Iepurașul Coldea...

Bă, Coldea, securistule de rit nou, hai să vorbim serios o secundă.

20 de ani ai fost, chipurile, „creierul" din umbră, omul care ne „apăra” pe toți de spioni, de teroriști, de rușii ăia răi de la răsărit, de corupți.

Ăla care știa tot, vedea tot, controla tot. Legenda vie a serviciilor secrete românești, nu? Cel de teama căruia tremurau atâția.

Și azi te trezești cu o puștoaică pe aeroport, o fată de douăzeci și ceva de ani cu un telefon în mână care îți bagă 2-3 întrebări și te aduce în prag de leșin.

Și tu, marele general, spaima dușmanilor patriei, faci ce? Fugi. Smulgi telefonul din mâna ei ca la piață, ca ultimul cocalar, ca un derbedeu de cartier și pleci cu coada între picioare, ca un mucos prins cu mânuța în borcanul cu dulceață.

Hai să fim serioși - un om care a „vânat” (sanchi) teroriști prin Irak fuge azi de o întrebare pusă de o jurnalistă la aeroport? Ești cam dezbrăcat fără epoleți, Floricico.

Ai fost o păpușă gonflată cu aspect fioros, dar tot o păpușă, iar acum s-a văzut mai clar ca oricând. Te-ai arătat laș, Coldeo, te-ai arătat speriat și defensiv de parcă te contrase Mike Tyson, nu o copilă care încă învață ABC-ul presei.

Te-ai blocat și ai fugit de o fată de douăzeci de ani. Asta va rămâne despre tine.

(Radu Cristescu)

Cele două drone de 100.000 euro au fost doborâte cu un cost de peste 1 milion de euro! Românii și România merită asta!

Cele două drone de 100.000 euro au fost doborâte cu un cost de peste 1 milion de euro, estimează omul de afaceri Sebastian Ghiță. El îl acuză pe actualul ministru interimar al Apărării, Radu Miruță, că nu vrea să folosească sistemele românești anti-dronă.

Ce spune Ghiță. „Miruță ori este nepriceput ori este mințit! Ori are interese ascunse potrivnice României! Am spus public încă de când cu drona de la Galați că există soluții anti-dronă la firme românești.

Soluțiile au fost testate în exercițiile NATO și au fost cele mai bune!

Miruță nu a mișcat un deget! Cele două drone de 100.000 euro au fost doborâte cu un cost de peste 1 milion de euro!!!

Acești bani ar trebui imputați lui Miruță (bine.. dacă nu e în vacanță)! Miruță! Cumpără de urgență soluțiile românești!!!”, a scris Sebastian Ghiță, pe pagina sa de Facebook.

Ministrul interimar al Apărării Radu Miruţă a declarat pentru Cotidianul, refrindu-se la avioanele F-16 utilizate pentru doborârea dronelor care au intrat în spaţiul aerian românesc, că aceste avioane au limitări şi că nu acesta este modul clasic prin care poate fi interceptată o dronă.

El a explică că în termen de 11 luni, ar urma să sosească echipamente adecvate care vor veni prin programul SAFE. Ministrul a mai spus că, în această dimineaţă, s-au văzut pe radarele MApN mai multe drone, în spaţiul ucrainean, dar nu se ştie dacă drona doborâtă în apropiere de Sfântu Gheorghe s-a rupt din acel roi.

Sursa: News.ro.

Jurnal de vacanță. Dincolo de culoarea pielii

Uneori, cele mai frumoase prietenii nu se nasc din ani petrecuți împreună, ci din câteva zile în care doi oameni descoperă că vorbesc aceeași limbă: limba încrederii.

În vara anului 2025, pe plaja din Lapta, în Ciprul de Nord, drumurile lui Amon și Nicolas s-au întâlnit întâmplător. Amon avea 22 de ani și venise din Zimbabwe în căutarea unui viitor mai bun. Lucra ca instructor de ambarcațiuni nautice fără motor. Nicolas, un băiat de numai 12 ani, cetățean britanic și român, dorea să învețe să stăpânească marea.

Lecțiile au început ca oricare altele. Dar, zi după zi, profesorul și elevul au descoperit că îi apropie mai mult decât exercițiile pe apă. Încrederea a crescut atât de repede încât, după doar câteva zile, Nicolas naviga deja în larg alături de instructorul său.

La sfârșitul vacanței, înainte de despărțire, băiatul i-a oferit lui Amon un mic dar. Nu valoarea lui conta. Amon l-a privit câteva clipe, apoi ochii i s-au umplut de lacrimi. „Este primul cadou pe care îl primesc în viața mea...”

Au fost cuvinte simple, rostite fără dramatism. Dar în ele încăpeau douăzeci și doi de ani de lipsuri și de încercări.

Timpul și-a urmat cursul.

Anul acesta, tot în Lapta, cei doi s-au reîntâlnit. Parcă nici nu trecuse un an. Bucuria era aceeași, iar zâmbetele au înlocuit toate cuvintele care nu mai trebuiau spuse.

Între timp, viața îl pusese din nou la încercare pe Amon. Statutul său de imigrant devenise nesigur, iar perspectiva repatrierii în Zimbabwe nu însemna pentru el decât întoarcerea într-un loc unde nu-l aștepta nimic bun. A ales să rămână și să urmeze studii în Cipru, sperând că educația îi va oferi șansa unei vieți demne.

Într-una dintre zile au ieșit din nou pe mare. Fiecare în propria ambarcațiune. Au lăsat țărmul în urmă și au privit împreună răsăritul - sau poate asfințitul - într-o liniște pe care numai marea o poate dărui. Nu era nevoie de multe cuvinte. Prezența celuilalt era suficientă.

La despărțire și-au promis că se vor revedea și anul viitor. Poate că vor reuși. Poate că viața îi va purta în direcții diferite. Dar există întâlniri care nu se măsoară în numărul zilelor petrecute împreună, ci în urmele pe care le lasă în suflet.

Povestea lui Amon și a lui Nicolas nu este despre un copil alb și un tânăr negru. Este despre doi oameni care au refuzat, fără să-și propună, toate prejudecățile pe care lumea le ridică între oameni.

Culoarea pielii, limba, țara de origine sau statutul social au rămas pe țărm. Pe mare au rămas doar doi prieteni.

Și poate că aceasta este una dintre cele mai frumoase lecții pe care ni le oferă viața. Oamenii nu se apropie prin ceea ce îi face diferiți, ci prin ceea ce îi face, în esență, la fel.

Respectul, bunătatea, recunoștința și prietenia nu au naționalitate și nu au culoare.

Au doar chip omenesc...

C.L.

Cronica Satului Desești a împlinit un deceniu

                                   de Gheorghe Pârja

Acum 10 ani, a fost o seară binecuvântată, când împreună cu preotul Ioan Ardelean, parohul bisericii din Desești, conturam ideea unei reviste a satului. Am perindat între noi și întrebarea: la ce bun o revistă, cu reședința în sat, în vremea Internetului? Întrebarea oricum plutea în aer. Mai ales că locuia pe site-ul memoriei celor care cântă prohodul literei tipărite. Cei care am pornit la drum în alcătuirea acestui jurnal credem că lumina cărții și slovei tipărite nu se va stinge. Ea poate sta confortabil alături de spațiul virtual. Litera tipărită fiind mult mai sigură pentru a deveni tezaur de durată.

Acum 10 ani, am dorit să ne întoarcem în timp, să deslușim, cât este posibil, în topografia satului, locuri în care mocnește înțelesul mitologic. Fabulosul care a întreținut sporul spiritual al satului. Cum ar fi Tăul fără fund, de După Piatră, ori enigma literelor de la Pietrele Corbului. Există întâmplări ale satului care pot fi deslușite și scoase la lumină. Când ai răbdare cu lumea și ea cu tine, nu trebuie să facem eforturi pentru apropierea timpului imaginar. El este în noi.

Ne-am întors privirea rotitoare peste lume, cu care am trezit ațipirea timpului trecut. Ne-am rezemat gândul pe imaginea blagiană: „Vedeam satul așezat înadins în jurul bisericii și al cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu și al morților”. În Maramureș, toate acestea sunt în inima satului. În jurul lor gravitează viața și moartea. Și nu se strămută așa de ușor după vrerea vânturilor moderne. Axa lumii din sat ne-a fost de ajutor pentru a limpezi simboluri, pentru a rescrie cronica timpului. În aceste vremuri, satul nu se poate păstra feciorelnic, ci are mișcarea lui, după alte puncte cardinale.

Nu am dorit ca revista să aibă tonul unor încântări, mai ales că apare într-o „epocă de tragice răspântii”. Am încercat să răspundem la o întrebare esențială: Ce a ținut satul laolaltă? Nu i-am uitat pe cei care au lăsat crestături pe carâmbul vremii. Înaintași care au ținut satul în viață. De la constructori de case, la proprietari de livezi, de la dascăli luminători, la preoți dăruiți obștei. La cei care s-au rezemat de cântec și cuvânt. Satul rămâne un rezervor de inteligență.

Ne-am apropiat de cei care au dus faima așezării pe unde i-a purtat soarta. Ca învingători, dar poate și învinși. Și chiar dacă energia începutului s-a diminuat, mai credem că încă nu a scăzut conștiința colectivă a satului. Mai trăiește ideea rădăcinilor. Supremul îndemn al celor în vârstă către cei tineri – Nu uitați de unde ați plecat – mai rămâne far. E greu, dar nu trebuie să ne lăsăm răpuși de teorii sceptice. Satul, chiar dacă îmbătrânește, ca și omul, nu dispare, ci se transformă. Cei care au rânduit viața în sat se mută, pe cale naturală, în preajma bisericii. Am scris despre ce zestre au lăsat cei duși, celor care sunt, ori devin. Nu am uitat a spune că mulți dintre alcătuitorii revistei au rădăcini în vatra satului.

Timp de 10 ani, revista Cronica satului Desești a rămas un nume care cuprinde ceea ce se petrece în comună, în Maramureș, în România, în Europa. În Lume, dacă vreți! Cu referire la ideea de sat. Cu fiecare număr, revista a fost asumată de oamenii satului, iar titlul se vrea și o reverență pentru dascălul Vasile Fodoruț, autorul primei variante, în stil propriu, al cronicii satului. Răsfoiesc cele 20 de numere și îmi place ce citesc sub semnături multe, care pledează pentru înțelegerea vieții satului. Într-o revistă caldă, simplă și iubitoare de adevăr. Senină, liberă de orice înrămare politică, pentru a dărui cititorilor realități într-o aleasă limbă românească. O revistă cerută de vuietul vremii. Un fenomen unic în țară, o publicație cu reședința la sat.

Mulțumim colaboratorilor, care în cele 20 de numere și-au împărtășit cu încredere ideile. O apreciere aparte doamnei Viorica Pârja, creierul elaborării revistei. Laudă preotului Ioan Ardelean, făclia dătătoare de curaj și împlinire. Porneam la drum în urmă cu zece ani având la îndemână evenimente mai recente, care au făcut Deseștiul cunoscut până departe: Serile de poezie Nichita Stănescu și Tabăra Internațională de Artă și Solidaritate. Pretexte la care au răspuns în primul număr nume de rezonanță ale culturii ro­mâ­nești, în special cei care au privit lumea din zarea Deseștiului. De la președintele Academiei Române, la scriitori de prestigiu, care înnobilează literatura română contemporană. Iar academicianul Ioan Aurel Pop a rămas colaboratorul fidel al revistei.

După 10 ani, putem spune că a fost un ceas bun și am lăsat cuvinte apăsate în cronica timpului satului Desești.

OMUL SATULUI (1)

 

de Valentin Lupea

Pentru Octavian Goga,

omul satului

este un motiv poetic

la care ajunge

după o lungă

deliberare interioară

și nu o temă

ce urcă spontan

în azurul poeziei.

Umanitatea rurală

intră în vederile lui Goga

în urma unei opțiuni

conștiente

după ce ea fusese

precedată

de faza unui lirism intim,

repudiată de poet însuși.

La data când hotăra

să devină cântăreț al satului,

Goga era un intelectual format,

de fină cultură,

trecut prin mai multe literaturi

și prin lungi dezbateri interioare,

cunoscător de lumi diverse,

din care cea lăsată "acasă" - în sat -

i se impunea ca dominantă.

Reîntoarcerea

la o categorie umană

față de care simțea

înclinații adânci,

dar se și diferenția de ea

odată cu lărgirea

orizontului spiritual,

rămâne actul declanșator

al unei mari părți

- cea mai importantă -

din lirica poetului,

de o factură bivalentă,

concentrând, pe de o parte,

sensuri copleșitoare

de dinamizare

a energiilor etnice,

iar pe de altă parte,

accente dureroase,

specifice dezrădăcinării.

Această dublă dispoziție lirică,

având ecouri

pe tot parcursul creației,

înclină balanța

de cele mai multe ori

către potențarea

valorilor umane

rămase în umbră.

(Poemul va face parte

din viitoarea mea carte

de "poeme critice",

RAȚIUNEA NE APASĂ,

carte la care lucrez concomitent

cu alte câteva cărți.)

Gluma zilei - „Rețeta zilei” la români!

 

FRACTURA DE STRES A UNEI SOCIETĂȚI (6)

Ipocrizia – morala cu dublă măsură

În reflecțiile anterioare am vorbit despre oportunism și prefăcătorie.

Oportunistul își schimbă principiile pentru a-și păstra avantajele. Prefăcutul își construiește o imagine care ascunde ceea ce este cu adevărat. Dar există o formă și mai subtilă de degradare morală.

Ipocrizia.

Ipocritul nu renunță la valori, dimpotrivă vorbește permanent despre ele.

Invocă moralitatea. Invocă cinstea. Invocă responsabilitatea.

Le cere celorlalți să respecte reguli pe care el însuși le încalcă.

Ipocrizia nu înseamnă doar să spui una și să faci alta. Înseamnă să folosești binele ca argument pentru a-ți ascunde propriile interese.

Ipocritul nu se prezintă niciodată ca om rău, ci se prezintă drept model.

Vorbește despre transparență, dar ascunde. Vorbește despre merit, dar favorizează. Vorbește despre dialog, dar nu ascultă.

Vorbește despre responsabilitate, dar găsește întotdeauna vinovați în jurul său.

Paradoxul este că ipocrizia nu distruge doar încrederea în oameni. Ea distruge încrederea în valori, deoarece, după prea multe dezamăgiri, oamenii încep să creadă că: toți sunt la fel; toți mint; toți urmăresc doar propriul interes.

Problema este că societatea începe să considere sinceritatea o naivitate, iar integritatea o excepție. Ajungem in situatia in care binele începe să nu mai fie crezut, iar raul sa nu mai deranjeze

Fiecare dintre noi ar trebui să ne punem o întrebare incomodă:

Judec aceleași fapte cu aceeași măsură, indiferent cine le săvârșește, sau schimb măsura în funcție de interesul, simpatia ori apartenența celui pe care îl judec?

Adevărata probă a caracterului nu este severitatea cu care îi judecăm pe ceilalți, ci exigența cu care ne judecăm pe noi înșine.

Cristian ANGHEL

Poesis - Alexandru PETRIA

 

cenușa care trage cu arma

ai fost odată mort,

cu pielea tăiată în formă de stea.

ai fost numărat ca vitele și orătăniile din curți,

te-au împins spre duș —

și din țevi n-a curs apă,

doar cercul morții, cu dinți de abur și scrum.

și-acum?

acum ești tu cu degetul pe trăgaci,

și copilul de dincolo de graniță e la rând.

fără apă. fără mamă. fără ceas.

doar cuvintele tale care nu mai sunt rugăciuni,

ci fierăstraie din litere sfinte.

ai învățat să mori în germană,

dar omori în ebraică.

îți începi ziua cu „șalom”,

apoi trimiți soldați să pună suflete la blender în gaza.

ai tăcut când ți-au deschis craniul la auschwitz,

acum urli când o piatră atinge un blindat.

ai fost cenușă în aerul indiferent,

acum faci cenușă din dormitoare și băi.

cum s-a stricat memoria?

cum s-a transformat rana în obuz?

hrănești tinerii cu filmele holocaustului

și-i trimiți să facă sequel-ul.

scriptul e același:

numeri schilodiți, numeri morți,

până când ți se pare firesc.

ai devenit ce ai jurat că n-o să fii.

steaua ta nu mai luminează —

doar găurește carnea nouă a cerului.

copiii din taberele de refugiați

desenează avioane care scot foc din dumnezeu.

nu mai există înviere,

doar reîncarnare în rolul greșit.

cum s-a prefăcut memoria în mitralieră?

cum poate un supraviețuitor să bea o cafea precum călăul?

și totul în numele suferinței tale,

ca și cum suferința ar da dreptul la crimă.

dar nu dă.

suferința nu e permis de port-armă.

suferința este o rană cu aripi tăiate, nu scut nuclear.

vreau să știi că în acest poem

nu există victorie.

numai datoria de a spune adevărul,

care zguduie, supără și rănește —

tăcerea e cutia cu viermi a complicității.

într-o zi, poate, vei găsi o sârmă în propria-ți carne —

dar nu va mai fi cine să-ți spună de ce.

cenușa nu vorbește, doar te arată cu degetul

(Din volumul "Un bărbat la graniță")

În oglinda sufletului - Puiu Răducan

Cu singurătatea care mă apasă până la călcâie, m-am hotărât să nu mai umblu. Umblatul după degeaba nu m-a ajutat cu nimic, iar durerile care se cațără de la glezne, genunchi, șolduri și umeri, s-au decis să pună frână.

-Gata cu umblatul, tovarășe!

-Păi… așa zic și eu, draga mea viață, dar sunt „nește câțiva” care n-au umblat deloc, dar au găsit.

Eu nici nu știam ce caut, ce să caut.

Am dat liniștea la maxim, sănătatea am predat-o la farmacii și m-am urcat în balansoarul cu voia bună.

Ei, ar fi ea voie, dar dacă nu-i bună, ce să fac?

Ce să mă fac?

La babe nu mă duc!

Știu ce-mi spun!

Îmi spun s-o cotesc spre biserică și să mă rog mult.

Mă rog, mă rog și m-am tot rugat, dar la cine să mai mă rog?

Nici de ce să mă rog, nu prea mai știu.

Căzut în zodia cifrelor (așa a hotărât știința medicală să măsoare glicemia și colesterolul omului), mă ocup serios de cifre: 170, 190, 200, 200 și peste, 300 (când sunt nervos, trist sau bucuros), 168, și așa mai departe…

Nu știu în ce se măsoară singurătatea.

Numai popa știe, dar la el nu mă duc.

Slab de îngeri cum sunt, s-ar putea să mă păcălească, să mă inducă-n eroare, în ispită chiar și să mă apuc de păcate.

Păcate, păcate, dar cu ce?

Păcat că cei care fac păcate o duc bine, pe când eu, c-o bogăție de necazuri, cum să mai păcătuiesc?

Și cu ce?

Și cu cine?

Și mă tot caut într-o oglindă…nu mă las.

Mă caut și

 

(„Oglinda sufletului

 

Te priveşti în oglindă

ca să vezi cine ești și ce ești.

Oglinda însă, îţi arată

doar chipul de carne,

Sufletul nu-l vezi…

Pentru el ai nevoie de o oglindă

desprinsă de cutumele acestei lumi.

Oglinda sufletului nu-i din bronz, argint, ori aur

şi nici din întinderi liniştite de ape…

Este specială, născută din sentimente adăpostite

de inima ta, așezate în ordine,

precum culorile unui curcubeu.

În ea, lumea pare că-i întinsă

ca o fâșie luminoasă, între bine şi rău…

Doar magia acestei fâșii

îţi poate oglindi Sufletul,

asta, doar când iubeşti, ori ai iubit.

Atunci îți poți trezi amintirile

și simți cum fiecare particulă

a ființei tale devine întrebare.

Te poți scufunda în tine,

să afli răspunsuri, de îndrăznești să fii TU,

cel adevărat, chiar dacă simți

cum îți pătrund cuie de Crist în trup și-n inimă…

Atunci şi numai atunci

imaginea din Oglinda sufletului

e clară, fără distorsiuni,

iar  Sufletul ți se dezvăluie

în toate dimensiunile lui.

Îl poţi vedea cât e de frumos şi de sincer,

câte mai are de învăţat în această viață

și, tot atunci, poate trist, vei deveni conștient

că doar te-nsoţeşte pentru o vreme,

sălăşluind în carnea ta și-n sângele tău,

pentru un timp, dar nu-ți aparține!

 

Romancierul Milian Oros, Someș Uileac, Ulmeni, Baia Mare.”)

 

Prin oala cu păcate.

Ei, cu păcate sau fără, c-o doldora de singurătate din casă, de pe terasă, din livadă sau Crama literară, tot am mai prins o nouă dimineață.

Deseori cobor adânc în mine să stau de vorbă cu sufletul, să mă lămurească el, să-mi rezolve din probleme pentru că degeaba ridic capul și-mi arunc ochii prin nori, totul este în mine, dar din păcate nu-l prea găsesc pe acel tot.

Totul este matematică și jigodism.

Umblu pe străzi care mai de care mai ciudate (sunt străzile mele), și-ncerc să citesc, să mă citesc.

Dar credeți că pot?

Nici să mă copiez, nu pot, sau cum este la modă acum, să mă plagiez.

Viața mă ia de mână (iar) și-mi șoptește, ca de obicei:

-Bună dimineața, mă!

-Bună dimineața, prieteni, apuc să zic și eu, care,

Cu sufletul plin de riduri,

înot prin viață pân’ la gât.

Nu știu să plâng, ori să mă bucur,

ca să îmi treacă de-l urât.

 

Fac prima serie de șapteșcinci de ani,

cu multe rele… multe bune…

Prietenii-mi vor spune, La Mulți Ani,

eu, parcă sunt la adunat de prune.

 

Și zic mereu că-mi este dor de mine,

de un nevinovat care am fost.

Deja am intrat vieții-n adâncime, și,

nu știu de-a fost cu rost, ori fără rost.

 

Of! Mai trecu înc-o zi, iarăși,

din viața asta, de săpun.

Deja au început câțiva tovarăși,

să spună că… am fost om bun.

 

25072026-B. Olănești, cu trei zile înaintea unui

„Eveniment Mondial”, împlinirea primilor 75 de ani din viață.