Cu scriitoarea sătmăreană Loredana A. Știrbu m-am intersectat recent la ședința Cenaclului Scriitorilor Maramureș, prezidat de scriitoarea Florica Bud, în data de 31 ianuarie, prilej cu care am primit, cu dedicație, volumul de versuri „De-o mie de ani - Dor, editura „Actaeon Book” Baia Mare, director dr. Daniela Sitar-Tăut. Dar cine este autoarea?
Loredana A. Știrbu s-a născut la data de 12 decembrie 1970, în municipiul Fălticeni. Este absolventă a Universității Ecologice din București, instituție în cadrul căreia și-a consolidat formarea intelectuală și interesul pentru domeniul cultural și literar. Activează în viața literară și jurnalistică din Satu Mare, unde îndeplinește funcția de secretar de redacție al revistei „Cronograf”, implicându-se activ în coordonarea și promovarea actului cultural. Este membră a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR), filiala „Anton Davidescu” Satu Mare, contribuind constant la dezvoltarea presei scrise regionale. Este președinte al Cenaclului literar „Cronograf”, poziție din care susține activitatea literară contemporană, sprijină autorii debutanți și participă la organizarea de evenimente culturale, lansări de carte și întâlniri literare, inclusiv la Baia Mare. Semnează creații literare (poezii), eseuri, cronici și articole în numeroase reviste de prestigiu din țară, printre care: Cronograf, Poesis, Caiete Silvane, Luceafărul, Conexiuni literare, Cetatea culturală, Citadela, Orizont, Nord literar, Marmația literară și Convorbiri literare. Activitatea publicistică este completată de colaborări constante cu publicații precum: Informația zilei, Bulevardul Știrilor, Gazeta de Nord-Vest, Jurnalul de Satu Mare, Argeș și altele.
Despre volum, cu titlul „Mitopoetica feminității și (re)descoperirea rostului” dr. Daniela Sitar-Tăut afirmă: „Într-un univers grăbit, volumul De-o mie de ani – Dor invită la o melancolie activă, la o reapropiere de ființă prin cuvânt. Aceasta nu doar că reclamă un loc în literatura feminină contemporană, dar propune ipostazieri lirice în care dorul, iubirea și feminitatea devin ctitorii ale ipseității. Printr-o scriitură francă, uneori tandră, alteori cu ghimpi pamfletari, sarcastică, Loredana A. Știrbu dă glas unei feminități poliedrale, traversate de memorie și vis, de absență și speranță – devoalând o voce lirică ce începe să fie ascultată”.
Citind și recitind cele 47 de poezii ale Loredanei A. Știrbu am descoperit o voce lirică puternică, în care poezia devine spațiu de regăsire spirituală. Volumul „De-o mie de ani – Dor” propune o perspectivă lirică originală asupra feminității ca spațiu al memoriei, al dorului și al devenirii spirituale. Prin sinceritatea expresiei și complexitatea registrelor afective, discursul poetic configurează o identitate poetică distinctă, confirmând apariția unei voci lirice de substanță în Nordul Cultural al României. Pentru poeta Loredana A. Știrbu poezia devine nu doar o expresie artistică ci o modalitate de redescoperire a rostului interior, al trăirilor și idealurilor noastre. Totodată aș remarca temele poetice alese cu grijă: iubirea, meditația, dragostea de părinți, timpul, sensibilitatea, visul, care devin elemente constitutive ale propriei identități. În acest sens, volumul depășește dimensiunea confesivă și capătă valoare simbolică, integrând experiența personală într-o perspectivă universală. La nivel stilistic, scriitura Loredanei A. Știrbu se distinge prin alternanța registrelor expresive, de la tonul tandru trece la cel cu accente pamfletare sau ironice, ceea ce indică o sensibilitate aparte, capabilă să surprindă atât fragilitatea cât și luciditatea femeii.
Titlurile poeziilor semnate de Loredana A. Știrbu conturează o poezie simbolică, confesivă și meditativă. Un prim nucleu tematic îl reprezintă relația dintre om și timp, în care timpul nu este o simplă succesiune a secundelor, dimpotrivă, devine memorie, dor, nostalgie, dar și continuitate a iubirii dincolo de limitele existenței materiale: „Între două bătăi de inimă”, „Mama și timpul”, „ De-o mie de ani dor”, „Ploaia care nu îmbătrânește” sau „Visul care mă visează”. Exemplific: „Te aștept ca o ploaie care n-a mai venit de un veac,/ într-un oraș prăfuit, unde dorul atârnă de ziduri/ ca iedera crescută pe ruinele unei iubiri vechi.” („De-o mie de ani – Dor”).
Un alt plan poetic esențial este cel al familiei și originilor. Poezii precum „Scrisoare către Tata”, „Valea copilăriei” ori „Mama și timpul” indică o întoarcere constantă a poetei spre rădăcini, spre spațiul unde s-a format și dezvoltat ca om. Familia reprezintă pentru poeta Loredana A. Știrbu un ax moral, protector și emoțional al existenței iar copilăria un teritoriu al inocenței, bucuriei și lipsei grijilor, loc unde dorim cu toții să ne întoarcem, fie și-n vis. Exemplific: „În brațele ei, timpul era doar un copil/ care se ascundea sub masa din bucătărie/ și râdea fără teamă./ Uneori, mirosea a ploaie de vară,/ alteori, a flori de câmp uitate între pagini./ Dar mereu, mereu,/ mirosea a acasă./ Și chiar și acum, când anii/ și-au scris amintirile pe obrajii ei,/ mama rămâne cântecul/ pe care sufletul meu îl șoptește/ când vântul îmi aduce aminte de ea” („Mama și timpul”).
Titluri precum „Singurătate”, „Meditație”, „Maturitate”, „Actorii” sau „Umbra din memorie” sugerează o explorare a identității în raport cu societatea în care trăim și cu sinele interior. Poeta Loredana A. Știrbu apare ca un fin și lucid observator al propriului destin și al rolurilor pe care viața actuală le impune, transformând experiența personală într-un exercițiu de conștiință. Exemplific: „Ne naștem din foșnetul pădurilor/ și murim în cântecul valurilor,/ căci timpul nu este decât o umbră/ pe obrazul unui univers adormit./ O, Mamă a începutului fără sfârșit,/ noi suntem pulberea pașilor tăi,/ suntem șoaptele ce ți se cuibăresc în palmă/ când vântul își înmoaie degetele în mare./ Și poate că, într-o zi,/ vom înțelege că nu te-am părăsit niciodată,/ că fiecare vis e doar un ecou al respirației tale,/ că fiecare inimă bate/ în ritmul sacru al pământului” („Meditație”).
Poezii precum „Acolo unde fluturii nu mor”, „Casa cu magnolii”, „Ploaia care nu îmbătrânește”, „Femeile lunii august” sau „Piatra” crează un univers imagistic deosebit de cald și nostalgic, în care spațiul devine loc al memoriei afective. Casa, anotimpurile și celelalte elemente ale naturii, în care soarele are un rol important, devin repere ale identității feminine și ale sensibilității poetice. „Piatra” sugerează o lume văzută prin ochii copilului, unde granița dintre real și imaginar aproape se confundă. Pentru poeta Loredana A. Știrbu piatra este o ființă vie, „Buna” apare ca o figură caldă, protectoare iar grija acesteia pentru piatră sugerează nevoia de a păstra viu ceva ce pentru ceilalți e nesemnificativ: „În grădina din spatele casei/ crește o piatră/ acum e mare cât o roată de la căruță/ Buna are grijă de ea/ de când era o biată pietricică// zilnic Buna o udă cu apă proaspătă/ din fântână și îi vorbește/ îi povestește ce mai e prin sat/ și prin lume” („Piatra”).
Tema iubirii este prezentă în aproape toate poeziile autoarei, sub multiple forme și intensități. În poezii precum „Prima iubire”, „Bărbatul meu”, „Bărbatul acela”, „Femeia, un miraj aprins”, „Promisiunile verii” ori „Iubirea e rana din care înfloresc”(din care selectez câteva versuri) - iubirea apare ca experiență inițiatică, maturizatoare, uneori nostalgică, alteori incandescentă. Iubirea devine un limbaj prin care Loredana A. Știrbu își exprimă cu sinceritate vulnerabilitatea, forța creatoare și aspirația către absolut. Poemul vorbește despre o iubire fără jurăminte sonore, fără teatralitate, fără începuturi spectaculoase dar cu dorința de contopire, nu doar de apropiere: „Iubirea nu are mâini/ dar mă smulge din mine și mă lasă/ să rătăcesc prin trupul tău/ ca un strigăt pierdut într-o mare fără țărm./ Eu nu vreau jurăminte,/ ci pașii tăi care să rămână,/ nu flăcări aprinse în grabă,/ ci jarul care arde și-n ploaie./ Vreau să fiu rostită/ nu ca un nume,/ ci ca un descântec/ care îți urcă pe buze/ și îți arde sub piele,/ fără sfârșit.”
Un alt registru important abordat de Loredana A. Știrbu este cel simbolic și metaforic. Titluri precum „Ca o frunză”, „Germinare”, „Regalitate”, „Alfa și Omega”, „Călătorul și Iluzia”, indică o poetică a elementelor și a arhetipurilor. Aceste simboluri ne sugerează o poezie orientată spre sensuri profunde, uneori spirituale, alteori filosofice: „Femeia care iubește este un oraș nevăzut,/ unde drumurile nu duc niciodată înapoi,/ unde ochii ei sunt ferestre deschise/ spre oceane de promisiuni nescrise./ Și când pleacă, nu pleacă niciodată de tot - / își lasă parfumul ascuns în paginile serii,/ iar cei care au iubit-o o poartă în piept,/ ca pe o rugăciune de care nu se pot lepăda.” („Iubind”).
Poezia „Umbra din memorie” îi este dedicată memoriei fostului soț Florin, pe care-l regretă profund. Versurile ei transmit o stare de teamă emoțională de neînlocuit iar nostalgia, fragilitatea, anxietatea trecerii timpului produc o poezie lirică intimă: „Te chem, dar ecoul îmi vine străin,/ Un sunet închis într-o scoică uscată,/ Mi-e teamă, iubite, mi-e teamă că-n timp/ Vei fi doar vis ce nu se arată.”.
Per total volumul „De-o mie de ani – Dor” al Loredanei A. Știrbu se înscrie în lirica feminină contemporană printr-o expresivitate confesivă autentică și printr-o sensibilitate orientată spre recuperarea memoriei afective și a identității interioare. Printr-o scriitură sinceră și echilibrată, autoarea reușește să transforme experiența personală într-un discurs poetic cu deschidere universală. Prin alternanța registrelor expresive și prin densitatea imaginilor poetice, „De-o mie de ani – Dor” confirmă conturarea unei voci lirice cu o viziune romantic-modernă în spațiul cultural nord-transilvan. Felicitări!
Gelu DRAGOȘ, UZPR
