Grindeanu, chemat la ordin ca PSD să voteze Guvernul Sigfrid?!

Președintele PSD, Sorin Gridneanu, a anunțat, miercuri, 23 septembrie, că a avut întâlnire cu ambasadorii Franței, Germaniei, Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, la care le-a prezentat „soluțiile PSD de relansare economică și de încurajare a mediului privat”.

În continuare, liderul social-democrat precizează că partidul său este pregătit să guverneze, în baza unui program care cuprinde 10 priorități, fiind dispus să discute cu toate forțele politice din Parlament.

Întâlnirea lui Grindeanu cu cei patru ambasadori vine în contextul în care, europarlamentarul Siegfried Mureșan a venit de la Bruxelles pentru a forma un nou Guvern, dar nu este sigur că va trece de votul de învestire al Parlamentului.

În acest context, avocata Ingrid Mocanu dă o altfel de interpretare a întrevederii președintelui PSD cu ambasadorii, adresându-i lui Grindeanu câteva întrebări. Aceasta pune la îndoială scopul întâlnirii anunțat de către liderul PSD.

„Deci cum?

Prezentăm ambasadorilor unor state soluțiile PSD pentru relansarea economiei?

O fi real scopul declarat al întâlnirii? Dacă da, în ce calitate? Ambasadorilor României în acele state li se prezintă de către partidele din acele țări soluțiile economice propuse?

Dacă nu acesta a fost scopul real, care a fost? Să fie chemat «la ordin» și «îndrumat» să voteze cuminte guvernul «pro-european» SIEgfrig și ca nu cumva să încalce «cordonul sanitar»?

Ne luați de proști, sau cum?”, întreabă avocata Ingrid Mocanu.

Și dacă doamna Mocanu are dreptate? Atunci pentru ce tot circul ăsta de oameni nebuni? Vreți să-l votați pe Bolojan 2, atunci de ce l-ați demis pe primul? Chiar nu sunteți în stare de nimic, nu puteți gândi și acționa dacă nu vă trag alți de ațe? Așteptăm cu interes să capitularea și pe urmă să vedem ce se va întâmpla cu voi...

C.L.

Invitație religioasă - 26.09.2026

 

Pe 26 septembrie 2026, la Biserica Penticostală Emanuel din Tulgheș, vă invităm la o zi dedicată familiei, relațiilor, credinței și lucrurilor care contează cu adevărat.

Invitatul conferinței este Pastorul Cornel Nistor din Londra, iar întâlnirea va avea două sesiuni:
- 10:00 – 12:30
- 14:00 – 16:30

Va fi un timp pentru soți, părinți, copii și pentru toți cei care își doresc o familie mai aproape de Dumnezeu, mai unită și mai puternică.

„Cât despre mine, eu și casa mea vom sluji Domnului.”
Iosua 24:15

Poate că nu există familie perfectă, dar există familii care aleg, zi de zi, să meargă împreună înaintea lui Dumnezeu. 

Participarea se face în urma înscrierii:
 0768 472 270

Vă așteptăm cu drag!

ORGANIZATORII

Donald Trump face grave confuzii între „Inteligența Artificială” și „Superinteligență”

Noua operațiune de marketing politic care elimină distincțiile științifice

 

Conf. univ. dr. Nicolae Grigorie Lăcrița

 

„Omul poate deveni victima propriei sale creații – Inteligența Artificială – atunci când pierde controlul asupra ei sau când aceasta este pusă în slujba dominației.” (N. Grigorie Lăcrița)

 

Cuprins

1. Anunțul de la ONU: Adio „Inteligență Artificială”, bun venit „Superinteligență”

2. De ce cuvântul „Artificial” l-a deranjat pe Donald Trump

3. Diferența științifică și ontologică fundamentală: Cele trei paliere ale inteligenței

4. Miza politică și de marketing din spatele deciziei

5. Pericolele ștergerii barierelor conceptuale

6. Concluzii

7. Glosar minimal de termeni

 

1. Anunțul de la ONU:

Adio „Inteligență Artificială”, bun venit „Superinteligență”

 

„De departe, cel mai mare pericol al Inteligenței Artificiale este că

oamenii concluzionează prea devreme că o înțeleg.” (Eliezer Yudkowsky)

 

„În cadrul discursului său istoric de marți, 22 septembrie 2026, de la Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite (ONU), președintele american Donald Trump a anunțat o decizie radicală: Statele Unite vor înlocui oficial termenul de „Inteligență Artificială” (AI) cu cel de „Superinteligență” (SI) în toate documentele și comunicările guvernamentale federale.

Această schimbare semantică, care contrazice realitatea acceptată de toată lumea, s-a făcut cu un scop bine gândit: să schimbe din temelii, numai și numai pentru propriul interes al guvernării Trump, modul în care cea mai mare putere tehnologică a lumii raportează evoluția digitală.

Dar, în același timp, ea deschide ușa unei confuzii conceptuale fără precedent în istoria științei.

Dacă până acum companiile foloseau abuziv eticheta „AI” pentru simple automatizări, astăzi asistăm la un salt și mai periculos.

Guvernul american redenumște tehnologia prezentului cu un termen împrumutat din miturile unui viitor ipotetic, pretins „superinteligent”, dar care nu va fi niciodată atins de mașină.

 

2. De ce cuvântul „Artificial” l-a deranjat pe Donald Trump

 

„Dezinformarea la viteză umană este rea. La viteză de IA, este catastrofală.”

 

Motivele invocate de președintele american nu țin de rigoarea academică, ci de impactul psihologic asupra maselor.

Trump a declarat direct de la tribuna ONU că termenul „artificial” sugerează ceva „fals” („makes it sound fake”).

În viziunea sa, realizările tehnologice ale Americii nu sunt false, ci „uimitoare”.

Din acest motiv, el a decretat că prefixul „Super-” este mult mai potrivit pentru a descrie măreția noilor sisteme.

Pentru a-și valida decizia, acesta a apelat chiar la un sondaj pe rețelele de socializare (Truth Social), lăsând publicul larg să decidă o terminologie care ar trebui să aparțină exclusiv comunității științifice.

Iată cum brandingul politic și marketingul digital reușesc să înlocuiască decenii de cercetare informatică.

Brandingul politic, frecvent practicat, reprezintă strategia de marketing prin care politicienii creează o imagine idealizată sau o etichetă spectaculoasă unui produs, unei idei sau unei legi, cu scopul exclusiv de a manipula opinia publică și de a câștiga capital electoral.

 

Filosofia românească după 1989: de la dogma marxist-leninistă la pluralismul gândirii

Eseu de sinteză asupra moștenirii filosofiei marxist-leniniste, a influențelor marxiste și a transformărilor filosofiei românești după Revoluția din decembrie 1989

Revoluția Română din decembrie 1989 a însemnat nu numai prăbușirea unui regim politic, ci și începutul unei schimbări profunde în cultura intelectuală a României. Printre domeniile care au resimțit puternic această ruptură s-a numărat filosofia. Timp de decenii, în perioada regimului comunist, filosofia oficială fusese dominată de marxism-leninism, transformat dintr-o doctrină cu pretenții de interpretare a societății într-un sistem ideologic obligatoriu, aflat în serviciul partidului-stat.

După 1989, gândirea filosofică românească a intrat într-o perioadă de redescoperire, reevaluare și diversificare. Filosofii și cercetătorii au început să recupereze opere interzise sau marginalizate, să reexamineze raportul dintre ideologie și adevăr și să se deschidă către curentele filosofice europene și americane. Totuși, dispariția marxism-leninismului ca doctrină oficială nu a însemnat dispariția tuturor ideilor marxiste din spațiul intelectual. Unele au continuat să fie discutate în istoria filosofiei, în teoria socială, în filosofia politică și în critica economică.

Studierea filosofiei românești de după Revoluție presupune, prin urmare, o dublă perspectivă: analiza eliberării disciplinei de sub controlul ideologic al statului și cercetarea felului în care anumite concepte marxiste au supraviețuit, au fost reinterpretate sau au intrat în dialog cu alte tradiții de gândire.

Pentru a înțelege schimbările de după Revoluția Română, trebuie să privim mai întâi situația filosofiei în regimul comunist. După instaurarea comunismului, filosofia românească a fost reorganizată în raport cu modelul sovietic și cu exigențele ideologice ale partidului. Materialismul dialectic și materialismul istoric au devenit reperele oficiale ale interpretării realității, iar marxism-leninismul a fost prezentat drept fundament științific al societății socialiste.

În plan instituțional, filosofia era predată în universități, în învățământul politic și în diverse forme de pregătire ideologică. Discipline precum materialismul dialectic, materialismul istoric, socialismul științific și istoria partidului aveau un rol central în formarea intelectuală oficială. În acest context, filosofia risca să fie redusă de la o cercetare liberă a adevărului la o disciplină de legitimare a ordinii politice.

Cercetările contemporane asupra filosofiei din România socialistă arată că relația dintre filosofie, cunoaștere și politică a fost una complexă. Nu toate textele și cercetările filosofice din acea perioadă au avut aceeași funcție ideologică. Au existat și procese de profesionalizare, traduceri, cercetări de logică, epistemologie, filosofia științei și dialoguri limitate cu unele curente occidentale. Totuși, aceste evoluții s-au desfășurat în interiorul unui sistem în care libertatea intelectuală era restrânsă.

Marxismul, în sensul său filosofic originar, nu poate fi identificat în totalitate cu forma sa dogmatică, oficializată de regimurile comuniste. Opera lui Karl Marx cuprinde analize ale capitalismului, ale muncii, alienării, istoriei și relațiilor sociale. În schimb, marxism-leninismul oficial din România a fost utilizat ca sistem de interpretare obligatorie a societății și ca justificare a rolului conducător al partidului.

O formulare celebră a lui Marx, din Tezele despre Feuerbach, afirmă: „Filosofii n-au făcut decât să interpreteze lumea în diferite moduri; important este însă de a o schimba.”(Karl Marx, Teze despre Feuerbach, teza a XI-a, 1845.

Această propoziție exprimă legătura dintre reflecția filosofică și transformarea socială. Într-un regim totalitar însă, ideea transformării lumii putea fi subordonată unei singure concepții despre societate și unui singur centru de putere. Aici se află una dintre marile probleme ale filosofiei oficiale: înlocuirea dezbaterii critice cu certitudini ideologice.

Înainte de 1989, numeroși filosofi și gânditori români au fost marginalizați, supravegheați sau împiedicați să-și publice liber operele. Tradițiile spiritualiste, existențialiste, religioase, conservatoare sau liberal-democratice au întâmpinat dificultăți în raport cu oficialitatea marxist-leninistă.

Nume precum Lucian Blaga, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica și D. D. Roșca trebuie analizate în contextul istoric al epocii, fără a-i așeza automat în aceeași categorie ideologică. Unii au fost persecutați, alții au fost marginalizați, iar alții au continuat să lucreze în condiții de control și compromis.

Cercetările recente insistă asupra faptului că filosofia românească dintre 1948 și 1989 nu a fost un bloc omogen. Ea a cunoscut etape de sovietizare, destalinizare, profesionalizare și schimbări ale raportului dintre marxism, știință și cultura filosofică occidentală. Această nuanțare este esențială pentru o istorie intelectuală riguroasă.

 Revoluția din decembrie 1989 și eliberarea filosofiei de sub tutela ideologică

Schimbarea politică din decembrie 1989 a modificat radical condițiile în care se practica filosofia în România. Odată cu prăbușirea regimului comunist, marxism-leninismul a încetat să mai fie doctrina oficială a statului, iar universitățile, editurile și revistele au dobândit un spațiu mult mai larg pentru dezbatere.

În acest nou context, filosofia a început să-și redobândească funcția critică. Nu mai era obligată să demonstreze justețea unei doctrine politice prestabilite, ci putea să cerceteze, să compare și să pună sub semnul întrebării diferite concepții despre om, libertate, societate, adevăr și istorie.

Una dintre direcțiile esențiale ale perioadei postcomuniste a fost recuperarea tradiției filosofice românești. Au fost republicate sau reevaluate opere ale unor autori care fuseseră interziși, marginalizați ori insuficient studiați în perioada comunistă. În același timp, s-au intensificat traducerile din filosofia occidentală și contactele cu universitățile și instituțiile culturale europene. Aceste transformări au contribuit la sincronizarea filosofiei românești cu dezbaterile internaționale.

Un nume important al filosofiei românești de după 1989 este Gabriel Liiceanu. Format în cercul filosofic al lui Constantin Noica, Liiceanu a devenit după Revoluție una dintre vocile publice preocupate de raportul dintre conștiință, libertate, responsabilitate și viața cetății.

Cartea sa Jurnalul de la Păltiniș, publicată în 1983, descria un parcurs de formare filosofică desfășurat în jurul lui Constantin Noica. După 1989, activitatea sa editorială și publicistică a contribuit la reintroducerea în circuitul public a unor dezbateri filosofice și culturale suprimate sau restrânse în comunism.

În acest sens, textul Apel către lichele, publicat la 30 decembrie 1989, a fost un document de intervenție intelectuală în primele zile ale tranziției. El nu reprezintă un tratat de filosofie politică, dar exprimă preocuparea pentru responsabilitatea morală a intelectualului și pentru raportul dintre trecutul comunist și noua societate.

Problema fundamentală pusă de această orientare poate fi formulată astfel: cum poate omul să-și recâștige autonomia gândirii după o perioadă în care adevărul public a fost subordonat ideologiei?

Această întrebare a devenit una dintre temele majore ale reflecției românești postcomuniste.

Andrei Pleșu reprezintă o altă personalitate relevantă pentru înțelegerea schimbărilor culturale de după 1989. Reflecția sa se situează la intersecția dintre filosofie, etică, istoria artei, religie și teoria culturii.

În cărți precum Minima moralia și Despre îngeri, Pleșu explorează probleme ale vieții morale, ale formării omului și ale raportului dintre experiența spirituală și cultură. Opera sa nu poate fi redusă la o simplă reacție antimarxistă, deoarece preocupările sale sunt mai largi și includ teme ale filosofiei clasice, ale gândirii religioase și ale antropologiei culturale.

Prin asemenea autori, filosofia românească a redescoperit faptul că reflecția asupra omului nu trebuie să fie limitată la categoria sa socială, la poziția sa economică sau la apartenența sa de clasă. Omul poate fi analizat și ca ființă morală, spirituală, creatoare și responsabilă.

O întrebare importantă pentru istoria filosofiei românești este dacă dispariția marxism-leninismului oficial a însemnat și dispariția tuturor influențelor marxiste. Răspunsul trebuie formulat cu atenție: nu. După 1989, marxismul nu a mai funcționat ca doctrină oficială obligatorie, însă anumite concepte și metode de analiză au continuat să fie prezente în cercetarea filosofică și socială.

Influențele marxiste de după Revoluție pot fi observate în mai multe direcții: Studierea diferențelor dintre clase și categorii sociale, a distribuției bogăției și a relațiilor dintre muncă și capital a rămas relevantă în teoria socială.

Conceptul de alienare, asociat cu Marx, continuă să fie folosit pentru a analiza înstrăinarea individului față de munca sa, față de comunitate sau față de rezultatele activității sale.

Ideile marxiste au continuat să intre în dialog cu Școala de la Frankfurt, teoria critică, studiile culturale, feminismul și cercetările asupra puterii.

Marxismul a devenit și obiect de cercetare istorică: sunt analizate geneza, evoluția, instituționalizarea și transformările sale în România.

Aceste direcții nu trebuie confundate cu acceptarea marxism-leninismului ca sistem politic. O idee poate fi studiată, criticată sau reinterpretată fără ca cercetătorul să adopte întreaga doctrină din care provine.

Pentru o analiză echilibrată, este necesar să distingem între filosofii care au susținut marxismul în diferite forme, cei care au lucrat în instituțiile filosofice ale regimului comunist și cercetătorii care au studiat ulterior marxismul din perspectivă istorică sau critică.

Ion Ianoși (1928–2016) este una dintre personalitățile importante ale filosofiei marxiste românești. A abordat probleme de estetică, filosofia culturii, literatura universală și istoria ideilor.

Printre lucrările sale se numără Estetica în sistemul filosofiei marxiste, O istorie a filosofiei românești în raport cu literatura și volume dedicate lui Dostoievski, Hegel și altor mari gânditori.

Importanța lui Ion Ianoși pentru analiza filosofiei românești constă în faptul că oferă un exemplu al unei reflecții marxiste preocupate de estetică și cultură, nu doar de formulele politice ale materialismului dialectic. Studierea operei sale permite înțelegerea diferențelor dintre marxismul ca tradiție filosofică și marxismul redus la limbajul propagandistic al partidului.

După 1989, opera sa a rămas relevantă pentru istoria ideilor și pentru cercetarea raportului dintre filosofie, literatură și ideologie.

Alexandru Boboc (1930–2022) a fost un important istoric al filosofiei, cunoscut pentru cercetările sale asupra lui Kant, Hegel, logicii și filosofiei germane.

Activitatea sa ilustrează faptul că filosofia românească din perioada comunistă nu poate fi redusă integral la propagandă. În pofida cadrului ideologic, au existat cercetări de istoria filosofiei, logică și epistemologie care au contribuit la continuitatea vieții academice.

În perioada postcomunistă, asemenea contribuții au putut fi reevaluate într-un cadru mai pluralist. Studierea lor este necesară pentru a nu transforma istoria filosofiei românești într-o simplă opoziție între „filosofia comunistă” și „filosofia liberă”, ignorând cercetarea de specialitate și evoluțiile interne ale disciplinei.

Henri Wald (1920–2002) a fost un filosof și logician preocupat de limbaj, logică și problemele cunoașterii. Activitatea sa poate fi raportată la tradiția filosofică marxistă, dar și la interesul pentru cercetarea riguroasă a limbajului și a logicii.

Exemplul său arată că în filosofia românească a secolului XX au existat direcții de cercetare care nu se epuizau în expunerea dogmei oficiale. După 1989, asemenea contribuții au putut fi recitite în raport cu dezvoltarea logicii, semioticii și filosofiei limbajului.

În perioada postcomunistă, cercetători precum Adela Hîncu, Alex Cistelecan, Christian Ferencz-Flatz și Ștefan Baghiu au contribuit la reexaminarea filosofiei din România comunistă. Cercetările lor urmăresc nu numai caracterul ideologic al filosofiei oficiale, ci și diferențele dintre marxismul dogmatic, marxismul umanist, teoria critică, studiile asupra științei și alte direcții intelectuale care au existat în perioada socialistă.

Această abordare este importantă deoarece permite o istorie mai nuanțată a filosofiei: nu este suficient să spunem că marxismul a fost o ideologie oficială; trebuie să vedem și cum a fost interpretat, aplicat, contestat sau transformat în interiorul culturii filosofice.

După Revoluție, influențele marxiste au devenit vizibile mai ales în filosofia socială, filosofia politică, teoria critică și studiile interdisciplinare. Ele nu au avut o singură formă și nici nu au fost adoptate în mod uniform de universități sau de filosofi.

Transformarea României după 1989, trecerea de la economia centralizată la economia de piață, privatizarea întreprinderilor și apariția unor noi forme de inegalitate au creat teme de reflecție filosofică și socială.

Conceptele marxiste privind relația dintre capital și muncă au fost folosite de unii cercetători pentru a analiza: schimbarea statutului muncitorului; șomajul și precaritatea muncii; acumularea capitalului; diferențele dintre grupurile sociale; efectele sociale ale tranziției economice.

Aceste teme nu aparțin exclusiv marxismului. Ele sunt discutate și de filosofi liberali, social-democrați, comunitarieni sau de cercetători ai economiei politice. Specificul abordării marxiste constă, în general, în atenția acordată relațiilor de producție, proprietății și structurii sociale.

Școala de la Frankfurt a devenit un reper important pentru cercetătorii interesați de relația dintre cultură, putere, economie și societate. Reprezentanți precum Max Horkheimer, Theodor W. Adorno și Herbert Marcuse au dezvoltat forme de analiză inspirate din Marx, dar deschise către psihanaliză, sociologie, estetică și critica societății moderne.

În România postcomunistă, teoria critică a oferit instrumente pentru a analiza nu numai moștenirea comunismului, ci și publicitatea, cultura de masă, mecanismele dominației, consumul și raporturile dintre individ și instituții.

Totuși, teoria critică nu este identică cu marxism-leninismul. Ea s-a constituit tocmai printr-o reflecție critică asupra dogmatismului, autoritarismului și formelor de dominație socială.

Conceptul de alienare, dezvoltat în filosofia lui Marx, a rămas util pentru reflecția asupra condiției omului modern. În sens filosofic, alienarea desemnează o formă de înstrăinare a omului față de propria activitate, față de produsul muncii sale, față de ceilalți sau față de sine.

În societatea postcomunistă, acest concept poate fi folosit pentru a analiza experiențe precum: munca repetitivă și lipsită de autonomie; transformarea individului într-o simplă resursă economică; pierderea sentimentului de apartenență comunitară; tensiunea dintre succesul material și împlinirea personală.

Aceasta este o utilizare filosofică a conceptului, nu o dovadă că societatea contemporană ar trebui interpretată exclusiv prin marxism.

Unele direcții ale filosofiei feministe și ale teoriei sociale au utilizat concepte inspirate de Marx pentru a cerceta raporturile dintre muncă, familie, proprietate, reproducere socială și inegalități. În spațiul românesc, asemenea abordări au intrat în dialog cu teoria genului, sociologia și studiile culturale.

Cercetările asupra filosofiei din România socialistă au identificat și receptarea unor teme precum feminismul, ecologia, existențialismul și structuralismul, ceea ce arată că influențele intelectuale din perioada comunistă au fost mai variate decât ar sugera imaginea unei doctrine perfect uniforme.

Dacă marxismul a continuat să ofere instrumente pentru analiza economiei și a societății, filosofia românească postcomunistă a cunoscut și o puternică orientare spre critica ideologiei și recuperarea libertății individuale.

O parte a intelectualității românești a considerat că experiența comunistă impune o reconsiderare a relației dintre stat, societate și individ. Problema nu mai era doar cine deține mijloacele de producție, ci și cine controlează instituțiile, cine stabilește adevărul public și ce garanții există pentru libertatea de conștiință.

În reflecția lui Gabriel Liiceanu, responsabilitatea individuală, libertatea și raportul dintre conștiință și putere ocupă un loc important. Intervențiile sale publice de după 1989 au fost legate de problema continuității elitelor și a instituțiilor, de raportarea la trecut și de construirea unei culturi democratice.

La Andrei Pleșu, filosofia este legată de morală, cultură, spiritualitate și formarea persoanei. Într-un asemenea cadru, omul nu este explicat numai prin condiția sa economică ori prin apartenența la o clasă, ci și prin libertatea sa interioară, prin responsabilitate și prin relația cu valorile.

Deși a murit în 1987, Constantin Noica rămâne relevant pentru filosofia românească de după 1989 prin influența exercitată asupra unor intelectuali precum Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu. Cercul de la Păltiniș a devenit, în interpretările postcomuniste, un simbol al formării filosofice și al continuității unei tradiții intelectuale într-un regim restrictiv.

Opera lui Noica nu poate fi încadrată pur și simplu în opoziția „marxism versus antimarxism”. Ea se dezvoltă în jurul ontologiei, al limbii, al culturii și al devenirii spiritului, iar receptarea sa după 1989 a contribuit la diversificarea filosofiei românești.

Citatele de mai jos provin din autori cu orientări diferite și pot fi folosite pentru a pune în dialog marxismul, filosofia libertății și critica ideologiei.

Despre raportul dintre filosofie și transformarea lumii Karl Marx spunea: „Filosofii n-au făcut decât să interpreteze lumea în diferite moduri; important este însă de a o schimba.” -Teze despre Feuerbach, teza a XI-a.

 

Despre critica societăților închise Karl Popper, scria: „Viitorul depinde de noi și noi nu depindem de nicio necesitate istorică.”- Karl Popper, The Open Society and Its Enemies, vol. II, concluzia lucrării. Traducerea românească poate varia.

Despre natura puterii și a politicii Hannah Arendt spunea: „Puterea corespunde capacității umane nu doar de a acționa, ci de a acționa concertat.”- Hannah Arendt, On Violence (1970), formulare tradusă în română.

Aceste citate permit o comparație filosofică între trei teme: transformarea socială, deschiderea istoriei și acțiunea politică a oamenilor. Ele nu trebuie citite ca formule care oferă automat o soluție pentru societatea românească, ci ca puncte de plecare pentru analiză.

După 1989, filosofia românească a beneficiat de libertatea de a publica și de a cerceta o diversitate de curente, dar a întâmpinat și dificultăți instituționale. Printre acestea se numără schimbările din sistemul universitar, diminuarea interesului pentru anumite specializări și presiunea exercitată de piața muncii asupra disciplinelor umaniste.

Un studiu dedicat crizei filosofiei în sistemul universitar românesc subliniază că, după 1989, programele de filosofie au fost afectate de scăderea interesului pentru specializările care nu ofereau beneficii profesionale imediate și de dificultățile de finanțare și organizare a cercetării.

Această situație arată că libertatea filosofiei nu depinde numai de eliminarea cenzurii ideologice. Ea presupune și instituții capabile să susțină cercetarea, biblioteci, reviste, edituri, profesori și un public interesat de idei.

Filosofia postcomunistă se află, astfel, într-o dublă tensiune: Tensiunea cu trecutul: cum trebuie evaluată moștenirea filosofiei marxiste și a instituțiilor comuniste? Tensiunea cu prezentul: cum poate filosofia să rămână relevantă într-o societate dominată de tehnologie, economie, comunicare rapidă și pragmatism profesional? În acest cadru, filosofia nu poate fi redusă nici la o doctrină politică, nici la o activitate pur academică desprinsă de societate.

Situația filosofiei românești după 1989 trebuie înțeleasă ca o transformare istorică de mare amploare. Prăbușirea regimului comunist a pus capăt monopolului marxism-leninismului oficial și a creat condițiile pentru pluralism filosofic, recuperarea tradiției românești și deschiderea către filosofia occidentală.

Moștenirea marxistă nu a dispărut însă în întregime. Conceptele de clasă socială, alienare, capital, muncă, ideologie și critică a dominației au continuat să fie utilizate în filosofia socială și politică. Diferența esențială constă în faptul că, după 1989, ele au putut fi studiate și discutate într-un cadru mai larg, alături de liberalism, conservatorism, existențialism, fenomenologie, filosofia analitică, teoria critică și alte tradiții.

Filosofia românească postcomunistă nu poate fi definită printr-o singură școală. Ea cuprinde recuperarea lui Blaga, Noica și a altor gânditori, activitatea unor filosofi precum Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu, continuitatea cercetării de istoria filosofiei și dezvoltarea unor abordări critice asupra economiei, societății și culturii.

În fond, principala schimbare de după Revoluție nu constă doar în înlocuirea unei doctrine cu alta, ci în redobândirea dreptului filosofiei de a pune întrebări, de a contesta răspunsurile consacrate și de a cerceta adevărul fără o autoritate politică ce îi impune concluziile.

Filosofia își regăsește astfel vocația originară: aceea de a examina critic lumea și condiția umană, păstrând deschis dialogul dintre idei, experiență și responsabilitate.

                                                                           Al.Florin Țene

Bibliografie orientativă

1.     Marx, Karl, Teze despre Feuerbach, 1845.

2.     Marx, Karl, Manuscrise economico-filosofice din 1844.

3.     Popper, Karl, Societatea deschisă și dușmanii ei.

4.     Arendt, Hannah, Despre violență.

5.     Liiceanu, Gabriel, Jurnalul de la Păltiniș, Editura Cartea Românească, 1983.

6.     Liiceanu, Gabriel, Apel către lichele, 30 decembrie 1989.

7.     Pleșu, Andrei, Minima moralia, Editura Cartea Românească, 1988.

8.     Ianoși, Ion, lucrări de estetică și filosofie a culturii.

9.     Boboc, Alexandru, lucrări de istoria filosofiei și logică.

10. Hîncu, Adela; Cistelecan, Alex; Ferencz-Flatz, Christian; Baghiu, Ștefan, studii despre filosofia din România comunistă.

11. Ivancu, Ovidiu, „Intelectualul român în tranziție. Poziționări după 1989”, Studia Romanica Posnaniensia, vol. 41, nr. 2, 2014.

12. Frunză, Sandu; Frunză, Mihaela, „Aspects Concerning the Crisis of Philosophy in the University System from Romania”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 8, nr. 24, 2009.

Surse academice pentru aprofundare

• Philosophy in Socialist Romania – Institute of Philosophy Alexandru Dragomir  — proiect de cercetare privind instituționalizarea filosofiei în România socialistă.
• Filozofia din România comunistă – Revista Vatra  — dosar de studii despre marxism, filosofia științei, feminism, ecologie și teoria critică.
• Intelectualul român în tranziție – Ovidiu Ivancu  — analiză a rolului intelectualului român după 1989.
• Aspects Concerning the Crisis of Philosophy in the University System from Romania  — studiu despre situația filosofiei în universitățile românești după Revoluție.

Cronică literară asupra volumului de poeme al lui Al. Florin Țene

 

BRÂNCUȘI ȘI ENESCU – DIALOGUL DINTRE MATERIE ȘI SPIRIT

În peisajul poeziei contemporane românești, volumul „Brâncuși și Enescu – Piatra care cântă și cântecul ce se cioplește-n inimi” propune o construcție lirică de evidentă ambiție culturală: apropierea, prin intermediul poeziei, a două personalități tutelare ale culturii române, Constantin Brâncuși și George Enescu. Cartea este concepută nu ca o simplă evocare biografică sau ca o suită de texte encomiastice, ci ca un dialog simbolic între două arte aparent divergente: sculptura și muzica.

Încă din prefață este formulată ideea fundamentală a întregului volum: „Unul a dat pietrei ascultare, celălalt a dat sunetului formă”. Această formulă constituie, în fapt, cheia hermeneutică a cărții. Brâncuși este asociat materiei care aspiră spre cântec, în timp ce Enescu este asociat sunetului care dobândește consistență, volum și corporalitate.

Unul dintre elementele cele mai interesante ale cărții este structura alternativă. Poemele despre Brâncuși alternează cu cele despre Enescu, construind astfel un veritabil dialog peste timp: Brâncuși – Enescu, piatră – sunet, formă – melodie, tăcere – cântec.

Această organizare nu este doar una exterioară, de compoziție, ci are o importantă funcție poetică. Cititorul nu parcurge două cicluri separate, ci este invitat să urmărească o respirație alternativă a artelor. După imaginea sculpturală vine imaginea muzicală; după materia solidă vine vibrația; după tăcere vine cântecul.

Autorul însuși explică această opțiune, afirmând că cele treizeci de poeme „se succed alternativ: un poem dedicat lui Brâncuși, apoi unul dedicat lui Enescu”, ceea ce transformă cartea într-o „conversație peste timp între sculptură și muzică”.

Din punct de vedere al construcției poetice, avem astfel o compoziție binară, dar nu antitetică. Brâncuși și Enescu nu se exclud, ci se completează.

În poemele dedicate lui Constantin Brâncuși, Al. Florin Țene construiește o imagine poetică a sculptorului preocupat de esență, purificare și transcenderea materiei.

Poemul inaugural, „Brâncuși – Modelează sunetul în piatră”, concentrează într-o metaforă de mare forță concepția întregului volum: „Brâncuși nu lovește piatra, ci îi ascultă tăcerea.”

Este una dintre afirmațiile centrale ale cărții. Verbul „a asculta”, atribuit sculptorului, produce o sinestezie fundamentală: materia vizuală devine sonoră. Piatra are „tăcere”, iar artistul nu o agresează, ci o interpretează.

Dalta încetează să mai fie un simplu instrument: „Dal­ta lui nu este unealtă, ci o întrebare.” Iar răspunsul este oferit chiar de materie: „Și piatra răspunde.”

Poetica lui Al. Florin Țene se bazează aici pe personificarea materiei. Piatra nu mai este obiect, ci interlocutor. Sculptorul nu creează arbitrar, ci descoperă ceea ce se află latent în material. Această idee revine pregnant în poemul „Materia”: „Materia nu este mută.
Doar noi nu știm să o ascultăm.”

În continuare, poetul imaginează un Brâncuși capabil să audă în piatră „pasărea”, „sărutul”, „coloana” și „zborul”.  Este aici o adevărată ontologie poetică a sculpturii: opera nu este văzută ca adăugare, ci ca eliminare a surplusului: „Nu a adăugat.
A îndepărtat.
A dat jos tot ce era în plus.”

Prin aceste versuri, poetul surprinde literar unul dintre principiile estetice esențiale asociate creației brâncușiene: simplificarea ca drum către esență.

Un alt nucleu important al volumului îl constituie Coloana fără sfârșit, transformată de poet într-un simbol al aspirației către absolut.

Versurile: „O formă urcă, apoi alta, și alta, și încă una.
Ca o rugăciune spusă fără cuvinte.” conferă operei o dimensiune spirituală.

Coloana devine o scară metafizică, fiecare modul fiind „o treaptă spre necunoscut”.

Această verticalitate reapare în poemul „Înălțarea”, unde piatra, deși grea, dobândește capacitatea de a urca: și cu sufletul în infinit.”

Versurile sintetizează una dintre tensiunile fundamentale ale volumului: rădăcină și zbor, materie și spirit, pământ și infinit.

În „Brâncuși – Pasărea”, poetul nu descrie pasărea în sens realist. Dimpotrivă:„Pasărea lui Brâncuși nu seamănă cu o pasăre.
Și totuși zboară.”

Este o formulă poetică extrem de sugestivă. Artistul nu reproduce aparența obiectului, ci îi surprinde esența dinamică. În finalul poemului, poetul formulează explicit această idee: „Brâncuși a înțeles că pasărea adevărată nu este trupul ei.
Este clipa în care se desprinde de pământ.”

Aici poezia devine aproape o meditație filosofică asupra artei: ceea ce contează nu este obiectul în sine, ci principiul său de existență.

Dacă Brâncuși este prezentat drept artistul care face piatra să cânte, Enescu devine, în oglindă, artistul care sculptează sufletul prin sunet.

În poemul „Enescu – Piatra cântecului”, vioara este umanizată: „Enescu nu ține vioara ca pe un instrument.
O ține ca pe o inimă.” Imaginea este reprezentativă pentru întreaga secțiune enesciană. Instrumentul muzical devine organism viu, iar sunetul său deschide memoria afectivă a unei întregi lumi: „din lemnul subțire se ridică o țară întreagă:
dealuri, case, clopote, doruri, copilării, zăpezi și primăveri.”

Enescu este, prin urmare, nu numai compozitorul, ci mediatorul unei memorii colective.

Una dintre temele majore ale volumului este relația dintre universalitate și rădăcina românească. Atât Brâncuși, cât și Enescu sunt prezentați ca artiști care pleacă spre lume fără să-și abandoneze originea.

În „România din piatră”, poetul afirmă: „Brâncuși a plecat în lume,
dar România a plecat cu el.” Iar în poemul pereche, „România din cântec”, Enescu: „a luat România și a pus-o în muzică.” Aceste două texte formează unul dintre cele mai coerente cupluri tematice ale volumului. România este reprezentată prin două limbaje artistice: piatra și cântecul.

Nu avem însă de-a face cu un patriotism declarativ, ci cu unul exprimat prin simboluri culturale: satul, poarta, masa, sărutul, doina, vioara, memoria copilăriei.

În poemul „Enescu – Rapsodia”, un cântec rural este transformat prin actul creator al compozitorului:  „A venit un cântec dintr-un sat îndepărtat.” Cântecul devine apoi Rapsodie, iar poetul concentrează universul românesc într-o succesiune de imagini sonore: „În ea aleargă hora, fluierul, vioara lăutarului, râsul și dorul.” Definiția poetică finală este memorabilă: „Este România văzută prin auz.” Sintagma constituie un exemplu de sinestezie poetică: o țară poate fi „văzută” prin intermediul auzului.

Interesant este faptul că volumul nu construiește opoziția simplistă dintre piatra tăcută și muzica sonoră. Dimpotrivă, tăcerea devine punctul de întâlnire al celor două arte.

În „Masa Tăcerii”, poetul scrie: „La masa lui Brâncuși nu se mănâncă.
Se tace.” Iar în „Tăcerea dintre note”, corespondența este directă: „Nu nota cântă cel mai mult.
Uneori tăcerea dintre două note spune mai mult.” Prin această paralelă, autorul demonstrează că tăcerea nu este absența artei, ci una dintre formele ei superioare.

La Brâncuși, tăcerea precedă forma; la Enescu, tăcerea dintre note amplifică sensul muzicii.

Poemul „Sărutul” reduce sculptura la o imagine fundamentală a apropierii: „Două pietre s-au apropiat.
Atât.” Minimalismul expresiei este semnificativ. Poetul reproduce, la nivel verbal, principiul simplificării pe care îl atribuie sculptorului.

În contrapunct, „Oedip” introduce problematica dramatică a destinului uman:„Oedip nu este numai un personaj al mitului.
Este omul care caută să se cunoască.”

Astfel, dacă Brâncuși este asociat cu esența formei, Enescu este asociat cu adevărul interior al omului.

Pe măsură ce volumul înaintează, discursul liric dobândește o evidentă dimensiune metafizică. „Infinitul sonor” exprimă această orientare printr-o imagine simplă:„O notă moare.
Alta se naște.
Între ele este infinitul.” Este o concepție asupra artei ca apropiere de infinit, nu ca posedare a lui. Artistul nu poate cuprinde infinitul, dar îl poate presimți. Aceeași perspectivă apare în „Eternitatea”, unde poetul scrie: „Brâncuși a căutat forma simplă.
Și în simplitate a găsit infinitul.”

Avem aici o adevărată axă filosofică a cărții: simplificarea conduce către esență, iar esența conduce către infinit.

Poemul „Brâncuși – Dialog cu Enescu” poate fi considerat centrul conceptual al volumului. Autorul imaginează o conversație între cei doi creatori: „— Ce faci tu din sunet?
Iar Enescu i-ar fi răspuns:
— Ceea ce faci tu din piatră.”

Dialogul este scurt, aproape aforistic, dar concentrează întregul proiect poetic. Replica decisivă este: „Unul descoperă cântecul pietrei.
Celălalt piatra cântecului.”

Această formulă poate fi considerată sinteza estetică a volumului. Brâncuși și Enescu sunt uniți prin aceeași atitudine creatoare: amândoi caută ceea ce este ascuns.

Din punct de vedere stilistic, volumul se remarcă printr-o poezie predominant meditativă, aforistică și imagistică. Versul liber permite poetului să urmărească succesiunea ideilor fără constrângerile prozodice tradiționale.

Una dintre particularitățile stilistice este folosirea frecventă a personificării: piatra ascultă și răspunde, vioara are inimă, materia păstrează memorie, cântecul poate deveni casă.

O altă procedură esențială este sinestezia, prin care domeniile senzoriale se intersectează: piatra cântă, România poate fi auzită, muzica devine lumină, iar sculptura dobândește dimensiune sonoră.

Metafora centrală – „piatra care cântă” / „cântecul ce se cioplește-n inimi” – funcționează ca o matrice generatoare pentru întregul volum.

Ultimul poem, „Enescu – Cântecul care rămâne”, oferă o concluzie firească întregului demers: „Când ultimul sunet al unei săli se stinge,
muzica nu moare.” Muzica se mută în memoria celui care ascultă. În final, Brâncuși și Enescu sunt reuniți într-o imagine simbolică: „Brâncuși încă ascultă.
Iar piatra lui încă sună.
Enescu încă răspunde.”

Iar concluzia este formulată în termeni de universalizare a artei: „Un cântec care nu mai aparține nici pietrei,
nici viorii,
ci sufletului.”

Astfel, volumul se închide acolo unde, de fapt, începe adevărata sa semnificație: în cititor.

„Brâncuși și Enescu – Piatra care cântă și cântecul ce se cioplește-n inimi” este un volum construit pe o idee poetică unificatoare: aceea că marile arte, dincolo de diferențele lor de material și expresie, comunică prin aceeași aspirație către esență.

Al. Florin Țene îi așază pe Brâncuși și Enescu într-un dialog imaginar în care sculptura devine muzică, iar muzica devine sculptură. Brâncuși eliberează cântecul ascuns în piatră, în timp ce Enescu modelează, prin sunet, materia nevăzută a sufletului.

Valoarea simbolică a cărții este amplificată de motivul românesc: Hobița, satul, doina, copilăria, pământul, memoria, cântecul și tradiția apar ca forme ale unei identități culturale care nu se opune universalului, ci îl alimentează.

În fond, poetul construiește o estetică a întâlnirii: între piatră și sunet, între tăcere și cântec, între pământ și cer, între tradiție și universalitate, între trecut și eternitate.

Iar ultima formulă a volumului poate fi citită și ca o veritabilă ars poetica a lui Al. Florin Țene: „PIATRA CÂNTĂ. CÂNTECUL SE SCULPTEAZĂ. IAR ARTA RĂMÂNE.”

Această propoziție concentrează, în fond, întreaga filosofie poetică a cărții: arta adevărată nu moare odată cu materia, sunetul sau artistul; ea continuă să existe în memoria și sensibilitatea celui care o primește.

                                                        Prof. dr. Emilian Tomescu