Ca o gumă stricată pe plombele de guvernare…

Ale unei guri oricum puturos-mincinoasă… Cea a guvernanților și politicienilor sistemului… Pentru că aceasta este relația autorităților în raport cu oamenii… A autorităților, nu a statului… Pentru că, de multă vreme, cele două structuri sunt decuplate…. Am putea spune, dacă insistăm pe imaginea statului, că, totuși, statul (actual) sunt ei, aceasta fiind relația dintre stat și propriile structuri statale… Dar ar fi iarăși prea măgulitor pentru a defini ceea ce sunt ei, și se dovedesc a fi prin însăși modul de abordare a lucrurilor… De fapt, este relația dintre ei, corupții abuzatori de și ai puterii, și simplii cetățeni… Fără drepturi… Fără reprezentare… Fie ei angajați, fie ei cetățeni, beneficiari ai unor servicii, produse… Este însăși felul în care aceasta țară este condusă… De atâtea și atâtea decenii… Prin nepăsarea și deciziile strict unilaterale ale guvernanților, prin abuzul de putere în formă continuată… Este expresia acelui „modus operandi” pe care l-au aplicat executivele țării în toți acești ani… În care decizia a fost, întotdeauna, doar a lor, fără a ține cont de realitățile social-economice, dar și de costurile, pierderile cetățenilor… Dar este și o formă de autodelațiune penală… De la abuzul în funcție, prin decizii și manipulări, la implicațiile și efectele deconectate de nevoile și așteptările societății, dar și o formă, la fel de agresivă, tot „continuată”, de manifestare a minciunii social-politice și economice de camarilă, de grup, de organizare a infractorilor de guvernare… Și, poate cel mai grav, este și o dovadă a faptului că abordarea real-pragmatică a situațiilor importante, periculoase, cu risc pentru țară, a fost și este decuplată, ca decizii, ori măcar consultări publice, de instituțiile menite să asigure securitatea cetățeanului…

De aceea, „repornirea” termocentralei Turceni a reprezentat, la rându-i, doar o altă foaie (temporară) de manipulare de către sistem. Și nu din grijă pentru populație, ci dintr-o autoconservare a sistemului guvernamental-politic… Pentru că, dacă în timpul penuriei de resurse energetice, lucrurile s-ar fi agravat, iar țara ar fi ajuns la o situație de „blackout”, nu faptul că populația, societatea, economia, ar fi avut de suferit i-ar fi îngrijorat pe guvernanți, ci posibilitatea de a se transforma în acea „ultimă picătură”… Când nu ar mai fi contat cât a contribuit la atingerea apogeului suportabilității populației neretragerea miniștrilor și a premierului în urma demisiilor… Iar guvernanții s-au folosit de măsurile de trecere a pragului critic al sistemului energetic… Din nou… Au „reactivat” Turcenii, s-au întrecut în declarații populiste, că nu contează cât va trebui plătit ca eventuale sancțiuni, mai importante fiind beneficiile imediate „pentru oameni”… Iar salariații de la Turcenii i-au crezut… Le-a mirosit lor că este ceva putred în brusca revenire a guvernanților la admirația cărbunelui, dar, pentru ei, gestul parlamentar (aproape simultan) al avansării unei legi cu (pseudo)efecte de protejare a termocentralelor (și a cărbunelui, ca resursă energetică) a reprezentat o garanție în sine… Deși, mai aproape de a fi fost un gest pentru oameni, trebuia avut în vedere (știind și că politicienii sunt aceiași de generații, aceiași gata să-și vândă și mamele dacă le iese ceva!), așadar, mult mai aproape de a fi fost o acțiune politică de opoziție, respectiva inițiativă de lege, care prevedea că nu pot fi închise termocentralele fără anumite condiții, era de bănuit că aceasta este doar o altă poliță de asigurare în solidar cu guvernanții… Ca (între) hoții politici (la butoane) cu alți hoți, tot politici, dar în așteptare… Croșetând un alt scenariu de folosire, din nou, a salariaților și apoi aruncarea lor în sărăcie… Pentru că politicienii sunt doar guma stricată ce ține loc de plombe în gurile urât mirositoare de minciuni ale guvernanților… Iar scuza guvernanților va fi, după ce structura energetică va fi fost pusă în siguranță prin reintrarea în sistemul național a Centralei de la Cernavodă (acum, pentru că viitorul în care seceta climatică se poate repeta este o realitate care nu-i interesează pe guvernanți), motivația va fi, dară, că „oricum termocentrala trebuia închisă ca angajament în fața UE, până pe 31 august”. Apoi vor face publice și penalitățile… Și se vor folosi, la fel de ipocrit-pragmatic, de acest sacrificiu financiar pentru țară pentru a dovedi interesul politic guvernamental de care au dat dovadă… Și nu, nu vor răspunde de ce, în loc să pornească un grup modernizat al Turcenilor, numai bun pentru a fi activat, și acum, dar și în planurile viitoare de urgență, guvernanții, dimpreună cu pesta politică (și, din păcate, și cea sindicală, căci și acestea au tăcut), au ales să pună în funcțiune un grup nemodernizat, gata să crape… Și care a și crăpat… Periclitând chiar viața angajaților… Dar nu a contat pentru guvernanți… Pentru ei chiar a venit mănușă pentru a dovedi că Turcenii trebuie, iată, închis… Iar oamenii azvârliți în sărăcie, ca acel cost marginal al tuturor guvernărilor postdecembriste contra populației, contra țării, contra normalului și normalității…

Cezar Adonis Mihalache – Natiunea

Festival Internacional de Poesía/Festivalul Internațional de Poezie Getafe

 

t͏o͏e͏r͏o͏s͏p͏
MADRID / BUCAREST a 05 de septiembre de 2026— La Casa Rumana de la Cultura anuncia oficialmente la constitución del Comité de Honor de la próxima edición del Festival Internacional de Poesía, un órgano de máxima representación institucional, académica y literaria diseñado para respaldar la cooperación cultural y el diálogo entre España, Rumanía y Colombia.

La pertenencia a este Comité es de carácter estrictamente honorífico y consultivo. Sus integrantes brindan su aval moral e intelectual como garantes de la libre creación y la fraternidad entre las letras hispanas y rumanas, sin asumir funciones operativas ni responsabilidades jurídicas sobre la organización.

El Comité de Honor queda integrado en esta fase de proclamación por las siguientes personalidades de reconocido prestigio:

Representación de España

Francisco Gutiérrez Carbajo: Poeta, Catedrático de Literatura Española, exdecano de la Facultad de Filología de la UNED, Académico de Número de la Academia de las Artes Escénicas de España, Académico Correspondiente de la Reial Acadèmia de Bones Lletres de Barcelona y Presidente del Jurado de los Premios Escriduende de la Feria del Libro de Madrid. Director de la colección teatral Candilejas, cofundador de Ediciones Demófilo y autor de numerosas ediciones críticas.

María Antonia García de León Álvarez: Poeta, escritora y Profesora de Sociología en la Universidad Complutense de Madrid. Autora de una veintena de poemarios galardonados y traducidos a diversos idiomas. Investigadora de trayectoria internacional, ensayista especializada en género, poder y sociología del cine, además de columnista de prensa.

Representación de Rumanía

Gabriela Gîrmacea: Doctora en Filología por la Universidad de Bucarest, ensayista, crítica e historiadora literaria, traducatora y miembra de la Unión de Escritores de Rumanía (Filial Brașov). Autora de destacadas obras monográficas, ediciones críticas y colecciones de divulgación cultural, galardonada por Casa Românã de Cultură con el Gran Premio «Mihail Diaconescu» por su rescate del legado de la Reina María y su contribución a la historiografía literaria rumana.

Victoria Milescu: Poeta, periodista, traductora y miembro de la Unión de Escritores de Rumanía y del PEN Club Romania. Autora de una prolífica obra literaria traducida a más de una docena de idiomas, galardonada con distinciones como el Premio de Poesía de la Unión de Escritores (Filial Bucarest), el Premio Nacional "Vasile Voiculescu" y el Gran Premio del Festival Internacional "Nichita Stănescu" Getafe-Madrid VI edición.

​Al. Florin Ţene: Poeta, prozador, ensayista y crítico literario, fundador y presidente ejecutivo de la Liga de Escritores de Rumanía. Licenciado en Filología e Historia por el Instituto Pedagógico de Baia Mare, cuenta con una prolífica trayectoria periodística y cultural jalonada por numerosos galardones nacionales e internacionales, entre ellos distinciones de la Academia Americana Rumana y diversas medallas de excelencia literaria por su labor de promoción de la cultura rumana dentro y fuera del país.

Vasile Muste: Director honorífico y cofundador del Festival Internacional de Poesía Getafe-Madrid,

Poeta y gestor cultural rumano de amplia trayectoria, figura fundamental de la vida literaria en la región de Maramureș y miembro de la Unión de Escritores de Rumanía (Filial Cluj-Napoca).

​Trayectoria académica y profesional

​Formación: Licenciado en Filosofía y Periodismo.

​Gestión cultural: Ha sido director de la Casa Municipal de Cultura de Sighetu Marmației y el principal impulsor y organizador del prestigioso Festival Internacional de Poesía de Sighetu Marmației.

Con la adhesión de estas destacadas figuras y tras haber sido galardonada recientemente con el Premio Escriduende 2026 a la Mejor institución de interacción sociocultural en la Feria del Libro de Madrid, la Casa Rumana de la Cultura consolida un espacio de alto nivel institucional que encabezará los programas oficiales, carpetas de patrocinio y publicaciones del festival.

Contacto de Prensa:

Oficina de Comunicación — Casa Rumana de la Cultura

Correo electrónico: casaromanacultura@hotmail.com

DESPRE SAT și ȚĂRANI

Niciodată nu am folosit cuvântul „țăran” cu sens peiorativ, niciodată nu am ofensat țăranii și nu i-am considerat inferiori. Dimpotrivă. Pe cine pune pe seama mea acuze că aș umili sau ofensa pe cineva folosind cuvântul țăran îl poftesc să citească miile de pagini scrise de mine și să citeze acele cuvinte. Îl asigur că nu va găsi niciunde nicio propoziție, nicio sintagmă de a mea care să ofenseze țărănimea sau alte categorii sociale. Da, pentru persoane, cu viziune culturală limitată, cuvântul „țăran” sună, poate, cumva peiorativ și ofensator, dar nicidecum și niciodată pentru mine.

Am origini țărănești și mă mândresc cu aceasta. Dincolo de acest fapt, am străbuni învățători în ambele ramuri ale familiei – învățători în comunitățile țărănești din care proveneau, din aceia vechi, formați în celebre „școli ardelene” (Gherla și Blaj) prin care Mișcarea Iluministă de la 1700 a emancipat Transilvania ridicând-o din ceața resemnărilor de toate felurile, la conștiința de sine, etnică și națională, la standarde culturale, mentalitare și sociale necesare afirmării naționale. Școala Ardeleană i-a făcut pe înaintașii mei conștienți de propriile valori și drepturi și că învățătura, nu bâta și nici invidia, este o formă de emancipare.

Sunt și am fost mereu încântată de bogăția și de frumusețea lumii țărănești în care am copilărit și a familiilor din care mă trag. Frumusețe și bogăție, pentru că viața alor mei era fundamentată pe credință, pe muncă, educație și pe cunoaștere. Statutul de țăran nu era deloc incompatibil cu educația, cultura și, of! - nici cu bunul simț și cu respectul semenilor. S-a întâmplat uneori să nu găsesc aceste valori suficient de pregnante, la unii cetățeni așa-zis „urbani”.

Desigur o parte din bunicii mei au avut și onoarea de a fi fost „chiaburi”, „exploatatori”, batjocoriți tocmai de inși pe care-i ajutaseră, din aceia agreați de noua clasa socială ce se instala prin deceniul 6. O colegă chiar mi-a strigat prin clasa a doua, când era să primesc cravata de pioner, „chiaburoaie!” iar eu am mers acasă plângând și, întrebând-o pe mama mea ce e „chiaburoaie”, am primit răspunsul de la bunicul meu: „Dacă tu ești chiaburoaie, spune-i că ea e coldușă.” Evident că mai târziu am înțeles termenii. Numai că nu aș fi îndrăznit să-i spun vreo poreclă, vreun cuvânt ofensator niciunui coleg.

Niciodată nu am folosit și nu folosesc cuvântul „țăran” în sens negativ – o fac unii cetățeni urbani și, culmea, tocmai cei cărora cultura personală și oamenii de cultură nu le inspiră niciun respect. În mintea acelora cuvântul „țăran” sună peiorativ și umilitor, însă nicidecum în accepția mea. Există persoane care pretind că știu tot și că au dreptul să năvălească peste ideile și proiectele altora cu ale lor, tocmai ca să le împiedice demersurile.

Pretind celor suspicioși și cu atitudini extremiste, să nu pună pe seama mea ideea că aș disprețui țăranii, sau pe alți cetățeni. Citiți miile de pagini scrise de mine și aflați dacă eu disprețuiesc sau eufemizez pe cineva – Oh, da, pe ticăloșii și oamenii lipsiți de caracter, îi resping cu tărie.

Țăranii români sunt clasa din care provine (mai) toată elita României. Toți academicienii, universitarii, intelectualii, mai ales cei din Transilvania – nu dau aici exemple, toți profesioniștii din domenii diverse au fost cu generații înainte, la originea lor, țărani... Stră-străbunicii, bunicii și părinții foarte multor cetățeni urbani de cea mai bună calitate au fost țăranii. Am fost emoționată și încântată când președintele Academiei Române, Prof. Universitar Ioan Aurel Pop, într-o conferință în Aula Universității de Nord din Baia Mare, spunea că elita academică și universitară a României este de origine țărănească, vine din satele României.

Încă ceva: acel popor de țărani a fost de o calitate morală excepțională din care azi se pare că am fi în cădere liberă.

Discursurile de recepție la Academia Română ale câtorva iluștri scriitori români: Lucian Blaga - Elogiul satului românesc; Liviu Rebreanu - Laudă țăranului român; Mihail Sadoveanu - Poezia populară - indcă și ele cui datorăm valorile preluate și transmise de la o generație la alta.

DE CITIT MAI JOS POEMELE DEDICATE de poetul și profesorul IOAN FILIP înaintașilor și rudeniilor, consătenilor săi din Lăschia:

ȚĂRANII I

Țăranii – semințele acestui pământ,

Pe ei se seamănă, pe ei se ară!

Și-n holda ce-și leagănă spicele-n vânt,

Eu pe țăran îl văd prima oară…

Prin sihla mileniilor urcă domol

Cu turma, cu pruncii, cu carul,

Unul altuia-și trec pe răzor

Cu pâinea, și vorba și harul.

Tulburi puhoaie au curs peste ei,

Și tot au rămas ctitorind lângă vatră,

Statornici ca piatra, fibră de stei –

Osul sortit să răzbată…

Țăranii – semințele acestui pământ

Iau drumuri spre lume din sate,

Din noua lor glie fac sfânt legământ,

Ei prind să dea rod în Cetate.

Columnă istoria își înalță prin ei

Și-s mulți și puternici! Oh, neamul…

Ștefan, Alexandru, Ioan și Andrei –

De-ai mei sunt, cum râul, cum ramul…

RUSTICĂ

E-un sat în țara asta, un colț uitat din nord,

Pe-o vale cum e raiul, pe-o apă fără nume,

Cu plopii plini de foșnet, tremurători sub bolți,

Unde, copil, deschis-am eu ochi mirați la lume.

E-un sat în țara asta și nu pot să vă spun

Cât dor adânc în suflet de glia lui mă leagă!

Căci orișiunde pașii mi i-aș purta pe drum,

Mă-ntorc la el și acolo ființa mea-i întreagă.

Aici se petrecură din vremi în vremi ai mei

Și zestrea mi-o lăsară hrisovul lor, în luncă,

Să-i port țărânei cinste, muncind-o cu temei

Și-api s-au dus să tragă o brazdă-n noaptea lungă.

E-un sat în țara asta, prieteni, cum vă spun,

Cât dor adâmnc în suflet de glia lui mă leagă,

Că orișiunde-n viață de-ncerc să mă adun,

Mă-ntorc în sat și-acolo Ființa mea-i întreagă.

dr. Terezia FILIP

Dinamo învinge FCSB-ul și se desprinde în clasamentul Superligii!

 

Trump liniștește Europa! Putin nu are intenția de a ataca NATO!

Donald Trump a spus din nou, vineri, 4 septembrie, că Vladimir Putin „nu are intenția de a ataca” NATO, după ce Germania a acuzat Moscova că a trimis o dronă încărcată cu explozibili la începutul lunii august la aeroportul din Leipzig, relatează AFP.

„Vorbesc cu el. Îl cunosc foarte bine. Putin nu are intenția de a ataca teritoriul NATO”, a declarat președintele american în Biroul Oval. Și săptămâna trecută Donald Trump a dat asigurări, în timpul unei discuții cu presa la Casa Albă, că liderul rus Vladimir Putin „nu va ataca un teritoriu al NATO”, spunând că a avut „discuții constructive” cu el.

Trump a precizat, în același timp, că îi trimite pe emisarii săi Jared Kushner și Steve Witkoff la Moscova și la Kiev cu o propunere de a pune capăt războiului din Ucraina.

„I-am trimis pentru a vedea dacă putem face progrese, și există șanse mari să reușim”, a declarat locatarul Casei Albe în fața jurnaliștilor prezenți în Biroul Oval.

C.L.

Iar despre titularizare și un sistem profund nedrept

Sunt un profesor de istorie care a luat la titularizare prima notă din județ și care a rămas de izbeliște. Sunt un profesor cu nota 9.45 la examen și media finală de aproape 9.60 și am rămas cu o normă incompletă de 14 ore pentru că sistemul îi preferă pe cei cu 5 și 6.

Ședința publică de repartizare a posturilor rămase vacante, final de august. Ore de istorie - foarte puține. Trei ore la un liceu de top și vreo șase la unul bun, pe care le-am luat din start. Și am mai luat încă 5+6 ore la un liceu tehnologic unde urma să am ore în doua locuri diferite (de fapt, sunt doua licee tehnologice aflate la ani-lumină unul de celălalt, comasate anul trecut).

Între timp, aflu că la următoarea ședință publică se vor scoate ore în școli mult mai bune, printre care și la liceul unde am predat și anul acesta, mă duc și fac cerere de renunțare la șase ore din cele deja luate pentru a merge în următoarea ședință publică să iau alte ore. Având cea mai mare notă, normal era să am prioritate.

Mi s-a spus că din cauză că am luat normă întreagă în prima ședință și am renunțat, nu mai am dreptul să aleg alte ore decât la final de tot, din ce va mai rămâne după ce vor fi ales toți ceilalți. Am rămas liniștită în sală. Au fost strigați ceilalți colegi ai mei cu medii peste 7, apoi au fost strigați cei cu medii între 5 și 7, apoi au fost strigați inclusiv cei care nu au participat la examen anul acesta, ci s-au înscris cu notele din anii trecuți. Apoi cei care au dat examen la alte discipline, dar aveau dublă specializare. Au luat toate orele disponibile. Pentru mine, profesor cu 9.45 la examenul de titularizare și singura notă peste 9 din județ la istorie, nu a mai rămas nimic.

Bun. De corectitudinea celor de la inspectorat nu mă îndoiesc. Dacă au zis că așa e metodologia, înseamnă că așa e. Totuși am și eu niște întrebări: de ce nu mi s-a spus când am depus cererea că îmi pierd dreptul de a mai lua ore în condițiile în care am scris clar în cerere că intenționez să iau ore în ședința următoare? Având în vedere că am lăsat acolo și un număr de telefon, de ce nu am fost sunată să fiu atenționată? Măcar a citit cineva acea cerere până la capăt? Și, mai ales, în ce țară normală la cap este preferat în sistem un profesor cu nota 5 sau 6 la examen unuia cu 9.45? Din punctul meu de vedere trebuie schimbată metodologia. Mi se pare absolut normal ca profesorii cu cele mai mari note să își aleagă ore cu prioritate, acolo unde vor ei și unde sunt ore disponibile.

Mi se va zice că am avut normă întreagă și am renunțat. Da, desigur. Dar atunci când am luat eu orele, în ședința publică au fost scoase puține ore, extrem de fragmentate, și multe din ele la licee tehnologice, abia la a doua ședință au apărut mai multe și mai bune. Având cea mai mare notă, oare e exagerat că mi-am dorit să predau întru-un liceu teoretic unde sunt și clase de profil uman? Nota mea nu a fost un accident. Cu excepția primului meu an în învățământ, când am avut în jur de 8, în toți ceilalți ani am avut medii peste 9 la titularizare. Nu am nimic cu liceele tehnologice. Dar una e să lucrezi cu copii pasionați de istorie, filosofie, gândire critică, dezbateri, literatură și care în momentul în care le recomanzi "Iliada", "Odiseea", "Tristan și Isolda" sau "Numele trandafirului" chiar se duc și citesc și apoi dezbat cu tine la ore, cu totul altceva este să predai unor copii interesați de mecanică în cel mai bun caz. Una e să primești proiecte făcute cu ChatGPT, cu totul altceva e să citești eseuri și proiecte muncite serios sau comparații în oglindă între "Ferma animalelor" lui Orwell și instaurarea comunismului în România, de exemplu. Sigur, treabă bună se poate face și în liceele tehnologice (așa cum, de altfel, am și făcut, reușind să trezesc în elevi de la mecanică interes pentru geopolitică, relațiile internaționale actuale, regimuri politice totalitare sau probleme ale societății contemporane etc.), dar nu la nivelul la care se lucrează în liceele teoretice. Nu, nu sunt genul de profesor care face diferențe între elevi, mă adaptez oriunde și lucrez cu ce am în față, la nivelul la care se poate. Dar da, îmi place să lucrez cu cei care vorbesc pe limba mea, care sunt pasionați de disciplinele umaniste și care vor să facă, poate, o carieră în această direcție. În fine, nu e un capăt de lume că nu am ajuns unde am dorit. Baiul e că am fost lăsată complet descoperită, cu normă parțială.

Și uite așa eu, profesor de istorie cu nota 9.45 la titularizare, cu două facultăți și tot atâtea masterate, cu doctorat în curs, cu supraspecializări în străinătate, cu cărți traduse din latină și publicate la una din cele mai prestigioase edituri din România, cu ani întregi petrecuți prin arhivele iezuiților, prin bibliotecile Vaticanului, prin arhivele Congregației de Propaganda FIDE de la Roma unde mi-am tocit coatele citind și copiind documente vechi de acum multe sute de ani, actualmente profesor în preuniversitar, am rămas cu normă incompletă pentru că au avut prioritate profesori cu note de 5 și 6.

Nu reproșez nimic inspectoratului. Nu e vina lor, ei doar aplică metodologia. Eu doar atrag atenția asupra unor nedreptăți profunde care există în sistem (nu sunt singurele, de altfel). Și întreb încă o dată: în ce țară normală un profesor cu nota 5 sau 6 la titularizare este preferabil unuia cu 9.45?

Sunt multe, multe nereguli în sistem. Mie uneia mi s-a acrit. Deși îmi place enorm profesia pe care o am, deși am încercat din răsputeri să transmit cunoștințe, să formez competențe, să nasc pasiuni în elevi și să deschid aripi largi spre orizonturi înalte, cu prima ocazie voi pleca din învățământ.

Diana MARINESCU

Expediție la Piatra Mălnașului&Piatra Totosului

 

                                                    Foto: Montaniard Ionică POP

Top 3 MOARA lui GELU din 5 septembrie 2026

 

1. Distincție acordată scriitorului Gelu Dragoș...- 2741 de afișări;

2. Limba Română, sfântă comoară - 1603 de afișări;

3. =31 august - Ziua Limbii Române= - 592 de afișări.

Când credința strămoșească ajunge la CNCD

 Corina Atanasiu, deputat USR, a sesizat CNCD după ce ISJ Cluj ar fi transmis școlilor ca o clasă de elevi să participe la o slujbă religioasă!

Membrii USR dau dovadă, încă o dată, că nu trec cu vederea nicio „abatere” atunci când vine vorba despre apropierea elevilor de credința ortodoxă.

De data aceasta, deputata Corina Atanasiu anunță că a sesizat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD), după ce Inspectoratul Școlar Județean Cluj ar fi transmis școlilor ca în prima zi a noului an școlar să asigure participarea unei clase de elevi la slujba religioasă de la Catedrala Mitropolitană.

„Credința este o alegere. Nu se face cu catalogul în mână. Inspectoratul Școlar Județean Cluj a transmis școlilor că, în prima zi a noului an școlar, «unitățile școlare din municipiul Cluj-Napoca vor asigura participarea unei clase de elevi» la slujba Te Deum de la Catedrala Mitropolitană.

Nu este nicidecum o invitație. Formularea este clară și imperativă: școlile «vor asigura participarea». În adresă nu apare nimic despre acordul părinților, despre caracterul facultativ al participării sau despre ce se întâmplă cu elevii care nu doresc să participe.

De aceea, am sesizat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și am cerut intervenția de urgență, înainte de începerea anului școlar.

Libertatea religioasă înseamnă și dreptul de a nu participa la un act de cult. Niciun copil nu trebuie pus în situația de a participa la o slujbă pentru că așa a decis Inspectoratul sau de a fi obligat să se retragă din grup și, implicit, să-și expună convingerile.

Am cerut CNCD să constate discriminarea și să recomande retragerea imediată a adresei ISJ. Școala publică îi aparține fiecărui copil, indiferent de religie sau convingeri.

Credința se respectă, nu se impune”, a scris Atanasiu pe Facebook.

C.L.

Exilul românesc versus Diaspora postcomunistă, între globalism și suveranism!

 

Exilul românesc este legat in extremis de fuga de comunism și de confruntarea cu regimul totalitar. Exilul a fost suveran în concepție, în timp ce Diaspora, mai ales după ridicarea vizelor în 2002, a fost, în principal, un refugiu economic, o comunitate românească legată de globalizare și progresism până acum câțiva ani când s-a schimbat paradigma. În limbajul curent, exilul românesc și diaspora românească sunt adesea folosite greșit ca sinonime pentru comunitățile de români stabilite în afara țării. Istoria și sociologia arată însă că cele două fenomene aparțin unor contexte diferite și exprimă forme distincte de raportare la România. Exilul românesc s-a format, în principal, după instaurarea regimului comunist, în contextul represiunii politice sovietice și al restrângerii libertăților. Diaspora postcomunistă s-a dezvoltat mai ales după 1990 și 2002, pe fondul libertății de circulație, al dificultăților economice, al mobilității profesionale și al integrării europene. Diferența esențială privește natura plecării. Pentru exilați, părăsirea țării a fost adesea determinată de persecuție, expulzare sau imposibilitatea de a trăi liber. Pentru diaspora contemporană, plecarea este legată mai ales de muncă, motive economice, studii, carieră și reunificarea familiei. Exilul a fost cu adevărat „România din umbră”, de fapt România liberă, cea democrată și eliberată de totalitarism. Exilul românesc nu a fost doar o comunitate de emigranți, ci și o formă de opoziție față de regimul comunist. Politicieni, diplomați, militari, intelectuali, artiști, jurnaliști și oameni obișnuiți au părăsit România pentru a-și proteja libertatea și, în cele mai multe cazuri, chiar viața. Plecarea însemna pierderea proprietății, retragerea cetățeniei, interzicerea întoarcerii și ruperea legăturilor cu familia. Rudele celor plecați erau adesea supravegheate, anchetate, închise sau intimidate. Pentru mulți exilați, România a continuat să existe ca memorie, proiect politic și reper moral. În acest sens, Exilul a funcționat ca o „Românie din umbră”, ca o comunitate care a păstrat ideea unei Românii democratice și a încercat să informeze lumea occidentală despre realitatea regimului comunist.

Primul val important al exilului s-a produs între 1944 și 1948, după preluarea puterii de către comuniști, cu sprijinul URSS. Membri ai partidelor istorice, diplomați, militari și reprezentanți ai elitelor economice și culturale au părăsit țara pentru a evita arestarea sau pentru a continua activitatea politică în Occident. Un rol important l-a avut Comitetul Național Român, constituit în Occident cu sprijinul Regelui Mihai I, sub președinția generalului Nicolae Rădescu. Structura a denunțat falsificarea alegerilor din 1946, abdicarea forțată a regelui și încălcarea suveranității României. Deși nu a fost recunoscut ca guvern în exil, Comitetul a funcționat ca o organizație reprezentativă a exilului anticomunist.Regele Mihai I a devenit simbolul continuității României democratice până în 1975, când Occidentul a semnat acordurile de la Helsinki. După abdicarea forțată a Regelui Mihai, în decembrie 1947, și retragerea cetățeniei române, în 1948, familia regală s-a stabilit în Occident. Mesajele regelui, transmise prin posturile occidentale, erau ascultate de românii din țară și alimentau speranța că regimul comunist nu va fi permanent. În anii ’60 și ’70, exilul s-a diversificat. Au plecat din țară intelectuali, artiști, cercetători, membri ai minorităților naționale și persoane aflate în conflict cu regimul. Unii au cerut azil politic în timpul unor călătorii în Occident, alții au refuzat să se întoarcă în țară, au fost expulzați sau au plecat în cadrul unor negocieri privind emigrarea evreilor și germanilor din România. În anii ’70 și ’80, plecarea a devenit, pentru tot mai mulți români, o formă de supraviețuire. Criza economică, lipsurile alimentare, frigul din locuințe și controlul permanent al statului au determinat numeroase tentative de trecere clandestină a frontierei. „Frontieriștii” încercau să ajungă în Occident traversând ilegal granița, de regulă prin Iugoslavia sau Ungaria. Cei prinși erau arestați, anchetați și condamnați, iar în unele cazuri grănicerii foloseau armele. Numeroși români au murit împușcați. Spre exemplu, fuga Nadiei Comăneci, în noiembrie 1989, prin Ungaria și Austria, a avut un puternic impact internațional. Sportiva era una dintre cele mai cunoscute imagini ale României comuniste, iar plecarea sa a afectat grav propaganda regimului Ceaușescu.Regimul comunist considera exilul o amenințare politică și propagandistică.

Direcția de Informații Externe a Securității îi urmărea activ pe românii din Occident și încerca să le controleze sau să le compromită activitatea.Infiltrarea organizațiilor, supravegherea familiilor rămase în țară, răspândirea de zvonuri, șantajul și campaniile de discreditare au fost instrumente utilizate frecvent. Uneori, acțiunile au ajuns la intimidare și violență extremă Radio ”Europa Liberă” a reprezentat una dintre principalele instituții ale rezistenței informaționale. Pentru milioane de români, emisiunile postului ofereau informații absente din presa oficială. Sediul secției române de la München a fost vizat, în 1981, de un atentat atribuit grupării lui Carlos „Șacalul”, în contextul unor suspiciuni privind implicarea sau sprijinul unor structuri ale Securității. Jurnaliști precum Noel Bernard, Vlad Georgescu și Emil Georgescu au fost supuși unor presiuni constante. Monica Lovinescu a fost atacată la Paris, în 1977, după ce îl susținuse public pe disidentul Paul Goma. Revenirea ei la microfon a transformat-o într-un simbol al rezistenței morale a exilului românesc. Paul Goma însuși a fost una dintre figurile centrale ale disidenței. În 1977, el a inițiat o mișcare de solidaritate cu Carta ’77 din Cehoslovacia și a denunțat public încălcarea drepturilor fundamentale în România. A fost anchetat, expulzat în Franța și deposedat de cetățenie, continuându-și activitatea critică. Totodată, Exilul și-a creat propriile instituții culturale: reviste, edituri, cenacluri, asociații și emisiuni radio. Publicații precum „Luceafărul”, „Ethos”, „Caiete de Dor” și „Prodromos” (un fel de Gândirea interbelică) au publicat literatură, eseuri, mărturii și analize politice, contribuind la păstrarea limbii române și la conectarea culturii românești cu mediul intelectual occidental. La Paris, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au realizat emisiunea „Teze și antiteze la Paris”, care nu transmitea doar informații, ci propunea și criterii morale pentru evaluarea culturii române. Într-un sistem dominat de cenzură, emisiunea a devenit reperul libertății de expresie. Dimensiunea internațională a exilului cultural a fost consolidată de personalități precum Mircea Eliade, Emil Cioran și Eugen Ionescu. Eliade și-a continuat cariera academică în Statele Unite, devenind un important istoric al religiilor, și a continuat să scrie în limba română. Biografia sa trebuie însă privită nuanțat, inclusiv prin prisma simpatiilor sale pentru extrema dreaptă în tinerețe. Emil Cioran s-a stabilit la Paris și a trecut de la scrisul în română la cel în franceză, transformând exilul lingvistic într-o experiență literară originală. Eugen Ionescu, devenit Eugène Ionesco, a ajuns una dintre figurile majore ale teatrului absurdului și membru al Academiei Franceze. Opera sa reflectă experiența conformismului și a radicalizării ideologice. Exilul a inclus și numeroși oameni de știință. George Emil Palade, stabilit în Statele Unite după 1946, a primit Premiul Nobel pentru fiziologie sau medicină în 1974. De subliniat este că Hermann Oberth, născut la Sibiu, a fost unul dintre pionierii astronauticii și a influențat dezvoltarea tehnicii rachetelor.

Diaspora postcomunistă formată după 1989 a devenit până prin 2022 o Românie transnațională, ca apoi să întoarcă armele social-cultural spre suveranism, culminând cu alegerile prezidențiale din 2024. După 1989, plecarea din România și-a schimbat treptat natura. Deschiderea frontierelor și tranziția economică au transformat emigrația politică într-o migrație de masă. Diaspora postcomunistă este eterogenă și cuprinde muncitori, medici, ingineri, specialiști IT, studenți, cercetători, antreprenori, lucrători sezonieri și familii stabilite definitiv în străinătate. În anii ’90, destinațiile importante au fost mai ales Germania, Statele Unite, Canada și Franța. După eliminarea vizelor pentru spațiul Schengen, în 2002, Italia și Spania au devenit principalele destinații ale migrației de muncă, fiind țări latine apropiate. Aderarea României la Uniunea Europeană, în 2007, a amplificat mobilitatea și către Marea Britanie, Germania, Franța, Italia și Spania. Spre deosebire de exilați deposedați de drepturi de regim, românii plecați după 1989 își păstrează, de regulă, cetățenia și dreptul de a reveni în țară. Relația cu România se menține prin familie, vizite, comunicare online, activități economice și participare politică. BOR a deschis noi parohii în Diaspora devenind instituție de coeziune national-religioasă. Un efect major al migrației îl reprezintă remitențele. Banii trimiși în țară au susținut consumul gospodăriilor, educația copiilor, tratamentele medicale, renovarea locuințelor și dezvoltarea unor mici afaceri. În multe comunități rurale, veniturile din străinătate au devenit principala sursă de finanțare. Migrația a avut însă și costuri sociale: depopularea unor regiuni, lipsa forței de muncă și separarea familiilor în România.

Diaspora a devenit însă și un actor civic, manipulabil de către puterea de la București pentru a schimba soarta alegerilor prezidențiale. Diaspora contemporană nu este doar o comunitate economică, ci și un actor politic și civic. Românii din străinătate votează, se organizează, protestează și participă la dezbaterea publică din România. Alegerile prezidențiale din 2014 au evidențiat mobilizarea electoratului din Diaspora. Cozile formate la secțiile de votare din Paris, Londra, München și alte orașe au devenit un simbol al dificultăților administrative, dar și al implicării politice a românilor din afara țării. din 2017–2018, culminând cu manifestația din 10 august 2018, au demonstrat că diaspora poate deveni un actor civic transnational important. Mulți români s-au întors în țară pentru a protesta față de modificările legislative privind justiția și pentru a susține statul de drept și independența instituțiilor. Totuși, diaspora nu este un bloc politic omogen. Astfel, Exilul și Diaspora nu trebuie confundate. Ele au devenit un timp complementare între 1990 și 2002, iar apoi vorbim doar de Diaspora care este altceva decât exilul din vremea comunismului. Exilul românesc a fost dominat de ruptura provocată de dictatură, de pierderea libertății și de imposibilitatea întoarcerii. Diaspora postcomunistă s-a format în condițiile mobilității legale, ale integrării europene și ale căutării unor oportunități economice și profesionale. Exilații au denunțat regimul, au păstrat memoria unei Românii democratice și au construit în Occident instituții politice și culturale. Iara cum Diaspora contribuie la economia României prin muncă, remitențe și investiții și influențează viața publică prin vot, proteste și implicare civică. Dacă exilul a fost „România din umbră”, construită în jurul rezistenței și al refuzului dictaturii, Diaspora până spre 2024 a fost România transnațională: o comunitate răspândită în mai multe țări, dar conectată prin limbă, familie, memorie și participare.Între frontiera păzită, pașaportul confiscat și imposibilitatea întoarcerii, pe de o parte, și pașaportul european, mobilitatea profesională și votul din străinătate, pe de altă parte, se află diferența dintre două istorii românești ale plecării.

Astăzi, Diaspora a devenit un factor al suveranității și identității românești prin sprijinirea Bisericii Ortodoxe Române ca factor de coeziune religioasă și națională. De aproximativ cinci ani, Diaspora a trecut de la globalismul progresist la suveranismul european și va impune președintele la București și paradigma naționalistă cât de curând. În Diaspora se păstrează astăzi mai bine valorile și ierarhiile tradiționale și identitare decât în țară. E noul paradox identitar românesc. România este astăzi ca în poezia lui Nichita Stănescu: România este patria în care se vorbește în limba română. România de azi cuprinde atât țara, cât și teritoriile locuite de români din preajmă și, mai ales, Diaspora de pe întregul glob pământesc, mult mai dinamică acum din punct de vedere economic și în creștere demografică. În fapt, Exilul a dispărut în masa Diasporei, care, în prezent, reprezintă România. Exilul și Diaspora au devenit o sinergie complementară. Viitorul aparține acum României de afară. Ea va produce ”schimbarea la față” a României în sens identitar și al valorilor provenite din rădăcinile noastre străvechi. În concluzie, Diaspora este viitorul României. Este paradoxul pe care nu-l înțelege puterea opacă și incompetentă de la București. Conducerea națiunii moral-cultural și economic politic poate fi condusă din Diaspora românească. Paradoxal, Țara va putea fi condusă de România diasporeană.

Ionuț Țene

CENACLUL LITERAR „GIB I. MIHĂESCU” DIN DRĂGĂȘANI

O școală de formare a viitorilor intelectuali, scriitori și publiciști ai României

Istoria culturală a unui oraș nu se construiește exclusiv prin marile instituții consacrate, prin monumente sau prin personalitățile înscrise în enciclopedii. Uneori, adevăratele nuclee de iradiere spirituală apar în spații aparent modeste: o bibliotecă, o sală de clasă, o casă de cultură, o redacție sau un cenaclu literar. Un asemenea exemplu îl reprezintă Cenaclul literar „Gib I. Mihăescu” din Drăgășani, inițiat de Al. Florin Țene la sfârșitul anilor ’50.

Importanța acestui cenaclu depășește dimensiunea unei simple reuniuni literare. În jurul său s-au format și s-au întâlnit tineri interesați de literatură, publicistică, istorie și cultură, dintre care unii aveau să devină personalități importante ale României. Între numele asociate activității cenaclului se regăsesc poetul Virgil Mazilescu, Radu Vasile – viitor prim-ministru al României –, juristul Nicolae Cochinescu, precum și alte personalități ale vieții culturale și intelectuale drăgășenene.

Prin activitatea sa, cenaclul poate fi interpretat drept o veritabilă școală informală de cultură, în care lectura, dezbaterea, exercițiul scrisului și exprimarea publică au contribuit la formarea unor conștiințe intelectuale.

Există în istoria culturii române numeroase exemple în care o instituție culturală importantă a pornit de la inițiativa unui singur om. Uneori, acel om nu dispunea de o funcție oficială, de o instituție puternică sau de resurse materiale considerabile. Avea însă ceea ce este mai important în construcția culturală: credința că literatura și cultura pot schimba oamenii.

Un asemenea caz este Al. Florin Țene, care, încă din perioada adolescenței, a manifestat o puternică vocație pentru literatură și publicistică. La Drăgășani, orașul său natal, el a inițiat un cenaclu literar destinat tinerilor iubitori de literatură.

Potrivit mărturiei sale, în anul 1958, pe când era elev în clasa a X-a, a înființat Cenaclul Literar de pe lângă Casa de Cultură. Într-o altă prezentare biografică a activității sale, anul înființării este indicat ca fiind 1959.

Această diferență de un an nu schimbă esența fenomenului. Important este că, la sfârșitul anilor ’50, un tânăr din Drăgășani a înțeles necesitatea unui spațiu în care literatura să poată fi discutată, citită și practicată.

Mai mult, cenaclul nu a rămas o experiență personală. El a devenit un punct de întâlnire pentru tineri care, în deceniile următoare, aveau să-și construiască propriile drumuri profesionale și intelectuale.

Din acest motiv, Cenaclul „Gib I. Mihăescu” merită cercetat nu doar prin prisma istoriei literare locale, ci și prin prisma istoriei formării elitelor intelectuale.

Pentru înțelegerea apariției cenaclului este necesar să privim mai întâi orașul Drăgășani ca spațiu cultural.

Drăgășaniul este cunoscut, în primul rând, prin tradiția sa viticolă, prin istoria economică și prin poziția sa în geografia Vâlcii. Dar orașul a dat culturii române și o serie de personalități semnificative.

Între acestea se află, în primul rând, Gib I. Mihăescu, unul dintre prozatorii reprezentativi ai literaturii române interbelice.

Numele său va deveni, în timp, un reper identitar pentru viața culturală a orașului.

Cenaclul înființat de Al. Florin Țene avea astfel să se înscrie într-o tradiție locală care lega generațiile între ele: scriitorul născut la Drăgășani devenea patronul simbolic al unei comunități literare formate din tineri care încercau să-și găsească propriul drum în literatură și cultură.

În acest sens, cenaclul a avut și o importantă funcție de memorie culturală. El nu numai că producea literatură, ci recupera și transmitea memoria unui scriitor al locului.

Alegerea numelui „Gib I. Mihăescu” este deosebit de semnificativă. Gib I. Mihăescu reprezenta pentru tinerii drăgășeneni un exemplu de scriitor plecat din același spațiu geografic și ajuns în literatura română.

Opera sa, dominată de analiza psihologică, de tensiunea interioară, de obsesie, iubire, gelozie și neliniște existențială, putea constitui un model de literatură modernă pentru tinerii interesați de scris.

Însă atribuirea numelui său cenaclului a avut și o altă semnificație.Mărturia lui Al. Florin Țene arată că, în prima etapă, autoritățile nu au permis folosirea numelui scriitorului. Cenaclul a fost numit „Orizont”, iar abia ulterior a fost aprobată denumirea „Gib I. Mihăescu”. Într-o relatare memorialistică, Țene precizează că această aprobare a venit în 1966.

Această situație trebuie privită în contextul ideologic al epocii. Prin urmare, istoria cenaclului nu este doar o istorie literară. Ea este și o mică istorie a raportului dintre cultură, memorie și ideologie în România comunistă.

Înainte de a vorbi despre personalitățile care au trecut prin cenaclu, trebuie înțeles spiritul în care acesta a apărut.

Un cenaclu presupune dialog. Iar dialogul presupune existența mai multor opinii.

Într-o societate în care exprimarea intelectuală era supusă unor limite ideologice, întâlnirea tinerilor în jurul literaturii reprezenta, chiar și atunci când nu avea o intenție explicit contestatară, o formă de afirmare a individualității.

Tânărul scriitor descoperea că poate avea propria voce. Tânărul cititor descoperea că poate interpreta. Tânărul publicist învăța că un fapt poate fi privit din mai multe perspective. Viitorul intelectual descoperea valoarea argumentului.

De aici rezultă una dintre cele mai importante funcții ale cenaclului: formarea spiritului critic.

Cenaclul nu putea înlocui școala, dar putea completa școala.

Nu putea înlocui universitatea, dar putea pregăti intelectual pentru universitate. Nu putea garanta o carieră, dar putea crea deprinderile necesare unei cariere intelectuale.

În istoria Cenaclului „Gib I. Mihăescu”, personalitatea lui Al. Florin Țene ocupă un loc central. El trebuie privit nu numai ca scriitor, ci și ca organizator cultural. Activitatea sa ulterioară confirmă această vocație.

După experiența de la Drăgășani, el a continuat să creeze și să susțină forme de viață cenaclieră. În perioada studenției a contribuit la înființarea Cenaclului Literar „Nord” la Baia Mare, iar mai târziu, la Cluj-Napoca, a inițiat alte cenacluri, între care „Vasile Sav”, „Artur Silvestri” și „Radu Stanca”.

Această continuitate arată că experiența de la Drăgășani nu a fost întâmplătoare.

Cenaclul era pentru Al. Florin Țene o formă de pedagogie culturală.

El a înțeles că un scriitor nu se formează numai prin lectură individuală, ci și prin confruntarea ideilor. Un text citit în singurătate aparține autorului. Un text citit într-un cenaclu intră în dialog cu ceilalți.

Această trecere de la singurătatea scrisului la comunitatea interpretării reprezintă una dintre marile valori formative ale cenaclului.

O formulă potrivită pentru definirea Cenaclului „Gib I. Mihăescu” ar fi aceea de „universitate fără ziduri”.  El nu oferea diplome, dar oferea cultură.

Nu avea profesori universitari în sens instituțional, dar avea oameni care puteau transmite experiență.

Nu avea programe de studiu oficiale, dar avea lecturi, dezbateri, exerciții literare și discuții. Nu avea examene, dar fiecare text citit constituia un examen al talentului. Această formă de educație culturală este importantă deoarece îi învață pe tineri nu doar ce să gândească, ci și cum să gândească.

De aici rezultă caracterul interdisciplinar al cenaclului. Literatura conduce spre istorie. Istoria conduce spre politică. Politica conduce spre sociologie. Sociologia conduce spre jurnalism. Jurnalismul conduce spre responsabilitatea față de cuvânt. Iar cuvântul devine instrumentul fundamental al intelectualului.

Printre personalitățile legate de activitatea cenaclului se află Nicolae Cochinescu. Acesta reprezintă un exemplu deosebit de interesant pentru demonstrarea faptului că un cenaclu literar nu formează numai scriitori.

Nicolae Cochinescu a fost jurist, avocat, publicist și personalitate importantă a magistraturii române. Sursele biografice despre Al. Florin Țene menționează participarea sa la întâlnirile cenaclului în perioada în care era procuror la Drăgășani.

Mai târziu, destinul său profesional avea să-l ducă spre cele mai înalte niveluri ale magistraturii române.

Ce legătură există între un cenaclu literar și formarea unui jurist? Legătura este mai profundă decât pare.Avocatul trebuie să cunoască puterea cuvântului. Procurorul trebuie să construiască argumente. Judecătorul trebuie să interpreteze texte și să distingă nuanțe. Publicistul trebuie să explice. Scriitorul trebuie să observe. Toate aceste activități au un numitor comun: gândirea articulată prin limbaj.

Cenaclul reprezenta tocmai un asemenea exercițiu.

O altă personalitate importantă asociată cenaclului este poetul Virgil Mazilescu.

În unele mărturii, Al. Florin Țene îl amintește între cei care au participat la întâlnirile cenaclului, precizând că era elev la Drăgășani; în alte relatări, el este prezentat deja ca student la București. Din punct de vedere cultural, prezența lui Mazilescu este semnificativă. Poetul avea să devină una dintre vocile originale ale liricii românești postbelice. Prin urmare, Cenaclul „Gib I. Mihăescu” apare ca un loc în care generația tânără putea intra în contact cu forme diferite de sensibilitate poetică. Aici literatura nu era numai o materie de studiu. Era experiență.  Era descoperire. Era experiment. Era căutare. Un tânăr poet trebuia să învețe să-și recunoască vocea. Iar aceasta este una dintre funcțiile fundamentale ale cenaclului: descoperirea individualității creatoare.

Un alt nume important asociat cercului de tineri intelectuali ai Drăgășaniului este Radu Vasile, care avea să devină ulterior prim-ministru al României.

În mărturiile lui Al. Florin Țene, Radu Vasile este menționat între colegii și participanții la activitățile culturale ale perioadei. Prezența lui demonstrează încă o dată caracterul larg al acestei experiențe.  Cenaclul nu a fost o pepinieră exclusiv literară.A fost un spațiu de socializare intelectuală.Tineri cu vocații diferite se întâlneau în jurul cărții. Unul putea deveni poet. Altul jurist. Altul jurnalist.Altul profesor. Altul om politic.

Dar toți aveau nevoie de aceeași infrastructură spirituală: lectura, cultura generală, capacitatea de a comunica și exercițiul argumentării.

În acest sens, istoria cenaclului trebuie privită și ca istorie a unei generații intelectuale.

În amintirile lui Al. Florin Țene este menționat și Dumitru Velea, care avea să devină dramaturg, eseist și poet. Prezența sa extinde aria de manifestare a cenaclului.

Dacă poezia cultivă concentrarea expresiei, iar proza dezvoltă construcția epică, dramaturgia presupune conflict, dialog și construcție scenică.

Cenaclul putea astfel să devină un laborator al diferitelor genuri literare. Această diversitate reprezintă una dintre condițiile unei adevărate școli literare.

Nu există o singură formă de talent. Există multiple forme de expresie. Iar un cenaclu valoros este acela care le permite să se întâlnească.

Nu trebuie omis rolul profesorilor din Drăgășani. În mărturiile sale, Al. Florin Țene amintește cu recunoștință dascălii care i-au format generația și subliniază importanța pregătirii primite în școlile din oraș. Această observație este fundamentală. Un cenaclu nu apare într-un vid cultural. El se dezvoltă acolo unde există deja un anumit nivel de cultură școlară. Dascălii transmit cunoștințe. Cenaclul transformă cunoștințele în experiență. Școala formează baza. Cenaclul stimulează inițiativa. Universitatea specializează. Viața profesională valorifică. În această succesiune putem identifica adevăratul traseu al formării intelectuale.

Un element remarcabil din istoria acestei experiențe este realizarea, în 1958, de către Al. Florin Țene și colegii săi, a unei gazete de perete intitulate „Gazeta literară drăgășeneană”.

Potrivit mărturiei lui Țene, gazeta era confecționată din scânduri și avea patru rubrici în care erau publicate poezii și articole despre activitatea cenaclului. Acest episod are o importanță aparte. El arată că activitatea tinerilor nu se limita la consumul de cultură. Ei doreau să producă și să difuzeze cultură.

Gazeta de perete poate fi considerată un prim exercițiu publicistic. Tinerii învățau: să redacteze; să selecteze texte; să creeze rubrici; să formuleze opinii; să prezinte activitatea culturală; să se adreseze unui public. Acestea sunt exact deprinderile fundamentale ale jurnalistului.

Astfel, Cenaclul „Gib I. Mihăescu” trebuie considerat și un spațiu de pregătire pentru publicistică.

Această legătură dintre literatură și jurnalism va deveni esențială în activitatea ulterioară a lui Al. Florin Țene.

În 1964, el a devenit redactor al Stației de Radioficare din Drăgășani, unde realiza emisiuni cu reportaje, medalioane literare și informații locale. În aceste emisiuni erau difuzate și creații ale unor scriitori și intelectuali drăgășeneni.

Putem observa aici o continuitate logică: cenaclul → gazetă → publicistică → radio → jurnalism cultural. Această evoluție demonstrează că experiența cenaclieră nu era izolată de viața profesională. Ea oferea o pregătire pentru realitatea culturală.

Un tânăr care învăța să prezinte o poezie într-o ședință de cenaclu putea învăța ulterior să prezinte o carte la radio.

Un tânăr care redacta un articol pentru gazeta de perete putea deveni publicist. Un tânăr care participa la o dezbatere putea deveni profesor, avocat sau om politic.

Cultura nu este doar ornament. În sens profund, cultura este formă de responsabilitate.

Cenaclul îi învăța pe tineri că opiniile trebuie formulate și susținute. Aceasta este baza spiritului civic. Un cetățean cultivat nu este numai acela care citește.

Este acela care poate argumenta, poate asculta și poate accepta că există opinii diferite. În acest sens, activitatea cenaclului dobândește o dimensiune civică. Ea contribuia la formarea unor oameni capabili să participe la viața comunității.

De aici și explicația pentru care, dintre tinerii care au intrat în contact cu asemenea medii culturale, unii au ajuns ulterior în magistratură, universități, presă sau administrația publică.

Un cenaclu valoros este întotdeauna un loc al întâlnirii. Întâlnirea dintre tineri. Întâlnirea dintre tineri și profesori. Întâlnirea dintre literatură și publicistică. Întâlnirea dintre experiență și debut. În cazul Cenaclului „Gib I. Mihăescu”, această funcție este deosebit de importantă.

Al. Florin Țene, aflat la început de drum, a reușit să creeze un cadru în care oamenii să se întâlnească în jurul culturii. Această capacitate organizatorică avea să-l însoțească întreaga viață. Biografia sa culturală confirmă că a continuat să înființeze și să sprijine cenacluri în diferite etape ale existenței sale.

Experiența de la Drăgășani a fost începutul unei adevărate vocații de animator cultural.

La Baia Mare, în perioada studenției, Al. Florin Țene a participat la constituirea Cenaclului Literar „Nord”, alături de Vasile Radu Ghenceanu și Mihai Oros, potrivit surselor biografice.

La Cluj-Napoca, ulterior, avea să înființeze și să susțină alte forme de activitate cenaclieră.

Această continuitate ne permite să definim experiența de la Drăgășani drept momentul fondator al unei vocații culturale instituționale.

Al. Florin Țene nu a fost numai autor de literatură. El a fost și constructor de spații culturale.

Iar uneori, în istoria unei literaturi, constructorii de spații culturale sunt la fel de importanți ca autorii de opere.

Putem vorbi, în cazul Cenaclului „Gib I. Mihăescu”, despre o „școală”? Răspunsul trebuie formulat cu o anumită rigoare.Nu a fost o școală instituțională. Nu a avut programă, diplome sau statut universitar. Dar a fost o școală în sens cultural și formativ.

Aici se învățau lucruri pe care programa școlară nu le putea transmite întotdeauna:

cum să citești o carte;
cum să vorbești despre ea;
cum să-ți susții opinia;
cum să primești o critică;
cum să-ți corectezi textul;
cum să te adresezi unui public;
cum să transformi pasiunea într-o disciplină. Acestea sunt deprinderi esențiale pentru orice intelectual.

De aceea, expresia „școală de formare a viitorilor intelectuali” nu este doar o metaforă ornamentală. Ea descrie o realitate culturală.

Putem merge și mai departe. Cenaclul a fost, în esență, o școală a cuvântului. Cuvântul literar. Cuvântul publicistic. Cuvântul juridic. Cuvântul politic. Cuvântul academic. Toate aceste forme ale discursului au în comun precizia. Un cuvânt prost ales poate compromite un argument.

O idee neclară poate compromite un articol. O formulare ambiguă poate schimba sensul unui text juridic. Un discurs neconvingător poate pierde un public. Cenaclul îi învăța pe tineri să acorde atenție limbajului.Iar această disciplină a limbajului avea să se dovedească extrem de utilă în carierele lor ulterioare.

Un asemenea fenomen cultural trebuie recuperat de memoria orașului. Istoria literară română este, de multe ori, scrisă pornind de la centrele mari: București, Iași, Cluj, Sibiu, Timișoara. Dar literatura română s-a format și în orașe mai mici. Drăgășaniul este un asemenea exemplu. Cenaclul „Gib I. Mihăescu” demonstrează că o comunitate locală poate deveni laborator de cultură națională.

Un adolescent dintr-un oraș de provincie poate deveni scriitor. Un altul poate deveni poet. Altul poate deveni jurist. Altul poate ajunge prim-ministru. Aceasta este una dintre cele mai frumoase lecții ale istoriei culturale a Drăgășaniului.

În mărturiile sale, Al. Florin Țene amintește numeroși colegi care au devenit ulterior personalități în diferite domenii. Printre numele evocate se află Radu Vasile, Virgil Mazilescu, Dumitru Velea, Ilie Vulpe și alții.

Această situație poate fi analizată prin conceptul sociologic de capital cultural.

Un oraș în care copiii sunt încurajați să citească, profesorii cultivă curiozitatea intelectuală, iar tinerii au acces la activități culturale creează premisele apariției unei elite intelectuale. Cenaclul devine, în acest proces, un accelerator. El transformă interesul individual în experiență colectivă. Iar experiența colectivă produce încredere. Tânărul care își citește poezia în fața colegilor învață să vorbească. Cel care este criticat învață să se corecteze. Cel care critică învață să argumenteze. Cel care ascultă învață să judece. Aceasta este pedagogia discretă a cenaclului.

Sursele biografice despre Al. Florin Țene consemnează că Cenaclul „Gib I. Mihăescu” a continuat să funcționeze și după momentul înființării sale.

Această longevitate este ea însăși un argument privind valoarea instituției.

Multe cenacluri apar și dispar odată cu generația care le-a creat.

În cazul de față, numele a rămas. Tradiția a rămas. Memoria a rămas. Această continuitate permite ca fiecare nouă generație să intre în dialog cu cea anterioară. Un cenaclu devine astfel o instituție a memoriei vii.

În societatea contemporană, dominată de comunicarea rapidă, de rețele sociale și de consumul fragmentar al informației, experiența cenaclieră își păstrează actualitatea.

Cenaclul obligă la răbdare. Trebuie să citești. Trebuie să asculți. Trebuie să înțelegi.Trebuie să formulezi o opinie. Trebuie să accepți dialogul. Aceste lucruri sunt cu atât mai importante într-o epocă în care comunicarea publică devine adeseori superficială. Cenaclul poate reprezenta un antidot la superficialitate. El cultivă lectura profundă, dialogul și responsabilitatea față de cuvânt.

Privind retrospectiv, inițiativa tânărului Al. Florin Țene dobândește o semnificație mult mai mare decât putea fi anticipată în momentul înființării cenaclului. Un elev din Drăgășani a creat un spațiu literar. Acel spațiu a adunat tineri. Unii dintre aceștia au devenit scriitori.Alții au devenit juriști. Alții oameni politici. Alții publiciști sau profesori.  Cenaclul nu le-a determinat destinul în mod direct. Dar le-a oferit ceva esențial: un mediu intelectual.În istoria formării unei personalități, mediul contează enorm. O carte poate schimba un destin. Un profesor poate schimba un destin.O întâlnire poate schimba un destin.Un cenaclu poate crea contextul în care toate aceste lucruri să se întâlnească.

Cenaclul literar „Gib I. Mihăescu” din Drăgășani reprezintă o experiență culturală care merită reconsiderată și valorificată în istoria literară și culturală a României.

Înființat la sfârșitul anilor ’50 de Al. Florin Țene, în jurul Casei de Cultură din Drăgășani, cenaclul a fost mai mult decât un cerc literar.

A fost: un laborator de creație;
un spațiu al dialogului;
o școală informală de literatură;
un exercițiu de publicistică;
un loc de formare a spiritului critic;
un spațiu de întâlnire între generații;
un nucleu al memoriei culturale locale.

Participarea sau apropierea unor personalități precum Virgil Mazilescu, Radu Vasile, Nicolae Cochinescu și Dumitru Velea confirmă amploarea mediului intelectual creat în jurul său.

Poate cea mai importantă concluzie este aceea că valoarea unui cenaclu nu se măsoară numai prin numărul cărților publicate de membrii săi.

Ea se măsoară și prin oamenii pe care îi ajută să se formeze.

Din acest punct de vedere, Cenaclul „Gib I. Mihăescu” poate fi considerat o adevărată școală de formare a intelectualității.

El a cultivat ceea ce orice societate are nevoie: oameni care citesc, gândesc, scriu, argumentează și comunică.

Iar faptul că această inițiativă a pornit de la un tânăr elev, Al. Florin Țene, este cu atât mai semnificativ.

Istoria cenaclului demonstrează că instituțiile culturale nu se nasc întotdeauna din birouri și hotărâri administrative. Uneori, ele se nasc din pasiunea unui tânăr pentru o carte. Din dorința de a împărtăși o poezie. Dintr-o discuție despre un roman. Dintr-o gazetă de perete. Dintr-un grup de prieteni care cred că literatura contează.Așa s-a născut, la Drăgășani, o experiență culturală care a depășit limitele orașului.

Cenaclul „Gib I. Mihăescu” rămâne, prin urmare, nu doar o pagină din istoria culturală a Drăgășaniului, ci și o mărturie despre puterea formativă a literaturii și despre capacitatea unui om de a crea, prin cultură, o comunitate intelectuală.

Iar dacă istoria literaturii se scrie prin cărți, istoria culturii se scrie și prin asemenea locuri de întâlnire.Cenaclul este unul dintre ele.

                                                        Florin Drăgășenescu

 

Bibliografie selectivă

1.     Țene, Al. Florin, Personalități din Drăgășani – borne de hotar ale culturii române, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2022.

2.     Țene, Al. Florin, Personalități drăgășenene, manuscris, 1970.

3.     Istocescu, Emil; Barbu, Teodor; Țene, Al. Florin et al., Monografia municipiului Drăgășani, Editura Ex Ponto, Constanța, 2004.

4.     Țene, Al. Florin, interviuri și mărturii autobiografice privind înființarea Cenaclului „Gib I. Mihăescu” din Drăgășani.

5.     „Al. Florin Țene – Curriculum Vitae”, Liga Scriitorilor Români – informații privind activitatea literară și culturală a autorului, inclusiv înființarea Cenaclului „Gib I. Mihăescu”.

6.     „Interviu cu președintele Ligii Scriitorilor Români, Al. Florin Țene”, Curierul Național – mărturii despre anul 1958, „Gazeta literară drăgășeneană”, activitatea cenaclului și participanții săi.

7.     „O scurtă istorie a cenaclului Gib Mihăescu”, Curierul Național – mărturii privind denumirea inițială „Orizont”, activitatea cenaclului și șezătorile literare organizate ulterior.

8.     „Confesiuni de colecție cu jurnalistul și scriitorul Al. Florin Țene”, Logos și Agape – mărturii autobiografice despre începuturile cenaclului, participanți și activitatea de la Stația de Radioficare Drăgășani.

9.     „Al. Florin Țene – o viață închinată culturii române – 80”, Așii Români – date biografice și informații despre activitatea culturală și publicistică.

10. „Personalitățile din Drăgășani – borne de hotar ale culturii române”, Revista Luceafărul – informații privind personalitățile culturale drăgășenene și activitatea lui Al. Florin Țene.

11. Mihăescu, Gib I., Rusoaica, ediții și studii consacrate operei prozatorului.

12. Mazilescu, Virgil, opere poetice și ediții antologice.

13. Cochinescu, Nicolae, lucrări juridice și publicistice.

14. Vasile, Radu, lucrări de istorie economică și politică.