poetul creează o viziune estetică proprie, în care sacrul se manifestă printr-o lirică îndrăzneață, plină de imagini neașteptate, subtile și de o sensibilitate ascuțită față de lumea înconjurătoare. Cititorul va descoperi citind poeziile lui Cristian Mihail Deac, un poet în care religiosul se împletește cu modernismul semantic. Acest volum de poezie apare în condiții grafice excelente la prestigioasa Editură clujeană Ecou Transilvan, în contextul ”Anului comemorativ al duhovnicilor și mărturisitorilor ortodocși români din secolul XX”, dar și sub amprenta jertfei tuturor martirilor români din temnițele comuniste. Paradoxul poetului în volumul de versuri propus îl reprezintă abilitatea intelectuală de a reinventa poezia religioasă într-un stil și limbaj neo-modern. Spre exemplificare, poezia despre ”Înviere” respiră acest paradox al limbajului înnoitor și în același timp transcendent, ca în poemul ”Fețele Minții”:

”Din
lădoiul de zestre ubicuu
al poienii mărului,
am scos
fețele de masă ale minții,
înnoite spre ceresc
în noaptea Învierii…”

Poetul compune o poezie profundă și expresivă, fiind capabilă să stârnească o gamă largă de sentimente: de la melancolie și tristețe la bucurie și speranță. Dar, dincolo de emoție, poezia sa are o dimensiune transcendentală, oferind cititorului o viziune personală asupra sensului vieții și asupra destinului uman. Poetul ne invită la o estetică a umilinței și a fragilității asumate într-o lume a degradării preajmei. Autorul își asumă conștiința unui cuvânt revelator și a unei viziuni estetice originare care înnoiește limbajul liricii religioase. Versurile sunt metanoice. Viziune sa estetică este o transliterare referențială a umilinței și a sensibilității spre înălțimile cerului. Sacrul nu este prezentat ca o forță grandioasă și inaccesibilă, ci ca o prezență discretă, chiar intimă, care se revelează în lucrurile simple și în experiențele umane. E un sacru liric ivit din ”numinosul” lui Rudolf Otto. Această estetică se reflectă în poemul „Preotul”, dedicat tatălui autorului:

„Tânjesc din greu
după un sărut de tată pierdut,
și îngropat fără să apuc să-i spun
cât de mult îl iubesc.”

În aceste versuri, sacrul și inefabilul se manifestă prin dorul filial, prin memoria unui om anistroic, dar profund credincios. Estetica umilinței se regăsește și în poeziile despre sfinți și călugări, prezentați ca oameni obișnuiți, cu slăbiciuni și îndoieli, dar care reușesc să atingă desăvârșirea prin credință. Asistăm la o subtilă restaurare a numinosului în lirica românească.O altă viziune estetică relevantă este cea a luminii și a umbrei, ca un ”joc secund” al transfigurării realului. Sacrul nu este prezentat doar ca o lumină orbitoare, ci și ca o umbră misterioasă, care ascunde și revelează în același timp. Această interpretare lirică expresionistă se reflectă în poemul „Inel de jar”:

„Aripi crescute din cruci
trec prin inele de jar.
Încă un suflet curat,
punct transcendent
între sihaștrii de ieri
și mucenicii de azi.”

În aceste versuri, sacrul este asociat cu focul, cu jarul, dar și cu crucea, cu suferința. Inelele de jar sugerează o purificare prin suferință, o trecere prin foc pentru a atinge desăvârșirea. Focul este credința care duce la curăție. Poezia se poate șlefui prin focul credinței și talentului literar.Un element important al viziunii estetice a lui Cristian Mihail Deac este legătura strânsă cu natura și cu peisajul românesc de tip mioritic – arhetipal. Sacrul se manifestă în codrii seculari, în munții semeți, în râurile cristaline, în satele pitorești de tip blagian. Această estetică se reflectă în poemul „Poiana Raiului”:

„În poienița vechilor cărări,
ce cațără cerul minții peste ceruri,
dincolo de contemplație și ziduri spre Noul Ierusalim,
când pășluiește iarna
în locul unde Mirele și Mireasa
nasc adamic.”

Cu o acribie semantică, poetul asociază sacrul cu frumusețea peisajului montan, cu liniștea mănăstirilor, cu tradițiile populare într-o remodelare personificată a ”orizontului și stilului” românesc. ”Poiana Raiului” se descoperă ca un loc sacru, un spațiu de întâlnire cu divinitatea.Dimensiunea lirică a poeziei lui Cristian Mihail Deac este complexă comprehensivă, adunând cu măiestrie de bijutier metafore frumoase într-un eșafodaj liric pentetrant. Lirismul poetului se manifestă prin emoție, introspecție și viziune. Poemele transmit emoție, dor, bucurie, speranță. Poeziile lui deac sunt și un spațiu de introspecție, de analiză a propriilor sentimente și trăiri. În același timp, poezia lui Deac are și o dimensiune vizionară, chiar profetică, transmițând o viziune spiritualizată asupra lumii, asupra sensului vieții și asupra destinului uman la umbra unor schituri stelare.

Rugăciunea pentru poet este o călătorie interioară, o formă lirică tranpusă n poeme. Este poezie sau rugăciune într-o manieră originală propusă de poet? „În Samaria inimii… revarsă, Hristoase, apa cea vie, să nu mai însetez…” („Rugă”) Iar sfinții sunt modele de viață, care trebuie urmate în trăire: „Chipuri de heruvimi înnădesc stâlpi din lacrimile iubirii și despletesc guri de aur spre rostiri: «Mulțumim, Doamne…»” („Tismana”). Natura devine astfel un templu închinat divinității: „Sub stelele nopții de veghe, strategul duhovnic al smeritului vlădică coboară în catedrala inimii, aprinzând lumânări.” („Poetul Inimii”) Această poezie transfigurează realitatea prin sacru, asemănător cu abordările stilistice ale lui Daniel Turcea. Iar ”rugul” e o originaritate venită pe filiera semantică a ”rugului aprins” de la Antim, o revoltă a misticului împotriva trasncendentului prin apelul la liric.Consider că volumul „Cuvinte din rug” reprezintă o contribuție valoroasă la poezia religioasă românească, prin originalitatea viziunilor estetice și lirice, prin bogăția imaginilor și a metaforelor, precum și prin profunzimea emoțiilor și a ideilor transpuse cu talent de poet. Cristian Mihail Deac creează o lume poetică în care sacrul transfigurează realitatea, oferind cititorului o experiență estetică și spirituală originară.Cristian Mihail Deac compune o poezie care incită la reflecție, la meditație și la o mai bună înțelegere a sensului vieții în tainice aspecte sinoptice. Poetul nu se limitează la a fi o simplă reverență față de tradiția poeziei religioase. Autorul angajează un dialog viu cu noile tendințe și expresii ale liricii contemporane, reușind să ofere o voce originală și relevantă în peisajul literar actual. Deși îmbrățișează teme religioase, Deac evită tonul confesional. Este de o sinceritate debordantă, uneori chiar vulnerabil, care amintește de poezia renașterii, ca în „Ierusalimul Prea Sfintei”, unde se resimte o trăire intensă:

„Prin isopul muntelui ales de Maica Luminii,
curg lumini din ceruri ce desăvârșesc monahi.
Pecetea din mijlocul mării
liturghisește cuviincios pe neclintita stâncă a iubirii.”

Această „dezgolire” a sufletului, se apropie de energia brută a poeziei americane a secolului XX, un gen poetic performativ care pune accent pe autenticitate și pe legătura directă cu publicul. Iar poeme din volum se pretează la o interpretare post-modernă, datorită ritmului alert, a repetițiilor și a jocurilor de limbaj. „Bobotează” este un exemplu în acest sens:

„E, ger de Bobotează, iară!
E, ger de Bobotează, iară!
E, ger de Bobotează, iară!”

Repetiția obsesivă creează un efect hipnotic, amplificând starea de spirit și intensificând impactul emoțional. Limbajul arhaic îmbinat cu prozodia modernă este provocarea pe care o propune poetul cititorului. Poetul nu se teme să experimenteze cu forma, adoptând adesea o estetică a fragmentului, a versurilor scurte și concise, care amintește de haiku-ul japonez. „Răstignire” ilustrează această abordare:

„…Ucisătorul de suflete,
voind să răstignească iubirea,
s-a înșelat amarnic.

Brațele răstignite ale iubirii
deşartă… iaduri.”

Concizia și simplitatea versurilor ascund o profunzime emoțională intensă, lăsând cititorului libertatea de a completa sensul transfigurator spre o mântuire literară printr-un lirism religioas. Autorul integrează în poezia sa elemente din viața cotidiană: repere geografice („Madrid”, „Getafe”), tehnologii („difuzorul wc-ului din Corte Inglés” în „Cosmetizare existențială”). Această ancorare în realitatea imediată ajută cititorul să se identifice cu universal Poezia lui Cristian Mihail Deac este adesea auto-reflexivă, poetul nu se teme să își expună îndoielile, frământările și imperfecțiunile, creând o legătură autentică și sinergică cu cititorul. Acest lucru contribuie la o receptare intimă și sinceră a liricii sale, în care ”lacrimile”, speranțele și dilemele devin componente ale unei experiențe spirituale și poetice autentic revelatoare.

Volumul „Cuvinte din rug” constituie, astfel, un autentic pod liric între tradiție și inovație. Deac demonstrează că poezia religioasă nu este un gen închis și rigid, ci unul capabil să se reinventeze și să răspundă provocărilor lumii post-moderne. Asistăm cu o deosebită plăcere la o formă de estetism nou, la o evoluție discretă a acestui gen liric. Referințele biblice sunt doar pretexte de interogație a sufletului fiecăruia într-un manierism modern, ca în poezia ”Chipul lui Iuda”:

Îngerul, cădelnițând din șofar,
despică mărul atât de înflorit
și plin de falsitate.
Târziu înțeleg…
Vai, cum șed vorbele-ntre luntre!

Cititorul se va delecta intelectual lecturând acest volum de versuri care îndeamnă prin emoția revelată la spiritualizare și care se distinge prin originalitate, profunzime și relevanță semantică. „Cuvinte din rug” este un volum de versuri veritabil, nefalsificat, dincolo de numinosul imediat, izvorând o adevărată liturghie lirică în era digitală. Poetul compune o poezie ce ”vorbește” într-o interpretare de tip semasiologic despre sacru, cu un limbaj înovator prozodic, oferind cititorului o experiență estetică de neuitat prin emoția dăruită.

Ionuț Țene

(prefața la volum, Editura Ecou Transilvan)

 

Gluma zilei - Somnambula...

 

Frumoasele noastre Duminici. Iertarea pe care o oferim e măsura iertării pe care o primim

 

Duminica a 11-a după Rusalii ne aduce înainte una dintre cele mai profunde și mai actuale învățături ale Mântuitorului: Pilda datornicului nemilostiv (Matei 18, 23-35). După minunile și vindecările care au dominat duminicile precedente, Evanghelia ne îndreaptă atenția spre o altă dimensiune a vieții creștine: iertarea.

Hristos rostește această pildă ca răspuns la întrebarea adresată de apostolul Petru: „Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu care va greși împotriva mea? Oare până de șapte ori?”. Răspunsul Mântuitorului depășește orice limită omenească: „Nu-ți zic ție până de șapte ori, ci până de șaptezeci de ori câte șapte”.

Pentru a explica această poruncă, Hristos compară Împărăția cerurilor cu un împărat care a dorit să-și socotească slujitorii. Unul dintre aceștia îi datora o sumă uriașă, imposibil de restituit. Neputând să plătească, slujitorul cade la picioarele stăpânului și îi cere îngăduință.

Se produce atunci primul moment esențial al pildei. Împăratul nu îi acordă doar un răgaz pentru achitarea datoriei, ci îl iartă în întregime. Datoria dispare prin milă.

Însă, ieșind de la judecată, același om întâlnește un alt slujitor care îi datora o sumă neînsemnată în comparație cu propria lui datorie. În loc să manifeste aceeași compasiune de care el însuși beneficiase, îl apucă de gât și îi cere plata imediată.

Contrastul este evident și intenționat. Hristos așază față în față două atitudini: mila și lipsa de milă.

Auzind cele întâmplate, împăratul îl cheamă din nou pe slujitor și îi spune: „Slugă vicleană, toată datoria aceea ți-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca și tu să ai milă de cel împreună cu tine slujitor, precum și eu am avut milă de tine?”.

Mesajul Evangheliei este limpede. Omul primește zilnic de la Dumnezeu iertare, răbdare și îngăduință. Cu toate acestea, îi este adesea greu să-i ierte pe cei din jur pentru greșeli incomparabil mai mici.

Poate că niciuna dintre parabolele evanghelice nu vorbește atât de direct despre contradicțiile sufletului omenesc. Dorim să fim înțeleși, dar îi judecăm pe ceilalți. Cerem îndurare, dar refuzăm să o oferim. Așteptăm să fim iertați, dar păstrăm în suflet resentimente și amintiri dureroase.

Iertarea nu înseamnă uitare și nici acceptarea nedreptății. Ea înseamnă eliberarea inimii de povara urii și a răzbunării. Omul care nu iartă rămâne prizonierul propriei sale suferințe.

Există și o continuitate firească între această Evanghelie și cele din duminicile anterioare. După ce Hristos a arătat că are putere asupra naturii, asupra bolii, asupra demonilor și asupra neputințelor omenești, El ne descoperă acum că adevărata vindecare trebuie să înceapă în suflet.

Pilda datornicului nemilostiv nu vorbește despre bani și datorii materiale, ci despre relațiile dintre oameni și despre relația omului cu Dumnezeu.

Rugăciunea „Tatăl nostru” conține un verset care se leagă direct de această parabolă: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. În tâlcuirea sa, Sfântul Ioan Casian spune că, de fapt, cel care nu iartă nu are dreptul să rostească această rugăciune, pentru că singur își așază o osândă asupra lui.

Poate că întrebarea pe care ne-o adresează această Evanghelie este una foarte simplă: dacă Dumnezeu ne-a iertat atât de mult, de ce ne este atât de greu să iertăm atât de puțin?

Iar răspunsul îl găsim chiar în cuvintele care încheie această pildă: măsura iertării pe care o oferim devine, în cele din urmă, măsura iertării pe care o primim.

Astăzi, resentimentul, judecata și dorința de răzbunare sunt prezente pretutindeni. Relațiile de familie, comunitățile și chiar viața bisericească pot fi marcate de lipsa iertării.

Evanghelia acestei duminici este de o actualitate cutremurătoare: ea ne arată că nici o viață spirituală autentică nu este posibilă fără iertare. Mai mult, mesajul pildei este un antidot împotriva individualismului contemporan. În logica iubirii lui Dumnezeu, nu există mântuire izolată. Mântuirea noastră este legată de raportul cu aproapele: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este!”(I Ioan 4, 20).

Pilda datornicului nemilostiv ne reamintește că iertarea nu este opțională, ci însăși condiția mântuirii. Cel care iartă se aseamănă Tatălui ceresc, iar cel care refuză iertarea își închide singur poarta împărăției.

De asemenea, pilda nu este doar o lecție morală, ci o judecată prezentă: fie intrăm în logica iubirii dumnezeiești, fie rămânem captivi în închisoarea resentimentului. Alegerea aparține fiecăruia dintre noi.

Autor: Grigore Ciascai

Sursa: Redactia 9

MAICĂ SFÂNTĂ

Maică Sfântă Preacurată,

Iubită ești de Dumnezeu,

Ai fost binecuvântată

De-ai născut pe Fiul tău.

Fiul Tău dumnezeiesc,

Pentru noi s-a restigni

Fă-mă ca să nu greșesc,

Ca să fiu eu mântuit!

Maică Sfântă iubitoare,

Roagă-te la Fiul Tău,

Că păcatu-mi este mare,

Să ni-l ierte Dumnezeu.

Că tu ești a noastră Mamă,

Glasul tău e ascultat,

De Fiul Tău numai te roagă,

Să ne ierte de păcat!

de Grigoraș Ciocan

Decarbonizarea și Înalta Poartă a proștilor

Hai să analizăm imbecilitatea slugarnică a politicienilor noștri printr-un exemplu cât se poate de concret: Legea Decarbonizării, imbecilitatea pe carea ne-a impus-o Înalta Poartă de la Bruxelles. Trec peste faptul că nu există absolut nicio dovadă palpabilă că ceva din prostia denumită „politica verde” ar fi veridic. Nu ne luăm de la asta, cum nu ne luăm de la afirmația Bruxelles-ului că „Europa se încălzește mei repede decât restul lumii” în condițiile în care aici se aplică cele mai drastice metode de „înverzire” a activității economice.

Lăsând conceptele științifice de-o parte, cred că ar trebui să vă repet ceea ce am mai spus pe-aici(vezi cifrele complete în articolul „V-ați înverzit destul? …”), anume că există un campion absolut al energiei așa-zis verzi din Europa: România! Nu, nu glumesc! Fix așa e. Cu o scădere a consumului de 50% față de cât aveam la Revoluție și cu o creștere de-a dreptul nesustenabilă a energiei așa-zis verzi, România ocupă de departe locul 1 în Europa(unele statistici dau doi dintre pechinezii baltici în fața noastră, dar acele statistici sunt discutabile).

Cu alte cuvinte, România e campionul absolut al decarbonizării, iar asta se vede, în special, în prețul piperat pe care am ajuns să-l plătim: CEL MAI MARE DIN LUME! În viitor vor râde și curcile de prostia noastră. Cum să ajungi să plătești în halul ăsta când stai pe o cantitate imensă de cărbune, care urlă să fie transformat în energie? Dar nu ne mai luăm de la asta!

Să revenim așadar la Legea Decarbonizării. Slugile din Parlament au votat-o. Singurul gest de frondă a fost reprezentat de introducerea unui singur amendament care prevede că … nu se mai pot scoate din funcțiune facilități înainte de punerea în funcțiune a unor alte facilități similare ca putere. Noi oricum suntem în rahat, având un sistem energetic absolut debalansat. Ziua producem mult curent, pe care nu-l folosește nimeni deoarece canci industrie, iar noaptea, când se întoarce omul acasă și-și pune rufele la spălat(sau automobilul electric la încărcat!), consumul explodează și nu poate fi acoperit deoarece, ce să vezi, soarele nu luminează noaptea! Așa ajungem să plătim și 1 000 EUR/MWh! În condițiile în care ne-am apuca să scoatem și alți producători în bandă, probabil nu vom mai găsi energie electrică suficientă pentru a satisface deficitul și ne-am confrunta cu pene de curent.

Așadar, stipularea din imbecila lege a decarbonizării este una cât se poate de normală. Pentru că a ajuns cuțitul la os! Ei bine, degenerații oengiști radicali pro-ioropieni(PNL/USR) se târâie cu fundul de pământ că nu se stipulează clar ceea ce vrea Bruxelles-ul, anume să închidem până la finalul acestui ani TOȚI producătorii în bandă care, chipurile, produc „energie murdară”. Scandalul e în toi. Bolojan și Pâslaru urlă de parcă le-ar fi fost turnată apă clocotită în chiloți, iar debilul de la Cotroceni, Nicu Psihicu, spune că o să întoarcă legea în Parlament. Păi nu mai era urgentă, jegurilor?

Ca să înțelegem mai bine, trebuie să ne uităm la cifre. Producția de energie electrică în bandă a scăzut drastic în România din 1990 până în prezent, înregistrând o reducere de peste 50%. Mai precis, de la un volum anual de aproximativ 50 TWh livrați în bandă la doar circa 20 TWh!!! Operarea unei închideri în masă a producătorilor pe cărbune ar adăuga, suplimentar, o scădere de 1 TWh! Este o nebunie pe care n-ar face-o nicio țară din lume.

Să ne uităm la Germania. Știți cât are producție în bandă pe cărbune? 95 TWh/an!!! Mai mare decât toată producția de energie din România. Iar acolo nimeni nu se mai scandalizează. Ca să nu mai vorbim că mixul energetic al Germaniei este unul de toată jena(din punct de vedere climatic): cam 50% din energie este produsă prin arderea diverselor substanțe(cărbune, gaz, biomasă).

La noi însă, slugile Bruxelles-ului spun că e jale, că încălcăm jaloanele, că nu mai primim bani. Păi să nu mai primim, că oricum, după cum s-a văzut, ajungem să plătim mai mult în 1-2 ani. Desigur, pe un bou precum Bolojan, pe un diliu ca Nicu Psihicu sau pe degenerații din USR nu-i interesează relevanța electorală. Ei sunt fanarioții impuși la butoane de Înalta Poartă și pentru asta sunt capabili să ia zece piei de pe români. Majoritatea oamenilor știu deja cum stă treaba. Dar mai sunt niște imbecili proști care, mânați de sunetul de sirenă al telecomenzii, susțin aberațiile Bruxelles-ului și ale dobitocilor puși în funcție aici. Acestora le spun ferm în față: Tovarăși, sunteți cretini!

P.S. E un căcat care chipurile face emisiuni umoristice el neavând nici pic de umor, Dragoș Pătraru pe numele său. Ăsta ne face tâmpiți pe noi, ăștia de nu economisim la ordinul Bolojanului, din cauză că „a economisi este despre copii tăi, despre nepoții tăi” s.a.m.d. Să moară mă-ta, Pătrarule că așa ți-a ieșit ție în analizele de urină! Hai, spune zău cu limba scoasă, moțule de pe căcatul sloganului jenant cu care argumentezi!

Iată de ce e momentul în care simt nevoia să te anunț pe tine și pe întreaga ta gașcă de o inițiativă personală: cu toate că nu sunt în țară, mi-am pornit TOATE aerele condiționate din casă și TOATĂ lumina. Inclusiv ziua! Dacă aș fi avut centrală termică pe curent, aș fi pornit-o și p-aia, ca să compenseze răcirea globală din casa mea. Da, bă, sunt 16 grade la mine în casă. PERMANENT! Dacă aș avea geamurilșe telecomandate, le-aș deschide ca să răcesc curtea. Și știi de ce? Pentru că pot!

Comuniștilor, dacă după o reducere de 50% a producției de energie electrică a țării, dacă după o reducere la zero a puterii industriale, voi acum ați ajuns să atacați bruma aia de energie utilizată de amărâtul pe care oricum l-ați înjunghiat în prețuri, dați-mi voie să mă cac pe voi! Singurul meu regret este că nu-mi pot porni consumul și la țară întrucât acolo nu am încă acces de la distanță. Dar rezolv manual zilele ăstea, căcaților!

 

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Trenduri economice

Top 3 MOARA lui GELU din 15 august 2026, ora 15,oo

 

 1. Distincție pentru jurnalistul și scriitorul Dragoș Gelu - 1429 de afișări;

  2. Ovidiu Vasile, exemplu-viu de poezie civică-moral-religioasă - 1172 de afișări;

  3. Mesaj transmis de o profesoară de origine română care predă în Franța - 940 de afișări.

Bolojan, huiduit de AUR-iști de Ziua Marinei la Constanța. „Tăiați-i cablul, tăiați curentul că e scump!”

 

Premierul interimar Ilie Bolojan a fost huiduit sâmbătă, 15 august a.c. la Constanța, în timpul manifestărilor organizate de Ziua Marinei Române, mai multe persoane din public întrerupându-i discursul cu remarci legate de prețul energiei și cu îndemnuri să plece.

Cel mai probabil au fost ”suveraniști” AUR, foarte activi la fiecare prezență în public a reprezentanților PNL sau USR. Momentul are loc într-o perioadă în care Sistemul Energetic Național funcționează într-un context dificil, după oprirea Unității 2 de la Cernavodă din cauza debitului redus al Dunării.

Premierul demis Bolojan a anunțat vineri că deficitul de aproximativ 600 MW provocat de oprirea reactorului va fi compensat prin producție fotovoltaică și eoliană, importuri, producție suplimentară a Hidroelectrica și intrarea în funcțiune a unui grup de rezervă de la Rovinari. Tot vineri, premierul interimar a propus un pact politic pe termen lung în domeniul energiei, acuzând lipsa investițiilor, „fuga de răspundere” și politicile de personal din anii anteriori pentru o parte dintre problemele actuale ale sistemului.

În pofida huiduielilor, Ilie Bolojan și-a continuat discursul, pe care l-a consacrat în principal securității României la Marea Neagră și rolului Forțelor Navale.

„Sunt aici în semn de respect față de Marina Română. Într-o vreme în care securitatea la granița de est nu mai este un fapt împlinit. Într-o vreme în care navigația sigură prin Marea Neagră este o miză zi de zi și nu o certitudine, dotările pe care le au la dispoziție forțele noastre navale, curajul și profesionalismul acestora contează mai mult ca oricând”, a declarat premierul.

El a spus că Forțele Navale reprezintă și o garanție privind apărarea frontierelor României.

„Marina noastră este și o promisiune. O promisiune că în aceste vremuri, oricât ar fi de tulburi apele în jurul nostru, România își va apăra granițele. Nu doar cele pe care le vedem pe hărți. Ci și cele pe care le simțim atunci când valurile mării se sparg la țărm”, a afirmat Bolojan.

Premierul a vorbit și despre protejarea investițiilor românești din Marea Neagră și despre libertatea de navigație.

„O promisiune că ne vom apăra oamenii și investițiile din Marea Neagră. O promisiune că vom apăra dreptul nostru de a naviga liber în Marea Neagră și pe mările lumii”, a adăugat el.

Huiduielile au continuat pe parcursul intervenției, iar din public s-a auzit și mesajul: „Aplaudați marinarii, Bolojan, acasă!”.

Premierul le-a mulțumit militarilor și familiilor acestora, dar și constructorilor navali și angajaților din porturi.

„Sunt aici să mulțumesc tuturor celor care, veghind pe mare, ne permit nouă să dormim liniștiți pe uscat. Să le mulțumesc celor care îi susțin, familiilor acestora, constructorilor de navă, lucrătorilor portuari”, a spus Bolojan.

El le-a mulțumit și partenerilor României implicați în asigurarea securității în Marea Neagră, precum și locuitorilor Constanței.

„Mulțumesc cetățenilor din Constanța, pentru că acest mare oraș va rămâne inima Marinei Române”, a afirmat premierul.

„La mulți ani tuturor marinarilor noștri, la mulți ani Marinei Române, Dumnezeu să aibă în pază România”, și-a încheiat Bolojan discursul.

C.L.

Recidivista Tănăsescu, o nouă încălcare gravă a eticii instituționale! Urmează demisia?

 

Articolul care urmează pornește de la informații obținute pe surse de presă și confirmate, cu variații minore, din mai multe direcții – dar rămase, la ore bune după explozia din presă, neconfirmate oficial nici de CCR, nici de Guvern.

Dacă se dovedesc false, tot ce scriem aici cade. Dacă se confirmă – și nimeni, pînă acum, nu le-a dezmințit, deși exista timp berechet și motivație serioasă – atunci vorbim despre unul dintre cele mai grave incidente instituționale din ultimii ani. Nu că am fi dus lipsă de așa ceva. Și nu că Tănăsescu ar fi la prima gravă abatere.

Președinta Curții Constituționale, Elena Simina Tănăsescu, s-a întîlnit cu premierul demis Ilie Bolojan, președintele PNL, conform unei relatări a știripesurse.ro. Locul de rendez-vous, biroul președintelui Senatului, Mircea Abrudean – nu sediul CCR, nu Palatul Victoria, ci un teritoriu neutru, ales parcă anume să nu lase urme. Discuția s-ar fi încheiat pe la 14:30, cei doi au fost văzuți ieșind separat, la interval, ca să nu fie surprinși împreună.

Trei zile mai tîrziu, luni, 17 august, CCR urmează să judece exact genul de lucruri de care Bolojan are nevoie disperată să iasă cum ”trebuie”: noua Lege a integrității – cea care-l vizează pe Dominic Fritz și care ar putea arunca marele aliat USR în aer – și legea Strategiei naționale pentru biodiversitate, ambele jaloane PNRR, cu o miză cumulată de aproape două miliarde de euro.

Nu e nevoie de multă imaginație ca să vezi problema, e nevoie doar de un calendar. Iar gravitatea nu stă doar în ce s-a discutat, ci în primul rînd în faptul că s-a discutat.

Nu contează, strict juridic, dacă cei doi au vorbit despre vreme, despre sărbătoarea Sfintei Maria sau despre motivarea deciziei CCR. Contează că președinta unei curți care ar trebui să fie ultima redută de imparțialitate a statului a ales să se vadă, pe ascuns, neanunțat, cu una dintre părțile direct interesate de soluția pe care urmează să o dea – cu trei zile înainte de pronunțare.

Fostul președinte CCR Augustin Zegrean a spus-o fără ocolișuri la RTV, în seara asta: între CCR și Guvern nu există niciun raport de subordonare, deci „nu au ce discuta în birouri pe nu știu unde”. Fostul judecător Toni Neacșu a mers și mai departe, comparînd situația cu un caz care a stîrnit scandal recent – o judecătoare surprinsă la un festival cu patronul unei firme pe care urma să o judece – și a conchis că poziția Siminei Tănăsescu e „mai flagrantă” decît acel episod.

Reacția politică a venit rapid și de pe ambele flancuri ale opoziției. Senatorul PSD Daniel Zamfir a cerut explicații, întrebînd retoric ce a căutat președinta CCR în biroul lui Abrudean, și a adăugat o acuzație suplimentară, cu potențial exploziv: că Tănăsescu și-ar fi auto-repartizat dosarul legii integrității. AUR a cerut, la rîndul său, „clarificare rapidă și transparentă”, tocmai pentru a elimina orice suspiciune asupra Curții. Cînd PSD și AUR cer același lucru în același timp, de obicei înseamnă că lucrurile chiar au ieșit din matcă.

Și aici ajungem la partea care transformă acest episod dintr-un incident izolat într-un tipar. Pentru că nu e prima dată cînd numele Simina Tănăsescu apare lipit de o întîlnire foarte discutabilă cu cineva interesat de o decizie a Curții. În 2018, tot într-o zi de 14, pe vremea cînd era consilier prezidențial al lui Klaus Iohannis, Tănăsescu s-a văzut cu judecătorul CCR de atunci, Petre Lăzăroiu – o întîlnire care a stîrnit exact același tip de întrebări pe care le auzim acum, și care s-a încheiat cu demisia ei de la Cotroceni. A plătit atunci prețul pentru aparența de imixtiune într-o instituție care trebuia lăsată în pace. Dar nu a plătit prea scump: după cîteva luni, Iohannis a numit-o la CCR fix în locul lui Lăzăroiu.

Opt ani mai tîrziu, aceeași persoană, ajunsă între timp chiar președinta instituției, repetă mecanismul – de data asta din poziția inversă, nu pentru a exercita presiuni, ci, foarte posibil, pentru a se exercita asupra ei presiuni. Diferența e doar de nuanță.

Dacă în 2018 puteam vorbi despre o greșeală, în 2026 nu mai putem vorbi decît despre o atitudine sfidătoare. Pentru Simina Tănăsescu, întîlnirile neprincipiale, în locuri ferite de ochii lumii, cu oameni grei ai statului, nu par accidentul – par regula.

Legea, e drept, nu interzice explicit unui judecător constituțional să se întîlnească cu un premier. Dar legea nu poate acoperi tot ce distruge încrederea într-o instituție – pentru asta există bunul-simț instituțional, exact acela pe care Tănăsescu l-a invocat, teoretic, atunci cînd și-a dat demisia în 2018, pentru a proteja președinția de suspiciunea de imixitiuni nepermise.

Dacă atunci un simplu consilier prezidențial și-a asumat consecința pentru o aparență de conflict de interese, cu cît mai mult ar trebui să și-o asume astăzi președinta unei curți constituționale, prinsă a doua oară în exact același gen de scenariu?

Întrebarea nu mai e dacă CCR ca instituție datorează românilor o explicație – asta e evident, și explicația se cere deja din toate direcțiile. Întrebarea reală, cea pe care nimeni n-o pune încă tare, e dacă Simina Tănăsescu mai are, moral, dreptul să rămînă în fruntea Curții Constituționale după ce a demonstrat, de două ori, că nu știe – sau nu vrea – să țină o graniță pe care ea însăși a plătit-o cîndva cu propria carieră.

O demisie, la acest punct, n-ar mai fi un gest de eleganță instituțională. Ar fi singura formă rămasă prin care Curtea Constituțională mai poate arăta că a înțeles diferența dintre a fi independentă și a se preface că este.

P.S. Ar putea exista o scuză pertinentă, totuși, pentru Simina Tănăsescu. Acum două zile, ea s-a întîlnit cu ambasadoarea Columbiei, Divia Desideria Cepeda Rojas, căreia i-a prezentat condoleanțe pentru dezastrul produs în țara asta de un cutremur cumplit.

Dacă Tănăsescu va spune într-un comunicat că s-a văzut cu prim-ministrul Bolojan pentru a-i transmite condoleanțe pentru dezastrul produs de guvernarea lui în România, zicem că ar putea fi iertată…

Autor: Bogdan Tiberiu Iacob

Sursa: Redactia 9

Adversarele ACS Fotbal Feminin Baia Mare în Liga 2, sezonul 2026-2027

 

FRF a stabilit seriile competițiilor de senioare Liga 2 și Liga 3 feminin, precum și ale Ligii Feminine de Tineret pentru sezonul 2026-2027. Cel de-al doilea eșalon din fotbalul feminin românesc va debuta cu un nou sezon pe 6 septembrie 2026. În urma înscrierilor și ocupării locurilor vacante, Liga 2 va fi formată din 18 echipe în sezonul 2026-2027, care au fost împărțite în 2 serii a câte 9 echipe, ținând cont de criteriul geografic.

Potrivit site-ului FRF, ACS Fotbal Feminin Baia Mare va juca în seria 2. Adversare îi vor fi: UTA Arad, Olimpia Gherla, ACS Roma Florin Pădurean,  Corvinul Hunedoara 1921, Universitatea Cluj Napoca, ASA Tg. Mureş și Atletic Drobeta Turnu Severin.

În fiecare serie, echipele vor disputa meciurile în sistem tur-retur, rezultând un total de 16 meciuri/ echipă. După încheierea sezonului regulat, primele 4 clasate se califică în play-off, iar următoarele 5 în clasament merg în play-out.

Echipele calificate în play-off vor disputa meciuri în sistem tur-retur, rezultând încă 6 meciuri/ echipă. Astfel, echipele din play-off vor disputa un total de 22 meciuri / sezon.

Echipele calificate în play-out vor disputa un singur tur, rezultând încă 4 meciuri/ echipă. Astfel, echipele din play-out vor disputa un total de 20 meciuri / sezon.

Pentru a doua fază a competiției, respectiv play-off și play-out, se va aplica tabela Berger în funcție de locul ocupat la sfârșitul sezonului regulat. Nu va retrograde nicio echipă la finalul sezonului 2026/2027.

Cristi SOMESAN

Sursa foto: ACS Fotbal Feminin Baia Mare

Aforismul zilei - Mihai Eminescu

 

Focile, dâmbul și tâmpul...

 

Printr-o postare pe pagina sa de Facebook, Victor Ponta anunță că nu a fost invitat la manifestările organizate de Ziua Marinei și îl atacă pe ministrul interimar al Apărării, Radu Miruță.

Fostul premier afirmă că a primit, în schimb, o invitație din partea Ambasadei Turciei și a Forțelor Navale ale Turciei pentru a urmări manifestările de la bordul unei nave turcești.

„Anul acesta NU am fost invitat la Ziua Marinei. Domnul ministru USR Radu Miruță nu cred că vrea să fie prezente decât „focile” care nu văd nici dâmbul, nici tâmpul care a ajuns să confiște Armata și Marina!

Mulțumesc Ambasadei Turciei și Forțelor Navale ale Turciei pentru invitația de a vedea, chiar de la bordul unei nave a aliaților și prietenilor noștri, Portul Constanța - aflat sub ocupație useristă!

Le urez tuturor marinarilor români, turci și din toate națiunile aliate multă sănătate și succes!”

(Victor Ponta)

Volumul „Insurecția Goga” de Răzvan Ducan - O poezie a memoriei și a revoltei!

Volumul dedicat lui Octavian Goga, „Insurecția Goga”autor Răzvan Ducan, editura „Vatra Veche” Târgu-Mureș, prefață Nicolae Băciuț, se înscrie într-o zonă a literaturii în care memoria culturală, polemica și responsabilitatea față de valorile naționale se întâlnesc într-un discurs deopotrivă poetic și civic. Demersul poetic și apariția acestui volum de poezie s-a născut de la un fapt concret și simbolic: contestarea și îndepărtarea bustului lui Octavian Goga, gest interpretat de Răzvan Ducan ca o atingere adusă memoriei culturale românești. În jurul acestui episod nefericit se construiește însă o meditație amplă despre raportarea contemporană la personalitățile trecutului și despre tendința de a judeca istoria prin criterii schimbătoare.

Unul dintre meritele cărții este că nu rămâne la nivelul unei simple polemici. Autorul Răzvan Ducan aduce în discuție problema memoriei colective și a modului în care aceasta poate fi alterată prin decizii administrative sau prin reinterpretări radicale ale trecutului. Bustul lui Octavian Goga devine astfel mai mult decât un obiect comemorativ: el devine un simbol al felului în care o societate își asumă sau își respinge propria istorie. Paradoxul evidențiat în volum — ridicarea unui monument în memoria poetului, urmată ulterior de apariția unei plăci care îl incriminează — este cu atât mai sugestiv cu cât dezvăluie contradicțiile unei memorii publice incapabile să-și păstreze coerența.

Răzvan Ducan, așa cum ne-a obișnuit și în precedentele volume, răspunde apăsat, tăios, nemilos contestatarilor lui Goga prin  arma pe care o stăpânește cel mai bine: poezia. „Poezia mea contestatară” devine o formulă definitorie pentru atitudinea sa. Poezia nu mai este doar expresie lirică, ci și formă de apărare a memoriei, de protest și de recuperare a unor valori considerate esențiale. Răzvan Ducan își asumă, prin versurile sale, o condiție aproape apostolică, aceea de a apăra dreptatea și respectul față de personalitățile care au contribuit la formarea identității culturale românești.

Un aspect interesant dar nu surprinzător pentru cei care-i cunosc opera, îl reprezintă afinitățile pe care autorul le stabilește între Octavian Goga și Mihai Eminescu. Referințele la Eminescu nu sunt întâmplătoare: ele sugerează existența unei tradiții a spiritului critic și a poeziei care nu se teme să intre în conflict cu mentalitățile dominante. Răzvan Ducan își construiește astfel discursul într-o relație de continuitate cu Poetul Național, preluând nu atât formule stilistice, cât mai ales atitudinea de independență și de refuz al compromisului.

Un alt punct forte al volumului „Insurecția Goga”  îl constituie raportarea la prezentul pe care-l trăim. Autorul nu se limitează la cazul lui Octavian Goga, ci extinde discuția către problema libertății de expresie și a responsabilității culturale. Într-o societate în care valorile sunt adesea supuse unor reevaluări rapide, întrebarea fundamentală devine: cât de mult putem modifica memoria trecutului fără să ne modificăm, implicit, propria identitate? Domnia sa sugerează că eliminarea unor nume, monumente sau simboluri nu rezolvă problemele istoriei, ci riscă să producă o formă de amnezie culturală dăunătoare generațiilor tinere.

Din perspectivă stilistică, poeziile prezente în volum se remarcă printr-un mixaj de discurs eseistic, polemic, liric și poetic. Tonul este ferm, uneori vehement, dar această vehemență este parte din însăși logica volumului. Autorul Răzvan Ducan nu urmărește neutralitatea rece a unei cercetări academice, ci își asumă o poziție clară, patriotică. Tocmai această asumare conferă textului autenticitate și forță, chiar dacă, pe alocuri, patosul poate deveni mai puternic decât argumentația propriu-zisă.

Poezia cu care începe volumul și dă titlul întregului volum „Insurecția Goga” impresionează prin tonul direct și prin energia contestatară. Versurile sunt construite adesea ca niște declarații de principiu, iar imaginile poetice se află în slujba unei idei morale. Poetul denunță ipocrizia, conformismul și ceea ce percepe drept falsă corectitudine. În acest sens, poezia este mai puțin contemplativă și mai mult combativă. Ea își asumă riscul de a fi incomodă, de a provoca și de a obliga cititorul să ia atitudine: „Ne vom recâștiga drepturile/ Stropite cu sânge, dar furate cu cerneală,/ Și românul, la el acasă,/ În fruntea mesei, va sta iară!”

Continui exemplificarea prin poezia „Statul a descoperit apa”. Aceasta se înscrie într-o lirică de factură satirică și civică, construită în jurul unei probleme de interes social chiar național: apa și gestionarea resurselor naturale. Titlul are o evidentă valoare ironică, deoarece prezintă descoperirea apei ca pe un eveniment extraordinar, deși apa reprezintă o necesitate fundamentală a existenței umane. Ironia titlului anticipează, astfel, atitudinea critică a eului liric față de autorități și față de modul în care problemele publice sunt gestionate în ultima vreme. Tema centrală a poeziei este exploatarea resurselor naturale și raportarea abuzivă a statului la acestea. Apa devine mai mult decât un element natural: ea dobândește o funcție simbolică, reprezentând o resursă comună asupra căreia autoritățile exercită controlul. Afirmația „Statul a descoperit apa” introduce o perspectivă paradoxală, iar această formulare permite poetului să transforme o situație aparent banală într-o critică a mecanismelor economice și politice. Discursul liric este predominant direct și colocvial, fapt care facilitează transmiterea mesajului. Imperativele și adresarea către cititor creează impresia unei avertizări colective. Repetițiile și enumerările accentuează caracterul alarmist al textului, iar referințele la apă, petrol, gaze și alte resurse extind semnificația poeziei de la problema apei către problema generală a patrimoniului natural. Un procedeu important este hiperbola, prin care consecințele situației descrise sunt amplificate. Ideea că omul ar putea ajunge într-o țară „fără apă” proiectează realitatea într-un viitor posibil și produce o dimensiune de avertisment: „Că guvernanții de-acum/ au interesul de-a te stoarce,/ de-a te exploata,/ cu apa care-n tine numai stă/ și la moara ei,/ banul nu se-nvârtea,/ și nici oportunitatea de-a fura,/ H2O-ul din carnea ta!// Așa că păziți-vă apa/ Și nu mai stați la soare,/ Că vă veți pierde valoarea,/ Prin evaporare.”

„Suntem conduși” este o poezie cu pronunțată dimensiune civică și polemică, în care eul liric își exprimă nemulțumirea față de modul în care este administrată societatea actuală. Încă din primul vers, „Suntem conduși de trădători de țară”, discursul dobândește o tonalitate acuzatoare. Titlul, formulat la persoana întâi plural, este semnificativ: eul liric nu se separă de comunitate, ci se include în grupul celor afectați de realitățile criticate.Tema principală este criza politică și socială, asociată cu pierderea autonomiei, degradarea economică și pasivitatea colectivă. Poezia construiește o imagine negativă a societății contemporane prin acumularea unor acuzații referitoare la conducerea statului, la economie și la exploatarea resurselor naturale. Un element structural important este opoziția dintre „noi” și „ei”. „Noi” desemnează populația, prezentată ca fiind dezavantajată și lipsită de putere, în timp ce „ei” desemnează grupurile aflate în poziții privilegiate (Guvern, Parlament, Consilii județene, etc.). Această antiteză simplifică deliberat conflictul pentru a-l face mai expresiv și mai ușor de receptat. În același timp, folosirea persoanei întâi plural conferă poeziei o dimensiune colectivă. Sunt enumerate numeroase elemente ale realității sociale și economice: petrolul, gazele, pădurile, mineralele, industria și băncile străine. Introducerea acestor termeni concreți schimbă natura limbajului poetic, care se apropie de limbajul jurnalistic și politic. Efectul este unul de autenticitate și de imediată recognoscibilitate. Poetul nu construiește o lume imaginară, ci reinterpretează realitatea socială prin intermediul satirei. Deosebit de relevantă este referința la „industria românească”, asociată imaginii „unui morman de fier vechi”. Metafora are o puternică valoare depreciativă și sugerează degradarea unui sector considerat cândva reprezentativ pentru economia națională. În mod similar, expresia „țara ca o pradă” concentrează una dintre ideile fundamentale ale poemului: perceperea statului ca spațiu al exploatării. Din punct de vedere stilistic, predomină ironia, hiperbola, antiteza și enumerația. Acumularea unor exemple succesive intensifică tensiunea discursului și produce impresia unei degradări generalizate. Tonul nu este contemplativ, ci combativ. Poetul urmărește să provoace indignare și să stimuleze o atitudine critică din partea cititorului. Versificația este liberă, iar organizarea în strofe contribuie la separarea diferitelor argumente ale discursului. Fiecare secvență dezvoltă o nouă acuzație, astfel încât poemul dobândește aproape o structură argumentativă. Din perspectivă critică, principala calitate a poeziei este forța sa polemică. Mesajul este clar și accesibil, iar cititorul este introdus direct în problematica socială: „Jaful la drumul mare se întâmplă,/ Cu toate bogățiile țării, ce-s pe ducă,/ Și cele anticipate,deja arvunite,/ Pentru o Românie caducă!// Urmează apa din izvoare și râuri,/ Dată en gros, și nouă cu pipeta,/ Ca și aerul de respirat, pe care să-l plătim,/ Toate la pachet cu Omerta!”

Poezia „Criticilor mei” se diferențiază de celelalte poeme printr-o orientare mai evidentă către relația dintre autor, operă și receptarea critică. Dacă „Statul a descoperit apa” și „Suntem conduși” sunt construite în principal în jurul unor probleme sociale și politice, „Criticilor mei” deplasează perspectiva spre lumea literară și spre reacția pe care creația o provoacă în exterior. Titlul este construit pe baza unei formule aparent personale  și introduce încă de la început o posibilă relație conflictuală între eul liric și figura criticului. Tema poeziei este, prin urmare, raportul dintre creator și receptorul critic, raport care apare prezentat într-o manieră ironică. Eul liric își exprimă nemulțumirea față de faptul că opiniile sau recomandările sale au fost ignorate. Formulările directe și caracterul conversațional al discursului creează impresia unei replici adresate unei persoane reale: „Așadar, în continuare pe podium,/ Puneți doar poeții agreați,/ Premiați-i pe toți, prin rotație,/ Pe-acolo pe unde jurizați.// Cu aere ce, mai devreme sau mai târziu,/ Propriilor slăbiciuni vor da obol,/ În fața poeților adevărați,/ Că respectivul critic este gol!”

Poezia „Flori” este un omagiu adus dascălului Aron Pumnul și rolului său în formarea spirituală și patriotică a elevului Mihai Eminescu. Autorul evocă recunoștința față de profesor, dar și valorile transmise de acesta: iubirea de țară, respectul pentru cultură și pentru tradiție. Tonul este afectuos și nostalgic, iar expresii precum „microbul iubirii de țară” sugerează influența profundă pe care dascălul a avut-o asupra formării sale: „Iartă-mă, Mihai Eminescu,/ C-am indrăznit să-ți aduc aminte,/ E prinosul meu de recunoștință,/ Spus prin cuvinte.// Când și-n numele lui Aron Pumnul,/ Așez la statuia ta,/ Pentru toți dascălii adevărați,/ Flori de Nu mă uita.”

„Așteptarea lui Eminescu” este o poezie  construită în jurul imaginii Poetului Stelar și a dorinței de a-l reîntâlni simbolic în locurile legate de viața sa. Răzvan Ducan combină elemente istorice și afective cu imaginația, prezentând  o întâlnire posibilă între trecut și prezent. Apar și accente de umor, mai ales prin introducerea telefonului mobil și a unor elemente moderne. Poezia transmite, în esență, admirația și dorul pentru marele poet român: „e 3 iunie și la o 160 de ani, fix,/ Eu te aștept nerăbdător în Sânmărtin,/ În fața hanului de atunci, din centru,/ Închipuind întâlnirea, ca destin.//(...) Îți voi cere cu sfială permisiunea,/ De a face un selfie cu domnia ta,/ Și voi scoate mobilul din buzunar -/ Ce-i aia, mă vei întreba?”.

Poezia „Moartea” prezintă moartea într-o manieră directă, realistă și ușor ironică. Ea este personificată ca o forță inevitabilă, în fața căreia omul nu poate negocia și de care nu poate scăpa. Limbajul simplu și comparațiile neașteptate, precum cea cu „facturile din poștă”, dau poeziei o notă umoristică. Dincolo de ironie, mesajul este unul foarte serios: moartea face parte din existența fiecărui om și nu poate fi evitată: „Cu ea nu poți să negociezi,/ E prădător suprem și tu, limbric,/ Oricât te-ai bate cu cărămida-n piept/ Rămâi ce ești, adică nimic”.

Poezia „Scriitorul și inteligența artificială” abordează o temă foarte actuală: relația dintre creația literară și inteligența artificială. Autorul își exprimă îngrijorarea că AI ar putea imita stilul scriitorilor, le-ar putea prelua ideile și chiar le-ar putea înlocui munca. Poezia are un ton critic și satiric, dar și unul de avertisment major. Mesajul principal este că originalitatea, identitatea și experiența umană nu ar trebui să fie înlocuite de tehnologie: „Deocamdată Inteligența Artificială/ Așteaptă, învață și mârâie uneori,/ Pregătind în taină o viitoare armată,/ De cititori cu hard din flori.// De peste noapte ne vom trezi,/ Într-o altă conjunctură,/ Cu ea, călărindu-ne rostul,/ În numele nostru, dar cu altă gură”.

„Monumentul lenei” este o poezie satirică despre lene, lipsa de inițiativă și dependența de ajutorul celorlalți. Autorul Răzvan Ducan  ironizează oamenii care nu muncesc, dar așteaptă să primească beneficii de la cei care muncesc. Expresii precum „ajutoare picată din cer” și imaginea unui viitor „monument al lenei” accentuează caracterul comic și critic al poemului.  Mesajul transmis este clar: lipsa de responsabilitate și de dorință de a munci nu pot constitui un adevărat rost în viață: „E o zi pe săptămână, când la Poștă, în față,/ Stau codobelcii pe care statu-i răsfață.// Cu ajutoare sociale acordate,/ Mai toată viața, până la moarte.// Școală și muncă ioc, și lumea știe,/ Că fug de ele, ca dracu de tămâie.”

Un aspect stilistic important al volumului „Insurecția Goga” îl constituie oralitatea. Poetul utilizează un limbaj apropiat de vorbirea cotidiană, iar această opțiune conferă autenticitate textului. Poezia pare construită ca o conversație sau ca un monolog adresat unui interlocutor. Prin urmare, granița dintre liric și discursul cotidian este redusă intenționat. Situația prezentată este tratată într-o manieră aparent simplă, însă sub suprafața anecdotică se află o reflecție asupra validării artistice și asupra autorității criticului. Poetul sugerează că actul critic nu este întotdeauna unul obiectiv și că raportul dintre creator și critic poate deveni conflictual.Versurile sunt accesibile, iar ritmul este susținut de naturalețea exprimării. Spre deosebire de o poezie tradițională, în care expresivitatea este obținută prin metafore și simboluri complexe, aici efectul artistic este produs mai ales prin ironie, situație și voce poetică. „Criticilor mei” are meritul de a aborda o problemă specifică mediului literar fără a recurge la un discurs teoretic. Răzvan Ducan  transformă experiența relației cu criticii într-o situație poetică și, prin aceasta, într-o reflecție asupra receptării operei iar poezia poate fi considerată o poezie metacriticǎ și satirică, orientată spre problematica receptării literare.

Consider că volumul „Insurecția Goga” poate fi citit ca o pledoarie pentru memorie și pentru dreptul culturii de a-și păstra reperele. Dincolo de polemica privind Octavian Goga, cartea pune o problemă mult mai profundă: Ce facem cu valorile trecutului atunci când acestea nu mai corespund sensibilităților prezentului? Răspunsul propus de autor nu este uitarea și nici demolarea simbolică, ci dialogul critic cu istoria. Prin urmare, cartea se dovedește relevantă nu doar pentru cei interesați de figura lui Octavian Goga, ci pentru orice cititor preocupat de raportul dintre literatură, memorie și societate. Răzvan Ducan își transformă revolta într-un act poetic autentic, iar poezia devine, în paginile volumului, o formă de rezistență împotriva uitării. Este, în ultimă instanță dacă vreți, o carte despre necesitatea de a nu confunda judecarea istoriei cu ștergerea ei și despre responsabilitatea de a păstra vie memoria culturală, chiar și atunci când ea provoacă dezbatere.

Gelu Dragoș, UZPR

Invitație la FESTIVALUL DE LITERATURĂ VASILE LUCACIU, Ediția a XXIV-a, 28-29 noiembrie 2026, comuna CICÂRLĂU, județul MARAMUREȘ

 

Nu mai băgați capul în poze!

Nu e nimic spectaculos la David Popovici. Nu câștigă pentru ca s-a născut în România. Nu e nimic de neînțeles. Nu e extraterestru.

E doar MUNCĂ.

Un cuvânt ce sună ca o lovitură de topor în capetele goale, dar atât de zgomotoase, ale unora.

E SERIOZITATE.

Nu e “las’ că merge și așa”.

E CONSECVENȚĂ.

Și nu, noi nu avem niciun merit. Nu vă mai împăunați cu aripile unuia care muncește de-i sar capacele, susținut de o mână de oameni.

Reușim, mereu, doar să fim penibili. Tinichele ce fac mult zgomot pentru a-și ascunde goliciunea și neputința… Lăsați-l să se bucure!

Nu mai băgați capul în poze.

(Adriana Stoicescu)

Sfânta Maria Mare: tradiții, superstiții și interdicții

Tradiţia spune că în ziua de Sfânta Maria se merge la biserică şi se împart struguri, prune şi faguri de miere pentru sufletul celor care au murit.

Fetele nemăritate obişnuiesc să culeagă flori, pe care le duc la biserică pentru a fi sfinţite, apoi le iau acasă şi le aşează în dreptul icoanei Maicii Domnului. Se spune că acestea au puteri tămăduitoare, pot alina dureri şi ocrotesc casa. Mai mult, în trecut, fetele purtau o plantă numită „năvalnic”, care avea puterea să aducă peţitori.

Între cele două sărbători dedicate Sfintei Maria – 15 august şi 8 septembrie – când se sărbătoreşte Naşterea Maicii Domnului – este timpul prielnic semănării grâului. Sărbătoarea vine şi cu o serie de superstiţii de Sfânta Maria Mare.

De acum încolo, este interzis scăldatul în apele curgătoare căci se crede că râurile au fost spurcate de cerb. Tot odată cu 15 august şi cu apropierea toamnei, tradiţia populară ne învață că este bine să nu mai dormim afară sau pe prispă.

De Sfânta Maria Mare, fetele nemăritate, care doresc să îşi găsească ursitul, trebuie să poarte în sân de-a lungul întregii zile un fir de năprasnic (năvalnic sau ferigă) şi să se roage la icoana Maicii Domnului, ţinând candela aprinsă.

Se spune că năprasnicul are puterea de a aduce dragostea fetei care îl poartă de Sfânta Maria Mare.

Astăzi, fetelor le este interzis să îşi taie părul.

Cât despre bărbaţi, în 15 august ei îşi schimbă pălăria cu căciula, iar cei care mai sunt văzuţi cu pălăria după această dată sunt luaţi în râs de ceilalţi săteni. Alte interdicţii sunt legate de dormitul afară şi scăldatul în ape curgătoare.

Bătrânii satelor transilvănene cred şi în zilele noastre, că, dacă în ziua de Sfântă Mărie Mare înfloresc trandafirii, toamna va fi una lungă şi călduroasă.

În România, aproximativ 2,2 milioane de persoane își serbează onomastica de sărbătoarea Sfintei Maria, şi 1,8 milioane sunt femei.

C.L.