1.Despre om și necurmata lui ticăloșire
Întrucât
este înzestrat cu logică, limbaj articulat, rațiune și dorința de-a ști, omul
(în primul rând științificul, dar și cel de rând) are la dispoziție fie creaționismul,
fie evoluționismul, cele două modalități prin care el își poate satisface în
parte curiozitatea despre tainica apariție a vieții și a Universului (lumea
văzutelor și nevăzutelor): prima se bazează în totalitate pe încrederea
acordată unor subtile concepții filosofice (Dao, Unul și perechea Yin-Yang de
principii creatoare la chinezi, Unul sau oul cosmic la indieni, vechii egipteni
și fenicieni, numărul la Pitagora, Unul sau zeul unic la Xenophan, Ființa
sferică sau fără început și sfârșit la Parmenide, Rațiunea ordonatoare la
Anaxagora, Demiurgul sau zeul suprem la Platon, Inteligența cosmică la
Aristotel, Unul neoplatonicienilor), respectiv pe credința deplină în Dumnezeul
evreilor antici și al creștinilor (un Dumnezeu atotputernic, atotștiutor și
atotiubitor), care – ne spune Genesa –
creează întregul existent (materia nevie și cea vie), în cele șase „zile”/epoci,
din preaplinul dragostei Sale și prin metalogica forță a Cuvântului capabil să
materializeze energia infuzată cu Spirit; a doua (evoluționismul), continuă să
rămână o penibilă speculație la aproape două sute de ani de la elaborarea ei,
deoarece – în tot acest timp – n-a izbutit nici să descopere fosilele de
tranziție dintre marile diviziuni ale regnului animal (pești, amfibieni, reptile,
păsări, mamifere), însuși Charles Darwin recunoscând că „Dacă numeroase specii
(...) au apărut într-adevăr dintr-odată, acest fapt i-ar fi fatal teoriei
evoluției”, nici să explice în mod indubitabil apariția mamiferului rațional
numit om (în savuroasa opinie a lui Jonathan Swift, omul nu este un animal prin
excelență rațional, ci doar „capabil de rațiune”!), despre care un evoluționist
spunea că „(...) diferă de toate celelalte animale prin numeroasele lui
însușiri cum sunt limbajul, tradițiile, cultura și o perioadă enorm de lungă de
creștere și de grijă părintească”, și – desigur – nici să obțină cele mai
simple forme de viață din materia nevie, în pofida uriașelor eforturi depuse în
cele mai moderne laboratoare ale lumii întru stabilirea presupuselor condiții de lumină, căldură și
presiune din „supa” oceanico-organică originară, astfel confirmându-se, fără
putință de tăgadă, postulatul lui Louis Pasteur: „Viața nu provine decât
dintr-o viață preexistentă”.
De
altminteri, cutremurătoarea taină a viului („Mari grupuri de organisme vii au
apărut brusc și nu au suferit transformări apreciabile în cursul unei lungi
perioade de timp”), dimpreună cu uluitoarea complexitate, armonie și
perfecțiune a microuniversului (o celulă conține circa două sute de mii de
miliarde de molecule, instrucțiunile înscrise în ADN-ul unei celule „ar umple o
mie de volume de câte 600 de pagini fiecare”, toate cele o sută de mii de
miliarde de celule ale organismului „funcționează ca un oraș fortificat”) și a
macrouniversului infinit în timp și spațiu (miliarde de galaxii în necontenită
mișcare, fiecare galaxie cuprinzând miliarde de stele și – aidoma boabelor de
struguri într-un ciorchine – fiind aranjate impecabil în roiuri galactice
spiralate), toate aceste minuni ale existentului, deci, i-au obligat pe oneștii
evoluționiști de ieri și de azi să facă afirmații care, dacă nu sunt tranșant
creaționiste, indiscutabil că înclină balanța convingerilor lor științifice în
această direcție: „Ipoteza potrivit căreia viața s-ar fi dezvoltat din materia
anorganică este în prezent un material de credință” (J.W.N. Sullivan,
matematician); „Probabilitatea ca viața să fi apărut printr-un accident este
comparabilă cu probabilitatea de a obține un dicționar complet printr-o
explozie într-o tipografie” (Edwin Conklin, biolog); „Un om onest, înarmat cu
toate cunoștințele în posesia cărora ne aflăm noi acum, nu ar putea să declare
decât un singur lucru: pentru moment, originea vieții apare ca un miracol”
(Francis Crick, biolog); „Ceea ce dezvăluie fosilele, ar putea fi compatibil cu
existența unui Creator” (Carl Sagan, astronom); „Între o celulă vie și cel mai
ordonat sistem nebiologic, cum ar fi cristalul sau fulgul de zaăpadă, există un
abis atât de vast și absolut, cum nu ne putem închipui” (Michael Denton în
cartea Evoluția – o teorie în criză);
„Viața umană nu ar mai exista dacă raza pământului ar fi puțin diferită de cea
actuală” (astronomul John Barrow și matematicianul Frank Tipler).
Astfel
de opinii ale savanților din diverse domenii nu numai că dau apă la moară
adepților creaționismului, dar le oferă indecișilor (chiar și ateilor
înverșunați sau de circumstanță ideologico-snobică) colacul biblico-genesic de
liniștire, posibil și de salvare.
Atâta
doar că în Genesa, anumiți „cusurgii”
au depistat niscaiva inadvertențe în procesul de plămădire al omului și de demarare-derulare
al potopului, interesante chestiuni neblasfemice pe care, în anul 2017, le-am
abordat și analizat în articolul Comentarii
pertinente pe marginea potopului biblic (și nu numai)...
După
prezentarea epitomatică a celor 66 de cărți ale Bibliei (39 vechitestamentare și 27 noutestamentare, toate
inspirate și doar câteva dintre ele revelate), iată fraza din care a purces
analiza pasajelor genesice și mi-a permis formularea concluziilor: „Cum toți
bibliștii sunt de acord că Moise, autorul Pentateuhului,
a compilat Genesa (Facerea), Samuel a compilat Judecătorii, Ieremia a procedat în chip
asemănător cu 1 și 2 Împărați, iar
Ezra cu 1 și 2 Cronici, și cum se
admite ipoteza unor posibile interpolări după anul 1000 î.e.n., iată motivul
pentru care Jean Astruc, catolic și medic de Montpellier, semnalează în cartea
sa Conjectures sur les mémoires originaux
dont il paroit que Moyse s’est servi pour composer le livre de la Génèse,
carte apărută la Bruxelles în anul 1753, regularitatea cu care – ne spune
Gabriel Gheorghe în opusculul Mitul
potopului. Inadvertențe în interpretarea religioasă (Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1982) – „în anumite pasaje din Genesa, Dumnezeu era numit exclusiv Elohim, în timp ce în alte
pasaje era numit Iehova”.
Concluzia
creării omului este următoarea: „Aceeași clară delimitare a celor două relatări
se constată și în prima parte a Genesei
(partea creației propriu-zise). Între versetele 1-31 ale primului capitol și
versetele 1-3 ale celui de-al doilea, versiunea elohistă începe cu facerea
luminii, așa ca pe terenul astfel pregătit (cerul, pământul, soarele, luna și
stelele, viețuitoarele mării și ale pământului), omul să fie zămislit la urmă,
în ziua a șasea („Dumnezeu=Elohim a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după
chipul lui Dumnezeu: parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut”), pentru
ca între versetele 4-25 din capitolul 2, versiunea iahvistă să înceapă creația
cu omul (versetul 7) și să încheie lucrarea Domnului Dumnezeu (Iahve) cu femeia
făcută din coasta bărbatului”.
În mod
firesc, partea cea mai consistentă a articolului vizează cele două versiuni
imbricate ale potopului biblic, precum și concluziile care decurg cu necesitate
din acest amestec: „Astfel atenționat, la recitirea cu atenție a pasajului
despre Noe și potopul universal, constați cu surprindere că afirmația lui Jean
Astruc este întemeiată («Sunt capitole întregi unde Dumnezeu se numește Elohim
și niciodată Iehova și, dimpotrivă, sunt altele, și acestea nu-s mai puține ca
celelalte, unde Dumnezeu nu se numește decât Iehova și niciodată nu i se dă numele
de Elohim») și că, neputând să-i atribuim lui Moise această «stranie și
sui-generis inconsecvență» la scrierea unei cărți atât de importante ca Genesa, mult mai logic este să admitem
că ea «este alcătuită din două sau trei manuscrise, legate și cusute la un loc
din fragmente deosebite, aparținând unor autori diferiți, în care fiecare a dat
lui Dumnezeu, nu unul și același nume, ci nume diferite: unul i-a dat numele
Elohim, altul Iehova sau Iehova-Elohim”» (J. Astruc).
Vasăzică,
având în vedere faptul istoric că, după moartea lui Solomon, Iudeea s-a
împărțit în Regatul de Nord (al lui Israel) și Regatul lui Iuda, povestirea
despre potop este rezultatul amestecului dintre varianta iahvistă (iehovistă)
și varianta elohistă: prima este mai veche, aparține cronicarului sau grupului
de cronicari din Regatul lui Israel și face referire la Atotputernic prin
apelativul Iahve (Adonai), echivalat în românește prin Domnul; cea de-a doua
variantă aparține cronicarului sau grupului de cronicari din Regatul lui Iuda și
folosește numai apelativul Elohim, tradus în românește prin Dumnezeu.
Se
impune o precizare vizavi de apelativele întrebuințate în cele două variante.
Deoarece la vechii evrei era foarte răspândită ideea (cu substrat
tainic-religios) de-a nu face cunoscut, ba chiar de-a nu pronunța numele Celui
la care se închinau, iată motivul pentru care cronicarul israelit utilizează
termenul Adonai, iar cel din Regatul lui Iuda evită în mod intenționat să
folosească sacrul nume Iahve, mai înainte ca acesta să fi fost comunicat
neinițiaților, drept urmare, recurge la apelativul Elohim, de unde derivă
atributul «elohist».
În plus,
ne informează Gabriel Gheorghe, care la rândul său îl citează pe scriitorul și
comentatorul francez Ernest Renan, redactorul iahvist s-a inspirat atât din Cartea lui Iaschar sau Cartea războaielor lui Iahve (culegere
de vechi cântece eroice, mai mult sau mai puțin incluse în Numeri, Iosua și Judecătorii), cât și din Cartea legendelor, scriere considerată «începutul
Bibliei» de către eruditul francez și
pe care relatarea iahvistă o urmărește cu fidelitate până în punctul unde
Dumnezeu se căiește că l-a făcut pe om și ia decizia să-l nimicească, evident,
cu excepția dreptului Noe și a familiei acestuia. În acest punct, ne informează
Gabriel Gheorghe, drumurile celor două scrieri se despart: în Cartea legendelor, «Noe figurează ca
descoperitor al viței de vie și vinului (...), dar nu se găsește nicio aluzie
la potop», pe când în relatarea iahvistă, Noe – grație sfințeniei sale – devine
salvatorul omenirii.
Fără a
intra într-o dezbatere privind caracterul universal al potopului biblic
(atenție, în împrejurări extraordinare, potrivit voinței divine mai presus de
legile obișnuite ale naturii și de logica umană, se pot produce miracole!),
pentru că asta ar duce la o prea mare îndepărtare de subiectul prezentului
articol, merită subliniate următoarele particularități ale celor două variante:
1)Întrucât
legendele sumero-babiloniene despre potop, precum aceea cuprinsă în epopeea lui
Ghilgameș, sunt atestate în scris cu circa 1200 înaintea relatării din Genesa, transferul ideatic (imposibil de
stabilit cu certitudine când anume a avut loc) nu s-a putut produce decât de la
primii spre evrei, nicidecum în sens invers;
2)În
timp ce cronicarul iahvist împarte viețuitoarele în curate și necurate,
stabilind introducerea în arcă a câte șapte perechi din animalele și păsările
curate și a câte unei singure perechi din animalele și păsările necurate (Genesa 7/2-3), cronica elohistă nu
conține o atare distincție, așa că prevede introducerea în arcă a câte unei
singure perechi (o parte bărbătească și una femeiască) din «tot ce trăiește,
din orice făptură» (Genesa 6/19-20);
3)În
varianta iahvistă, potopul a durat cu totul și cu totul 101 zile, pe când
durata potopului elohist este de 370 de zile (calculele au avut în vedere luna
ebraică lunară de 29,5 zile);
4)Dacă
în relatarea iahvistă este menționată doar ploaia printre mijloacele
întrebuințate de Dumnezeu pentru producerea potopului (Genesa 7/12), relatarea elohistă menționează atât ruperea unor
izvoare ale Adâncului, cât și deschiderea stăvilarelor cerului (Genesa 7/11 și 8/12);
5)La
sfârșitul potopului, Noe din versiunea iahvistă înalță un altar și aduce o
uriașă jertfă (mii de specii) din toate viețuitoarele curate (Genesa
8/20), astfel că «Domnul a mirosit un miros plăcut» (Genesa 8/21), dar versiunea elohistă, unde Noe are la dispoziție
doar câte o pereche de viețuitoare, firește că nu pomenește nimic de altar și
jertfe”.
Fiindcă
tot suntem la vechii evrei (poporul ales în Vechiul
Testament), trebuie să avem în vedere atât argumentul istoric, potrivit
căruia evreii medievali, moderni și ai zilelor noastre sunt urmașii kazarilor
(popor migrator din zona Mării Caspice), care – prinși între lumea creștină la
vest și cea islamică la est – au îmbrățișat înainte de anul 1000 mozaismul, cât
și temeinicele opinii ale lui Nazarie Nelu din amplul studiu Cuvântul „evreu”” trebuie scos din uz:
(a)Iisus Hristos nu a fost jidan; (b)Cuvântul „jidan” desemnează exclusiv
descendenții fariseilor; (c)Pe vremea Mântuitorului, în Galileea și Iudeea își
disputau cultul lui Iahve fariseii, saducheii, esenienii și zeloții (farisei
riguroși și bigoți, adversari ai romanilor); (d)Toți evreii sunt semiți
(coborâtori din Sem, unul dintre fiii lui Noe), dar nu toți semiții sunt evrei;
(e)Evreul (Hebreul) este urmașul lui Heber, unul dintre nepoții lui Sem; (f)Din
Avraam s-a născut Isaac, din Isaac s-a născut Iacob, care și-a schimbat numele
în Israel, astfel că descendenții acestuia sunt deodată izraeliți, semiți și
evrei, fără ca Avraam și Isaac să fi fost izraeliți; (g)Avraam nu a fost nici
izraelit și nici jidan (Yehudi), asta deoarece termenul „jidan” începe să fie
folosit în Biblie de-abia la o mie de
ani după moartea sa.
La cele
spuse mai sus adaug faptul că, mai nou (în anii demonocrației postdecembriste),
neaoșul termen „jidan” (jid, jâd) este considerat ofensator, drept urmare a
fost „arestat” și scos din uz de necușerele organizații sioniste de pe
meleagurile noastre, chit că el este frate lingvistic cu englezescul „Jew”, cu
franțuzescul „Juif” și nemțescul „Jude”, care continuă să fie întrebuințate,
fără a-i deranja cu ceva pe evreii din țările respective și din afara lor...
Pentru
ca informația să fie completă la acest capitol, iată explicația pe care
gânditorul Petre P. Negulescu o dă, în tratatul Geneza formelor culturii (BPT, Editura Maridiane, București, 1993),
procesului istorico-lingvistic de formare a termenului „evreu”: Tradiția pune
la originea evreilor pe Abram sau Abraham, „un nume simbolic care înseamnă, în
prima lui formă, «tatăl cel mare sau cel înalt», iar în a doua «tatăl
mulțimii»”. Ei bine, ne informează în continuare ilustrul profesor, acest
strămoș legendar „ar fi pornit, cu vreo două mii de ani înainte de Cristos, din
orașul Haran, situat în Mesopotamia și, după ce ar fi rătăcit cu «seminția» lui
prin Egipt, s-ar fi așezat în Palestina”. Acestor imigranți se pare că vechile
populații locale le-au dat numele/porecla de „Ibrim”, care se traduce prin „«cei
de dincolo», de dincolo de Eufrat”. Acest nume (întrebuințat mai mult de
străini) s-a transformat cu timpul „în denumirea, devenită generală, de «ebrei»
sau, cu pronunțarea greacă de mai târziu, de «evrei»”. În nota de la subsol,
Petre P. Negulescu face următoarea completare: „Ei înșiși se numeau, înainte de
captivitatea babilonică, mai mult «israeliți», iar după acea captivitate mai
mult «iudei». Motivul acestei schimbări era că populația ce se întorsese din
exil aparținea aproape exclusiv regatului Iuda – adică acelei părți a vechiului
regat unitar al lui Saul, David și Solomon, pe care o forma în majoritate «seminția»
lui Yehuda”.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
6 iunie 2023
