Există, în
literatura română cărți care nu-și propun să-l contrazică pe Poet, să-l
demitizeze sau să-l privească din unghiuri incomode, ci să-l readucă, ritualic,
în fața cititorului, asemenea unei icoane scoase periodic dintr-un sertar al
memoriei naționale. În această familie se așază și volumul lui Al. Florin Țene,
„Evadarea lui Eminescu în poezie”, o construcție lirico-biografică în
care poetul este urmărit de la copilul de la Ipotești până la figura aproape
metafizică a geniului devenit patrimoniu național.
Titlul este
inspirat și, într-o anumită măsură, programatic. „Evadarea” presupune existența
unei loc îngrădit, închis, a unei închisori. Pentru Eminescu, aceasta este
lumea contingentă: cotidianul, politica, gazetăria, suferința, timpul, boala
și, în cele din urmă, moartea. Poezia devine breșa prin care poetul scapă din istorie
în eternitate. Ideea apare limpede în text, evadarea nu este o fugă
propriu-zisă de realitate, ci o transfigurare
a ei prin cuvânt. Codrul, stelele, Veronica Micle, România, suferința –
toate sunt absorbite de mecanismul poeziei și convertite în simbol.
Al. FlorinȚene
îl iubește pe Eminescu atât de mult încât, uneori, îl privează de dreptul la contradicție. Poetul este aproape
permanent solemn, vizionar, genial, martiric, luminos. Rareori este lăsat să
fie doar copil, om în devenire: „La Ipotești, copilul privește către zare,/ Și-nvață
alfabetul din frunze și izvoare,/ Din teiul care-și scutură mireasma peste
sat,/ Din lacul care-n noapte cu luna s-a-mpăcat.// Acolo, între ramuri și ape
de cleștar,/ Își face-ncet copilul un univers hoinar,/ Iar codrul îi devine
profesor fără nume,/ Ce-i spune că prin cântec poți înțelege-o lume.// El nu
citește numai cu ochii dintr-o carte,/ Ci simte cum natura de suflet i
se-mparte,/ Și fiecare floare, și fiecare nor/ Îi pun în inimă câte-o taină
și-un fior.// Când alți copii aleargă prin lunca înverzită,/ El caută în zare o
lume nesfârșită,/ Și parcă dintre ramuri, cu glas nepământesc,/ Îl cheamă-o
altă lume pe nume: Eminesc.”
Volumul „Evadarea lui Eminescu în poezie” este
o reverie poetică asupra Poetului
Național, în care Al. Florin Țene nu diseacă opera, ci o reînsuflețește
într-un limbaj accesibil, direct, uneori deliberat sentimental. Autorul este
mai convingător atunci când își
simplifică discursul și mai puțin convingător atunci când încearcă să
producă solemnitate cu orice preț. Un exemplu semnificativ îl reprezintă
raportarea la moarte. Pentru Țene, moartea fizică a lui Eminescu este doar
începutul unei alte existențe, cea culturală. Poetul coboară în pământ, dar
poezia rămâne; omul dispare, iar versul începe să trăiască mai intens: „Și
poate într-o zi, când noi vom fi departe,/ Un alt copil va scoate din raft o
veche carte,/ Va citi despre luceafăr, despre iubire, lac,/ Și va simți că
timpul nu poate să-l despartă.// Va spune: „Cine-i omul ce-a scris aceste
rânduri?”/ Iar cineva-i va spune, privind către oglinzi:/ „Este Mihai Eminescu,
poetul român cel mare,/ Ce-a evadat în versuri din propria-i uitare.”// Și
astfel, peste veacuri, poemul va curge iar,/ Ca Oltul printre dealuri, ca un
fluviu milenar,/ Purtând spre alte suflete un cântec neîntrerupt,/ Din veacul
lui Eminescu spre veacul început.// Iar titlul va rămâne, ca o pecete vie,/ Pe
poarta dintre viață și marea poezie:/ Evadarea lui Eminescu în Poezie,/ Un drum
dinspre o viață spre-a doua veșnicie.// Când ultima lumină se va topi-n amurg,/
Iar pașii omenirii spre alte veacuri curg,/ Un vers va sta de veghe, curat și
luminos,/ Ca teiul din poveste sub cerul lui Hristos.// Și-n liniștea aceea de
după orice zare,/ Va răsări Luceafărul din vechea lui chemare,/ Iar codrii vor
murmura, cu glasul lor ceresc:/ „Cât timp există poezie, trăiește Eminescu.”
Despre
meșteșugul sau măiestria lui Al. Florin Țene de-ași apropia cititorii am mai
vorbit. Domnia Sa are un stil propriu, inconfundabil prin sinceritatea cu care
se confesează și metaforele surprinzătoare pe care ni le dăruiește. Exemplific:
„Cosmosul se naște din haos și lumină,/ Iar omul, cât un fir de pulbere,
suspină,/ Căci între începuturi și ultimul apus/ E numai o secundă din timpul
de nespus.// Eminescu privește și râde uneori/ De oamenii ce-și cred puterea
fără margini,/ Când universul trece nepăsător prin ei,/ Iar veșnicia râde de
falșii zei.// Dar râsul lui ascunde o mare suferință,/ Căci vede nedreptatea și
lipsa de credință,/ Și simte că societatea, prin mii de interese,/ Uită de omul
simplu și visurile-i alese.”
Cititorul va
găsi, așadar, metafore accesibile, imagini familiare și o tonalitate elegiacă,
aproape de cântec. Poezia despre Eminescu devine uneori preocupată să fie
frumoasă încât uită că literatura are nevoie și de zone de neliniște, de
ambiguitate, de obscuritate fertilă. Mi-a plăcut faptul că Al. Florin Țene a
atins latura patriotică a Eminului (nici nu știu și nu doresc să știu cum l-ar
fi numit azi, unii din cei care-s în Palatul Parmamentului): „În „Scrisoarea
III”, trecutul se ridică,/ Iar Mircea cel Bătrân din veacuri se explică,/ Cu
demnitatea simplă a celui care știe/ Că patria se apără prin faptă și tărie.// La
Rovine, istoria se-aude ca o trâmbiță,/ Iar glasul voievodului prin veacuri ne
invită/ Să nu uităm că țara nu este bun de schimb,/ Ci rădăcină vie în sufletul
din timp.// Poetul pune față în față vremi trecute/ Cu vremurile sale, de
interese multe,/ Și întreabă lumea, cu ironie amară,/ De ce eroii mor iar țara
se destramă.// El iubește trecutul nu pentru aurul lui,/ Ci pentru demnitatea
și jertfa omului,/ Pentru acea credință în neam și libertate,/ Ce poate ține-o
țară în vremuri încercate.”
Volumul „Evadarea
lui Eminescu în poezie” este o
carte de recuperare, de aducerea în prim-plan al generațiilor tinere al unui
bun național și se adresează unei memorii culturale pe care încearcă să
o reactiveze, inclusiv în raport cu cititorul contemporan, prins între ecrane,
rețele digitale și viteza cotidianului. Al. Florin Țene ne sugerează că un vers
eminescian poate suspenda această grabă, poate estompa acapararea de rețelele
de socializare digitale și poate
restitui omului contemporan contactul cu interioritatea sa, să-l determine să
se cunoască mai bine.
În epoca în
care Mihai Eminescu riscă să fie redus fie la un portret de manual, fie la
câteva citate festive, încercarea de a-l readuce în spațiul viu al lecturii nu
este lipsită de importanță. Volumul insistă tocmai asupra acestei idei:
Eminescu nu trebuie conservat ca relicvă, ci recitit ca prezență. Poetul este
eliberat din manual, dar reînchis în simbol. Este smuls din biografie, dar
transformat în eternitate. Este apropiat de omul de azi, dar ridicat simultan
într-o zonă aproape sacră.
Cartea „Evadarea lui Eminescu în poezie” propune o lectură afectivă, un act de
fidelitate față de Poetul Stelar și față de ceea ce autorul consideră nucleul
viu al culturii române: limba, iubirea, memoria, natura și aspirația spre absolut.
„Evadarea” despre care vorbește titlul nu este doar evadarea lui Eminescu din
timp, este și evadarea autorului din discursul critic propriu-zis către un
teritoriu în care interpretarea cedează locul emoției. Consider că aici stă forța și slăbiciunea cărții: Al.
Florin Țene nu ne oferă un Eminescu mai complicat decât cel pe care îl știm, ci
unul pe care dorește să nu-l uităm. Prin această pledoarie poetică pentru dreptul
lui Eminescu la eternitate, Al. Florin Țene reușește să ne surprindă plăcut cu
o nouă izbândă editorială. Felicitări!
Gelu DRAGOȘ, UZPR
