Evanghelia Duminicii a 10-a după Rusalii ne va aşeza
înainte una dintre cele mai pline de speranță minuni săvârșite de Mântuitorul
Iisus Hristos. În centrul acestei pericope se află un tată copleșit de durere,
care Îl roagă pe Domnul să Se milostivească de singurul său fiu, stăpânit de un
duh mut și surd. Suferința copilului era înfricoșătoare: duhul îl primejduia
când în foc, când în apă, îl făcea să spumege, îi răpea liniștea și semăna în
jur teamă, neputință și lacrimi. În fața unui astfel de chin, toate puterile și
leacurile omenești se dovediseră neputincioase. Numai Hristos, Doctorul
sufletelor și al trupurilor, putea aduce izbăvirea, dar și liniștea în această
familie zdrobită de suferință.
Sfântul Evanghelist Luca adaugă un amănunt în care
se cuprinde marea durere a familiei: „Te rog, privește spre fiul meu, că numai
pe el îl am” (Luca 9, 38). Copilul era singurul fiu, singura mângâiere, singura
nădejde și întreaga lor comoară. De aceea, durerea lor era cu atât mai grea și
apăsătoare. Suferința îl însoțea încă din pruncie, iar anii treceau fără ca
cineva să-i poată reda sănătatea și liniștea. Neputința trecuse de orice hotar
al răbdării omenești, iar speranța părea să se stingă încet, asemenea unei
candele rămase fără untdelemn.
Evanghelia
acestei duminici începe printr-un contrast de o adâncă profunzime.
Pe de o parte, se înalță Muntele Tabor, unde Hristos
Se schimbă la față înaintea ucenicilor Petru, Iacov și Ioan. Acolo se revarsă
lumina necreată a dumnezeirii, lumina Împărăției lui Dumnezeu, strălucirea
slavei veșnice și arvuna fericirii fără de sfârșit. Taborul devine locul în
care cerul și pământul se întâlnesc, unde omul primește, fie și pentru o clipă,
binecuvântarea de a contempla slava dumnezeiască.
De cealaltă parte, la poalele muntelui, se
desfășoară însă drama unei lumi stăpânite de păcat, de suferință și de lucrarea
celui rău. Dacă pe Tabor domnește lumina dumnezeiască care covârșește ochii
omenești, jos se întinde întunericul durerii. Dacă pe munte se aud glasurile
slavei veșnice și se simte pacea cerească, la poale răsună strigătul sfâșietor
al unui tată zdrobit și zbuciumul unui copil chinuit.
Pe înălțimi, Sfântul Apostol Petru dorește să ridice
trei colibe și să rămână pentru totdeauna în lumina dumnezeiască; jos, oamenii
sunt cuprinși de tulburare, neputință și deznădejde. Pe muntele cel sfânt se
descoperă frumusețea slavei dumnezeiești, iar la poalele lui se vede chipul
unui copil desfigurat de puterea întunericului și de lucrarea vrăjmașului.
Acest tablou evanghelic nu vorbește doar despre două
locuri sau stări diferite, ci descoperă însăși taina existenței omenești. El
este oglinda vieții fiecăruia dintre noi.
Ori de câte ori omul se apropie de Dumnezeu,
sufletul lui începe să se umple de lumină, de pace și de bucuria pe care lumea
nu o poate dărui. Harul lui Dumnezeu luminează gândurile, liniștește inima și
dă sens tuturor încercărilor. În schimb, atunci când omul se îndepărtează de
Izvorul Luminii, întunericul păcatului, al neliniștii și al deznădejdii începe
să cuprindă încetul cu încetul întreaga lui ființă.
Nu întâmplător, în lipsa Mântuitorului, neputința
ucenicilor a ieșit la iveală, iar îndrăzneala vrăjmașului s-a arătat și mai
lămurit. Atunci când se bizuie numai pe sine, omul descoperă cât de limitate
sunt puterile sale. Însă, în clipa în care Hristos este lăsat să intre în
adâncul durerii din inimile noastre, totul se schimbă: frica lasă loc nădejdii,
tulburarea se preface în pace, iar neputința omenească este biruită de puterea
dumnezeiască.
Așa este și în viața fiecăruia dintre noi. Ori de
câte ori Îl primim pe Hristos în inima noastră, întunericul începe să se
risipească asemenea nopții înaintea răsăritului. Prezența Lui umple sufletul de
lumină, de pace și de binecuvântare, iar acolo unde omul vede doar neputință,
Dumnezeu deschide întotdeauna un drum spre vindecare, spre nădejde și viață.
Evanghelia descrie suferința copilului stăpânit de
duhul necurat prin imagini de un dramatism cutremurător. Era aruncat la pământ
cu putere, făcea spume la gură, scrâșnea din dinți, înțepenea și își pierdea
orice stăpânire asupra trupului. Vrăjmașul îl arunca adeseori când în foc, când
în apă, căutând neîncetat să-i curme viața și să-i prefacă existența într-o
necontenită luptă cu moartea. În spatele acestor manifestări înfricoșătoare nu
se afla doar suferința unui copil, ci și durerea unui tată care își vedea
neputincios fiul mistuit de o putere pe care nimeni dintre oameni nu o putea
birui.
Termenul „lunatic”, întâlnit în vechile traduceri
ale Sfintei Scripturi, face trimitere la schimbarea necontenită a fazelor
lunii, de care cei din vechime legau înrâurirea lucrării diavolești.
Înțeleptul Isus, fiul lui Sirah, surprinde imaginea într-un cuvânt plin de
înțeles, spunând: „Nebunul se schimbă ca luna” (Înțelepciunea lui Isus Sirah
27, 11). Însă nu luna este pricina răului și nici izvorul suferinței, ci
nestatornicia ei devine simbolul sufletului care și-a pierdut echilibrul
lăuntric și așezarea în Dumnezeu. Acolo unde lipsește temelia credinței, omul
este purtat cu ușurință de valurile ispitelor, asemenea unei corăbii fără
cârmaci pe marea învolburată a vieții.
Sfântul Ioan Gură de Aur observă că demonul nu
urmărea doar să-l chinuie pe copil, ci să-l ucidă. Dacă pronia lui Dumnezeu nu
l-ar fi ocrotit neîncetat, copilul ar fi pierit cu mult înainte. Observația
marelui tâlcuitor descoperă astfel adevărata fire a celui rău. Diavolul nu
creează nimic, nu zidește nimic și nu poate dărui nimic bun. El doar întunecă,
rănește, destramă și caută să batjocorească viața, cel mai de preț dar al lui
Dumnezeu. Tot ceea ce Dumnezeu plăsmuiește spre viață, lumină și comuniune,
vrăjmașul încearcă să ruineze prin ură și nimicire.
Același Părinte al Bisericii spune că tatăl
copilului avea credință în puterea lui Dumnezeu, însă una firavă, șovăitoare,
clătinată de mulțimea suferințelor și de anii lungi ai deznădejdii. Mântuitorul
nu l-a mustrat și nu l-a îndepărtat din pricina slăbiciunii sale, ci a căutat
să-i întărească sufletul și să aprindă în el flacăra unei credințe mai adânci.
Prin aceasta ni se descoperă că Dumnezeu nu așteaptă de la om o desăvârșire pe
care singur nu o poate atinge, ci caută o inimă smerită și sinceră, o inimă
care dorește să creadă tot mai mult.
Comentând mărturisirea tulburătoare a tatălui –
„Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” -, Sfântul Ioan Gură de Aur o arată ca
pildă de rugăciune a tuturor creștinilor care se luptă cu propriile lor
slăbiciuni și care Îi cer lui Dumnezeu să desăvârșească ceea ce lor le lipsește.
Acesta este strigătul smereniei, al sufletului care nu-și ascunde neputința, ci
o așază înaintea lui Hristos, Singurul Care poate transforma îndoiala în
încredere, slăbiciunea în putere și frica în nădejde.
La rândul său, Sfântul Chiril al Alexandriei arată
că Domnul a îngăduit această întâmplare și pentru a-i învăța pe ucenici un
adevăr esențial al vieții duhovnicești: puterea asupra duhurilor necurate nu
izvorăște din vrednicia sau puterea omului, ci din unirea lui cu Dumnezeu prin
credință și rugăciune. Când omul începe să se bizuie pe propriile sale puteri,
harul se retrage în chip tainic; însă, când sufletul se smerește și își pune
întreaga nădejde în Dumnezeu, Duhul Sfânt lucrează cu putere înlăuntrul său,
iar ceea ce părea cu neputință devine posibil.
Sfântul Maxim Mărturisitorul desăvârșește această
învățătură, arătând că adevărata credință nu înseamnă doar rostirea unor
cuvinte sau mărturisirea cu buzele a adevărurilor de credință, ci o viață
întreagă unită cu Dumnezeu. Credința lucrătoare prin iubire luminează mintea,
curățește inima, întărește voința și îl face pe om biruitor asupra ispitelor,
asupra patimilor și a puterilor întunericului. Ea îl așază pe creștin sub
lucrarea harului dumnezeiesc și îl conduce, pas cu pas, spre libertatea și
frumusețea vieții în Hristos.
Sfântul Isaac Sirul așază smerenia la temelia
întregii vieți duhovnicești, rostind un cuvânt de o adâncă înțelepciune: „Cel
smerit nu cade niciodată. Căci unde ar putea cădea cel ce se socotește mai
prejos decât toți?” În lumina acestei învățături, înțelegem că smerenia
tatălui, care își mărturisește fără ocolișuri neputința înaintea lui Hristos,
devine începutul vindecării fiului său. Dumnezeu nu Se împotrivește niciodată
inimii smerite, ci o umple de har, iar acolo unde omul își pleacă fruntea
înaintea Lui, cerul se deschide și binecuvântarea începe să lucreze.
În același duh, Sfântul Paisie Aghioritul spunea că
diavolul se teme mai mult de omul smerit decât de acela care se socotește
puternic, virtuos și suficient sieși. Puterea smereniei este tainică, dar
covârșitoare, pentru că ea atrage harul lui Dumnezeu, căruia puterile
întunericului nu-i pot sta împotrivă. Rugăciunea înălțată cu inimă smerită, cu
lacrimi și cu deplină încredere în Dumnezeu alungă lucrarea celui rău, fiindcă
acolo unde Se sălășluiește harul lui Hristos, întunericul nu mai poate rămâne.
Credința se întărește prin rugăciune, se păstrează
prin smerenie și rodește prin dragoste. Ea nu este doar o convingere a minții,
ci o viață trăită împreună cu Dumnezeu. În clipa în care omul își recunoaște
limitele și își pune întreaga nădejde în Domnul, începe adevărata biruință
asupra răului, asupra păcatului și asupra puterilor vrăjmașe.
Înainte de săvârșirea minunii, Mântuitorul îl
întreabă pe tatăl copilului: „Câtă vreme este de când i-a venit aceasta?” Iar
răspunsul vine cu durerea adunată în ani întregi de suferință: „Din pruncie”.
Însă întrebarea nu fusese rostită pentru că Domnul nu ar fi cunoscut adevărul,
ci pentru cei de față, pentru cărturarii care se îndoiau de puterea Lui
dumnezeiască și pentru mulțimea care trebuia să înțeleagă cât de adâncă era
suferința acestui copil. Nimeni nu reușise până atunci să-l izbăvească din
robia celui rău.
Copleșit de durere și de neputință, tatăl copilului
Îi spune Domnului: „Dacă poți ceva, ajută-ne!” Cuvintele acestea descoperă o
credință încă șovăitoare, amestecată cu îndoială și cu amărăciunea atâtor
încercări zadarnice. Totuși, în această mărturisire se întrevede o fereastră
deschisă spre nădejde. Poarta credinței nu este larg deschisă, dar nici închisă
cu totul. În adâncul sufletului său mai pâlpâia o scânteie de nădejde, iar
Hristos Se apropie tocmai pentru a o transforma într-o flacără arzând de
încredere în puterea dumnezeiască.
După această mărturisire, îndoiala face loc smereniei.
Tatăl își recunoaște neputința și înțelege că nu are încă o credință atât de
puternică încât să poată primi, prin propriile sale puteri, vindecarea fiului.
Tocmai această sinceritate smerită devine locul în care începe lucrarea
harului.
Atunci, Mântuitorul poruncește cu autoritate
dumnezeiască duhului necurat să iasă din copil și îi interzice să mai intre
vreodată în el. La glasul Celui Atotputernic, duhul necurat îl zguduie cu
putere și îl părăsește. Copilul rămâne nemișcat, încât mulți spuneau că a și
murit. Dar Hristos îl ia de mână, îl ridică și îl redă tatălui său vindecat și
eliberat.
În alte împrejurări, Evanghelia ne arată că duhurile
întunericului mărturisesc dumnezeirea lui Hristos, strigând cu spaimă: „Ce ai
Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici înainte de vreme ca să ne
chinuiești?” Chiar și vrăjmașii recunosc puterea Celui pe Care mulți oameni
refuzau să-L recunoască.
Ucenicii, împreună cu întreaga mulțime, au rămas
uimiți de măreția acestei minuni. Mai târziu, în taină, ei L-au întrebat pe
Domnul: „De ce noi n-am putut să-l scoatem?” Răspunsul Mântuitorului rămâne
valabil pentru toate veacurile: „Din pricina puținei voastre credințe. Căci adevărat
grăiesc vouă: dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați zice
muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, și se va muta; și nimic nu vă va fi
cu neputință”.
Cu alt prilej, conștienți de propria lor slăbiciune,
ucenicii I-au adresat Domnului o rugăciune care ar trebui să devină și
strigătul inimii fiecăruia dintre noi: „Doamne, sporește-ne credința!”
Într-adevăr, toți avem nevoie de o credință statornică și lucrătoare, o
credință care să crească neîncetat sub lucrarea harului dumnezeiesc. Numai
atunci ea ne va putea lumina mintea, întări inima, birui ispitele și călăuzi
pașii pe calea care duce spre Împărăția lui Dumnezeu.
Evanghelia ne spune că, pe când Mântuitorul
străbătea ținuturile Galileei împreună cu ucenicii Săi, le-a descoperit din nou
taina Pătimirilor Sale, spunându-le: „Fiul Omului va fi dat în mâinile
oamenilor și-L vor omorî, dar a treia zi va învia”. Aceasta era a doua
prevestire a Pătimirilor Sale, o pregătire tainică a inimilor ucenicilor pentru
ceea ce urma să se petreacă la Ierusalim.
Cuvintele Domnului au adus întristare adâncă în
sufletele lor. Evanghelia spune că „ei s-au întristat foarte”, iar Sfântul
Evanghelist Marcu adaugă că ucenicii „nu înțelegeau cuvântul și se temeau să-L
întrebe”. Mintea lor nu putea încă pătrunde taina Crucii, iar inima lor nu era
pregătită să înțeleagă că drumul spre Înviere trece mai întâi prin jertfă.
Aveau să descopere mai târziu că slava lui Hristos arătată pe Tabor nu este
despărțită de jertfa de pe Cruce, ci că tocmai prin Cruce iubirea lui Dumnezeu
pentru lume se descoperă în toată strălucirea ei.
Întreaga Evanghelie ne învață că adevărata credință
nu poate fi despărțită de dragoste. Credința fără iubire rămâne neroditoare,
iar puterea fără dragoste nu zidește sufletul. Sfântul Apostol Pavel spune în
minunatul imn al iubirii din Epistola întâi către Corinteni: „De aș avea atâta
credință, încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt”. Credința
îl apropie pe om de Dumnezeu, însă dragostea îl face asemenea lui Dumnezeu. Ea
este cununa tuturor virtuților, împlinirea Legii și semnul cel mai limpede al
prezenței harului în inima omului.
Să nu uităm că diavolul este vrăjmașul neobosit al
lui Dumnezeu și al omului, potrivnicul tuturor celor care doresc să trăiască
în lumina lui Hristos. Dar el nu este mai puternic decât Dumnezeu și nici nu
poate birui împotriva voii dumnezeiești, deși caută neîncetat să câștige
suflete, să întindă curse și să cucerească teritorii în inima omului. Puterea
lui este limitată, iar biruința lui este întotdeauna vremelnică. De aceea,
izbânda sau căderea depind de răspunsul nostru la chemarea lui Dumnezeu.
Sfântul Apostol Pavel descoperă marea taină a vieții
duhovnicești, spunând: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”. Când
Hristos devine centrul vieții noastre, El umple inima de pace, de lumină și de
o bucurie pe care nimeni nu o poate răpi. În schimb, diavolul încearcă mereu să
atragă prin înșelare, să seducă prin promisiuni mincinoase și să câștige
prieteni pentru împărăția întunericului. Dar el este un prieten numai cu
numele, un însoțitor mincinos care nu dăruiește viață, ci o distruge; nu
conduce spre lumină, ci spre pieire; nu aduce libertate, ci robie și moarte
sufletească.
Un alt adevăr care ni se descoperă este dragostea
fără margini a părinților pentru copiii lor. Tatăl din Evanghelie își aduce
fiul înaintea lui Hristos cu lacrimi și cu o nădejde ce nu a putut fi stinsă de
mulțimea durerii și a chinurilor copilului său. Nu este singurul părinte care
vine la Domnul cu inima zdrobită. Ne amintim și de mai-marele sinagogii din
Capernaum, care alerga spre Mântuitorul pentru fiica sa aflată pe moarte. Ne
aducem aminte și de femeia cananeeancă, a cărei credință statornică și
rugăciune neobosită au adus vindecarea fiicei sale. Aceste chipuri ne arată că
dragostea adevărată nu încetează niciodată să se roage, să spere și să bată la
ușa milei dumnezeiești.
Totodată, Evanghelia ne cheamă să conștientizăm că
viața creștinului este o luptă duhovnicească nevăzută, deosebit de subtilă,
care se poartă mai ales la nivelul gândurilor și al inimii. Câte ispite, câte
șoapte ale vrăjmașului și câte duhuri ale întunericului nu dau târcoale celor
care se străduiesc să-I urmeze lui Hristos! Lupta aceasta este nevăzută ochilor
trupești, dar este cât se poate de reală și se desfășoară în fiecare clipă a
vieții noastre.
Sfânta Scriptură ne oferă însă și o nădejde de
nezdruncinat. În cartea Apocalipsei ni se descoperă că, la sfârșitul istoriei,
diavolul va fi biruit pentru totdeauna: „Și a prins șarpele cel vechi… și l-a
legat… L-a aruncat în adânc și l-a închis, ca să nu mai amăgească neamurile”
(Apocalipsa 20, 2-3). Până la această biruință deplină, vrăjmașul continuă să
ispitească, să amăgească și să încerce să abată pe cât mai mulți de la calea
mântuirii. Nimeni nu este scutit de această luptă și nimeni nu poate spune că
este în afara ei.
Din această amăgire și din robia păcatului nu ne
putem izbăvi prin propriile noastre puteri. Numai Dumnezeu poate rupe lanțurile
întunericului și poate reda omului adevărata libertate. De aceea, suntem
chemați să-I cerem neîncetat ajutorul, să-I încredințăm gândurile, pașii și
întreaga noastră viață, având nădejdea că harul Său ne întărește în lupta cu
ispitele și ne păzește de toate cursele vrăjmașului.
În cele din urmă, această pericopă evanghelică este
o cântare adusă măreției lui Dumnezeu și iubirii Sale nemărginite față de
oameni. Ea ne descoperă că dragostea lui Hristos este mai puternică decât orice
suferință, decât orice ispită și decât orice putere a întunericului. Ea ne întărește
nădejdea că, rămânând aproape de El prin credință, rugăciune, smerenie și
dragoste, vom putea trece prin încercările vieții și vom merge, sub lumina
harului Său, spre bucuria veșnică a Împărăției cerurilor.
Autor:
† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor – 06 August
2026
