.jpg)
Venit cam în pripă la București, președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, a semnat un parteneriat strategic cu România, reprezentată de Nicușor Dan, devenind oficial prieteni la cataramă după ce invazia rusă ne-a prins cu relații diplomatice practic înghețate.
Ca să nu ne agităm exagerat, parteneriatul strategic, ca document, e cam apă de ploaie, neavînd forța unui tratat, nereclamînd aprobare parlamentară și, în concluzie, neavînd mai mult decît o valoare simbolică. Totuși, un acord semnat azi în paralel de cei doi lideri conține o prevedere explozivă, care are putea arunca în aer scena politică.
Un Acord-Cadru între Președintele României și Președintele Ucrainei privind cooperarea în sectorul energetic semnat azi prevede „Fiind conștienți de consecințele grave ale agresiunii armate ilegale, neprovocate și nejustificate a Federației Ruse împotriva Ucrainei, care a cauzat distrugeri și daune semnificative infrastructurii energetice a Ucrainei, avînd în vedere necesitatea urgentă de a găsi soluții alternative pentru a promova securitatea aprovizionării cu energie, asigurînd în același timp conformitatea cu politicile de sancțiuni aplicabile” următoarele lucruri:
Președinții României și Ucrainei au decis:
- să acționeze pentru creșterea posibilității de export și import de electricitate între țări prin construcția unei linii electrice aeriene de 400 kV între orașul Cernăuți din Ucraina și orașul Suceava din România, precum și punerea în funcțiune a unei linii electrice aeriene de 110 kV între orașul Porubne din Ucraina și orașul Siret din România;
- să dezvolte capacitatea și atractivitatea economică a Coridorului Vertical de Gaze care conectează Grecia, Bulgaria, România, Republica Moldova și Ucraina, în scopul diversificării rutelor de aprovizionare cu gaze către Europa, inclusiv prin formarea unei soluții pe termen lung pentru reducerea tarifelor de transport al gazelor naturale, atît bilateral, cît și multilateral, împreună cu țările de pe acest coridor și cu Uniunea Europeană;
- să exploreze posibilitatea de a utiliza depozitele subterane de gaze ale Ucrainei pentru stocarea gazelor care vin prin Coridorul Vertical, precum și a gazelor provenite din producția viitoare din Marea Neagră în cadrul proiectului Neptun Deep, ceea ce va acoperi atît nevoile de gaz ale Ucrainei, cît și depozitarea în siguranță a acestora.
Dintre toate prevederile semnate astăzi, punctul 3 este cel care va provoca cea mai mare undă de șoc pe piața energiei. Acesta propune un schimb de active strategice fără precedent: România își oferă fluxul de gaze din proiectul offshore Neptun Deep, în timp ce Ucraina își pune la dispoziție uriașele sale cavități subterane pentru stocare.
Să o luăm metodic.
Proiectul Neptun Deep va genera o cantitate de gaz care va depăși cu mult consumul intern al României în perioadele de vară, asta e bine. Problema României e că are o capacitate de stocare de aproximativ 3 miliarde de metri cubi. Este suficient pentru consumul actual, dar total insuficient pentru a gestiona surplusul masiv care va veni din Marea Neagră dacă dorim să menținem prețurile sus prin controlul ofertei.
Ucraina deține cele mai mari depozite subterane de gaz din Europa (peste 30 de miliarde de metri cubi), reprezentînd peste 20% din capacitatea totală de stocare a Europei, majoritatea fiind situate în vestul țării (zona Lvov), aproape de granița cu UE. Au fost construite în era sovietică pentru tranzitul masiv de gaz rusesc spre Europa, când Ucraina consuma și tranzita volume uriașe.
Depozitul de la Bilche-Volytsia-Uhersko, al doilea cel mai mare din lume, e capabil să stocheze el singur peste 17 miliarde de metri cubi. Aceasta este zona cea mai îndepărtată de linia frontului. În actualul context din 2026, probabilitatea ca trupele ruse să ajungă la granița cu Polonia este considerată minimă de analiștii NATO. Dacă s-ar întîmpla asta, stocarea gazului ar fi ultima problemă a Europei, fiind deja într-un conflict direct NATO-Rusia.
Grație Punctului 3, România nu ar mai fi obligată să vîndă gazul „la minut” pe piețele internaționale cînd prețul este scăzut. Îl poate „conserva” în Ucraina, transformîndu-l într-o rezervă strategică regională. Ucraina are nevoie de gaz pentru a-și menține presiunea în sistemul de conducte și pentru consumul intern, iar gazul de la Neptun Deep ar putea înlocui definitiv orice dependență reziduală sau tranzit de gaz rusesc.
Coridorul Vertical Grecia – Bulgaria – România – Moldova – Ucraina are scopul de a aduce gaz din terminalele de GNL (gaz natural lichefiat) din Grecia și Turcia către nord. Fără capacitate de stocare la capătul coridorului în Ucraina, acest sistem ar fi rigid.
Punctul 3 permite ca acest coridor să funcționeze ca o autostradă cu o parcare imensă la destinație, permițînd fluxuri constante de gaz indiferent de fluctuațiile zilnice de consum. În plus, includerea Ucrainei ca beneficiar și loc de stocare pentru gazul Neptun Deep ar face proiectul mult mai atractiv pentru finanțările europene și americane, fiind văzut ca un proiect de importanță strategică pentru întreg Flancul Estic.
Prin depozitarea gazului românesc și a celui lichefiat adus din import prin Coridorul Vertical în Ucraina, se creează, deci, un interes direct al NATO și al UE pentru integritatea teritorială a vestului Ucrainei. Asta pentru că, logic, în momentul în care gazul proprietatea unor companii din UE (OMV Petrom, Romgaz etc) se află stocat în subsolul ucrainean, orice atac rusesc asupra acelei zone devine un atac asupra securității energetice a Uniunii Europene.
Ucraina acceptă ca depozitele sale să funcționeze sub un regim de vamă energetică europeană, unde gazul românesc rămîne juridic al României, chiar dacă se află la 2 km sub pămîntul ucrainean. Deci, există avantaje clare pentru România și pentru UE în acest acord.
Dar… Orice analiză onestă trebuie să recunoască faptul că Punctul 3 este un pariu de mare risc.
Bunăoară, într-o situație de urgență națională, un guvern de la Kiev ar putea fi tentat să confiște gazul stocat pentru a preveni colapsul propriului sistem. Acordul ar putea încerca să prevină acest lucru prin documente între companii, care includ asigurări internaționale și arbitraje comerciale la Londra sau Viena. Dar și tezaurul românesc trimis la ruși să fie în siguranță avea garanții, și tot la ei se găsește după un secol. „Depozitarea în siguranță” pomenită în textul acordului sună frumos, dar pe hîrtie e una, realitatea poate fi alta.
Ucraina e o țară, să o spunem pe șleau, extrem de „dubioasă”, cu o corupție endemică, o gaură neagră dovedită chiar și pentru ajutoare de război din occident, unde se fură pe rupte de la nivel înalt, cu o justiție coruptă la extrem, într-un cuvînt, un partener care nu prezintă deloc încredere. Sfîrșitul războiului, indiferent de formă, va accentua problemele deja existente sus pomenite, pentru o lungă perioadă de timp.
Își permite România să-și încredințeze o resursă prețioasă unui partener care pînă mai ieri aproape îi era dușman, cu riscurile sus menționate?
Există, de altfel, și alte riscuri. Depozitele de gaz ucrainene sunt situate la adîncimi foarte mari, uneori peste 1-2 km sub pămînt, în foste zăcăminte depletate, adică rămase goale după extracție. Sunt aproape imposibil de distrus prin atacuri cu rachete convenționale.
Dar, chiar dacă gazul este în siguranță sub pămînt, accesul la el depinde de stațiile de comprimare de la suprafață. Dacă Rusia distruge nodurile de conexiune de la frontieră, România ar putea avea gazul în „seif”, dar ar putea pierde „cheia” pentru o perioadă de timp.
Una peste alta, să spunem că Punctul 3 reprezintă abandonarea politicii „cetății asediate”, unde stocăm doar cît avem în curte, în favoarea unei politici de expansiune strategică. România alege să riște depozitarea în Ucraina pentru a cîștiga statutul de arbitru al pieței de gaze din Europa de Est. Este un pas care ne transformă din simplu producător în administrator de sistem regional.
Avantajul major e că avem unde să punem tot gazul din Marea Neagră, devenind astfel independenți și bogați.
Există, însă, și riscul major, dacă Ucraina cade sau infrastructura de transport e distrusă, ori dacă pur și simplu vine la putere un regim filo-rus în măsură să nu respecte înțelegerile lui Zelenski, recuperarea gazului devine un proces juridic și tehnic extrem de greoi.
Reacția românilor la Punctul 3 va fi, cel mai probabil, una de polarizare extremă. Nu va exista o cale de mijloc, deoarece acest acord atinge nervul expus al politicii românești: neîncrederea istorică în vecini, ca și în propria noastră clasă politică. Cu alde Nicușor, Țoiu, Miruță ori Grindeanu la butoane.
Puterea va vinde acest acord ca pe o victorie a viziunii de mare putere regională, cu argumentul că nu mai suntem o țară mică și temătoare, ci una care folosește resursele pentru a domina piața. „Neptun Deep este biletul nostru către bogăție, iar Ucraina este depozitul nostru logistic”. Se vor concentra mai mult ca sigur pe cifre, pe independența față de Rusia și pe sprijinul american/european din spatele proiectului.
Cum va reacționa, însă, Opoziția, mai ales cea suveranist-naționalistă? Anticipăm că aici va fi focarul rezistenței. Vor folosi cuvinte precum „trădare” sau „inconștiență”. Mesajul lor va fi simplu și eficient emoțional: „Dăm gazul românesc pe mâna altora! În timp ce românii plătesc facturi, gazul nostru stă în seiful lui Zelenski, care ni-l poate închide oricând.” Vor invoca (pe bună dreptate) disputele istorice (Bîstroe, minorități) pentru a demonstra că Ucraina nu este un partener de încredere pentru un activ atît de prețios.
Cît privește publicul larg, aici e de așteptat o reacție dominată de scepticism, pentru că există o teamă istorică în România legată de pierderea controlului asupra resurselor naționale, acum mai actuală ca oricînd.
Multor români li se va părea sinucigaș să trimiți gazul într-o zonă de război pentru „siguranță” și s-ar putea ajunge la proteste împotriva înstrăinării resurselor, aidoma protestelor de acum cîțiva ani privind exploatarea gazelor de șist ori ale aurului de la Roșia Montană.
(inpolitics)
