CLASAMENT
Cu câteva săptămâni în urmă am citit despre inițiativa unui consilier municipal băimărean care voia să propună spre dezbatere publică inițiativa înființării unui serviciu de transport și agrement cu trotinete după modelul existent în mai multe orașe din țară și străinătate. Adică cetățenii să poată închiria trotinete din mai multe locații pentru a se deplasa cu ele prin Baia Mare.
O inițiativă care poate stârni controverse încă din
start având în vedere că tot mai multe aglomerații urbane care au asemenea
servicii încearcă din răsputeri să scape de ele, unele interzicându-le deja.
Cauzele sunt multiple dar argumentul cel mai invocat
al folosirii trotinetelor electrice este pericol grav și în creștere pentru
copii și tineri, generând sute de internări anual din cauza traumatismelor
severe suferite. Studiile arată că utilizatorii de trotinete electrice au un
risc mai mare de leziuni cerebrale chiar și față de bicicliști sau
motocicliști, iar copiii sunt cei mai vulnerabili.
Nu avem o statistică la nivelul Băii Mari, dar în
România numărul minorilor care ajung la camerele de gardă după accidente cu
trotineta electrică a crescut alarmant. Bunăoară la Neurochirurgie, în anului
2026, aproximativ 300 de copii au fost internați în urma accidentelor cu
trotineta electrică. Unii dintre aceștia au ajuns în stare vegetativă.
Aproape jumătate dintre copiii accidentați aveau sub
12 ani, deși legea le interzice complet accesul pe drumurile publice la această
vârstă. În multe cazuri medicii au raportat traumatisme cranio-cerebrale
grave, fracturi complexe, leziuni abdominale și plăgi extinse.
Riscul ridicat provine din combinația dintre
caracteristicile tehnice ale vehiculului și lipsa de maturitate fizică a
minorilor. Trotinetele pot atinge rapid 25 km/h sau chiar mai mult în cazul
modelelor delimitate. Copiii nu au reflexele și capacitatea de a anticipa
pericolele la aceste viteze. Apoi, roțile mici se blochează ușor în gropi,
borduri sau linii de tramvai. Centrul de greutate ridicat aruncă copilul direct
în față la orice frânare bruscă.
Majoritatea copiilor circulă fără cască de protecție,
ceea ce transformă o simplă căzătură într-un traumatism cranian sever.
Transportul a două persoane pe aceeași trotinetă este o cauză frecventă a
accidentelor grave în rândul minorilor.
Ar fi multe de spus despre acest domeniu controversat
care necesită soluții urgente pentru a stopa această sursă de accidente grave.
Cu siguranță că și în Baia Mare se vor lua măsurile necesare până ce fenomenul
mai poate fi stăpânit.
Mă opresc aici și ies din domeniul tehnic și cel al
cifrelor, propunându-vă spre lectură un material realizat Mădălina Vesa, postat
pe Facebook, care mi se pare mai convingător decât înșiruirea argumentelor pro
sau contra folosirii trotinetelor în mediul urban.
Lectură plăcută și… folositoare!
„Un medic povestește un caz cumplit. O mamă cochetă,
probabil cu trench bej de la Zara în vânt, cu buzele date cu gloss și cu ochii
pe mailurile de la șefuțu, care își urcă copilul de grădiniță pe placa
trotinetei. În fața ei. Fix ca pe-un airbag uman de 18 kilograme.
Că se grăbește dânsa la serviciu și mai trebuie să-l
lase și pe ăsta mic la grădi, iar autobuzul nu mai venea… Și pe urmă vine
medicul ăla de la Urgențe, cu ochii injectați de nesomn și cu halatul plin de
sânge, și zice: „N-au mai ajuns la serviciu și grădiniță”.
Pac. N-au mai ajuns. A ajuns mamițica la UPU, cu
manichiura semipermanentă ruptă și copilul cu cutia craniană moale, gata să-și
petreacă restul vieții în stare vegetativă.
Știți ce înseamnă stare vegetativă? E un corp de copil
care respiră mecanic, pe care-l întorci de pe o parte pe alta ca să nu facă
escare până la os, pe care o să-l schimbi de pamperși și la 20 de ani și la 40
de ani și-i bagi mâncare pasată printr-un tub în stomac în timp ce el se uită
în gol prin tine.
Aia e „economisirea de timp” pe care ați câștigat-o
dacă-l urcați pe copil în fața voastră pe trotinetă că vă grăbiți sau le
cumpărați o astfel de trotinetă …sau, Doamne ferește, vă poate costa și mai
scump, chiar viața!
Măi, copiii sunt făcuți să fie neștiutori și
nemuritori. De-aia au 5-8-10 ani. De-aia sar din copaci, ling fierul înghețat
iarna, își bagă boabe de fasole în nas și cred că pot să zboare dacă-și pun o
pungă de Profi pe umeri.
Rolul tău de părinte nu e să fii prietenul lor „cool”
care le descarcă aplicația cu cardul lui tati și-i lase să se plimbe pe
drăcoveniile alea. Rolul tău e să fii lobul lor frontal care lipsește. Să fii
ăla care le zice: „Nu. Nu te urci pe aia, că nu ești de tablă”.
Fizică de clasa a șasea, pe care am fentat-o toți ca
să fumăm în baie: centrul de greutate pe scândura aia e sus, baza de susținere
e zero, asfaltul din orașe e o colecție de cratere demnă de suprafața Lunii.
O singură pietricică, un căcat de câine uscat, o
denivelare lăsată de Dorel de la Distrigaz și ai zburat ca proiectilul de tun.
Diferența e că la capătul zborului nu te așteaptă o saltea de gimnastică, te
așteaptă o bordură. Iar bordura aia nu negociază cu craniul de 6 ani. Îl
desface ca pe o nucă.
Vă spun, fugiți de trotinetele alea ca de ciumă.
Lăsați-i să meargă pe jos până le cad picioarele, lăsați-i să vină acasă cu
lovituri și zgârieturi de joaca adevărată, că o julitură trece cu spirt. O
fractură deschisă de craniu nu trece cu nimic. Vă lasă cu brațele goale și cu o
viață întreagă de întrebat „ce-ar fi fost dacă nu mă zgârceam la zece minute de
mers pe jos” sau „ce-ar fi fost dacă nu îi cumpăram o trotinetă electrică”.
Ultimul deces a fost în august. Un băiat de 6 ani s-a
stins în braţele medicilor, după un accident în care, deşi purta cască,
traumatismul cranian a fost prea puternic, iar el prea mic pentru a putea
lupta”… Mulțumim, Mădălina…
Autor: Grigore Ciascai
Sursa: Redactia 9
1950: 
Crescătorii de animale au blocat pentru scurt timp drumul principal dintre Sofia și Varna, în apropiere de Sevlievo, pe unde a călătorit marți Ursula von der Leyen. Ei au solicitat o distribuire mai echitabilă a ajutoarelor de urgență. Totodată, au cerut criterii de eligibilitate identice pentru toți fermierii, potrivit bnrnews.
(Dragoș Damian, CEO Terapia Cluj, director executiv PRIMER (Patronatul Producătorilor Industriali de Medicamente din România)
Ion Nălbitoru: Vorbiti-ne despre originile dv și despre anii copilăriei care, în comparație cu a altor copii, au lăsat o amprentă cu un gust amar în viața dv. Ce s-a întâmplat cu destinul dv, atunci, credeți că așa a fost scris sau uneori oamenii îl influențează și în sens negativ? Credeți că oricâte „ocolișuri” ar exista în ascensiunea vieții omului, ce-i este destinat se va întâmpla?
Viorica Cîmpeanu-Laurent: Originară din satul Florești, județul Vaslui, am venit pe lume în data de 13 ianuarie 1960. Cred că momentul ales nu a fost cel mai bun; am călcat, cum s-ar zice, cu stângul. Mari schimbări sociale aveau loc în țară în acel moment, iar părinții mei, cu un an înainte, fuseseră deposedați de tot ce aveau, fiind considerați chiaburi. Nu am fost un copil dorit; eram o gură în plus de hrănit, iar vremurile erau grele. Mama a încercat de mai multe ori să mă piardă, dar… n-a fost să fie. Deci, momentul nu a fost bine ales, dar așa a făcut destinul!
Ba încă și mai mult de atât, m-a „procopsit” norocul: toți fug de cifra 13, iar eu am căzut în plin în ea. Am fuzionat fără să putem să ne mai separăm vreodată. Cum să spun că cifra 13 aduce ghinion? Toată viața am avut parte de multe ghinioane și obstacole, dar depinde cine crede în superstiții; eu nu mai cred. Mici sau mari, câte or fi fost ele de-a lungul vieții, m-am împăcat cu ele și am învățat că, împreună cu 13, facem azi o bună echipă. N-aș putea spune că copilăria mea a fost mai ușoară sau mai grea, sau poate că… da, a fost mai grea. Dar tocmai asta m-a făcut să devin ființa puternică de astăzi, pe care niciun val al vieții n-o mai poate doborî!
Ce mi-a rănit însă sufletul și a lăsat o durere vie până în ziua de azi… Chiar dacă s-a cicatrizat pe din afară acea leziune, în interior a rămas o rană veșnic deschisă! Dar cine ar putea să înțeleagă asta? Doar cineva care a trecut poate prin aceeași tragedie ca mine. La doar nouă ani, părinții mei au decis să mă dea pentru a fi adoptată; dar eu nu am putut accepta și, probabil, atunci mi s-a forjat caracterul de luptătoare de azi. Am decis că nu ei vor hotărî soarta mea.
Uneori, noi încercăm să schimbăm ceva în destinul nostru, dar… ferma mea convingere este că, de fapt, noi nu facem altceva în viață decât să ne lăsăm conduși de un fir trasat deja. Destinul, în mare, rămâne același.
Ion Nălbitoru: Ce studii ați urmat și cum au decurs anii tinereții? Prin ceea ce ați profesat ați urmărit un scop anume? Am înțeles că v-ați căsătorit de tânără, după majorat. Este adevărat?
Viorica Cîmpeanu-Laurent: Am făcut primele opt clase la Școala Generală din Florești, după care am plecat la Liceul Agricol din Zorleni. Părinții mei, cu mare greutate, au plătit primii doi ani de internat și apoi au refuzat să mai plătească întreținerea mea la școală. Ajutată de un unchi, m-am angajat la doar 16 ani la o țesătorie de covoare, „Harman”, din județul Brașov.
După aproape doi ani, drumul meu ia o nouă întorsătură și mă căsătoresc, la aproape 18 ani. Dar viața de familie nu era nici pe departe ceea ce aș fi dorit, iar după doi ani mă exilez la Sibiu, la o întreprindere de țesătură. După multe și îndelungate căutări, soțul meu mă găsește și… viața continuă fără să se fi schimbat nimic! Conștientă că nu am unde fugi, accept soarta pentru că nu aveam de ales, însă reiau studiile. Am făcut o școală de dactilografie și secretariat, în scopul de a avea în sfârșit o mașină de scris pe care să știu să o mânuiesc, pentru că scriam pe foi și caiete de foarte mulți ani, exact de la sfârșitul lui septembrie 1969, data la care fugisem de la părinții mei adoptivi.
După aceea, reîncep studiile la Liceul Agroindustrial, specialitatea horticultură, din Sibiu. După terminarea liceului, dau la Facultatea de Agronomie la București, dar pierd examenul la limită. Aveam cinci copii, o viață de mizerie, dar continuam să cred… să cred că pot schimba totuși ceva în viața mea. Eram ca o pasăre cu aripile frânte, dar care și le oblojea în tăcere și își pregătea zborul, un zbor cât mai departe. Și atunci… am dat examen la Universitatea Turismului „Dimitrie Cantemir” din Sibiu, unde am intrat cu brio!
Era îngrozitor de greu: lucram de câțiva ani la o întreprindere de industrie grea, aveam cinci copii și făceam naveta la peste 20 km în fiecare zi. Voiam să învăț o limbă străină, mai precis franceza, pentru că în Franța voiam să ajung! Le pays des droits de l’homme, țara tuturor posibilităților… Visam, ne ziceam că dacă destinul va vrea… dar numai că tu, tu trebuie să te lupți! Dacă aș fi știut ce mă așteaptă…!
Ion Nălbitoru: Ce v-a determinat să părăsiți Romania și de ce ați ales tocmai Franța?
Viorica Cîmpeanu-Laurent: Cred că fugeam spre o țară pentru care mă pregătisem, de aceea începusem Universitatea Turismului, unde să o iau de la capăt; unde să mă construiesc, unde să devin… eu! De aceea, nu este o glumă când spun: m-am născut la patruzeci de ani!
Ion Nălbitoru: Acomodarea în patria adoptivă a fost grea? Ați învățat ușor franceza?
Viorica Cîmpeanu-Laurent: Nu acomodarea mea a fost grea, ci lupta de a-mi face un loc, de a mă face acceptată! Noțiuni de franceză aveam din timpul studiilor la universitate, la Sibiu: nu limba era un obstacol, ci problema care se punea era privirea francezilor peste tine, o româncă!
Ion Nălbitoru: Cum ați fost primită în rândurile lor? Au o părere bună despre români sau la început, când îi cunosc, sunt suspicioși?
Viorica Cîmpeanu-Laurent: Nu, nu au în general o părere bună. Chiar și după ani și ani, întâlnești aceeași tresărire când află din ce țară vii, ți se pun bariere. Dar tu ești motivat să rămâi, să înghiți, dar să-ți urmezi drumul fie ce-o fi, chiar și atunci când ți se spune verde în față că… cultura română nu interesează pe nimeni!
Și totuși, eu m-am încăpățânat să demonstrez că eu îmi voi face un loc, voi încerca să-i fac să înțeleagă cultura română, să afle mai multe. Deși, chiar din anul 1998, când am pornit spre Franța, am lăsat câteva manuscrise în grija câtorva edituri, multe s-au pierdut fără urmă, chiar dacă plătisem și editarea și le lăsasem în grija unor prieteni de nădejde. Doar la Brașov, prin grija dlui. Ioan Popescu Topolog, în 2001, apare prima carte. Deși am continuat să scriu și să public în țară șase cărți, în Franța prima carte apare în 2010. Învățasem franceza… ba chiar și scriam în franceză!
Ion Nălbitoru: Ce v-a determinat să vă apucați de scris? Moșteniți acest talent de la vreun părinte, rudă apropiată, sau este un dar divin, ca o alinare a suferinței din copilărie? Când a fost debutul dv. literar?
Viorica Cîmpeanu-Laurent: Așa cum am mai menționat, am început să scriu de la nouă ani; momentul declanșator a fost când am fugit de la părinții mei adoptivi de la București, ajungând singură cu trenul, autobuzul și pe jos în satul meu natal. Asta se întâmpla în data de 26 septembrie, iar a doua zi, pe 27, am plecat la școală. Toți erau surprinși: colegii, învățătoarea și vecinii. O aveam învățătoare pe Popa Margareta. Ea a insistat să afle mai multe despre ce se întâmplase de la plecarea mea și până la întoarcere; m-a întrebat, printre altele, dacă știu de ce părinții mei voiau să se debaraseze de mine!
Acesta era cuvântul care m-a lovit ca un bumerang. Și, odată întoarsă acasă, m-am apucat să scriu: erau doar întrebări fără răspunsuri, aproape aceleași în fiecare zi. A fost o alinare, dar în același timp o consolare până la reîntoarcerea mamei de la București (fusese deja informată chiar din a doua zi de la sediul CAP-ului prin telefon de către vărul tatei, Fănică Costan, care era de fapt văr și cu părintele meu adoptiv de la care fugisem). Când mama a venit, i-am arătat caietul și i-am spus să mă ajute să găsesc un răspuns!
Nu l-am avut, dar eu am continuat să scriu… nu mai erau întrebări acum! Puneam pe hârtie toate întâmplările de dinaintea plecării mele la București, încercam să disec fiecare întâmplare, fiecare năzdrăvănie, fiecare discuție și privire și, după câteva luni, mi-am dat seama că am prins gust! Am început să scriu de-a binelea. Vedeam o pasăre cum își rănea puișorii la streașina casei, îi urmăream zborul și începeam să fac o povestioară. Uneori aș fi vrut să fiu puișorul acelei păsărele, pentru că urmăream cu câtă grijă își alinta puișorii și, mai ales, îmi ziceam că ea, ea nu și-ar fi dat niciodată singură unul dintre ei altcuiva!
Debutul literar a fost într-un ziar vasluian, prin 2004, cam în același timp cu cel din Tribuna Sibiului.
Ion Nălbitoru: Enumerați câteva volume dragi sufletului dv.
Viorica Cîmpeanu-Laurent: „Foșnetul pădurii” a fost cartea mea de debut în literatură. Ceea ce era important; plecată departe de țară și legată de natură, mai ales de arbori, de pădure, pentru că la ei mă plângeam neavând către cine, în acel volum, apărut chiar în momentul în care viața mă pusese la încercare din nou și mă doborâse printr-o boală grea, când mi-am revenit, mi-am zis că natura a fost cea care m-a readus la viață; însuși numele este destul de semnificativ.
Apoi: „O adiere de vânt”, „Flori de gând”, „Chemarea sângelui”… Drumul lung către exil, rămâne una din cărțile mele de suflet, scrisă după 27 de ani de la plecarea mea. De fapt, cred că în fiecare dintre cărțile scrise se găsește o părticică din sufletul meu, fără să uit „Drumul înapoi către casă”, o povestire în care încerc să redau, din aduceri-aminte după 55 de ani, povestea despre adopția mea.
Ion Nălbitoru: Cu siguranță ați publicat cărți și în limba franceză, cu numele de autor Rica Laurent. Ne dați câteva titluri?
Viorica Cîmpeanu-Laurent: Am publicat 17 cărți în franceză începând cu anul 2010, iar alte trei se află în edituri, așteptându-și rândul!
Să vă dau numele, în franceză, la câteva din ele, romane, teatru etc: „ LES GITANS AFFAIRISTES”, „LE SOUFFLE DU VENT”, „L’APPEL DU SANG”, „LE RETOUR VERS LA MAISON”, „RENCONTRE AVEC LE DESTIN”, „LES ANNÉES DE L’ÉCOLE”, „SAYNÈTES ET QUIPROQUOS”, „RETOUR À LA MAISON” etc.
Ion Nălbitoru: Ce v-a determinat să faceți, în Franța, Asociația „Le Vent de l’Est”?
Viorica Cîmpeanu-Laurent: Văzând și înțelegând cât de greu este să-ți faci un drum în literatură, să convingi că ai ceva de spus, o povestire care ar putea acroșa, am înțeles că, de fapt, lumea fuge. Lectorul aleargă mai mult după autografe, mulți nici nu citesc cărțile, le cer doar ca să se mândrească: „Vezi, cine sunt eu? Am o carte cu autograf chiar în mână…” O curată ipocrizie pe care am constatat-o la multe saloane de carte!
Mi-am zis: dacă voi nu veniți spre cultura română, o aduc eu la voi! Așa se face că am creat în anul 2008 Asociația „Le Vent de l’Est”, o asociație culturală și artistică. Mi-au trebuit șase ani pentru a crea o adevărată trupă de teatru, însă primele scenete le-am scris, pus în scenă și jucat chiar din 2008, reușind la început de drum să conving încă cinci persoane să mi se alăture.
Ion Nălbitoru: Să înțeleg că sunteți nu numai scriitoare, dar și talentată în scrierea de scenarii și rolul de actor în teatru și chiar film? Cum v-ați descoperit acest nou talent, cum ați pășit în această nouă pasiune și unde ați debutat?
Viorica Cîmpeanu-Laurent: În anul 2005 am scris un roman publicat în țară: „A căzut zăpadă peste floarea de lys”; era un roman închinat unei persoane datorită căreia am reușit să stau legal în Franța. Mă bucuram enorm, dar după vreo doi ani îmi mărturisește că ar vrea ca să editez cartea și în Franța. Timpul trecea și eu înaintam cu pași de furnică; nu aveam destui bani ca să plătesc un traducător, așa că traduceam singură. Una era să vorbești, să scrii diferite documente pentru instituții și alta era să scrii o carte întreagă de peste două sute de pagini în franceză!
Starea sănătății acestui domn se degradează fulgerător și pare foarte abătut, căci, deși își pune încredere în mine, el nu va apuca niciodată să citească măcar câteva pagini din carte în limba franceză. Cum eu fac parte din cei care și-au ținut totdeauna promisiunile, am decis să fac un scurtmetraj! Așa că avea chiar posibilitatea să joace o parte din propriul rol; ba mai mult, am găsit un personaj, după multe căutări și anunțuri de casting în presă, care îi semăna, pentru a juca dublura în scenele în care nu era posibil… căci era într-un pat medicalizat și nu se mai putea deplasa.
Iată-mă documentată! Am plecat la Paris să fac câteva stagii și am angajat un domn ce avea o societate de prises de vue et montage. În data de 25 martie, ziua sa de aniversare, a asistat în prezența mai multor prieteni, a doctorului său și a asistentei medicale la difuzarea filmului. Iar la o lună și două zile, pleca în lumea celor drepți. Așa au fost începuturile!
Ion Nălbitoru: Ca actriță ați jucat în piese de teatru în limba română sau și în franceză? Enumerați câteva din spectacolele dv.
Viorica Cîmpeanu-Laurent: Am jucat în spectacole atât în limba română cât și în franceză. Să vă dau câteva exemple: „Cendrillon au Mans”, „Excentricii”, „Le trésor de l’héritage”… am pus în scenă peste șaizeci de scenete, așa că, în definitiv, trupa de actori a luat denumirea de „Excentricii”, iar spectacolele din 2016 așa s-au și numit. Le-am jucat în multe săli din Sarthe, Mayet, Saint-Calais, Paris, și în România: la Arad, Bârlad, București.
Ion Nălbitoru: Am descoperit că de curând ați devenit și organizatoare de festivaluri în Franța și România. Cum v-a venit această idee? Care este rolul lor primordial, în opinia dv?
Viorica Cîmpeanu-Laurent: În anul 2017 aș fi vrut să organizez un schimb cultural între români și francezi, dar autoritățile franceze au refuzat să mă sprijine. Și totuși, în 2018, am reușit prin propriile mijloace. Am venit în România cu un grup din membrii trupei de teatru și am realizat un schimb cultural. În primăvara a anului 2019, am adus pe planșele Teatrului „Marie Bell” din Paris unde jucam de câtva timp deja, o trupă de 24 de dansatori români. Urma ca în luna iulie să facem un spectacol intercultural, cu cei din Arad, dar care s-a amânat din cauza organizării române.
Am organizat cenacluri literare, iar ideea unui festival internațional prindea contur; era un vis de ani și ani… Dar a venit epidemia Covidului, problemele financiare și timpul disponibil… Toate astea nu au făcut altceva decât să amâne totul pentru a-l face ceva mai târziu. Dar cum nu mă dau niciodată bătută și am învățat să nu mă plâng de soarta mea, am continuat să mă pregătesc cu optimism.
Ion Nălbitoru: În 2026 ați organizat prima ediție a Festivalului „Odyssée Poétique” în Franța. Cum a fost debutul acestui act cultural? Ați avut sprijin din partea francezilor sau a Institutului Cultural Român de acolo?
Viorica Cîmpeanu-Laurent: Deja primisem un refuz categoric din partea serviciului de cultură în 2017. De ce și-ar fi schimbat opinia acum? Nici nu am mai încercat, așa cum nu am mai cerut sprijin nici Institutului Cultural Român… Toate încercările mele sau soldat cu un refuz deja din 2011 când am fost invitată de editura mea la Salonul de Carte de la Paris, am încercat să mă apropii, să cer sprijin să fac o lansare de carte și nu numai la Paris, dar și la Institutul Cultural Român de la Bruxelles când m-am aflat invitată de o altă editură la marele salon internațional… Noi, cei mici… Însă într-o bună zi, poate într-un an sau doi, dacă nimeni nu-mi dă un răspuns, voi încerca să aflu singură! Deci… festivalul s-a făcut, a avut loc prima ediție și anul viitor va fi a doua !
Ion Nălbitoru: Tot în 2026 ați organizat la Vaslui prima ediție a Festivalului Internațional de Literatură „Tărâmul Metaforelor”. Ce secțiuni a cuprins și pentru ce categorii de vârstă? Considerați că a fost un succes?
Viorica Cîmpeanu-Laurent: Dacă în Franța festivalul putea să nu aibă loc din cauză că nu am apelat, că știam că nu voi fi ajutată, la Vaslui am cerut ajutor și… ghiciți? De fapt, istoria începutului la festivalul Vaslui nu poate încăpea în câteva rânduri, într-un răspuns dat la repezeală, de aceea prefer să vă pun la curent și chiar să vă îndemn să citiți cartea ce o voi scoate în doi ani (de ce în doi ani?, răspunsul va fi însuși în paginile cărții ); Așa a fost începutul!
Dar presa a fost în top! Nu numai din Vaslui sau Iași, ci și la nivel național. Știți cum se spune aici, în Franța: presa te înalță, presa te coboară, presa te distruge, presa te omoară! Pentru mine a fost benefic, nu m-am aflat în niciunul dintre aceste versuri; presa m-a călit! Fără comentarii!!
Ion Nălbitoru: Pentru la anul, 2027, aveți deja în program să organizați 3 festivaluri internaționale. Care sunt acestea?
Viorica Cîmpeanu-Laurent: Voi începe cu cel mai nou, la prima sa ediție: „Odiseea lui Dracula”, la Sighișoara, în data de 29-30 mai. Cu această ocazie voi organiza și un salon de carte și voi prezenta în premieră cartea „Logodnica lui Dracula”. De ce? Veți afla din ce motiv și la suită chiar în aceeași zi!
Ediția a II-a a Festivalului „Tărâmul Metaforelor” se va înrădăcina în a fi o tradiție ce va avea loc în aceeași lună septembrie, ediția a II-a, pe 24 și 25.
Și în Franța, Odyssée Poétique Internationale va avea loc ediția a II-a în data de 20-21 august.
Ion Nălbitoru: Cu permisiunea Domniei voastre, la Sighișoara, doresc să prezint romanul meu „Urmașul lui Dracula”, un fel de replică la „Dracula” lui Bram Stoker. Dar mai este până atunci!
Viorica Cîmpeanu-Laurent: Propunerea domniei voastre este binevenită! Chiar este o mare plăcere și onoare !
Ion Nălbitoru: Dar să revenim la discuția noastră și să le luăm pe rând. Primul festival organizat de dv. va avea loc în România, la Cetatea Medievală Sighișoara intitulat „Odiseea lui Dracula”, la sfârșitul lunii mai. Ce semnificație are această denumire și care-i scopul lui?
Viorica Cîmpeanu-Laurent: Ce înseamnă „Odiseea lui Dracula”?
O odisee este, prin definiție, o călătorie lungă, fascinantă și plină de aventuri. Am ales această denumire deoarece festivalul nostru propune o adevărată călătorie inițiatică prin legendele, istoria și misterele Transilvaniei. Nu ne oprim la imaginea comercială a vampirului din ficțiune, ci pornim pe urmele reale ale personajului istoric Vlad Țepeș și ale spațiului fascinant în care a trăit. Cadrul nu putea fi altul decât Cetatea Medievală Sighișoara; locul unde s-a născut Vlad Țepeș și singura cetate medievală locuită neîntrerupt din Europa de Sud-Est.
Care este scopul festivalului?
Scopul nostru este să creăm o experiență culturală și imersivă unică, prin care:
Promovăm patrimoniul național: Punem în valoare istoria autentică și frumusețea arhitecturală a Sighișoarei într-o atmosferă medievală autentică.
Educație și spectacol: Oferim publicului de toate vârstele o îmbinare de artă, teatru, muzică medievală, reevocări istorice și meșteșuguri tradiționale.
Turism cultural: Atragem vizitatori din țară și din străinătate, oferindu-le ocazia să trăiască istoria pe viu, chiar la sfârșitul lunii mai, când cetatea îmbracă cele mai frumoase culori de primăvară.
Ion Nălbitoru: Al doilea festival din 2027, „Odyssée Poétique”, ediția a 2-a, se va desfășura în luna august în Franța. Spuneți-ne câte ceva despre acest festival.
Viorica Cîmpeanu-Laurent: După succesul și emoția primei ediții, care a avut loc pe 22 și 23 august chiar aici, la Le Mans, Franța, sunt bucuroasă să vă dau o veste minunată: povestea noastră continuă! În luna august 2027, vă dau din nou întâlnire în Franța pentru cea de-a doua ediție a Festivalului „Odyssée Poétique”.
Ce reprezintă „Odyssée Poétique”?
Așa cum îi spune și numele, „Odyssée Poétique” este o călătorie lirică peste granițe, un spațiu unde cuvântul scris și recitat devine pod cultural între români și francezi, între suflete și comunități. Prima ediție ne-a arătat câtă nevoie avem de artă, sensibilitate și dialog cultural, transformând Le Mans-ul într-o adevărată capitală a emoției poetice.
Ce pregătim pentru ediția a 2-a din august 2027?
O punte între culturi: Reunim poeți, scriitori și artiști din diaspora, din România și din Franța, într-un spațiu dedicat libertății de exprimare și creativității.
Momente artistice complexe: Recitaluri de poezie în limba română și franceză, lansări de carte, dialoguri literare, dar și momente muzicale care vor acompania magia versurilor.
Deschidere și comunitate: Continuăm să oferim un cadru cald și primitor atât autorilor afirmați, cât și vocilor noi care își doresc să-și împărtășească creația cu publicul.
Ion Nălbitoru: Al treilea festival „Tărâmul Metaforelor”, ediția a 2-a, va avea loc la Vaslui în luna septembrie. Credeți că va juca un rol important în rândul creatorilor români de literatură și arte vizuale? Va antrena acest festival și tinerii sub 18 ani, stimulându-i oarecum în descoperirea talentului în domeniul creației literare?
Viorica Cîmpeanu-Laurent: Cei care urmăriți pagina mea ați văzut deja ecoul extraordinar și neașteptat de mare pe care l-a avut prima ediție a acestui proiect de suflet. Reacțiile voastre, mesajele pline de emoție și participarea numeroasă ne-au demonstrat că tărâmul criticii constructive, al literaturii și al artelor vizuale este mai viu ca niciodată!
În luna septembrie 2027, ne dăm din nou întâlnire la Vaslui pentru cea de-a doua ediție a Festivalului „Tărâmul Metaforelor”.
Ce rol va juca acest festival pentru creatorii români?
Festivalul devine o adevărată rampă de lansare și un spațiu de dialog esențial între generații:
Simbioză între literatură și arte vizuale: Nu ne limităm doar la cuvântul scris. Punem alături pictura, fotografia, sculptura și poezia, oferind creatorilor consacrați și celor emergenți un spațiu de manifestare fără granițe.
Punte culturală în inima Moldovei: Vasluiul confirmă că poate fi un pol cultural vibrant, capabil să adune la un loc scriitori, artiști plastici și critici de seamă din întreaga țară și din diaspora.
Un accent special pe tinerii sub 18 ani:
Răspunsul meu este un „DA!” hotărât: scopul nostru principal pentru această a doua ediție este descoperirea și promovarea tinerei generații.
Încurajare și recunoaștere: Le oferim tinerilor sub 18 ani șansa de a-și publica primele lucrări, de a le expune în fața publicului și de a fi motivați de artiști cu experiență.
După călătoria medievală de la Sighișoara („Odiseea lui Dracula”) din mai și puntea lirică din Franța („Odyssée Poétique”) din august, septembrie ne va găsi acasă, pe „Tărâmul Metaforelor”, cultivând viitorul culturii românești!
Orice întâlnire la festivaluri are un ecou, creează punți de legătură culturale unde secțiunea; fie teatru, pictură, sculptură, poezie, indiferent de limba de exprimare, totul devine un ecou care va rezona cred chiar și peste ani și ani! Suntem toți legați de același ideal: să păstrăm spiritul culturii viu!
Sper și cred că în anul 2027 vom avea mai mulți tineri; în primul an au fost doar 15, dar, după cum știm, orice început este dificil, apoi totul intră pe un făgaș normal!
Ion Nălbitoru: Organizarea, de acum încolo, cum aveți în proiect, în fiecare an a celor trei festivaluri, unul în Franța și două în România, nu credeți că necesită din partea dv. eforturi uriașe: timp, stres, deplasări etc.?
Viorica Cîmpeanu-Laurent: Nu cred că se va schimba ceva pentru mine; de-a lungul anilor și a obstacolelor întâlnite, oricât de grele, le-am trecut. Iată-mă aici! Ce-a fost obositor a rămas în urmă; acum am antrenament și un pic de experiență, deși nimeni nu este la adăpost niciodată de surprize!
Ion Nălbitoru: Prin organizarea acestor festivaluri credeți că într-adevăr se va crea o punte culturală între România și Franța?
Viorica Cîmpeanu-Laurent: Dacă nu aș fi crezut, nu le-aș fi conceput; vreme de opt luni, am participat la șase festivaluri în dorința de a vedea, de a înțelege ce rol are cultura în liantul dintre țări.
Ion Nălbitoru: În afară de festivaluri, ce proiecte mai importante aveți pentru viitor?
Viorica Cîmpeanu-Laurent: Până în anul 2030 am de realizat două mari proiecte; dacă primele două le voi duce la bun sfârșit, al treilea nu va face decât să-și urmeze drumul firesc. Dar prefer să le dezvălui pe fiecare în parte la momentul prielnic pe care îl voi alege eu!
Ion Nălbitoru: Aveți de gând să vă întoarceți definitiv în țară sau deja v-ați stabilit în patria adoptivă?
Viorica Cîmpeanu-Laurent: În urmă cu șase ani, ideea era palpabilă; dar plecasem de peste 22 de ani. Lumea se schimbase! Eram mai debusolată ca atunci când ajunsesem în Franța… Ca să revin în țară să trăiesc definitiv? Nu; dar voi veni de patru-cinci ori pe an pentru a realiza câte ceva pentru țară, să încerc să răspândesc câte ceva din experiența mea care m-a învățat că viața este o continuă luptă, dar… se merită!
Ion Nălbitoru: Vreți să transmiteți un mesaj românilor de pretutindeni?
Viorica Cîmpeanu-Laurent: Dragii mei frați de patrie, oriunde v-ați afla, încercați să vă reîntoarceți măcar cu gândul pe meleagurile noastre dacă nu puteți altfel. Eu vă înțeleg mai bine decât mulți alții, fiind plecată ca și voi, poate mânați de nevoi și în căutarea unei lumi mai bune. Iar dacă într-o bună zi veți reveni, aduceți o luminiță din ceea ce ați învățat acolo departe, pentru că dacă cel puțin unul la o mie ar aprinde o luminiță, vă dați seama că la cei peste 9 milioane de români plecați, câte luminițe s-ar aprinde, și ar ajuta să vedem acolo unde ne credeam pierduți?
Ion Nălbitoru: Doamna Rica Laurent, ca să vă folosesc numele de autor și de scenă, vă mulțumesc pentru răbdarea de care ați dat dovadă în acordarea acestui interviu, după încheierea cu succes a Festivalului „Tărâmul Metaforelor” de la Vaslui, la care am fost prezent cu soția, și despre care am scris în presa din țară și diaspora! Mult succes în materializarea proiectelor culturale pe care vi le-ați propus!
Ion NĂLBITORU – membru UZPR, Vâlcea
