de Gheorghe Pârja
Astăzi ne aducem aminte de poetul, profesorul Ioan
Moldovan, unul dintre întemeietorii optzecismului liric și unul dintre poeții
de seamă ai literaturii contemporane. S-a născut în 21 martie 1952, în
Mureșenii de Câmpie. Studii gimnaziale la Cluj. Absolvent al Facultății de
Filologie a Universității „Babeș-Bolyai”, secția română-latină. În studenție a
fost redactor și secretar de redacție al celebrei reviste „Echinox”. A fost
timp de trei decenii redactor-șef și director al revistei „Familia” din Oradea.
Este autor al multor volume de versuri, bine primite de critica literară, dar
și de cititori. Despre opera lui au scris nume de rezonanță ale criticii
literare românești. S-a vorbit despre euforia concretului și umanizarea
inspirației în lirica lui Ioan Moldovan.
A avut, și are, profunde legături cu Maramureșul. A
fost profesor la Cavnic, Baia Sprie și Baia Mare (1976 – 1989). Băimăreanca
Petronela Pantiș i-a devenit soție. Au doi fii: Rareș și Vlad. În perioada
maramureșeană, Ioan Moldovan a fost o prezență de referință pe ecranul poeziei
din Nord, în primul rând prin operă, dar și prin participarea la dezbateri și
întâlniri literare. Am fost buni prieteni. Am locuit pe aceeași stradă în Baia
Mare, dar venea des la Desești, așezare de care s-a legat până la
transfigurarea ei în poezie. A fost un susținător al publicațiilor care
apăreau în Maramureș. În semn de prețuire, pentru om și operă, am scris prin
vreme texte de apreciere despre el. Că în lumea asta cutreierată de multe
insomnii, poetul Ioan Moldovan a țesut discret mănuși moi și liliachii pentru
sufletele care se nasc în oglinzi.
A construit, ca un Amphion, o rază pe care a sădit-o
în adâncul sângelui. Acest poet izvorât din sunete grele s-a ivit printre noi
din amănuntul unui timp, într-o duminică de peste an, când înflorește molatec
trifoiul. Era o seară sau poate era o haltă în afara timpului, când l-am
întâlnit pe Ioan Moldovan pe o stradă tânără din Baia Mare, pe marginea căreia
locuitorii plantau arbori de tuia. Era o stradă îmbietoare ca un poem șlefuit.
Păsările nu aveau unde se odihni, de aceea locuiau în poem ca într-o colivie cu
ușa deschisă. Când poetul le ducea dorul, mai publica un volum de versuri prin
care punea nume vieții. Corbii de duminică treceau deasupra antenelor. Ion
obișnuia să umble prin oraș cu viața de mână. Sau mi se părea mie că memoria
lui îi era o bibliotecă umblătoare.
Cert este că întâlnirile noastre, pe strada cu
arbori ornamentali, semănau leit cu două pagini de carte. Sau erau ca două
cărți. Pe care le răsfoiam în tăcere, ne defrișam destinele. Râvneam și noi
spre marile plantații. Ne minunam de lucrurile simple. Câteodată mă închipuiam
un haiduc printre îngeri, să le fur aripile și să le dărui poetului. Să fie
semnul prețuirii. Priveam spre orizonturile unor mari poeți, pe care-i plimbam
pe strada Transilvaniei. Chiar dacă se numeau Rilke, Trakl, Rimbaud,
Baudelaire, Borges, ori prietenii noștri Nichita, Alexandru, Pituț, Blandiana…
Cu toți aveam discuții aprinse. Când ajungeam în casă, Ioan scotea din credenț
câte un poem ca o pasăre zburătoare.
O, câtă metafizică în poemele sale! Am decantat
stări lirice care nu pot fi percepute ușor cu simțurile noastre, depășind
cadrul realității. Desenând euforia altui concret. Da, îmi aduc aminte când
strada Transilvaniei, din Baia Mare, a rămas văduvă de un mare poet, chiar eu,
cu brațele mele de cosaș i-am urcat cărțile în mașina care-l ducea spre Oradea.
Unde Ioan Moldovan și-a construit o excelentă statură la conducerea celebrei
reviste „Familia”. Îmi vin în minte numele a doi prieteni, poeți care au
iluminat spiritul nou al poeziei în Maramureș. Este vorba despre poeții Mircea
Petean și Aurel Pantea, lângă care Ioan Moldovan strălucește în egală măsură.
Triada poetică amintită mai sus a propus o altă viziune despre acest spațiu.
Noi, cei rămași aici, le rămânem datori.
Reiau aceste gânduri la o răscruce de suflet, despre
un om ales, un mare poet și un admirabil profesor prin licee maramureșene.
Amprenta lui pedagogică, culturală este în destinul multor elevi, astăzi oameni
stăpâni pe meseriile lor. Foștii lui elevi poartă o profundă recunoștință
pentru dascălul de excepție care a fost. Mai ales cei de la actualul Colegiu
Național „Mihai Eminescu” din Baia Mare. Cu el și când nu mă vedeam eram
împreună. În urmă cu ceva ani am petrecut Sfintele Paști la Desești. Ne-a
trecut pragul casei printr-o curte plină de păpădie. Am ciocnit ouă roșii și am
depănat amintiri. Cred că a fost ultima oară când ne-am întâlnit la o masă.
Atunci și-a adus aminte de acele păsări ciudate
văzute la Desești, pe care le-a ascuns în poeme. A fost distins cu numeroase
premii. În anul 2016, i s-a decernat Marele Premiu „Nichita Stănescu” al
Serilor de Poezie de la Desești. De care a fost foarte mândru, deoarece era în
suita unor mari poeți români și europeni care au dobândit acest premiu pe
covorul de iarbă. Numele lui este scris pe zidul casei mele părintești. Dacă ar
fi lângă mine l-aș întreba: Ioane, cum a trecut timpul? „Nerușinat de repede,
lumina fugărind lumina”, mi-ar fi răspuns. S-a stins din viață în urmă cu doi
ani. Volumul lui de debut „Viața fără nume” a devenit prin vreme viața cu
numele poetului.
P.S. Marți, 31 martie, la Colegiul „Mihai Eminescu”
din Baia Mare, unde Ioan Moldovan a fost profesor, va fi omagiată
personalitatea lui, alături de cea a poetului Nichita Stănescu, născut în
această zi de martie.
.jpg)
_2014-01-30_05.jpg)
