Reascult cu durere în suflet cântecul lui Tudor
Gheorghe, pe versurile excepționale ale poeziei „Dansează ursul românesc” de
Mihai Beniuc, unul dintre marii poeți români ai secolului al XX-lea. Mihai
Beniuc a publicat poezia „Ursul românesc” (cunoscută și sub titlul „Dansează
ursul românesc”) în anul 1938. Poezia a fost inclusă în volumul său de debut,
numit „Cântece de pierzanie”, apărut la Editura ”Miron Neagu” din Sighișoara.
Scrisă în perioada interbelică, opera reprezintă o alegorie poetică profundă, inspirată
din istoria aspră a Transilvaniei, unde românii au fost supuși, timp de sute de
ani, „boierilor” străini. Astăzi, poezia este o alegorie a situației tragice a
poporului român și a României în contextul unui control de tip neocolonial.
Ursul este totemul unui popor român, cândva liber și mândru, care, odată ținut
în lanțuri și de rât, devine un simbol al înlănțuirii și umilinței naționale. E
o poezie tristă, dureroasă și actuală. ”Boierii” de astăzi nu mai sunt grofii
bogați și îmbuibați, ci trimișii celor puternici, care ne țin „totemul”
libertății în lanțuri și în obidă, ca să „dansăm” doar așa cum vor ei.
În versurile „Dansează ursul românesc”, Mihai Beniuc
construiește, de fapt, o alegorie socială și politică de o actualitate
înfiorătoare: ursul dresat devine imaginea unui popor constrâns să joace după
voia altora. Spectacolul are loc în mijlocul orașului, unde mulțimea râde și
petrece, iar „boierul” plătește un leu pentru a privi parada, care i se
reflectă diabolic pe față. În spatele veseliei apar însă suferința și lipsa de
libertate ale animalului. „Boierul” este trimisul celui din afară, aflat pe
marginea jocului, care întreține, cu plata sa de „un leu”, jocul românilor
ce-și umilesc și înfrâng totemul, simbolul spiritului sălbatic și liber, care
acum, după două mii de ani, „joacă” așa cum vor dresorii. Ursul din noi –
reprezentând libertatea – este înlănțuit
„Oraşul
rîde şi petrece
Vuieşte
în chiot
urlă
strada
boierul
dă un leu cînd trece
prin
faţa lui jucînd parada
dansează
ursul….. românesc”
”Urlă strada” îmi aduce aminte de cartea
mărturisitorului Nicolae Purcărea – ”Urlă haita”. Contrastul dintre atmosfera
zgomotoasă — „rîde şi petrece”, „vuieşte în chiot”, „urlă strada” — și starea
ursului creează o ironie amară. Cei din jur văd un divertisment. însă cititorul
observă o ființă slabă, ținută în frâu și obligată să danseze. Astfel, poezia
pune în discuție nepăsarea publicului față de suferința celui transformat în
spectacol de circ și „insula plăcerii”. Îmi amintește și de un vers al lui Adrian
Păunescu – „râdeți voi de voi” (Chaplin). Tema centrală este înrobirea și
rezistența unui popor mândru, astăzi îngenuncheat. Ursul nu este doar un animal
dresat, ci un simbol totemic al românului supus, lipsit de libertate și obligat
să se conformeze. Românul a devenit sclavul „spectacolului” și al „boierilor”
din afara jocului, care îl întrețin și îl plătesc. Versurile „de 2000 de ani
dansează” amplifică simbolul, sugerând o suferință îndelungată, transmisă de-a
lungul istoriei. Fără ieșire în ”urletul haitei”.
„e
mare ridicată-n labe şi blîndă fiara fioroasă
prin
blană-i numeri coaste slabe,
dar
nu se lasă nu se lasă… danseaza ursul românesc
prin
nas le-au petrecut verigă
dar
tot mai mormăie urîtul..
mai
mormăie
dar
nu prea strigă că-i trage cu veriga rîtul
dansează…
ursul românesc”
Ursul costeliv simbolizează slăbirea puterilor
totemice ale unui neam cândva liber. Mențiunea că ursul „l-au prins de pui în
miez de codru” sugerează desprinderea lui de mediul firesc și de libertatea
originară. „Codrul”, spațiu al naturii și al independenței, rămâne doar o
amintire spre care animalul se întoarce în vis. Românul, răpit din arhetipul
său de „codru frate cu românul”, devine, în orașul cosmopolit, asemenea
ursului: un înlănțuit fără voință, care joacă pe bani, adică la comandă.
Afirmația „dar să mai scape nu e modru” exprimă sentimentul captivității fără
ieșire. Portretul ursului reunește forța și vulnerabilitatea: este „mare
ridicată în labe”, dar și „blîndă fiara fioroasă”; prin blană i se văd „coaste
slabe”. Antiteza dintre aparența impunătoare și slăbiciunea fizică îl face un
simbol al unei puteri înăbușite. El pare fioros, dar este, de fapt, o victimă.
Detaliul verigii trecute prin nas, precum și amenințarea că aceasta „trage […]
rîtul”, fac vizibil mecanismul constrângerii. Ursul mormăie, dar „nu prea
strigă”: revolta există, însă este redusă la tăcere prin forță. Deci ”mămăliga
nu explodează”?
„de
2000 de ani dansează, l-au prins de pui în miez de codru
hei
codrul ăla-l tot visează dar să mai scape nu e modru
dansează…
ursul
românesc
oraşul
rîde şi petrece vuieşte în chiot
urlă
strada”
Poezia opune dramatic cele două planuri:
spectatorii, care se distrează și privesc parada, și românii, care își acceptă
condiția de „femeie gârbovă” și supusă. Ursul este, în versuri, de fapt
„spiritul de libertate încătușat”. Poporul execută un dans impus și îndură
durerea subjugării și umilința. Repetarea versului „dansează ursul românesc”
capătă, prin context, un sens ironic. Dansul nu înseamnă bucurie, ci supunere.
Verbul „dansează” devine imaginea unei conduite impuse, în care ursul trebuie
să se miște după regulile dresorului, în timp ce publicul transformă suferința
lui în spectacol. „Boierul” poate fi interpretat ca simbol al puterii și al
privilegiului: el plătește puțin pentru a participa la spectacol, fără să pară
preocupat de condiția celui exploatat. Prin acest personaj și prin reacția
mulțimii, textul critică atât abuzul, cât și pasivitatea celor care asistă la
el. E o complicitate între ”haita care urlă” și ”boierul care plătește” (turcul
plătește – străinul plătește spectacolul).
„boierul
dă un leu
cînd
trece
prin
faţa lui jucînd parada
dansează
…. ursul românesc”
Poezia este construită din strofe cu ritm alert,
susținut de versuri scurte și de repetiții. Refrenul „dansează ursul românesc”
revine ca o formulă de spectacol, dar și ca o sentință dureroasă. Situația se
repetă, iar captivitatea continuă. Reluarea aproape identică a începutului spre
final sugerează un cerc închis, din care ursul nu reușește să iasă. Poporul
român nu se mai poate întoarce la totem, ca simbol al libertății și al neînfrângerii.
Limbajul este direct, oral și expresiv. Verbele dinamice — „rîde”, „petrece”,
„vuieşte”, „urlă”, „dansează” — evocă agitația mulțimii gregare și nonimului,
în timp ce imaginea ursului slăbit și înfrânat creează o tensiune dramatică.
Exclamațiile și repetițiile dau textului o sonoritate apropiată de cântec și de
strigătul popular.
Concluzionând „Dansează ursul românesc” de Mihai
Beniuc folosește imaginea unui animal dresat pentru a exprima condiția unui
popor ținut în captivitate și supus unor forțe care îi controlează mișcările.
Sub aparența unui spectacol vesel se ascund constrângerea, suferința și dorul
de libertate. Refrenul devine astfel o ironie amară pentru tot românul: ursul
dansează, dar nu fiindcă vrea, ci fiindcă nu are voie să se oprească. Ca
urmare, reîntoarcerea la ursul totemic este o stare de necesitate. Să facem din
urs un etnonim. La români se întâlnește destul de des numele ”Ursu”. Este o
poezie tristă, chiar dramatică, scrisă de Mihai Beniuc în 1938 și foarte
actuală astăzi. Fiecare dintre noi este „ursul care dansează” la comanda
„boierilor”, fără să găsească puterea renașterii și a ruperii lanțurilor,
pentru a se întoarce la totem, la spiritul liber din vremea când eram
înfricoșători și respectați în „miez” de codru, care întotdeauna a fost frate
cu românul. Suferința înfiorătoarea după setea de libertate pierdută a ursului
ne face să ne simțim solidari cu totemul, care trebuie să renască, sălbatic și
înfricoșător din ”pădurea nebună” (Teleorman) pentru a supraviețui în libertate
poporul. Doar fără lanțuri este demn și liber.
Ionuț
Țene
