Trebuie să recunosc că poetul Alexandru Petria e mereu surprinzător cu fiecare volum de versuri publicat. „Un bărbat la graniță”, de Alexandru Petria, apărut la editura clujeană Tribuna, este o carte de versuri consistentă nu numai tipografic ca volum, ci mai ales prin mesajul liric transmis, de o robustețe semantică și imagologică autentică. Petria propune o poezie de „margine”: directă, corporală, fără cosmetizări și false farduri. Versul e frust, confesional, oral, uneori prea dur, îmbibat de imagini tactile (sânge, votcă, obiecte uzate) care zdrobesc consolările estetice. Poetul îl scoate pe cititor din zona de confort. Îl pune să gândească și să simtă lumea poetică creată cu talent de Petria. Tonul poetic alternează între ironie tăioasă și gravitate confesivă, cu metafore neașteptate (o lanternă fără baterii, obeliscul de ceață) care construiesc o imagistică agresivă, memorabilă. Temele — moarte, singurătate, iubire compromisă, critică socială — sunt tratate ca realități morale, nu ca motive decorative. Volumul nu e „corect politic”, chiar dacă este scris doar în versuri. Forța volumului stă în onestitatea mai mult decât brutală și în vocea recognoscibilă, originală. Atinge limita care uneori devine zgomot stilistic, care poate estompa nuanța. E o carte care provoacă, deranjează și rămâne prin versurile ei în conștiința preajmei. Volumul impresionează și printr-o voce confesională puternică. Imaginile tactile ale poeziei pendulează într-un registru moral, nu neapărat estetic. Forța poetului este tocmai sinceritatea viscerală și capacitatea de a reda marginalitatea contemporană. Ne trimite la limite și la o retorică agresivă, acolo unde repetițiile tematice pot obosi și estompa nuanțele. Rezultatul finit este o carte lirică de un epic provocator, relevantă pentru poezia socială contemporană, dar incomodă pentru gustul convențional. Petria practică o poezie revoluționară ca stil, dar mai ales ca mesaj.
„Gaura din apă” e poezia emblematică de început, o formă de neatârnare în fața absurdului. Sunt versuri care creează o stare de căutare și absurditate: „e un timp unde apa ia o pauză … când o s-o găsești / o să-i arunci înăuntru / o lanternă fără baterii”. Poetul ne transmite cu candoare o imagine paradoxală, un ton meditativ-umoristic. În „Văduva neagră” ne sugerează tema inevitabilității morții, formulată direct și rece: „văduva neagră o să apară o dată, numai o dată … văduva neagră va înfuleca prima realitate.” Ritmul repetitiv pur și simplu accentuează fatalismul. „Femeia care mă caută” aduce figuri ale dorinței și identificării: „femeia cu pălărie-i cea mai femeie … femeia care mă caută mă află cu țigara în gură și cu pălărie.” Poetul deține un tezaur imaginar corporal, combinat cu mult umor. Suntem fatalmente condamnați la cheremul eternei taine mortuare. „Scrisoare către un bun prieten” ne oferă tonalitate confidențială, prietenie și melancolie: „mă gândesc mereu la tine … de aceea nu te-am sunat de un an, să nu ne secăm cu gura și mâinile și creierele propriilor necazuri.” Poezia „Cântec pentru întoarcerea acasă” reflectă un final reflexiv, o poeticitate salvatoare: „mai cântă-mi un cântec / să am cu ce să merg acasă … nu știi niciodată când un vers ține un om în viață / cu cinci secunde mai mult.” Puterea empatică e o funcție mântuitoare a poeziei lui Petria.
Alexandru Petria practică cu acuratețe lirică o prosodie naturală, fără complicații stilistice și metaforice exacerbate, având capacitatea de a transforma cotidianul într-un material poetic viu; umorul împletește luciditatea cu durerea. Versurile funcționează bine mai mult oral (o voce directă, ca o scenă urbană). În fapt, „Un bărbat la graniță” e un portret poetic al omului contemporan — vulnerabil, iritat, tandru când nu se așteaptă — scris în vers liber, cu imagini memorabile. Recomand pentru lectură celor interesați de poezie directă, urbană, cu ironie și accente confesive. Poeții tineri au ce învăța de la poetul bistrițean. Lirismul lui Petria este unul al confruntării directe cu limitele. Nu există refugiu în metaforă decorativă, ci o expunere frontală a precarității ființei. Poemele, construite în vers liber, cu sintaxă apropiată de vorbirea cotidiană, pur și simplu fascinează cititorul dornic de experiențe lirice noi. Această aparentă simplitate maschează o densitate reflexivă, ca la Sorin Grecu, Virgil Leon sau Ștefan Melancu, alți doi poeți ardeleni din aceeași generație (80/90):
„unde e dreptatea,
când
după o viață la second-hand,
primele haine noi
sunt cele de înmormântare?”
Se observă la poet fragmentarea ideii, pauza strategică, utilizarea limbajului comun („second-hand”) cu efect de contrast tragic, ca-n marea poezie postmodernă. Petria introduce nu numai expresii crude, colocviale, ci chiar triviale („mă piș”, „bășesc”, „curvele mi-au salvat viața”). Limbaj care poate scădea farmecul liric, dar crește însă savoarea mesajului pentru un public mai tânăr. Acestea nu au rol șocant gratuit, ci demitizează discursul poetic, readucând poezia în concretul biologic, cu sublinierea unei corporalități a existenței. Poezia nu mai este ființare, ca la moderniști, ci existență, ca la post-existențialiști. Suntem martori la o estetică a dezvrăjirii, apropiată de un realism existențial. Imaginarul poetic surprinde obiecte cotidiene cu încărcătură simbolică. Petria reconstruiește metafore și din elemente aparent banale: apa, aerul, ploaia, podul, limba, lanterna, macaroanele, paharul cu apă rece. Aceste exemple de mecanism simbolic sunt verbalizate liric în „Gaura din apă” ca metaforă a sensului imposibil de găsit, iar „limba” pulsează ca o identitate proprie. Obiectele la Petria nu sunt metafore elevate, ci metafore organice, extrase din comun. Dimensiunea existențială merge spre poemele care se dezvoltă obsesiv în problema morții („când știai c-o să mor” sau „ziua cea mai bună”), la absurditatea nașterii („mamă, de ce m-ai născut?”), până la lipsa sensului garantat, într-o singurătate ontologică propusă. În „când știai c-o să mor”, discursul devine aproape filozofic, punând sub semnul întrebării legitimitatea aducerii pe lume a unei ființe condamnate la moarte. Este una dintre cele mai radicale interogații etice din volum. Asistăm la o estetică a paradoxului la poet. Petria operează frecvent cu inversiuni axiologice: „viața este imorală fiindcă ucide” / „ziua cea mai bună” este ziua morții celui suferind / „te naști numai dacă meriți”/„timpul adevărat e numai cât ești fericit”. Această poetică a paradoxului produce o tensiune intelectuală, destabilizarea certitudinilor și implicarea activă a cititorului. Volumul nu este doar introspectiv. Există o critică socială difuză despre alienarea urbană, cinismul politic, economia dezumanizantă, degradarea valorilor: „fiecare idealist o să fie decapitat” exprimă pesimismul față de sistemele care neutralizează autenticitatea. Eroticul la poet nu este liric-idilic, ci mai degrabă ambivalent și uneori grotesc, legat de fragilitate și pierdere. „scrisul poeziei se aseamănă cu erecția matinală” — metaforă directă, biologică, prin care creația devine reflex vital, nu gest estetic sofisticat. Cred cu tărie că poezia lui Petria se poate defini prin realism existențial și minimalism expresiv, corelate cu o parabolă a cotidianului. Ironia amară are rol de catharsis, de demitizare a sacrului și de asumare a corporalității. Petria nu caută frumusețea ornamentală, ci adevărul brutal. Poezia lui este mai degrabă etică decât estetică în sens tradițional. E o etică revoluționară, anarhică, care curăță preajma decadentă. Scriitura lui Alexandru Petria se înscrie într-o direcție postmodernă evidentă, dar cu o gravitate existențială care o apropie de poezia autenticistă și de confesiunea brutală, a discursului moral reflexiv. Nu este un poet al jocului textual, ci al confruntării directe cu realul. Poezia lui Petria este lucidă, crudă, moral interogativă, existențialistă și paradoxal profund umană. „Granița” din titlu nu este doar temă, ci chiar o metodă poetică. Fiecare poem stă la granița dintre viață și moarte, dintre sens și absurd, dintre ironie și disperare.
„este o impostură să scrii despre moarte
dacă nu ți-au murit iubita, soția sau copiii,
n-ai cum să trișezi,
chiar dacă ți se zbârcesc coaiele de plictiseală,
moartea e una la o grămadă de primitori,
în ea nu găsim un port ferit…” (când nu ești)
La Petria, existența nu este o poveste, ci o trăire transfigurată de dor și durere. „Un bărbat la graniță” de Alexandru Petria e un volum confesiv și visceral care explorează limitele existenței — între viață și moarte, luciditate și degradare. Temele principale: boala, moartea, alcoolul, erotismul, relațiile familiale (tată–copil), singurătatea și ipocrizia socială. Forța cărții stă tocmai în onestitatea brutală și imagistica memorabilă, în limitele ce provin din tonul grosolan și din riscul de repetitivitate. Cu poetul Alexandru Petria la graniță mă simt mai în siguranță în tărâmul poeziei, pe care, cu talent și imaginație, îl trăiește și îl promovează în versuri translucide, de manieră post-postmodernă. E o noutate asumată de poet, atât liric, dar mai ales ca o comunicare hiper-avizată care cutremură.
Ionuț Țene
.jpg)
.jpg)
