La o postare de-a mea privind trăirile mele din copilărie "un oarecare" mi-a scris că sunt nostalgic după comunism! Am rămas fără cuvinte. Știam eu prin anii 60, când aveam vreo opt anișori, ce va fi peste 30 de ani? Oameni răi.
Povestea din această seară mă duce cu gândul copilăriei la vremea când, atunci când plecam de acasă, mama punea o mătură în ușa de la intrarea în casă, de-a curmezișul, în exteriorul acesteia, aceasta însemnând că nimeni nu este acasă și, cel mai important că... nu e voie să intri sub niciun motiv.
Această... lege nescrisă s-a păstrat și respectat cu sfințenie, rare fiind cazurile de încălcare a ei, pe când, azi, cu toate cele mai sofisticate încuietori cu cifru, cu lacăte performante, cu tot felul de camere video, spargerile locuințelor au devenit o profesie. Și, cel mai trist, este că acum ne fură chiar cei care ar trebui să ne apere, dar despre această amintire tristă voi scrie peste cincizeci de ani...
Dar, să mă întorc în timp. Odată, mama, ne-a lăsat singuri în casă pe mine și pe sora mea mai mică, Ana, Cel de Sus să o ierte. Ne-a spus, ca în povestea cu Capra cu trei iezi, să nu deschidem ușa la nimeni, deși ea va pune, totuși, mătură în ușă. Am fost ascultători, dar, cum prin sat își ducea veacul un om mai sărac și singur, căruia noi îi ziceam Kelement, personaj venit, parcă, din alte lumi, acesta, în acea zi, s-a nimerit să intre în curte și să ajungă la ușă pentru a cere, ca altă dată, o bucată de pâine. Noi îl pândeam, discret, prin geam să vedem ce face. L-am auzit spunându-și sieși: "No, nu-s acasă, că-i mătură în ușă" și a plecat.
Așa era atunci. Da, îmi este dor de acele vremi, fiindcă oamenii erau curați la suflet și trup, cinstiți și săritori, buni și iubitori, da, erau oamenii, nu ca unele hiene de azi...
Despre o altă poveste la fel de interesantă și amuzantă, într-o altă seară, seară care-mi aduce aminte de poveștile mamei spuse la gura sobei, când focul se zbătea de fundul oalei în care mama punea laptele la fiert de la vaca Suraia...
Iacob ONIGA
