Duba neagră face minuni și ravagii

Înfometate de „bombe și nucleare”, de știri negre și scandaluri picante, televiziunile s-au aruncat pe incidentul cu „duba neagră” care fură copii pentru prelevare de organe. De data aceasta, legenda urbană s-a lăsat cu victime, cu răniți și cu pagube. Unii s-au speriat. Alții și-au făcut cruce.

Celebra Volgă de prin anii 1950, Volgă neagră, sovietică, celebră pentru că era pregătită să fure copii, urmată de o Dacie albă din vremea comunismului, au fost înlocuite acum de chiar microbuzul salvării alb sau galben, trimis de sistemul de sănătate în ajutorul cuiva. Numai că, spre deosebire de atunci, „poporul evoluat” a sărit cu securi și cu pietre și cît pe aci să-i linșeze pe bieții noștri lucrători.

Cazul este șocant și numai bun de umflat pe o piață sătulă de  obositoarea și îndelunga formare a guvernului și de secarea centimetru cu centimetru a Dunării la Cernavodă, inclusiv după detonarea stîncii lui Miruță și după scufundarea celor patru barje. Și, pentru că de sîmbătă pînă luni ratingul televiziunilor cerea noutăți suplimentare, analiștii și păreriștii nației s-au înghesuit să transforme incidentul într-un pretext de dezbatere politică și legislativă.

Știrea cu duba neagră, albă sau galbenă s-ar fi născut de la o știre falsă difuzată pe TikTok. Și dă-i pe TikTok! Cei mai vajnici susținători ai interdicțiilor și pedepselor au sărit cu gura în favoarea adoptării unei legi care să reglementeze  fake-news pe social media și, în mod special, pe TikTok.

Ceva m-a pus mai tare pe gînduri. Reacția imediată a Consiliului Național al Audiovizualului. Sebastian Jucan mai progresist și mai userist decît USR-ul a și sărit direct la sancțiuni și la legislație:

„Eu sunt ferm convins că jumătate din problema de dezinformare pe care România o are – și, după părerea mea, ar trebui să reacționăm ca și când am fi în stare de urgență pe această temă – ar putea să fie rezolvată cu o clarificare a regimului sancțiunilor în privința audiovizualului”.

Dacă zice Sebastian Jucan înseamnă că statul român este în alertă. Din ce știu eu, chiar este. Mai demult așteaptă un prilej să interzică știrile false și, pe lîngă, tot ce nu convine puterii. Cum să rateze o asemenea ocazie!? În plus, trebuie să ducă la îndeplinire și o recomandare europeană și o dorință a lui Nicușor Dan. Să facem ordine pe net!

Ce mă împinge spre adierile de îndoială? În comuna Recea-Cristur, o localitate cu un procent enorm de romi din județul Cluj, s-a născut cunoscutul polițist milițian român Toma Rus.  Generalul de la Interne, la  pensie, are un dosar cu niște probleme legate de ferma sa cu bizoni. Bizonii lui, din rezervație, nu cei din guvern.

Iar primarul  comunei Recea-Cristur, pe numele său Alexandru Rus, ar fi chiar vărul generalului Toma Rus. Bașca faptul că este vorba de un primar PNL, adică liberal devotat liniei lui Ilie Bolojan și Nicușor Dan. Un prieten mi-a pus o întrebare încuietoare: Cîte mese ar trebui date unui grup de romi ca să arunce cu pietre într-o salvare albă sau neagră?

Intelectualii români fug de TikTok ca Dracul de tămîie. Le pute rău.  Bun prilej, mai ales că preocuparea de a introduce interdicții, limitări și sancțiuni în social media era mai veche. Și la Bruxelles, și la Cotroceni, și la Digi, și la G4Media. Și dă-i cu ce face statul, cu ce lege trebuie adoptată, cum trebuie luptat cu știrile false și cu autorii lor.

Genialii noștri păreriști s-au și înghesuit în primele rînduri ale combatanților și au pornit imediat o luptă cu o legendă urbană, duba, mașina care răpește copii nefiind decît expresia imaginarului colectiv prin care se exprimă frici și angoase, neîncrederi și, mai ales, lipsa de educație.

De mirare că tele-intelectualii noștri nu au deschis și o Petiție pe net cu mii de semnături „celebre” pe Dîmbovița prin care, sub greutatea numelor de vedete (cîntăreți, actori și scriitori, publiciști și ong-iști), să ceară guvernului să preseze Comisia Europeană pentru fonduri suplimentare necesare luptei cu știrile  false. Și să ceară și Organizației Națiunilor Unite să o intensifice și pe alte continente, unde acțiunea și pericolul au fost semnalate de mai multe decenii.

Din păcate, nimeni nu se întreabă care mai este ponderea ignoranței în societatea românească. Ce ar putea iniția politicienii și partidele politice pentru combaterea ei? Și nici ce ar putea derula statul român în diminuarea acestui fenomen. Ca să nu mai vorbim despre ce ar putea iniția elitele românești, nemulțumite de nivelul de înțelegere al democrației la cei de jos.

Micii și noii noștri progresiști ajunși mari scriitori, filosofi, cîntăreți și actori sunt atît de străini și de depărtați de un proiect de luminare a nației din care s-au ridicat și de la care așteaptă mai departe subvenții, funcții și recunoașteri publice, încît vor legi și cătușe împotriva vîntului și a imaginației populare mai întunecate.

Cornel NISTORESCU

Aveți cinci minute să vă vorbim despre Doamna noastră, Mama Gaia?

 

Înainte să râdeți sau să dați cu bota, să definim: Mama Gaia este zeița primordială și personificarea Pământului în mitologia greacă, adesea văzută ca Mama tuturor viețuitoarelor și a zeilor. În folclor și în unele contexte ecologice, numele este folosit simbolic pentru însăși planeta Pământ ca organism viu, ne luminează prietenul nostru antipatic ce le știe pe toate, A.I-ul. Păi să vorbim puțin despre ea. E bolnavă. Și supărată. Îi e cald. Se luptă cu boala și cu Virusul Uman precum corpul nostru cu bolile: are febră, zace, are frisoane, se frământă, se chinuie. Noi, nu și nu, e totul în regulă, câtă vreme ne extragem țițeiul, cărbunele, mineralele, metalele rare, apa.

Încălzire globală? O poveste inventată pentru sorosiști, să câștige bani oengeurile. Și fundațiile. Povești. „Scoate tu peștele oceanic și bagă la congelator berea, lasă textele pentru reziști, doar ei pun botul… „Uite că am ajuns la nota de plată, însă. Arde Grecia, ard Franța, Spania. Secetă majoră în Europa, cineva clar ne fură apa, o fi în tunelurile dacice. E secetă imensă și-n SUA, dar ei se prefac că totul e perfect, economia crește cu 150%, prețurile scad cu 500, poate cu 600%… Pe fundurile râurilor din Europa se (re)găsesc poduri făcute de romani, nave militare romane sau germane. În Spania a apărut un complex mai vechi ca Stonehenge. Ziarul EUObserver spune că dacă vrei să vezi fața hidoasă a crizei climatice, du-te pe malurile secate ale Dunării… Presa noastră ne anunță că a secat parțial și cel mai mare lac din vecini, Călinești Oaș. Cu poze. 70% din teritoriul Franței e sub restricții de apă. Românii noștri ne arată poze cu râuri secate în Anglia și se întreabă unde e povestea cu Anglia cea cețoasă și cu ploi zilnice.

România a avut în august recorduri de temperatură în fiecare zi, din 31 iulie la 6 august, am avut cinci zile consecutive cu cod roșu. Apele Române anunță restricții de alimentare cu apă în 133 de localități din 14 județe. Hidrologi europeni spun că Europa se încălzește de 3-4 ori mai rapid decât celelalte continente. Și că cel mai sumbru scenariu e să nu plouă, apoi să nu ningă, nu se refac debitele de apă, iar pământul se va cimenta. Pe alocuri, cum se petrece deja în sudul României, se va deșertifica. Am putea avea temperaturi de 35 de grade câte o jumătate de an, în zona mediteraneeană. Harta deșertificării Europei arată deja porțiuni din Spania, Portugalia, Ungaria, Italia, România, Bulgaria, Grecia, gata expuse.

Între timp, NASA identifică locuri pe Terra ce vor fi prea fierbinți pentru a putea fi locuite, în următorii 50 de ani. Nu, nu deșertul Nevada… Orașul Corpus Christi din statul Texas (ce nume…) a devenit primul oraș american ce a rămas total fără apă, presat de șocul climatic și cererea municipală plus cea industrială. Lacul Corpus Christi și canionul Choke au rămas cu sub 10% din volumul de apă. Culmea, între timp, în Antarctica am avut cea mai scăzută temperatură din ultimii 14 ani, de minus 84,1 grade Celsius! Se vorbește deja la nivelul: ce plante se mai pot cultiva? Europa a acceptat semințe modificate genetic făcute odinioară pentru a stopa foamea în Africa. Acum le cultivăm și noi. Agricultorii sfătuiesc, mai în glumă mai în serios, că pomii viitorului nu mai sunt prunii, nucii, merii, ci Kaki, Jujube, Cornul, Moșmonul, Nucul pecan, mult mai rezistente la clima aceasta. Și da, nu e o premieră în istoria Planetei. Au mai fost asemenea perioade. V-o amintim pe cea mai recentă.

Foametea din 1946-1947 din România și din Republica Moldova. Nu avem cifre pentru România, avem de dincolo…123.000 de persoane au murit în doar 9 luni. Alte cifre vorbesc de 300.000. Anterior, tot manipulată politic, seceta și foametea au ucis în Ucraina, la Holodomor, între 3-5 milioane de oameni. Și da, au fost cazuri de canibalism, în ambele locuri… Mai aveți 5 minute să vă mai dezvoltăm povestea despre Mama Gaia suferindă, cu cifre de la Organizația Mondială a Sănătății sau sunt cifre soroșiste, ne-a ajuns?!

Autor: Alexandru Ruja

Sursa: Graiul Maramureșului

„Când aveam 65 de ani...” de Nelu DANCI

 

Lumea Poeziilor - TAGORE

 

Să tragem tare cât încă mai este ce vinde...

Azi începe procedura de oprire a Reactorului 2 Cernavodă, pentru cei nevaccinați. Pentru cei care poartă masca și spală doar în lunile fără soț, totul rămâne normal. Vă reamintim să mențineți cel puțin doi metri distanța de siguranță între voi și frigider. Consumul excesiv vătămează economia.

Aveți grijă ce votați în 2028, că s-ar putea să crească euro la 5 lei și motorina la 8 lei dacă nu sunteți cuminți. Crește dâmbul de pe Dunăre dacă nu votați cum vă spunem noi. În caz că nu știți exact cu cine va trebui să votați atunci, vă puteți baza pe recomandările noastre.

Cel mai probabil va fi unul dintre candidații noștri, atent selecționați la tombola de retarzi, care își va scrie pe mână că nu crește TVA sau va face promisiuni ferme în acest sens. Sau altul, că s-ar putea să ne răzgândim de la o zi la alta, până în ultimul moment. Depinde de cotele de putinism măsurabile în atmosfera din ziua respectivă.

Oricum, nu vă faceți probleme. Veți primi prin cutia poștală un bilețel de la CCR cu cine a câștigat. Rămâneți liniștiți la locurili voastre! Nicule, Ilie, mai luați-le 200 de lei, poate se potolesc! Dacă nu merge nici așa, o băgăm pe-ailaltă cu „Cine vrea curent mă-sa-i Putin!”.

Mai diminuăm și noi impactul cum am făcut și dățile trecute. Știți voi, de la „Două săptămâni ca să nivelăm curba de infectare” apoi la „Doi ani ca să nu moară mă-ta mare”, iar la sfârșit am ajuns pe empatie și solidaritate socială cu: „Mai bine că a murit scroafa de mă-ta mare că, și dacă trăia, vota cu Georgescu. Păcat că n-am apucat să-i tăiem și din pensie înainte să crape, jigodia dracului!”

O rezolvăm cum am trecut de la „Fără penali în funcții publice” la „Fără penali în șaormeria Dristor”. Sau de la „Putin pierde în două săptămâni”, la „Putin are cancer și scăpăm! Mai important e cum pedepsim Iranul”. Păi, ce dracu'! Ori suntem influensări, ori nu mai suntem?!

Trebuie să tragem tare acum, cât încă mai avem ce vinde. Încă mai merge cu garagața pentru că, vorba aia, prostia e singura resursă regenerabilă și 100% reciclabilă din țara asta. Evident, doar prostia ălora cu Ambulanța Neagră.

A ăstora care salvează România pe Facebook, la fiecare criză, nu este prostie regenerabilă. E prostie de-aia industrială, de metale grele și prelucrare cu cianuri, care lasă o mâzgă toxică peste toată societatea.

Prostie cu pedigree, la care s-a muncit decenii întregi sub băncile celor mai înalte facultăți din străinătate.

 

 (Dan Pavel, scriitor, pe Facebook)

 

Semnificațiile zilei de 13 august 2026

 

Evenimente  13 august

523: 

Ioan I devine noul Papă după decesul Papei Hormisdas.

1099: 

Papa Pascal al II-lea îi succede Papei Urban al II-lea ca cel de-al 160-lea papă.

1516: 

Se semnează Tratatul de la Noyon între Franța și Spania. Francisc I al Franței recunoaște pretenția lui Carol Quintul asupra Neapole, iar Carol recunoaște pretenția lui Francisc asupra Milano.

1521: 

Conquistadorul spaniol Hernán Cortés a cucerit orașul Mexico.

1532: 

Unirea dintre Bretania și Franța: Ducatul de Bretania este absorbit în Regatul Franței.

1595: 

Bătălia de la Călugăreni (13-23 august). Mihai Viteazul a înfrânt oastea otomană condusă de marele vizir Sinan Pașa - FOTO.

1624: 

Regele Ludovic al XIII-lea al Franței îl numește prim-ministru pe Cardinalul Richelieu.

1792: 

Regele Ludovic al XVI-lea al Franței este formal arestat de Tribunalul Național și declarat "inamic al poporului".

1862: 

Înființarea Ministerului Afacerilor Străine al României.

1894: 

William Ramsay și John William Strutt, lord Rayleigh au anunțat la Oxford "descoperirea unui nou gaz: argonul.

1905: 

Norvegia este independentă. Aproape 100% din alegători au votat printr-un referendum pentru dizolvarea Uniunii personale cu Suedia (doar 184 de alegători au votat în favoarea Uniunii).

1906: 

A fost creată Comisia Generală a Sindicatelor din România.

1920: 

A început Bătălia de la Varșovia, bătalia finală a războiului polono-sovietic, conflict care a început la scurtă vreme după încheierea Primului Război Mondial (1918).

1937: 

În timpul celui de-Al Doilea Război Chino-Japonez, începe bătălia de la Shanghai terminată cu capturarea orașului Shanghai de către japonezi.

1946: 

Delegația română la Conferința de pace de la Paris și-a expus punctul de vedere: recunoașterea calității de cobeligerantă, modificarea unor clauze economice și adeziunea la principiile Cartei ONU.

României i s-a impus plata unor despăgubiri de război înrobitoare.

1961: 

În noaptea de 12 spre 13 august a început ridicarea Zidului Berlinului. Separarea est germanilor de berlinezii din vest. A rezistat până la 9 noiembrie 1989.

2004: 

Deschiderea Jocurilor Olimpice din 2004 de la Atena.

2014: 

Onufrie Berezovski, mitropolit al Cernăuților și Bucovinei, a fost ales întâi-stătător al Bisericii Ortodoxe Ucrainene afiliate Patriarhiei Moscovei.

Celebrări 13 august

1957: 

S-a născut Adina Keneres.

I1928: 

S-a născut Ion Lancranjan.

1899: 

S-a născut Alfred Hitchcock.

Comemorări 13 august

1863: 

A murit Eugene Delacroix.

1910: 

A murit Florence Nightingale.

1998: 

A murit Julian Hartridge Green.

1946: 

A murit Herbert George Wells.

2004: 

A murit Julie Child.

1979: 

A murit Gilbert Cesbron.

ÎNDEMN

 

Orice proiect, orice teorie sistemică, fie ea politică, religioasă, filosofică ori socială, ori artistică, dacă e abuzivă, dacă e copleșitoare, invazivă, absolutizantă cumva, conține în ea germenii propriei distrugeri. Istoria ne-a arătat și a probat aceasta. Sisteme totalitare înfricoșătoare și aparent atotputernice au pierit distruse din interior, de propriile „celule cancerigene”, ca să spunem așa, metaforic. Atenție, nu exagerați nimic, nu absolutizați și nu credeți că sunteți nici atotștiutori, nici atotînvingători și atotîndreptățiți întru toate. Cultivați echilibrul, simțul măsurii, respectul celorlalți care nu sunt atotputernici și nici atotbiruitori, dar ar putea deveni. Răbdarea, toleranța, înțelegerea sunt „substanțe” miraculoase ce vindecă pe oricine de infatuare și de sentimentul atotputerniciei.

dr. Terezia FILIP

Între mit și iubire: femeia ca memorie a Luminii din noi

Cronică literară la volumul „Jumătatea mitică a bărbatului” de Al. Florin Țene

Există cărți de poezie care se nasc dintr-o emoție, cărți care se construiesc în jurul unei imagini și cărți care încearcă să transforme poezia într-o formă de meditație asupra lumii. „Jumătatea mitică a bărbatului”, poemul amplu semnat de Al. Florin Țene, aparține celei de-a treia categorii. Nu este, în esență, un simplu volum de versuri despre femeie, ci o construcție lirică de proporții, în care autorul își propune să urmărească destinul feminin de la începuturile mitice ale existenței până la realitatea concretă a mamei, iubitei, soției, fiicei și bunicii. În propriul său „Cuvânt înainte”, autorul vorbește despre carte ca despre rezultatul unei meditații îndelungate asupra destinului uman, a misterului creației și a locului femeii în ordinea lumii.

Titlul însuși constituie cheia de boltă a întregului poem. „Jumătatea mitică” nu este doar o formulă metaforică prin care femeia este așezată în relație cu bărbatul. Ea indică o realitate mai profundă: aceea că ființa umană este concepută ca o unitate care nu se poate realiza în absența complementarității. Autorul precizează explicit că nu urmărește o simplă glorificare convențională a feminității, ci încearcă să construiască un „edificiu spiritual” în care mitologia, istoria, filosofia, teologia și experiența existențială să intre într-un dialog continuu.

De aici pornește și una dintre particularitățile poemului: femeia nu este privită doar ca obiect al iubirii masculine, ci ca principiu de continuitate. Ea leagă începutul de prezent, memoria de speranță, trupul de spirit, familia de istorie și istoria de memorie. În această perspectivă, feminitatea dobândește o dimensiune aproape arhetipală.

Construcția poemului poate fi citită ca o adevărată genealogie simbolică. Drumul începe în spațiul Genezei și trece apoi prin marile mitologii ale lumii, prin civilizațiile antice și prin spiritualitatea creștină, pentru a ajunge la femeia de astăzi. Nu avem, așadar, o succesiune întâmplătoare de figuri feminine, ci încercarea de a demonstra că, indiferent de epocă sau cultură, omul a atribuit femeii un rol fundamental în continuitatea vieții.

Eva ocupă, în această arhitectură, o poziție privilegiată. Reinterpretarea ei este una dintre cele mai interesante operații poetice ale cărții. Autorul refuză imaginea tradițională a femeii culpabilizate pentru căderea omului și transformă episodul biblic într-o meditație asupra libertății și cunoașterii. Eva devine „prima întrebare” adresată libertății, iar gestul ei este asociat cu impulsul către cunoaștere, artă, poezie și devenire.

Este o schimbare de perspectivă semnificativă. În locul unei Eve vinovate apare o Eva a începutului. Femeia nu mai este aici cea care provoacă ruptura, ci cea prin care începe aventura conștiinței. De altfel, după gestul Evei, poemul enumeră drumurile, cetățile, limbile, cărțile, rugăciunile, lacrimile și speranțele — toate acele forme prin care umanitatea își construiește istoria.

În felul acesta, mitul biblic este recuperat nu pentru a fi repetat, ci pentru a fi reinterpretat poetic. Eva devine memoria începutului și, simultan, simbolul unei umanități aflate într-o continuă devenire.

Unul dintre meritele poemului este că nu rămâne captiv într-o singură tradiție culturală. Universul său simbolic este mult mai larg. Figurile feminine din mitologiile lumii sunt aduse într-o aceeași geografie spirituală: Eva, Isis, Atena, Afrodita, Dochia, Fecioara Maria și alte ipostaze ale femininului sunt privite ca expresii diferite ale unei realități comune.

Această acumulare de referințe culturale oferă poemului o respirație largă. Al. Florin Țene nu urmărește atât diferențele dintre mitologii, cât ceea ce le apropie: dorința omului de a identifica în femeie un principiu al vieții, al fertilității, al frumuseții, al protecției și al renașterii.

Din această perspectivă, poemul poate fi citit și ca o istorie simbolică a civilizației privită prin figura feminină.

Este însă important faptul că autorul nu separă această dimensiune mitologică de experiența imediată. După zeițe, simboluri și personaje sacre apare femeia concretă. Mama nu mai este doar arhetipul maternității, ci ființa care își apleacă fruntea asupra copilului. Iubita și soția nu mai aparțin unei mitologii îndepărtate, ci spațiului afectiv al vieții de fiecare zi.

Tocmai această coborâre dinspre mit spre cotidian dă poemului una dintre tensiunile sale fertile: femeia este simultan legendă și prezență, arhetip și persoană, eternitate și viață de fiecare zi.

Dacă Eva reprezintă începutul simbolic, mama reprezintă începutul existențial. În capitolul dedicat ei, poemul atinge una dintre zonele sale cele mai calde și mai accesibile afectiv.

Imaginea maternității este construită printr-o serie de metafore sacralizante. Pântecele matern devine un spațiu al creației, iar mama este prezentată drept primul univers al omului.

Aici, poezia lui Al. Florin Țene își dezvăluie una dintre constantele sale: transformarea experienței obișnuite într-o experiență spirituală. Gesturile simple ale mamei — privirea, îmbrățișarea, iertarea, protecția copilului — capătă semnificații care depășesc imediatul. Mama nu predă prin discurs, ci prin existența ei. Copilul „citește” în gesturile ei o lecție a iubirii.

Este una dintre imaginile recurente ale volumului: femeia transmite valori fără să aibă nevoie să le formuleze teoretic.

Ea devine astfel prima educatoare, prima memorie, prima formă de siguranță și primul reper moral. Poemul spune, într-o formulă de mare simplitate simbolică, că mama este „prima patrie”, pentru că prin ea omul primește limba, adevărul, iertarea și sentimentul apartenenței.

Această concepție se extinde apoi asupra femeii în general. Bărbatul poate cuceri spații, poate dobândi nume și izbânzi, poate participa la construcția istoriei; femeia este însă cea care păstrează și transmite ceea ce face ca istoria să nu devină doar o succesiune de fapte, ci o memorie vie.

În arhitectura poemului, Fecioara Maria reprezintă momentul în care feminitatea intră într-o dimensiune explicit creștină. Dacă miturile anterioare vorbesc despre originea și continuitatea vieții, Maria introduce tema jertfei, a iubirii și a durerii asumate.

Poemul insistă asupra imaginii mamei care asistă la suferința propriului fiu. Maria nu mai este privită doar în registrul iconografic al „Reginei cerului”, ci este coborâtă poetic în proximitatea tuturor mamelor care cunosc durerea.

Această umanizare a figurii sacre este importantă. Maria devine, prin suferința ei, prototipul unei solidarități feminine universale. Orice mamă care suferă lângă copilul său poartă, în viziunea poemului, o parte din lumina Mariei.

Aici se produce una dintre cele mai puternice translații simbolice ale cărții: sacrul nu rămâne într-o zonă inaccesibilă, ci se continuă în gesturile oamenilor obișnuiți.

Femeia care își ține copilul în brațe, femeia care iartă, femeia care suportă, femeia care iubește în tăcere devine purtătoarea unei energii spirituale care vine din adâncul tradiției creștine. În acest punct, poemul capătă caracterul unei adevărate teologii lirice a iubirii.

Un aspect important al cărții este relația dintre poezie și credință. Al. Florin Țene nu tratează credința ca pe o temă printre altele, ci ca pe una dintre structurile de rezistență ale întregii construcții. În „Cuvânt înainte”, autorul declară că volumul este și o mărturisire de credință și că literatura poate păstra valorile fundamentale ale existenței: iubirea, familia, memoria, responsabilitatea și demnitatea umană.

Într-o poezie contemporană adesea atrasă de fragmentar, de relativizare și de demitizare, o asemenea opțiune este, în sine, o poziționare estetică și morală.

Autorul preferă afirmarea în locul negării. El caută sensul, nu absurdul; continuitatea, nu ruptura; iubirea, nu cinismul. Această orientare poate fi discutată critic, dar nu poate fi ignorată: ea constituie fundamentul discursului său poetic.

În centrul acestei viziuni se află convingerea că omul nu devine cu adevărat întreg prin putere sau glorie, ci prin capacitatea de a iubi, de a crea și de a se dărui.

Prin urmare, femeia nu este ridicată în poem deasupra bărbatului pentru a crea o nouă ierarhie, ci este așezată alături de el într-o relație de complementaritate. Aceasta este, de fapt, una dintre ideile centrale ale volumului.

Titlul poate genera, la prima vedere, o întrebare: dacă femeia este „jumătatea” bărbatului, nu înseamnă aceasta că fiecare dintre cei doi este o ființă incompletă? Poemul răspunde indirect, dar limpede: da, există o incompletitudine, însă ea nu este una care diminuează valoarea individului. Este mai degrabă incompletitudinea fertilă a relației. Femeia nu este „umbra” bărbatului și nici ecoul lui. Ea reprezintă cealaltă parte a unei unități proiectate ca întreg.

În această formulă se concentrează filosofia întregului volum. Bărbatul și femeia nu sunt adversari și nici concurenți. Ei sunt două energii complementare ale aceleiași creații.

Este o viziune care privilegiază armonia. Autorul evită astfel atât discursul de dominație masculină, cât și un discurs polemic de inversare a raporturilor de putere. Interesul său nu este confruntarea dintre sexe, ci recuperarea unei idei străvechi: aceea a cuplului ca spațiu al împlinirii.

Din punct de vedere formal, „Jumătatea mitică a bărbatului” optează în principal pentru versul liber. Alegerea nu este întâmplătoare. În explicația autorului, versul liber îi permite desfășurarea unei arhitecturi ample, în care reflecția filosofică și imaginea lirică să poată coexista.

Această formă se potrivește intenției de construcție panoramică. Poemul nu urmărește o succesiune de imagini autonome, ci dezvoltarea unei idei prin acumulări succesive.

Versurile scurte, adesea dispuse izolat, produc un ritm lent, meditativ. Pauza dintre cuvinte devine uneori la fel de importantă ca sensul lor. Discursul are aspectul unei rugăciuni laice sau al unei meditații rostite cu voce joasă.

În același timp, fragmentarea versului nu produce fragmentarea ideii. Dimpotrivă, există o tendință constantă spre reunificare. Imaginile se întorc mereu la aceleași nuclee: lumină, iubire, mamă, creație, Dumnezeu, familie, memorie.

Această repetiție tematică este și o calitate, și o limită posibilă a poemului. Pe de o parte, ea conferă unitate și caracter incantatoriu. Pe de altă parte, într-un text de asemenea întindere, reluarea acelorași valori și imagini poate diminua uneori tensiunea surprizei poetice.

Dar tocmai aici trebuie judecată cartea după propriul ei proiect: nu avem de-a face cu o poezie a fragmentului și a discontinuității, ci cu o poezie a construcției și a reiterării.

Printre simbolurile cele mai importante ale poemului se află lumina. Femeia devine „jumătatea de lumină” a bărbatului, iar iubirea este cea care transfigurează existența.

Lumina nu este doar frumusețe. Ea înseamnă cunoaștere, speranță, credință și continuitate. În opoziție cu întunericul, care ar putea sugera uitarea sau izolarea, lumina este forma prin care omul își recuperează sensul.

De aceea, femeia este asociată în mod repetat cu ideea de lumină, iar maternitatea cu o formă de sacralitate. În universul poemului, ea nu doar aduce viață, ci și ține lumea în ființă prin iubire.

Este o imagine idealizată, fără îndoială, dar idealizarea reprezintă aici însăși opțiunea estetică a autorului. El nu urmărește realismul psihologic al femeii imperfecte, contradictorii, vulnerabile, ci femeia ca arhetip al unei energii capabile să repare și să continue lumea.

Unul dintre cele mai importante momente ale poemului este apropierea dintre marile figuri mitologice și femeia concretă. Această apropiere permite autorului să evite transformarea mitologiei într-un simplu inventar cultural. Eva, zeițele antice sau Maria nu sunt evocate pentru exotismul lor, ci pentru a lumina experiența femeii de astăzi. Astfel, mama contemporană devine continuatoarea unui gest început în mit. Soția continuă povestea perechii originare. Iubita devine expresia actuală a erosului, iar bunica păstrătoarea memoriei familiale. Femeia devine, astfel, un palimpsest al tuturor vârstelor umanității.

Această perspectivă explică și de ce poemul poate fi citit nu doar ca o declarație de iubire, ci și ca o reflecție asupra memoriei. Femeia păstrează în ea urmele celor care au fost înainte și transmite celor care vin după ea ceva din ceea ce a primit. În această succesiune, familia încetează să mai fie doar o realitate socială. Devine o formă de transmitere a sensului.

Poemul are și o evidentă dimensiune morală. Autorul își asumă explicit ideea că literatura nu trebuie doar să reflecte lumea, ci poate contribui la conservarea valorilor care îi dau coerență. Această concepție traversează întregul volum:

Iubirea este mai importantă decât puterea.

Familia este mai importantă decât gloria.

Memoria este mai importantă decât uitarea.

Iertarea este mai importantă decât răzbunarea.

Dăruirea este mai importantă decât posesia.

În acest sens, Jumătatea mitică a bărbatului poate fi citită ca o reacție la o lume pe care autorul o percepe ca fragmentată. Poemul încearcă să refacă unități pierdute: femeie–bărbat, mamă–copil, om–Dumnezeu, trecut–prezent, mit–istorie, trup–spirit. Această aspirație către întreg este, poate, adevărata temă a cărții.

Dincolo de bogăția imaginilor și de amploarea referințelor culturale, Jumătatea mitică a bărbatului este o carte despre întregire. Femeia este „jumătatea” bărbatului, dar această jumătate este mitică tocmai pentru că ea nu reprezintă o simplă parte, ci deschide drumul spre întreg. Iubirea nu este prezentată ca sentiment pasager, ci ca principiu de construcție a existenței. În universul poemului, iubirea poate transforma femeia în mamă, familia în memorie și memoria în continuitate spirituală. Această idee este susținută chiar de finalitatea declarată a cărții: autorul dorește ca cititorul să înțeleagă frumusețea autentică nu ca aparență, ci ca iubire capabilă să lumineze și să transfigureze existența. Este, în fond, o definiție a poeziei pe care Al. Florin Țene o practică aici: poezia ca transfigurare a realului prin iubire.

Constat că „Jumătatea mitică a bărbatului” este o carte ambițioasă prin temă, amploare și perspectivă. Ea nu își propune să surprindă femeia într-o singură ipostază, ci să urmărească traseul ei prin memoria culturală a omenirii: Eva, zeița, fecioara, mama, iubita, soția, fiica, bunica. Este o poezie a continuității și a credinței în sens. Într-o literatură care poate prefera uneori ruptura, ironia sau demitizarea, Al. Florin Țene alege să reconstruiască mitul și să redea poeziei o funcție de afirmare a valorilor. „Jumătatea mitică” nu este femeia privită prin ochii unui bărbat care își caută completarea, ci memoria acelei părți de umanitate fără de care întregul nu se poate constitui. De la Eva la Maria, de la mamă la soție, de la iubire la familie, poemul urmărește aceeași lumină care trece dintr-o generație în alta. Femeia devine, în această perspectivă, nu doar cea care dă viață, ci și cea care păstrează sensul vieții. Iar aceasta este, probabil, cea mai profundă miză a cărții: nu glorificarea femeii, ci recuperarea ideii de întreg.

Într-o lume în care omul este adesea prezentat ca ființă izolată, poemul lui Al. Florin Țene insistă asupra contrariului: omul devine mai mult decât o existență individuală atunci când iubește, când se dăruiește, când își asumă memoria și când recunoaște în celălalt propria posibilitate de împlinire. De aceea, „Jumătatea mitică a bărbatului” poate fi citită, în ultimă instanță, ca o lungă meditație asupra unei idei simple și vechi, dar niciodată definitiv epuizate de literatură: iubirea este una dintre formele prin care omul încearcă să învingă singurătatea, timpul și moartea. Iar femeia, în viziunea lui Al. Florin Țene, este chipul în care această iubire își găsește una dintre cele mai puternice întrupări.

O carte despre femeie, așadar, dar mai ales o carte despre ceea ce îl face pe om să nu fie singur, să fie împlinit prin ea.

Gelu Dragoș, UZPR

Ilie Năstase: „Nu avem dreptul să facem comparații”!

Ilie Năstase (80 de ani) a urmărit finala și a tras primele concluzii. Printre altele, ”Nasty” a spus că noi, românii, nu avem dreptul de a face comparații acum între Popovici și alte nume uriașe din sport, cum ar fi Hagi, Nadia, Simona Halep, inclusiv Ilie Năstase.

„Îl felicit și era normal să ia aurul, nu? Chiar dacă au revenit rușii. E foarte bine că mai avem sportivi de calibrul ăsta. Este încă tânăr și are timp să facă performanțe și mai mari.

M-am întâlnit o dată cu el. Poate mă învață să înot, că nu știu. El are încredere mare acum și trebuie să meargă mai departe și peste ani poate se va vorbi și de el în afară cum se vorbește de Nadia, Hagi, Halep sau Ilie Năstase.

Mie însă nu îmi place să fac comparații și fiecare perioadă a avut campionii ei. Nu avem dreptul să facem comparații.

El are valoare mare și cred că va rămâne cu capul pe umeri. Timpul e de partea lui. Vreau să îl felicit încă o dată și să îi dea bătaie înainte! Mă bucur pentru el și să îl vedem și la Campionatele Mondiale”, a spus Ilie Năstase.

Cristi SOMEȘAN

Fotografia zilei - Eclipsa totală de soare

 

Pacea pierdută în libertate! Povestea absurdă a unui om care a cerut să fie închis în celulă pentru a găsi puțină liniște...

Absurdul cotidian îmbracă haine juridice comice atunci când izolarea din spatele gratiilor pare mai atrăgătoare decât confortul de acasă. O situație rară, petrecută în Italia, răstoarnă înțelesul clasic al evadării și arată cum zidurile unui penitenciar pot deveni un refugiu în fața conflictelor de cuplu.

Un bărbat aflat sub supraveghere la domiciliu a încălcat legea nu pentru a fugi de justiție, ci pentru a le cere gardienilor să-l închidă în celulă, exasperat de neînțelegerile cu partenera sa.

Protagonistul acestei întâmplări este un cetățean marocan în vârstă de 38 de ani, a cărui existență fusese limitată, din luna mai, într-un apartament din cartierul Cep al orașului Genova. Condamnat să își ispășească pedeapsa printr-o măsură preventivă mai blândă, acesta împărțea spațiul cu partenera sa, alături de care era „obligat” să locuiască.

Tensiunile acumulate în lunile de izolare au explodat în seara de marți, 11 august, când o dispută aprinsă a transformat locuința într-un mediu de nesuportat. Dorind să pună capăt scandalului, bărbatul a luat o decizie radicală, considerând că singura cale de scăpare este izolarea oferită de penitenciar.

Fuga sa s-a transformat într-un drum asumat direct către arest. În toiul nopții, bărbatul s-a prezentat la poarta mare de fier a închisorii Marassi din Genova, bătând puternic cu pumnii pentru a i se deschide. Agenții de pază, surprinși de vizitatorul neobișnuit, au deschis porțile pentru a clarifica situația.

În fața gardienilor uimiți, el și-a explicat gestul, mărturisind că a fugit de acasă pentru a scăpa de certurile insuportabile din cuplu. El le-a explicat că decizia de a se preda are un singur scop, acela de a „găsi puțină liniște”. Bărbatul a insistat pe lângă subofițeri, întrucât doar în celulă, spunea el, ar putea „găsi puțină liniște”.

Cazul a ajuns rapid pe masa magistraților, punând justiția în fața unui paradox birocratic. Procurorul Federico Panichi s-a văzut nevoit să acționeze strict în litera legii, chiar dacă acest lucru însemna să îi facă pe plac deținutului. Părăsirea domiciliului fără autorizație constituia o infracțiune clară de evadare, fapt ce anula automat beneficiul arestului la domiciliu.

Conform detaliilor oferite de FanPage.it, magistratul nu a avut altă opțiune decât să semneze mandatul de transfer în penitenciar și să dispună înăsprirea imediată a măsurii preventive. Printr-o ironie a sorții, bărbatul a fost escortat în celulă, obținând prin brațul legii exact ceea ce își dorea: pacea pierdută în libertate. (ziare.com)

Ne-am reîntors înainte de 1989, în R.S.R. (Republica Securistă România). Profesorii fac securitate cu elevii, nu educație?

 

Cartea scrisă de istoricul Marius Oprea, care tratează în detaliu racolarea elevilor de liceu ca informatori ai Securității comuniste: „Moștenitorii Securității” – este o carte pe care am citit-o cu înfrigurare acum câțiva ani. În această lucrare de referință, publicată inițial în anii 2000 și reeditată la Editura Polirom, autorul dezvăluie mecanismele prin care Securitatea comunistă a încălcat propriile legi pentru a introduce mii de elevi minori în rețelele sale informative. Fenomenul de masă din anii ’80: în ultimul deceniu al regimului comunist, atenția Securității s-a mutat agresiv spre tineret. Elevii de liceu erau considerați o sursă critică de informații pentru a monitoriza „stările de spirit” din școli. Elevii erau racolați de securiști și de profesorii care colaborau cu Securitatea. Credeți că acele vremuri au trecut? Nu. Azi ne-am întors înainte de 1989, după 36 de ani de așa-zisă democrație. După anularea alegerilor prezidențiale din 2024 și anihilarea voinței parlamentare de sistem, iată că SRI se întoarce la practicile totalitare de dinainte de 1989. Îndoctrinează și racolează elevi pe motiv de radicalizare, cu aceleași pretexte securistice ca înainte de 1989. Totalitarismul securist a revenit în România, ca în vremea bolșevicilor? Acum înțeleg de ce România trebuie să aloce un buget mai mare pentru servicii secrete decât Germania sau Franța, țări cu populație dublă față de România. Se taie banii de la români, de la mamele cu copii, de la indemnizațiile pentru copii, de la bursele elevilor și studenților, persoane cu disabilități pentru a ajunge la un sistem de pensii speciale cu cumul și pentru a forma noile cadre de securiști ca înainte de 1989. Trăim din nou în RSR, de fapt sub noua denumire „Republica Securistă România”, asta în timp ce țara se sacrifică și se scufundă în datorii și împrumuturi pentru a susține o clasă politică coruptă și controlată de servicii lacome? Românii muncesc pentru acest sistem care racolează mai noi în stil securistic minori.

Serviciul Român de Informații (SRI), ca Securitatea comunistă pe vremuri, a desfășurat între iunie 2024 și iunie 2026 proiectul Previsio — „Prevenirea radicalizării și a extremismului violent în sistemul de învățământ preuniversitar”, finanțat cu circa 850.000 euro din fonduri europene și 95.000 euro de la bugetul de stat, în parteneriat cu Ministerul Educației și MAI. Peste 1.180 de profesori, inspectori și consilieri școlari și circa 320 de angajați MAI au participat la cursuri față‑în‑față de două zile, urmate de exerciții online. Formatorii secreți le‑au cerut cadrelor didactice să supravegheze schimbări de comportament, simboluri sau izolare socială ca posibile semnale de radicalizare ale elevilor. Programul a fost netransparent, iar unele cadre didactice nu au informat elevii sau părinții despre participare așa cum cere legea, iar inspectoratele nu au explicat selecția anumitor școli. Profesorii intervievați nu au raportat cazuri clare de „elev radicalizat”, dar unii au devenit mai atenți la semnale, în loc să predea la clasă educație. Există îngrijorări reale în societatea noastră privind etichetarea și afectarea relației elev‑profesor, precum și capacitatea profesorilor de a evalua corect riscurile. Materialele prezentate la cursuri au pus accent, deocamdată, mai mare pe terorismul islamist decât pe alte forme de extremism (neonazism, extremism comunist), deși SRI afirmă că scopul este prevenirea generală. Programul va continua, din păcate, sub Previsio 2 (februarie 2026–august 2027) cu finanțare europeană de peste 400.000 euro, vizând 670 de profesori, polițiști și angajați ai Administrației Naționale a Penitenciarelor. Se pare că pentru banii unii își vând sufletul și casa părintească? Criticile principale ale societății civile și presei la acest proiect neo-totalitar vizează comunicarea neuniformă a proiectului, riscul de supradiagnosticare/etichetare ca în comunism și pregătirea insuficientă a cadrelor didactice pentru sarcina de identificare a radicalizării. Astfel, profesorul devine un ”orgnn” al statului, nu un educator prin acest program. Parcă suntem în romanele lui Aldous Huxley.

Deci, în România controlată și programată de SRI, profesorii nu mai fac educație, ci se ocupă de identificarea posibililor elevi radicalizați sau de posibili viitori teroriști. Parcă trăim în anii ’50, când regimul comunist dorea controlul total al profesorilor, încurajând turnătoria reciprocă. Nu am crezut că voi trăi acele vremuri în care, la școala românească, să nu se mai facă școală, ci operațiuni securistice de verificare și control, precum și punerea de etichete care vor conta mult — în dosar — pentru viitorul elevului etichetat ca radical sau extremist. Trăim într‑o epocă orwelliană, nu într‑o democrație și în UE. Programul SRI este dezvoltat parcă după manualele NKVD ale lui Makarenko din fosta URSS. Consider că programul este ilegal și încalcă flagrant Constituția României și legislația pentru protecția copilului. ”Securiștii” noștri au mai găsit un motiv să risipească banii publici, în timp ce tot mai mulți români nu au ce pune pe masă, iar societatea se prăbușește din cauza datoriei. În România trebuie să se facă școală, nu ”securisme”. Ministerul Educației și inspectoratele școlare trebuie să intervină imediat pentru stoparea acestui program care elimină de fapt educația din școală, transformă profesorul în ”securist” și face din elev o potențială victimă, ca în cartea lui Marius Oprea despre acțiunile Securității de dinainte de 1989 în rândul elevilor și profesorilor. România este o democrație încă, iar la școală se face doar educație, nu dosare ca în 1989 pentru elevi. Părinții trebuie să reacționeze acum pentru salvarea școlii românești ca for de educație, nu ca structură de operațiuni pentru organe secrete. Spiru Haret avea dreptate când spunea „școala trebuie să fie un izvor de cultură și un factor de transformare socială”, deci nu trebuie să devină o pepinieră de elevi și profesori informatori pentru serviciile secrete.

Ionuț Țene

Mesajul emoționant a lui Messi pentru tatăl său

 

„Tată, încă nu-mi vine să cred că ai plecat. Nu-mi dau seama, sau mai bine zis, nu vreau să-mi dau seama. Mi-e foarte greu să-mi imaginez că nu o să te mai văd niciodată, că nu o să mai vorbim. Ştiu că sufereai şi că asta e cel mai bine, dar ai plecat prea devreme. Mai aveam multe de trăit împreună. Atât de mult mi-ai cerut să joc la ultima Cupă Mondială, iar cu câteva zile înainte de începerea turneului starea ta s-a înrăutăţit. Era prima dată când nu urma să fii prezent la un turneu, dar mama îmi spunea că o să te simţi mai bine şi că o să fii în stare să călătoreşti. Eu îţi spuneam că o să ajungem în finală, ca să poţi veni. De fiecare dată când se termina un meci, aşteptam şi îmi era dor de mesajul tău. Atunci mi-am dat seama că situaţia era într-adevăr gravă. Cu toate acestea, nu încetam să mă gândesc să ajung cât mai departe posibil, ca să-ţi ofer timp şi să poţi vedea un meci. Am ajuns în finală şi tu n-ai putut fi acolo. Voiam să o câştig ca să-ţi aduc trofeul şi să-ţi arăt unul nou. N-am reuşit, picioarele nu mai puteau. De data asta am încercat să-mi forţez limitele fizice, dar n-am reuşit. N-am reuşit niciodată să mă simt bine. Când am ajuns, credeai că am pierdut finala la lovituri de departajare. N-am putut vorbi deloc despre tot ce s-a întâmplat. N-ai putut să te bucuri de nimic. N-am devenit campioni, dar nici nu-ţi dai seama cât de mult ne-am bucurat de fiecare meci. Încă o dată, ai avut dreptate: trebuia să fiu acolo şi să joc. Îţi spun asta pentru că a fost singurul lucru despre care n-am apucat să vorbim, pentru că restul deja îl ştii. Vorbeam în fiecare zi şi ne vedeam când îmi permiteau angajamentele. Nu ştiu ce o să fac fără tine, nu ştiu cum să merg mai departe. Eu doar jucam fotbal şi acum am destule îndoieli că o să mai continui să fac asta mult timp de acum încolo. Ai fost alături de mine de la început, mai era atât de puţin până la final. De ce n-ai mai rezistat puţin şi să terminăm împreună? Ştiu că fericirea ta era să-ţi vezi familia bine, pe soţia ta, pe copiii tăi şi, mai ales, fără ca ceilalţi să afle, să mă vezi pe mine jucând… De mic a fost mereu aşa. Mă duceai la toate antrenamentele imediat ce ajungeai de la serviciu. La multe mă ducea mama, pentru că tu erai la muncă. Evident, nu ai lipsit de la niciun meci. Cât de mult sufereai când mă vedeai şi cât de mult te bucurai, deşi nu-mi ofereai niciodată prea multe laude. Ai fost tată, prieten şi reprezentant. Ai fost întotdeauna persoana care trebuia să fii în fiecare moment şi nu ai greşit niciodată cu nimic. Dincolo de câteva reproşuri sau certuri, ai avut întotdeauna dreptate. În final, totul se termina aşa cum spuneai tu. O să-mi fie foarte dor de tine, dar vei fi mereu prezent, mai ales în educaţia copiilor mei, pentru că îi învăţ şi îi educ aşa cum aţi făcut voi cu mine.

 Odihneşte-te în pace şi ai grijă de noi de sus, aşa cum făceai şi aici. Mulţumesc pentru tot. Te iubesc, tata”.