Translated
into Romanian with this title, the famous book Imitatio
Christi attributed to the monk Thomas
from Kempis, is at the same time not one of the most read books from all times
(considered as the second book after the Bible), but is also one of the most
important landmark in world literature.
What is
the explication for its thrilling force among the readers? Reading all the four
parts of the book, we realize that the author really was inspired, this
resulted from its fantastic message and its charming language in which he
presents the secrets of the human soul.
This book
appeared in 1991, but the translation is not a new, because it has at its base
the Nifon Ploeşteanul edition.
Petre
Ţuţea era de părere că întreaga cultură şi gândire universală se concentrează
în maximum 100 de cărţi. Rezultă de aici (un punct de vedere împărtăşit, de
altminteri, şi de alţi intelectuali de mare gabarit) că de la un anumit stadiu
cărturăresc încolo, procesul de acumulare cantitativă se va converti într-unul
eminamente calitativ, dată care va marca trecerea de la acumularea pe
orizontală la cea pe verticală, de la cunoaşterea extensivă la cea intensivă.
Tot atunci are loc selecţia cărţilor din biblioteca personală şi renunţarea la
ceea ce-i considerat de prisos, întrucât toate detalierile şi dezvoltările din
sute şi mii de volume sunt magistral cuprinse în acele câteva cărţi esenţiale
care formează nucleul germinativ al veritabilei culturi. (În ceea ce mă
priveşte, eu am cunoscut atât procesul de dezvoltare, cât şi pe cel de
restrângere al bibliotecii...)
Fireşte, funcţia determinativă a selecţiei
cărţilor se vădeşte în însuşi profilul spiritual şi conceptual al respectivului
intelectual. Unii gânditori moderni, de pildă, au mers atât de departe în
această direcţie, încât nu s-au temut să afirme că toată filosofia
postplatoniciană nu reprezintă decât note la subsolul filosofiei acestui
excepţional cugetător şi scriitor!
Revenind la Urmarea lui Hristos, sunt convins că cei care au parcurs această
cuceritoare traducere românească a celebrei cărţi Imitatio Christi atribuită călugărului Thomas din Kempis, vor fi de
îndată de acord cu mine cum că ea face parte din cele 100 de cărţi esenţiale
despre care vorbeam mai sus. Din două motive:
1)Pentru forţa cu totul ieşită din comun a
mesajului transmis de carte, forţă evidenţiată în atâtea şi atâtea prefaceri
miraculoase a sufletelor considerate păcătoase înainte de-a face cunoştinţă cu
ea;
2)Pentru că în cei 500 de ani scurşi de la
apariţia ei, această formidabilă carte a ajuns să se plaseze îndată după Biblie
în ceea ce priveşte numărul cititorilor, adică doua dintre cele mai citite
cărţi ale lumii, nu doar din lumea creştină după cele mai corecte aprecieri.
Cum se explică uriaşa ei forţă de pătrundere
şi de captare a interesului mereu viu al cititorilor de pretutindeni? Prin
aceea că, inspirat fiind, autorul dovedeşte o uimitoare cunoaştere a tainelor
sufletului uman, iar aceste cunoştinţe neobişnuite sunt înfăţişate cititorului
într-un cuceritor grai, pe cât de simplu pe atât de curgător, „limpede ca o apă
de munte, dar având adâncimi de ocean”, ca să folosim expresia plină de simţire
a preotului Toma Chiricuţă, semnatarul celor câteva rânduri către cititor.
Acelaşi preot Chiricuţă de la biserica
Zlătari este de părere că puterea de influenţare a cărţii izvorăşte din „puternica
trăire lăuntrică a celui care a scris-o”, adică de acolo de unde vine puterea
de influenţare a tuturor cărţilor bune. Întrucât câteva rânduri mai jos el nu
ezită să afirme că autorul „a dus o viaţă de sfânt”, în felul acesta preotul
Chiricuţă nu face decât să acrediteze ideea noastră cu inspiraţia divină. Căci
e cât se poate de limpede pentru oricine are de-a face cu îndeletnicirea
scrisului: Pentru a scrie o carte nemuritoare aşa ca Urmarea lui Hristos, nu-i de-ajuns să fii sincer şi bine
intenţionat, nu-i de-ajuns, de asemenea, să fii tobă de carte ori plin ochi cu
talent, ci e nevoie de acel ceva extrem de rar, dar esenţial şi înălţat până la
transuman, care poartă numele de inspiraţie! Sub fiorul inspiraţiei şi atinşi
de harul revelaţiei, aleşii întotdeauna vor săvârşi fapte ieşite din comun, cu
atât mai uimitoare pentru cei din jur, cu cât înzestrarea lor intelectuală este
departe de-a oferi explicaţii satisfăcătoare...
*
Traducerea românească de faţă, ne înştiinţează preotul Toma Chiricuţă, nu este nouă, ci ea este reluarea şi actualizarea din punct de vedere ortografic a ediţiei lui Nifon Ploeşteanul, acea primă tipărire a cărţii făcându-se pe cheltuiala comerciantului Iorgu Dumitrescu din Târgul Răcari.
Aflăm
de la preotul Chiricuţă că două sunt motivele pentru care s-a recurs la
traducerea din urmă cu mai bine de o generaţie. Mai întâi caracterul fidel al
traducerii, făcută într-o românească curată şi stropită cu „un fermecător
parfum de cărţi bisericeşti vechi”. Al doilea motiv rezidă în frumoasele Meditaţii făcute pe marginea capitolelor
din exemplarul original.
Că Urmarea
lui Hristos este o carte senzaţională, rezultă şi de acolo că oriunde a-i
deschide-o, de îndată eşti cucerit de adevărul şi frumuţea inegalabilă a celor
descrise. Bunăoară, capitolul I se intitulează „Urmează lui Iisus Hristos şi te
leapădă de toate deşertăciunile lumii” şi în el se face elogiul smereniei şi a
iubirii lui Dumnezeu. Toate celelalte sunt deşertăciune: „Este deşertăciune a
ne lipi inima de ceea ce trece ca fumul şi spre locuinţa unde sunt bunurile
cele netrecătoare a nu ne grăbi”. Iar Meditaţia
se încheie cu cuvintele: „Dorinţele zadarnice nu ne vor mântui. Dumnezeu
voieşte fapte. Deci, urmaţi lui Iisus, dacă voiţi a trăi pentru totdeauna cu
El”. În capitolul II (Socoteşte-te
puţin însemnat), aflăm care-i calea ce duce la înţelepciune: „Pe sine a se socoti
nimic, pe alţii a-i crede totdeauna mai buni: iată înţelepciunea şi
desăvârşirea mare”. Iar Meditaţia
aferentă punctează: „Mândria l-a pierdut pe om, umilinţa îl înalţă şi îl aşează
din nou în har cu Dumnezeu”.
În altă parte (Cap. V) se aminteşte de „untul
evlaviei”, pentru ca în capitolul XI (Cum
poţi avea pace întru tine şi râvnă spre sporul duhovnicesc) să fie numiţi
cei doi duşmani care nu ne lasă în pace: patimile şi lucrurile trecătoare ale
veacului.
Autorul, el însuşi călugăr, nu putea ca în
capitolul XVII (Viaţa monahică) să nu
se arate intens preocupat de această chestiune deosebit de sensibilă la vremea
respectivă. Însă, spre bucuria citititorului, el o face prin judecăţi curajoase,
care lui îi aduc cinste, iar cărţii îi sporesc cota de atractivitate: „Rasa
monahală şi tunsura încă nu face pe monah”. Căci, ne asigură autorul: „Nu e
puţin lucru a vieţui în mânăstire şi chinoviu, a petrece acolo fără sfadă şi a
rămâne credincios până la sfârşit”. Oricât ne-ar părea de surprinzătoare,
concluzia autorului în această delicată problemă este cît se poate de
tranşantă: „Spre a duce o viaţă duhovnicească, trebuie să te faci nebun pentru
Hristos”!
De altfel, toate cele patru cărţi (părţi)
alcătuitoare sunt înţesate cu fermecătoare cugetări, indestructibil articulate
pe coloanele de marmură ale textelor biblice judicios selectate. De reţinut că
cea de-a treia carte diferă de primele două atât în ceea ce priveşte întinderea
(cuprinde 59 de capitole, adică mai multe decât toate celelalte trei la un
loc), cât şi în ceea ce priveşte maniera de conglăsuire cu cititorul: Iisus
Însuşi se adresează acestuia prin apelativul „Fiule”, ceea ce, evident, creşte
cota ei de interes.
Cartea a IV-a urmează aproximativ aceeaşi
manieră de adresare. Spun aproximativ, căci ca şi cum cele patru cărţi n-ar fi
fost scrise de aceeaşi persoană, cartea a IV-a se deschide cu marea taină a
Împărtăşaniei, după care, pe aceeaşi temă privită cu cea mai mare
responsabilitate spirituală din toate unghiurile, urmează cuceritorul dialog cu
Iisus Hristos, capitolele respective fiind intitulate după caz fie Glasul Domnului Hristos, fie Glasul celui ce urmează pe Hristos.
Sighetu Marmaţiei George PETROVAI
