Cum am ajuns din exportatori de energie, importatori de neputință

Există o întrebare pe care nimeni nu pare dispus să o pună. Cum este posibil ca o țară care producea energie pentru o industrie uriașă să aibă astăzi emoții în privința propriului consum, deși industria energofagă a fost în mare parte desființată?

Unde s-a rupt lanțul? Nu, răspunsul nu este că România a rămas fără resurse. Încă avem gaze natural și hidrocentrale. Avem energia nucleară de la Cernavodă. Avem vânt, soare și unul dintre cele mai diversificate mixuri energetice din Europa. Suntem însă vulnerabili.

Înainte de 1990 exista un sistem energetic integrat. Nu era perfect. Era produsul unei economii centralizate, cu toate limitele și rigiditățile ei. Avea însă o logică pe care astăzi am pierdut-o.

Minele alimentau termocentralele. Conductele alimentau rafinăriile și centralele pe gaze. Rețelele electrice deserveau marile platforme industriale. Petrolul, gazele, cărbunele, energia electrică și transportul lor făceau parte din aceeași arhitectură strategică. Statul gândea sistemul ca pe un organism viu.

După 1990 am confundat reforma cu dezmembrarea. În loc să modernizăm ceea ce era depășit, am demolat. În loc să reconstruim, am improvizat. În locul unei strategii naționale, am avut, de prea multe ori, strategii de mandat.

Ani la rând s-au închis mine, termocentrale, rafinării, combinate petrochimice și platforme industriale. Unele trebuiau restructurate, fără îndoială. Altele deveniseră nerentabile. Dar fiecare închidere ar fi trebuit urmată de o investiție nouă, de o capacitate modernă, de o alternativă.

Prea des, alternativa a rămas doar pe hârtie.

Au urmat privatizări care au avut rezultate foarte diferite. Unele au salvat companii și au adus investiții. Altele au rămas asociate, în percepția publică, cu lipsa de transparență, cu promisiuni neonorate, cu active strategice înstrăinate fără beneficii proporționale pentru stat și cu dispariția unor capacități industriale. În prea multe cazuri, interesul pe termen lung al României a părut subordonat intereselor de moment.

Între timp, consumul industrial s-a prăbușit. Siderurgia, petrochimia, metalurgia și industria chimică nu mai consumă nici pe departe energia de altădată. Și atunci apare întrebarea firească: dacă avem un consum mai mic, de ce avem mai multe probleme?

Pentru că energia nu înseamnă doar cantitate. Înseamnă continuitate. Astăzi, o parte importantă a producției vine din surse regenerabile. Este un pas necesar și firesc. Dar soarele nu strălucește la comandă. Vântul nu bate după programul de consum.În orice sistem modern, această variabilitate trebuie compensată.

Cu ce? Cu centrale flexibile. Cu hidrocentrale cu acumulare prin pompaj. Cu baterii de mare capacitate. Cu rețele inteligente. Cu investiții făcute la timp.

Nu se pot construi sute de megawați în eolian și fotovoltaic fără construirea, în același timp, a infrastructurii care să le susțină. Nu se poate produce un excedent de energie la prânz care să fie folosit automat seara. Energia electrică nu se depozitează în fire. Ea trebuie consumată pe loc sau stocată în instalații speciale, iar România are încă prea puține asemenea capacități.

La fel de grav este că s-a pierdut viziunea integrată asupra întregului sector energetic. Petrolul merge într-o direcție – gazele în alta. Energia electrică și ea în altă direcție. Transportul prin conducte are propriile priorități. Rețelele electrice altele.

Fiecare companie își urmărește propriile obiective, fiecare minister își prezintă propriile planuri, fiecare guvern își rescrie propriile priorități. Din păcate, prea mulți ani România a înlocuit planificarea strategică cu improvizația administrativă. A tolerat întârzieri, proiecte abandonate, investiții amânate și decizii contradictorii. Iar acolo unde lipsa de competență s-a întâlnit cu interese private sau cu suspiciuni persistente de corupție, nota de plată a fost achitată de cetățeni și de economie. O națiune care nu mai controlează coerent modul în care își produce, își transportă, își stochează și își valorifică energia riscă să descopere, prea târziu, că nu lipsa viziunii este o problemă mai gravă decât lipsa resurselor.

Autor: Sorin Rosca Stanescu

Sursa: CorectNews

Biroul și universul spiritual al scriitorului Al. Florin Țene

                            O vizită inoportună  în biroul scriitorului

Există încăperi care sunt doar spații de locuit și există încăperi care devin biografii. Biroul unui scriitor aparține celei de-a doua categorii. El nu este doar locul unde se așează hârtia sub peniță sau unde tastatura transformă gândul în literă, ci un teritoriu al memoriei, al disciplinării spiritului și al dialogului continuu cu timpul. Fotografiile biroului scriitorului Al. Florin Țene dezvăluie tocmai această geografie interioară, în care fiecare obiect pare să poarte amprenta unei vieți consacrate literaturii și culturii române.

Prima impresie este aceea a unei ordini vii. Nu întâlnim luxul ostentativ al unui cabinet muzeal, ci firescul unei încăperi în care viața și creația coexistă. Rafturile sunt încărcate cu cărți, dosare, manuscrise și reviste, semn că aici literatura nu este un decor, ci materia însăși a existenței cotidiene. Volumele așezate unul lângă altul alcătuiesc o arhivă a preocupărilor intelectuale și a zecilor de ani dedicați scrisului, cercetării și activității culturale.

Biblioteca domină încăperea asemenea unei catedrale a cunoașterii. Nu este o bibliotecă aranjată pentru privirea vizitatorului, ci una folosită zilnic. Unele cărți sunt așezate vertical, altele orizontal, revistele sunt grupate în colecții, iar dosarele sugerează existența unor proiecte aflate încă în lucru. Acest aparent amestec exprimă, în realitate, dinamica permanentă a creației. În universul scriitorului, ordinea nu este rigidă, ci funcțională; fiecare volum își are locul său în memoria autorului.

Privirea este atrasă apoi de numeroasele cupe, medalii, diplome și plachete care ocupă rafturile superioare și mijlocii. Ele nu reprezintă simple trofee decorative. Sunt semnele unei recunoașteri publice dobândite prin muncă de decenii. Fiecare cupă evocă un concurs literar, un festival, o manifestare culturală sau o distincție acordată pentru contribuția adusă literaturii române. Interesant este faptul că aceste simboluri ale succesului conviețuiesc firesc cu manuscrisele și cărțile. Premiul nu eclipsează opera, ci rămâne în slujba ei.

Într-una dintre fotografii se observă o plachetă de „Cetățean de Onoare”, însoțită de diploma oficială. Distincția depășește valoarea unei simple recompense administrative. Ea exprimă legătura afectivă dintre scriitor și comunitatea care îi recunoaște meritele. Literatura se întoarce astfel spre cetate, iar cetatea își onorează unul dintre reprezentanții săi.

Un element de mare forță simbolică este steagul României, așezat printre trofee. El vorbește despre dimensiunea patriotică a întregii opere a lui Al. Florin Țene. În volumele sale de poezie, proză, eseu și publicistică, România apare nu ca simplu spațiu geografic, ci ca destin cultural și spiritual. Drapelul nu este un ornament protocolar, ci o mărturisire de credință.

Deosebit de expresive sunt și tablourile care împodobesc încăperea. Pe pereți apar portrete, icoane și lucrări de artă contemporană. Portretul pictat al scriitorului introduce o dimensiune reflexivă: autorul pare să se privească pe sine din afara timpului, ca și cum creația ar deveni o formă de autoportret spiritual. Icoanele și imaginile cu tematică religioasă adaugă o dimensiune sacră universului de lucru, sugerând că actul creației este perceput și ca exercițiu moral.

Prezența unor picturi în miniatură, a felicitărilor artistice și a obiectelor decorative arată deschiderea scriitorului către dialogul dintre literatură și celelalte arte. În acest birou, poezia conversează cu pictura, memoria cu imaginea, iar cuvântul cu simbolul vizual.

Calculatorul și imprimanta, vizibile într-una dintre fotografii, marchează întâlnirea dintre tradiție și modernitate. Autorul aparține generației manuscrisului, dar utilizează instrumentele tehnologiei contemporane fără a renunța la rigoarea intelectuală formată în epoca scrisului pe hârtie. Este imaginea unei conștiințe literare care traversează mai multe epoci culturale.

Pe rafturile inferioare se află fotografii de familie. Acestea introduc o dimensiune profund umană. Dincolo de scriitorul premiat, de fondatorul unei instituții culturale și de publicistul cunoscut, fotografiile vorbesc despre omul care își păstrează aproape chipurile celor dragi. Familia devine astfel centrul afectiv din care se hrănește energia creației.

Întreaga încăpere transmite impresia unei memorii organizate. Fiecare obiect spune o poveste: o carte publicată, o conferință susținută, o întâlnire literară, un premiu primit, o prietenie cultivată, o amintire de familie sau un moment de reculegere spirituală. Nimic nu pare întâmplător. Chiar și aparenta aglomerare exprimă densitatea unei existențe dedicate culturii.

Din perspectivă simbolică, biroul lui Al. Florin Țene poate fi interpretat prin trei axe fundamentale.

Prima este axa cunoașterii, reprezentată de bibliotecă și manuscrise, care ilustrează căutarea neîntreruptă a adevărului prin cultură.

A doua este axa recunoașterii publice, ilustrată prin trofee, diplome și medalii, mărturii ale impactului operei asupra vieții literare românești.

A treia este axa memoriei, exprimată prin fotografii, tablouri și obiecte personale, care transformă încăperea într-un spațiu autobiografic.

În aceste fotografii nu vedem doar mobilier, cărți și obiecte. Vedem timpul însuși. Fiecare raft reprezintă un deceniu de muncă, fiecare cupă concentrează ani de efort, fiecare volum păstrează ore de reflecție, iar fiecare fotografie conservă fragmente dintr-o biografie literară impresionantă.

Astfel, biroul lui Al. Florin Țene nu este doar locul unde se scriu cărți. El este o hartă a destinului unui scriitor, un laborator al ideilor, un sanctuar al memoriei și o sinteză materială a unei vieți consacrate culturii române. În liniștea acestei încăperi, printre cărți, manuscrise, icoane, tablouri și trofee, se poate înțelege că adevărata avere a unui creator nu constă în obiectele adunate, ci în opera pe care acestea o mărturisesc. Biroul devine astfel un spațiu al permanenței, unde timpul biografic se transformă în timp cultural, iar existența individuală capătă valoarea unei moșteniri spirituale pentru generațiile viitoare.

                                                                  Prof. Doina Simionescu

 

Să ne cumpărăm licurici, zic!

Nu mai cred în crize, după ce am văzut atâtea mostre de manipulare și de confecționare a unor contexte de panicare a populației, doar pentru ca, în spatele unor asemenea perdele de fum, să se poată crea avantaje (ca să nu le spun tunuri) pentru unele grupuri de oameni. Dar... deloc-deloc nu mai cred! De prea multe ori am văzut asta.

Acum e episodul „criza energetică”.

Am citit de dimineață un titlu de știre: „Raed Arafat le cere românilor să se pregătească pentru pene de curent. Ce trebuie să conțină kitul de urgență”. Ni se recomanda să avem în casă apă, baterii, radio cu baterii, alimente neperisabile, medicamente esențiale și alte surse de iluminat. Păi să ne cumpărăm licurici, zic! Am simțit că-mi urcă sângele-n cap văzând că brusc s-au apucat niște unii să ne dea sfaturi despre cum e să trăiești fără curent. Știm, domnilor! Știm al naibii de bine, că am trăit, am supraviețuit și-am chiar învățat în vremurile acelea. Însă, când aud cuvântul „kit” mă și gândesc că e posibil să se distribuie din nou populației asemenea kit-uri pe modelul celor de igienă distribuite în pandemie. Nu vi se pare că situația e la fel? Atunci au fost afaceri faronice cu kituri, cu vaccinuri și cu tot ce era legat de pandemie. Apoi, cum s-a declarat închisă pandemia, au început alte afaceri cu închirieri de spații, cu cazări, cu transporturi, cu beneficii către victimele războiului din Ucraina și către cei care le ajută. Acum... poate ne trezim cu alte kit-uri, cu lumânări, lanterne și radiouri cu baterii. Poate o fi reală criza energetică (deși, România exportă curent), dar eu nu mai pot crede în toată povestea asta. Deloc!

Asemenea sfaturi îmi chiar jignesc inteligența. Eu știu de ce am nevoie. Dar, dacă vă spun că tot ce am în casă (centrală, aparatură de gătit, laptop-ul care este esența muncii mele) are nevoie de curent cum e? Dacă ar fi ceva mai frig și aș avea nevoie de încălzire, cum ar fi? Ar trebui să-mi fac un foc în mijlocul casei? Că... și cu lemnele am înțeles că e o problemă. Să-mi dau foc la cărți? Cu ele aș chiar supraviețui câteva zile...

A propos, pe ulița Dâmburilor, la mama, tocmai s-a închis iluminatul public. Aștept să se răzuiască și asfaltul de pe uliță, că abia atunci aș simți pe deplin gustul comunismului. Al acelui comunism în care umblam noaptea cu lanterna, aveam benzina pe tichet, ne scriam temele cu mănuși, mâncam la lumânare, și înjuram în șoaptă...

Al acelui comunism cu care, isteric, ne tot amenință unii... ca și cum n-ar fi tocmai ei la butoane.

Dana GAGNIUC BUZURA

Tabăra de vară de la Vatra Românească din Grass Lake, Michigan

 

Tabăra de vară de la  Vatra Românească din Grass Lake, Michigan le oferă copiilor și tinerilor posibilitatea de a-și aprofunda credința, de a lega prietenii trainice.

Tabăra este sustinută de  Episcopia Ortodoxă Română din SUA si Canada.

 Accesati https://www.observatorul.com/events_main.asp

OBSERVATORUL

 

Bolojan bagă România în beznă totală!

 Bolojan, așa interimar cum este, a reușit să inducă o stare de teamă. Numai despre austeritate se vorbește.

Ce a transmis ? Românii trebuie să facă sacrificii, deciziile sunt luate, nu există alternativă. Luăm energie de la ukrainienii care nu ne lasă la greu. A transmis sec, fără empatie, fără să-i pese, fără nimic. La fel poate să ne anunțe că nici noi nu putem să-i lăsăm și trebuie să ne alăturăm războiului. In realitate tot circul este să mai pună nemții mâna pe Hidroelectrica, Nuclearelectrica și ce s-o mai putea. Și să transfere mascat niște foarte mulți bani lui Zekensky fără să se contabilizeze drept donație.

Un lucru se poate spune cu certitudine: interesele românilor NU sunt în centrul acțiunilor lui Bolojan și nici a celor rămași in guvern. Bolojan - Pâslaru - Gorghiu și USR cu 9% conduc țara. Iar Miruță și Țoiu sunt și un pericol pentru pace. Românii au acceptat, sunt în vacanțe, așteaptă unele schimbări viitoare, ori anticipate. Dar răul pe care l-au făcut Bolojan cu gașca lui useristă rămâne să-l achităm noi și câteva generații viitoare. De el politic și personal au grijă nemțălăii. De români nu are grijă nimeni. Nici măcar românii. Și nu trebuie să te simți suveranist sau naționalist, doar trebuie să realizezi că trăim aici cu toții și contează și cum trăim.

Corina Gheorghe

Invitație Mihai Nae - 15.08.2026, ora 18,oo

 

Un scurt pamflet despre evoluția averilor pe plaiul mioritic

Cînd era roșie ca focu’ țara

au apărut mătușile Tamara

tîrînd prin praf desagi cu cocoșei,

că se vota cu zahăr și ulei

și obosiți să-și numere mangoții,

la-naintare și-au băgat nepoții.

Punîndu-le în cîrca lor mălaiul

în loc de dubă au ales Dubaiul

că sufereau de-un grav Noblesse Oblige.

Țara dădea din coada la covrigi

fiindcă-o mulseseră ca pe o vacă

și nu mai aveau alții loc pe cracă,

excepție făcînd, desigur, Dacul

ce fluiera frumos, ca pitpalacul,

pînă veni guvernul lui Ilie

și-l puse la poprit în colivie,

de am rămas numai c-o biată veste,

că și-au vîrît averile-n neveste.

Mircea Dinescu

Și senatorii au fost de acord cu trimiterea lui Fritz la plimbare...

Legea care îl poate trimite acasă pe Dominic Fritz a intrat la vot în sesiune extraordinară la Senat. Plenul reunit miercuri a votat varianta actualizată a Legii ANI, L 464/2026, ca urmare a angajamentelor „asumate în cadrul PNRR, Componenta privind buna guvernanță, respectiv îndeplinirea Jalonului 431 – Adoptarea și intrarea în vigoare a legislației consolidate privind integritatea”.

Legea a fost adoptată cu 104 voturi pentru şi 8 împotrivă, 7 abţineri şi 2 care nu au votat și va ajunge la președintele Nicușor Dan pentru promulgare.

Camera Deputaților a dat luni undă verde noului proiect al legii ANI

Comisia juridică din Camera Deputaților a dat luni undă verde noului proiect al legii integrității, cu amendamentul PSD care ar urma să îl lase fără mandatul de primar al Timișoarei pe liderul USR, Dominic Fritz. PSD si AUR ar fi avut un acord tacit privind susținerea reciprocă a unor amendamente.

Proiectul legii integrității, jalon de 770 de milioane de euro în PNR, a trecut de votul Camerei Deputaților cu amendamentele PSD și AUR. 184 de deputați au votat pentru, doi au fost contra, 16 s-au abținut, iar 68 nu au votat. Legea ANI a fost adoptată miercuri de Senat – cameră decizională.

Cu voturile AUR, UPR și SOS, PSD a trecut luni în Comisia juridică a Camerei Deputaților un amendament la legea reformei ANI ce prevede că persoanele găsite definitiv în stare de incompatibilitate sau în conflict de interese își pierd automat funcția sau mandatul în 30 de zile de la intrarea în vigoare a legii – chiar dacă abaterea a fost constatată înainte de intrarea în vigoare a legii.

„Persoanelor față de care care, până la data intrării în vigoare a prezentei, s-a constatat în mod definitiv starea de incompatibilitate sau de conflictul de interese și pentru care nu s-a împlinit termenul de 3 ani aferent interdicției prevăzute de lege, calculate de la data rămânerii definitive a raportului de evaluare respective a hotărârii judecătorești, le încetează de drept funcția, demnitate publică ori mandatul, la 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi”, se arată în amendamentul introdus de PSD la Legea ANI.

Agenția Națională de Integritate (ANI) a anunțat că 122 de persoane se află „sub interdicția de 3 ani de la încetarea mandatului/funcției, aplicată persoanelor identificate în conflict de interese sau incompatibilitate”.

Conform ANI, 47 dintre acestea continuă să ocupe funcții pentru care completează declarații de avere și interese. Într-o astfel de situație se află și primarul USR al Timișoarei, Dominic Fritz, despre care Înalta Curte a stabilit, în iunie 2026, printr-o decizie definitivă, că este în conflict de interese.

C.L.

Top 5 articole - MOARA LUI GELU din 05.08.2026, ora 18:30

 

Catalogul cu note variabile

                                 de Gheorghe Pârja

E vară toridă. Se împuținează Dunărea și alte râuri. Grijă mare cum folosim curentul electric! Dascălii și părinții sunt în vacanță. Primim vești din țările cu atracție turistică cu recomandări de prudență în călătorii. Incendii în Franța, Spania, Italia, Grecia. Și pe la noi. Pompieri români sunt chemați să stingă focul. Și li se mulțumește. În țară, și greve! Nemulțumiri în sănătate și educație! Parlamentarii au venit în Parlament, obosiți de atâta odihnă. Mai votează câte o lege, mai introduc pe furiș câte un alineat, dar dau la o parte legea salarizării. Toată lumea vorbește despre criză într-o manieră crispată. Iar opiniile diferă, în funcție de interese. Astăzi, chiar dacă e vacanță, mă voi referi la învățământ. Un domeniu căruia nu i se dă de capăt, de liniștea firească a învățării.

Ca fost învățător, am o sensibilitate sporită pentru oamenii de la catedră. Auzim de atâta vreme că învățământul românesc trebuie reformat, iar cuvântul reformă este atât de uzat, golit de sensul firesc, că are nevoie de un sinonim cu încărcătură pragmatică. În urmă cu mai bine de două decenii, când ministru al educației era doamna Ecaterina Andronescu, scriam că se căutau, împreună cu sindicatele, noi piese legislative care să asambleze sistemul. Și nu le-au găsit pe cele potrivite nici până astăzi. Dar nici nu mai știm dacă le-au căutat sau doar au mimat. Politicienii nu se pun în acord folositor pentru știința de carte. S-au perindat zeci de demnitari pe la conducerea ministerului de resort, fără mari reușite. Cei care au conturat o direcție mai salvatoare au fost schimbați, ori și-au dat demisia. Oare când or realiza politicienii că educația este coloana vertebrală a viitorului țării?

Nu fac parte dintre cei care au o viziune prăpăstioasă asupra educației. Dar realitatea și frământările care marchează sistemul sunt vizibile. Avem tineri care se remarcă și la universități în străinătate, dar și în țară. Recent am urmărit la o televiziune locală o emisiune cu doi tineri băimăreni de excepție care au fost admiși la o universitate celebră din Elveția. Unde a învățat și Einstein. Alex și Tudor sunt produsul educației românești, dar și prin efortul propriu. Și ca ei sunt mulți alţii. La polul opus, stă analfabetismul funcțional, o rană deschisă pe trupul educației românești. Cea mai tristă realitate privind ziua de astăzi dar mai ales ziua de mâine. Care sunt cauzele? Sunt multe. Actualul președinte al Academiei Române, acad. Marius Andruch, și-a îndreptat privirea spre calitatea educatorilor. Că nu-i prea aud în for public să-și exprime punctele de vedere față de starea învățământului.

Aici îl apreciez pe profesorul Vasile Iluț, care face aprecieri din interior despre atmosfera de la catedră, în paginile cotidianului nostru. Felicitări, domnule profesor! Cum învățământul nu este ca pe vremea mea de învățător, caut să fiu conectat la realitatea apropiată. Alte generații, alte pretenții, altă lume! Urmăresc cu consecvență articolele scriitorului și profesorului de limba și literatura română, Horia Corcheș, din revista Dilema. Profesorul are legături de rudenie în Maramureș, la Remetea Chioarului. Și de aici am o sensibilitate în plus pentru opiniile sale. Am făcut un rezumat al lor. Zice domnul profesor că atunci când statul caută bani, privirea îi cade inevitabil asupra școlii. Se reduc veniturile, se îngheață salariile, se comasează școli și clase, se subțiază bursele, se împuținează posturile. Cadrelor didactice li se cere să primească toate acestea ca pe o contribuție patriotică la salvarea economiei. La noi, sacrificiul este însoțit de umilință. Publicul este convins că ei, profesorii, sunt o categorie care nu-și merită banii.

Mai scrie profesorul Corcheș, că, la noi, „educației i se cere mereu să-și dovedească productivitatea în termenii fabricii ce produce concret, câți bani aduce, ce bunuri livrează? Dar școala nu scoate obiecte pe poarta uzinei. Ea produce discernământ, limbaj, memorie, capacitatea de judecată, reflex democratic și rezistență la impostură. Tocmai fiindcă efectele ei nu intră imediat în PIB, este ușor să fie declarată neproductivă.” La noi, școala de stat este supusă unui atac simbolic continuu. Diriguitorii domeniului lasă să se înțeleagă că performanța autentică se găsește numai la școala privată. Dar câți din părinții tinerilor își permit această variantă de educație? A transforma educația de calitate într-un privilegiu pe bani înseamnă să neglijezi majoritatea pruncilor. De aici și o sursă a analfabetismului func­­țional și a abandonului școlar.

Da, este nevoie de educatori bine pregătiți, respectați și plătiți decent. Cu vocație și abilități didactice. Zice profesorul că dacă slăbim școala, consolidăm acoperișul și periclităm fundația. Apărarea nu poate fi declarată strategică în discurs și tratată cu număratul banilor de la buget. Sunt sugestii și lămuriri despre cum stăm cu catalogul cu note variabile. Cum educația are un ochi înlăcrimat. Că prin mintea multor diriguitori se umblă cu opaițul ori cu felinarul cu sticlă afumată. De aceea iubesc ochii uimiți de lumina învăță­turii. Când întâlnesc asemenea oameni la catedră, am sentimentul duratei. Mai cred că învățământul românesc nu va fi pradă malaxorului indiferenței. Nu-mi pot închipui cum vreme de atâția ani nu s-a găsit o minte limpede, curajoasă să pună trenul pe șine.

Visez un ministru al educației precum Spiru Haret, care a ținut seama de educație, nu de politică. Școlit în spiritul pedagogiei, al dragostei față de elevi. Că nu poți lua cetățeni de pe stradă și să-i pui la catedră, cum sugera nefericit o fostă ministră. Eu mi-am făcut datoria. Am scris, dar cine aude? Aștept și alte opinii.