În istoria Ţărilor Române democraţia prin cultură a apărut
mult mai înainte decât democraţia
promovată de politic.
Însăşi cuvântul grec
demoskratos înseamnând: demos “ popor“ şi kratos ” putere “,
ne duce cu gândul la faptul că această formă de guvernare este menită să
asigure egalitatea cetăţenilor în faţa legii, libertatea cuvântului, a presei,
a întrunirilor, partriciparea la guvernare prin instituţile democratice, ca
parlamentul, votul universal, etc.
Aspiraţiile poporului român spre democraţie a existat
aproape dintotdeauna. “Psaltira în versuri”( 1673) a lui Dosoftei, tipărită în
Polonia la Uniev, este printre primele lucrări literare în care sunt abordate
unele elemente democratice, într-o perioadă când “dreptatea umbla cu capul
spart “, şi dorinţa de libertate faţă de turci răbufnea în versurile : “Ne-au
suit păgânii în ceafă/ Cu rău ce ne fac şi ne cer leafă ”. Însăşi faptul că Grigore Ureche aducând o
serie de date în favoarea tezei sale despre originea comună a Valahilor şi
Moldavilor, inclusiv atitudinea ostilă
faţă de cotropitorii turci în cronica sa “Domnii ţării Moldovei şi viaţa
lor “, este o formă de luptă în implementarea unor firave elemente democratice
în rândul populaţiei din spaţiul Danubiano-Carpato-Pontic.Acelaşi lucru se află
şi în “Letopiseţul Ţării Moldovei “ a lui Miron Costin ( 1633-1691), în care prin
faptul că arată cum a venit la domnie Alexandru Vodă Ilieş, cronicarul
subliniază starea de mizerie a ţărănimii
ca o fierbere”în greutăţi şi netocmele “ din care pricină uşor au putut
fi răsculaţi împotriva stăpânirii.
În toată literatura începutului istoriografiei în limba
română, inclusiv în “Cronica Ţării Româneşti“ a lui Radu Popescu şi în “cronica
anonimă” pe care N.Bălcescu a publicato sub titlul “Istoria Ţării Româneşti
dela 1689 încoace, continuată de un anonim “ unde este zugrăvită epoca lui Brânoveanu.
Descoperim aspiraţiile ţărănimii spre o viaţă mai bună şi sperând la
firave elemente democratice şi sociale.
În acea perioadă Isaac Newton publica “Principiile
matematice ale filozofiei naturale“(1687 ), iar francezul Nicolas Malebranche
căuta să înlăture de pe poziţii idealist-teologice dualismul lui Descartes,
scriind “Despre căutarea adevărului “(1674-1675 ).
În literatura română de la sfârşitul secolului al XVIII-lea
şi începutul secolului al XIX-lea, prin
reprezentanţii Şcoali Ardelene, se ducea
lupta împotriva instituţiilor pe care se sprijinea orânduirea feudală,
împotriva obscurantismului şi pentru luminarea poporului.Lucrările ce au făcut
obiectul acestor idealuri au fost:”Istoria lucrurile şi întâmplările Românilor “ de Samuiel Micu, “ Hronica Românilor şi a
mai multor neamuri“ de Gheorghe Şincai şi “ Istoria pentru începutul Românilor
în Dachia“ a lui Petru Maior. Prin scrierile lor aceştia au militat pentru
ideea unităţii Românilor. Atitudinea lor era văzută ca progresistă cu tendinţe
democratice, de neacceptat de ocârmuitori.
Însă, ideile democratice în Principatele Române în secolul
XIX au venit prin filiera literaturii şi artei promovate de boierii cu dragoste
de cultură ca Iancu Văcărescu şi Iordache Golescu, fratele lui Dinicu. Gheorghe
Lazăr deschide în 1818, la Sf.Sava, prima şcoală superioară în limba română din
Ţara Românească. Publică în 1820 un abecedar “ Povăţuitorul tinerimii“, iar
Constantin Dinicu Golescu scrie”Însemnare a călătoriei mele făcută în anii
1824, 1825, 1826 “, în paginile căreia găsim imaginea vieţii ţărănimii
exploatate, metodele cu care se storceau birurile dela ţărani.
Un om cu idei înaintate a fost Ionică Tăutu, un boiernaş
moldovean, autor a unor pamflete politice. Ca şi Dinicu Golescu, el a luptat cu
arma scrisului pentru smulgerea poporului din întunericul inculturii şi pentru
dreptatea socială într-un context democratic.
În slujba ideilor progresiste, în preajma revoluţiei de la
1848, un rol important l-au avut publicaţiile periodice. Ion Eliade Rădulescu,
cu sprijinul lui Kisseleff, editează “Curierul Românesc “, primul ziar din
Muntenia. În acelaşi an apare, din iniţiativa lui Gh.Asachi , la Iaşi, “Albina
Românească “, iar în 1836, Eliade adaugă gazetei sale un supliment
literar:”Curierul de ambe sexe”, urmat fiind de Asachi, care editează şi el
”Alăuta Românească“( 1837).
În Transilvania, Gheorghe Bariţ scoate în 1838, la
Braşov,”Gazeta de Transilvania “, căruia îi adaugă un supliment “Foaie pentru
minte, inimă şi literatură “.În acelaşi ritm cu transformările economico-
sociale din principate, presa românească promovează idei democratice, pătruzând
în mase.
În 1844, în urma înţelegerii cu Ion Ghica şi cu N.Bălcescu,
Mihai Kogălniceanu scoate o altă revistă-“Propăşirea “. Numele revistei fiind
socotit de cenzură prea revoluţionar şi democratic a făcut ca să apară doar cu
subtitlul “ Foaie ştiinţifică şi literară“. După câteva luni de la apariţie,
revista a fost suprimată din ordinal lui Mihai Sturza.
O parte activă la mişcarea revoluţionară de la 1848, o au
gazetele”Poporul Suveran “ şi “Pruncul Român “, care apar în timpul revoluţiei,
promovând idei revoluţionar-democratice. În ultima publicaţie amintită din 8
iulie 1848 C.Aricescu publică “Odă la eroina română, Ana Ipătescu “. Trebuie să
spunem despre “Marşul Revoluţionar “ al tânărului poet Ioan Catina. Ideile
înflăcărate ale acestui marş urmăreau să dinamizeze mulţimea în luptă pentru
democraţie şi libertate.
“Finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb “- cum îl
caracterizează în poezia “Epigonii “ poetul Eminescu- Anton Pann (1794-1854 )
nu a fost un simplu tipăritor de literatură populară. De remarcat în privinţa
ideilor ce le propagă este “Povestea vorbei “ care reflectă şi critică
moravurile vremii, inclusive instituţiile de stat.
Mişcarea literară din Ţara Românească în secolul XIX, în
care sunt evidenţiate idei democratice,
cunoaşte un avânt deosebit prin creaţia lui Vasile Cârlova,
Gr.Alexandrescu, M.Kogălniceanu, Ion Eliade Rădulescu, Ion Ghica, N. Bălcescu,
D.Bolintineanu, Cezar Bolliac,Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Costache
Negruzzi, M.Eminescu, etc.
Era perioada când în Europa, mai ales în Franţa, Honore de
Balzac (1799-1855) prin romanele sale dezvolta ideile unui romantism
revoluţionar pus în slujba viziunilor democratice ale vremii:”Iluzii pierdute
“, “Istoria măririi şi decăderii lui Cesar Birotteau “, în Germania Berthold
Auerbach( 1812-1882 ) publică povestiri de inspiraţie rurală şi romane din care
transpiră idei democratice, la fel în Ungaria
Gergely Csiky ( 1842-1891 ) dramaturg
care prin piesele “Proletarii “ şi “Mizerie cu zorzoane “, evocă lumea
maghiară care aspira spre o societate democratică.
*
Există în concepţia unor critici şi istorici literari,
contemporani cu autorii care au promovat prin operele lor realismul socialist,
că nu este necesar să excludem nici un autor din Istoria Literaturii. Au
dreptate, dar, nu ca scriitori de prima mărime. Ei trebuie puşi la capitolul
“Şi alţii “.Sau etichetaţi, precum au
procedat francezii cu scriitorii care au colaborat cu naziştii.“Colaboratori cu
regimul comunist “, frază ce trebuie să
fie pusă pe fiecare copertă a cărţilor semnate de Mihai Sadoveanu, Maria Banuş,
Nina Casian, Veronica Porumbacu, Emil M.Galan, M.Beniuc, Zaharia Stancu, Petru
Dumitriu, Ion Lăncrăjan, C.Cubleşan, Ion Mureşan, D.R.Popescu, N.Breban, Miron
Radu Paraschivescu, Augustin Buzura, Dan Deşliu, Victor Felea, Dumitru Micu,
Lucia Demetrius, Sorin Toma, Petre Solomon,
Ov.S. Crohmălniceanu, Mircea Popa,
C. Zărnescu, Aurel Rău, Vasile Sălăjan, Anghel Dumbrăveanu, Radu
Cârneci, Adrian Popescu, Gh.Tomozei, Toma Biolan, Ion Popa Argeşanu,
Al.Jebeleanu, Eugen Jebeleanu, Geo Borza, Adrian Păunescu, Eugen Uricariu, fost
secretar de partid la Filiala Cluj a USR, Ion Maxim Danciu etc.Aşa cum au fost
condamnaţi colaboratorii lui Goebbels care au susţinut propaganda nazistă,
măcar moral să-i condamnăm pe cei care au făcut propagandă realismului
socialist şi regimului comunist-criminal. Fără această curăţire, în spiritul
Punctului 8 de la Timişoara, vom băltii
cum am făcut-o până acum. Îi întreb pe aceştia; când au fost sinceri, atunci
cănt erau menestrelii pcr-ului sau acum când încearcă să ne dea lecţii de
democraţie?
Scriitorul și criticul literar Octavian Soviany susține, pe
Facebook, că unicul scriitor român care s-a opus cu adevărat dictaturii
comuniste a fost Paul Goma, motiv pentru care breasla îl consideră un paria
până și în ziua de astăzi. De asemenea, invocând ”lipsa de caracter a
scriitorului/intelectualului român”, Soviany publică lista celor mai cunoscuți
scriitori mioritici care au colaborat cu Securitatea.
Unii sufereau la
pușcărie, alții slugi la Securitate
”Apropo de victimele şi de profitorii comunismului: dacă
aruncăm o privire către brava noastră scriitorime observăm că în timp ce un
număr oarecare de scriitori (nu foarte mulţi, prin raportare la ceilalţi)
sufereau în puşcăriile regimului, alţii (mult mai numeroşi) serveau cu credinţă
partidul şi se bucurau de mari privilegii (Un exemplu – şi nu e cel mai
spectaculos! -: drepturile de autor erau fabuloase în comparaţie cu câştigul
mediu al unui profesor sau medic.). Câteva nume dintre cele mai sonore:
Sadoveanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, G. Călinescu, Arghezi, Demostene
Botez, Victor Eftimiu, M. Ralea, Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Geo Bogza.
Zaharia Stancu, Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Maria Banuş, Marin Preda, Petru
Dumitriu, Laurenţiu Fulga, Nina Cassian etc – ca să mă refer doar la cei care
îşi câştigaseră o oarecare notorietate înainte de 1948 – an în care controlul
partidului asupra producţiei literare devine total prin naţionalizarea
editurilor.
Recrutarea
deținuților-scriitori
După 1964 (când sunt eliberaţi majoritatea deţinuţilor
politici) încep să fie „recuperaţi” foştii deţinuţi-scriitori: Ion Caraion
(turnător dovedit!). Al. Paleologu (turnător autodenunţat!), Nicolae Balotă
(turnător dovedit!), St. Aug. Doinaş (turnător dovedit!), C. Noica (ale cărei
teoretizări despre rostirea românească a fiinţei se potriveau de minune cu
politica naţionalistă a lui Ceauşescu), Edgar Papu (autorul teoriei
naţionaliste a protocronismului) etc.
Paul Goma – singurul
scriitor român care s-a opus comunismului
Asta spune mult despre caracterul sau lipsa de caracter a
scriitorului/intelectualului român. Iar dacă facem o comparaţie cu alte ţări
comuniste, unde a existat o opoziţie reală la comunism din partea scriitorimii
(Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, URSS) putem trage nişte concluzii nu prea
măgulitoare şi despre ADN-ul românesc. Şi e semnificativ că singurul scriitor
român care s-a opus cu adevărat comunismului, Paul Goma, este privit până şi
astăzi ca un paria de către distinsa noastră beaslă scriitoricească”, scrie
Octavian Soviany.
Unii dintre aceştia au lucrat în structurile de presă literară
, culturală şi de partid, sau în instituţiile de specialitate, în redacţiile
ziarelor şi revistelor literare şi de cultură, edituri, Consilii la diferite
niveluri, C.C şi C.C.U.T.C, contribuind
ca activişti la promovarea unei ideologii criminale. Iar operele lor,
aşa cum mai scriam în alt articol, sunt scrise în spiritul realismului
socialist.Unii, chiar, au colaborat cu securitatea, aşa cum ne-a informat
CNSAS-ul, precum:Ştefan Cazimir, Ion Coja, Dumitru Constantin, Ion Deaconescu,
Ion Lotreanu, Cornel Nistorescu, Darie Novăceanu, Mihai Pelin, Doina Anca
Sîrghie, Radu Ţeposu, Uricaru Eugen, N.Breban, Ion Groşan, Lucian Vasiliu,
Andrei Marg, Dan Lupescu, Ioan Es.Pop, Mircea Iorgulescu, Dan Berindei şi lista poate continua.Dar, nu mai puţini
vinovaţi sunt scriitorii care au lucrat în redacţiile literare, politice,
edituri, institute de cercetare, care au contribuit şi promovat propaganda
partidului comunist-criminal.
Rămâne un semn de întrebare privind Adrian Păunescu şi
Corneliu Vadim Tudor. Să fi cumpărat dosarele, imediat după revoluţie, de la
ofiţerii securităţii?
O vină, în prezent, este a
acelor critici şi istorici
literari care persistă a promova şi lăuda operele scriitorilor care au susţinut realismul
socialist şi care, ca activişti în structurile de propagandă comunistă (reviste
literare, ziare, edituri, instituţii de cercetare, consili de cultură ), duc în
continuare la promovarea unor vinovaţi care au contribuit la menţinerea unei ideologii, chiar dacă, a fost o
revoluţie în 1989. Criticii şi istoricii literari care persist în această
greşeală sunt: Mircea Popa, Eugen Simion, Al.Cistelecan, Matei Călinescu,
Marian Popa, Aurel Sasu, C.Cubleşan, Gheorghe Crăciun, Simion Bărbulescu,
Manolescu etc.
“În acest context, e de la sine înţeles că exerciţiul critic
nu poate abdica de la normele deontologice pe care le presupune actul
valorizator, pentru că, în afara unei – pe cât de necesare, pe atât de ferme –
moralităţi intrinseci, el riscă să-şi piardă integritatea, veridicitatea,
justificarea, chiar. Iată de ce argumentul decisiv al actului critic ar trebui
să decurgă exclusiv din structurile operei literare, punându-se între paranteze
orice alte aspecte extraestetice.” Scrie în lucrarea sa Iulian Boldea,
intitulată “Critici români contemporani “, apărută la Târgu Mureş la Editura
Universităţii “ Petru Maior”, 2011.
Cei enumeraţi mai sus au vina duplicităţii.Vă mai amintiţi
de aşa numitele cronici laudative din Gazeta Literară, România Literară, Argeş,
Tribuna, Scrisul Bănăţean, Iaşul Literar, Convorbiri Literare, Steaua, la
adresa cărţilor semnate de: A. Toma, Sorin Toma, Em.Valerian Galan cu al său
roman “Bărăgan “ ,reportajele lui Toma
George Maiorescu ( Călătorie prin vreme, Zeii desculţi, etc.), prozele lui
George Bălăiţă (Călătoria, Întâmplări
din noaptea soarelui de lapte, ), Mihai Beniuc cu romanul “Pe muchie de cuţit
“şi poeziile sale patriotarde, Viorel Cacoveanu ( Fata care spune da!, Morţii
nu mint niciodată), Dan Deşliu (Lazăr de la Rusca,1949, Minerii din Maramureş,
1951, Cântec pentru legea cea mare,1949 ) , Petre Ghelmez cu poezia
cotidianului, Augustin Buzura ( Absenţii, Feţele tăcerii), Dumitru Popescu
(Pentru cel ales, Un om în Agora, Gustul sîmburelui ),Nicolae Breban,
D.R.Popescu (Zilele săptămânii, Vara oltenilor, Somnul Pământului ), Eugen
Jebeleanu, Demostene Botez, Virgil Teodorescu, Nicolae Tăutu, Zaharia Stancu,
Dumitru Mircea (Pâine albă ), Mircea Popa (Spaţii Literare.Studii de istorie
literară, 1974 şi Istoria presei literare româneşti din Transilvania de la
începuturi până la 1918 până la 1918, în colaborare cu Valentin Taşcu, 1980),
C.Cubleşan ( Miniaturi critice, 1968, Licheni, roman, 1974.), Așteptându-i pe
învingători, Editura Albatros, București,1981, Ion Maxim Danciu etc. Lista este
lungă, dar, mă opresc cu exemplele. În acest context, criticii, foiletoniştii,
cronicarii de carte, dar şi de arte plastice şi-au irosit timpul abordând
astfel de cărţi, lucrări ce omagiau pe marele conducător, promovându-le la
îndemnul “sarcinilor de partid “. Un rol în jocul politic din timpul regimului
comunist l-a avut generaţia optzecistă cu a lor poezie absconsă, care nu spunea
nimic, pentru a nu jigni ideologia partidului comunist.Astfel aceştia au putut
ocupa posturi călduţe în redacţii şi edituri. Creaţiile lor nu au fost bune
nici în prezentul de atunci, iar acum sunt inutile.Pe aceste maculaturi se
încasau sume foarte mari de către autori, aceştia mai beneficiau de excursii în
străinătate, vacanţe la Casele de Creaţii de la Sinaia, Neptun. Constantin
Cubleşan a fost cel mai plimbat scriitor. A făcut parte din toate delegaţiile
USR din străinătate etc. Oare de ce? Au încasat salarii bune de la
contribuabilul sărăcit şi chinuit de lipsuri, slujind un sistem criminal. Ba,
mai mult, aceşti redactori modificau creaţiile primite de la scriitori din
afara sistemului în aşa fel încât aceste lucrări să exprime o lăudăroşenie
găunoasă la Conducător şi partidul comunist.Astfel contribuiau la un genocid cultural pentru
care îi condamn. Cum se explică faptul că Buzura, Breban, D.R.Popescu, Dumitru
Popescu, C. Zărnescu, C. Cubleşan, şi mulţi alţii, efectuau vizite în
„putregaiul„ occidentului, dacă nu colaborau cu securitatea?
Aceşti critici, istoricii literari şi scriitorii veniţi din
vechiul sistem se întreceau să laude realismul socialist, şi sistemul
comunist-criminal, iar acum critică cu răutate pe scriitorii care nu vin din
acelaşi sistem? Ei nu au înţeles că un adevărat critic este şi pedagog. Încă,
se mai cred supra oameni, sentiment “injectat”în spiritul lor de către
propaganda comunistă, prin avantajele pe care le aveau de la un sistem ateu şi
inuman. Acest spirit de răutate şi superioritate nejustificată, îl găsim la
criticii şi scriitorii ce vin din sistemul de tristă amintire. De ce atâta
fiere, întreba la o emisiune televizată jurnalistul Octavian Hoandră. Îi
răspund eu, pe aceştia, nici când locuiam în Bucureşti, nici în Cluj-Napoca, în
prezent, nu i-am văzut la Biserică, iar Mircea Popa a falimentat o asociaţie
ortodoxă din Cluj-Napoca, fiind pus preşedintele acesteia de către regretatul
Î.P.Bartolomeu Anania.Probabil sunt atei, dacă este aşa, nu aştept nimic de la
aceştia.
*
Pentru început e bine să definim, conform Dicţionarului
Limbii Române editat de Academia Română, ce înseamnă istoria (literaturii,
artelor), aceasta este: Ştiinţa care
studiază dezvoltarea şi schimbările succesive într-un anumit domeniu: istoria
literaturii ,istoria artelor.
Se cunoaşte faptul că istoria naţiunilor consemnează cu amănunţime
victoriile, dar şi înfrângerile. Arheologia, o ramură a ştiinţei istoriei
studiază şi consemnează în amănunţime
cea mai mică relicvă descoperită.Toate acestea fac parte din patrimoniu
cultural şi istoric al umanităţii.O adevărată armată, de cercetători, nu-şi
permite să treacă cu vederea cea mai mică înfrângere, cea mai mică victorie, un
semn heroglific, o relicvă antropologică sau arheologică din lanţul nesfârşit
al evoluţiei societăţii omeneşti. Patrimoniu ce face parte din istoria
naţiunilor.Singurii care şterg cu buretele indiferenţei,al intoleranţei, pagini
întregi din istoria artelor şi literaturii române sunt istoricii artelor, dar mai ales criticii literari din
spaţiul spiritual românesc.Francezii nu-şi permit să omită nici un autor, chiar
dacă a scris şi publicat un singur poem, sau a pictat un singur tablou. Pe când
la noi se şterge cu „buretele” o
întreagă pleiadă de oameni de cultură.
“Istoriile” Literaturii Române, apărute până în prezent
(impropriu denumite istorii), mă gândesc la încercările lui Titu Maioresc,
E.Lovinescu, G.Călinescu, Cartojan, Al.Piru, Laurenţiu Ulici, Eugen Negrici,
Marian Popa, Mircea Zaciu, Marian Papahagii, Aurel Sasu, sunt scrise cu
prejudecăţi , eliminând din start sute de autori cu cărţi publicate şi prezenţi
în presa culturală. Nicolea Manolescu, scria undeva că: O istorie care pune
opera în paranteză (fie din unghiul procedurii, fie din unghiul receptării)
nu-şi atinge în definitiv scopul care este acela de a fi o istorie a
literaturii.
Aproape toate “istoriile” artelor, şi în special cele ale
literaturii române, şi chiar dicţionarele de profil,sunt concepute pe criterii
partizane, (vezi:Istoria literaturii contemporane, de Alex.
Ştefănescu),cuprinzând aceeiaşi autori care au scris în spiritul realismului socialist,
omiţând cu bună ştiinţă autori de expresie română din diasporă şi chiar din
ţară: (Radu Gyr, N.Crevedia, Paul Goma, Nică Petre, Vizirescu, Aron Cotruş,
Baciu, Vintilă Corbul cu inegalabilul roman Sclavii pământului. ).
S-a adoptat eronat formula DICŢIONAR pentru lucrări
istoriografice.Acestea sunt tot istorii de autori în ordine alfabetică.
Ce să mai vorbesc de dicţionarele: DICŢIONAR de literatură
română contemporană, de Marian Popa, ediţia a doua, Editura Albatros,1977,
Dicţionarul artiştilor români contemporaani, de Octavian Barbosa, Editura
Meridiane ,Bucureşti,1976. Ceva mai complet
este Dicţionarul scriitorilor români de
Mircea Zaciu, Marian Papahagii şi Aurel Sasu, însă, şi acesta are multe
omisiuni.
Am constatat în, aşa zise, dicţionare că sunt prezenţi, în
totalitatea lor toţi scriitorii, artiştii, care lucrau în sistem: adică erau
redactori la reviste, ziare, edituri,salariaţi ai Consiliului Culturii, ai
propagandei de partid, etc.Lipsesc cu desăvârşire scriitorii, artiştii, liberi
profesionişti , sau cei care lucrau în alte domenii. Fapt ce mă face să afirm
că erau cuprinşi în paginile lor scriitorii şi artiştii verificaţi de partid,
chiar de securitate, şi că autorii
dicţionarelor acţionau la comandamentul partidului communist.
Mai complet se pare
este Dicţionarul literaturii române de Aurel Sasu, apărut în 2006.
Istoria literaturii este ştiinţa care studiază, consemnează
toate operele scrise în acest domeniu şi autorii lor, dezvoltarea şi
schimbările succesive .Aceasta nu se face pe sărite, după preferinţe, sau
opţiuni politice. Istoria Literaturii trebuie să consemneze toţi autorii, răi
sau buni , cu eşecurile şi victoriile lor.Dacă este altfel, nu este istorie, în
cel mai bun caz o putem denumii extrase din istorie, sau compendiu. Istoria
Literaturii Române nu se scrie după bunul plac al unuia sau altuia. Ea se scrie
aşa cum este,fără omisiuni şi fără aprecieri personale ale celui care o
scrie.Se consemnează viaţa, opera, evenimentele ce au influenţat opera şi se
citează aprecierile criticilor din vremea sa, de toate orientările. Aşa cum se
procedează la scrierea istoriei neamului românesc.
M.Kogălniceanu scria : Istoria trebuie să fie cartea de
căpetenie a popoarelor. Ca sa parafrazam pe acesta, întreb Istoria Literaturii
Române pe când v-a ajunge cartea de căpătâi a neamului nostru? Având în vedere
că în condiţiile intrării în Europa şi a fenomenului globalizării este necesar
să ne păstrăm toată zestrea agonisită de-alungul secolelor în domeniul
istoriografiei, literaturii şi artei. Prin acestea Europa va cunoaşte
adevăratul suflet românesc.
*
Odată cu intrarea
tancurilor ruseşti în ţară în august 1944 şi eliminarea persoanelor competente
din aparatul de stat şi din întreprinderile economice, înlocuirea lor cu
membrii P.C.R. sau simpatizanţi ( septembrie-octombrie 1944 ), formarea
guvernului condus de dr.Petru Groza ( 6 martie 1945 ), votarea la 3 august 1948
de către Marea Adunare Naţională a legii prin care întreg învăţământul este
unificat şi laicizat, şi transformarea Societăţii Scriitorilor Români în
Uniunea Scriitorilor, literatura română devine o unealtă în propaganda de
partid. Aceasta promovând realismul socialist al unui regim totalitar impus de
sovietici. Sunt excluşi din noua organizaţie scriitoricească scriitori a căror
operă nu se încadra în ideologia marxist-leninistă, cum ar fi: Radu Gyr, N.
Crevedia, Lucian Blaga,Vasile Voiculescu şi mulţi alţii.Sunt interzise operele
lui Gib Mihăescu, Pillat, Arghezi, Nichifor Crainic, Octavian Goga, Mircea
Vulcănescu, şi chiar Eminescu etc. Din 1944 până în 1950 Mihai Eminescu a fost
interzis datorită poeziei “Doina “. Din literatura universală sunt interzişi:
Platon, Spinoza, Nietzsch, Bergson, Edgar Poe, Gide. În total au fost interzise
8000 de cărţi. În această perioadă sunt
impuse opere ce promovau realismul –socialist din URSS, cum ar fi Maiakovski,
Şolohov, Esenin, Konstantin Fedin, Leonid Leonov, Andrei Jidanov, Ilia Ehrenburg,
Aleksandr Fadeev cu “Tânăra gardă “, N.Ostrovski cu “Aşa s-a călit oţelul “,
Maxim Gorki care publicase în “Literaturnia Gazeta” articolul ”Despre realismul
socialist “, etc. Se înfiinţează în
Bucureşti Editura Cartea Rusă, o facultate unde se învăţa numai limba rusă, iar
în marile oraşe se deschid Librăriile “Cartea Rusă.”
Dar ce era acest non-curent literar? El reprezenta o
realitate distorsionată a realităţii, o adaptare a ei la cerinţele şi
interesele partidului comunist care dorea să deţină monopolul adevărului şi
înţelegerii realităţii. Real era doar ce era conform cu viziunea partidului
unic.Având ca principiu”tipul omului nou “ mereu învingător în luptă cu tarele
trecutului.
La noi, mulţi scriitori pactizează cu puterea comunistă şi
încep să publice cărţi scrise în spiritual realismului-socialist, doctrină
comunistă oficială proclamată în 1932 de Comitetul Central al Partidului
Comunist al URSS, impusă tuturor ţărilor care au fost ocupate de Armata Roşie.
Debutul realismului socialist din România are loc în ianuarie 1948 când Sorin
Toma, fiul poetului mediocru A.Toma, publică trei articole în Scânteia ,
intitulate “Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei “ despre opera poetică a lui Tudor Arghezi,
în care se dă semnalul ruperii totale faţă de valorile naţionale ale trecutului Într-u articol publicat în “Viaţa Românească
“, nr.3, din 1951, Mihai Beniuc, în calitate de preşedinte al Uniunii
Scriitorilor, oferă definiţia poetului realismului-socialist. Imediat criticii
literari ca: Leonte Răutu, Ovid S. Crohmălniceanu, Mihai Gafiţa, Mihai Novicov,
Traian Şelmaru, Ion Vitner publică articole în spiritul cerut de noua ideologie
cultural-politică.
Primul care a dat semnalul introducerii
realismului-socialist la noi a fost Mihai Sadoveanu ( cel care fiind
preşedintele Marei Adunări Naţionale nu a vrut să graţieze condamnarea la
moarte a unui ţăran care nu a dorit să se înscrie în CAP ), cu
prozele:”Fantezii răsăritene “( 1946),”Păuna Mică “( 1948 ) şi ”Mitrea Cocor “(
1950). A urmat Zaharia Stancu cu “Desculţ “, Alexandru Jar cu “Sfârşitul
jalbelor “( 1950 ), Petru Dumitriu cu “Drum fără pulbere “ şi “Pasărea furtunii
“, Eusebiu Camilar cu romanul “Negura “( 1949), Eugen Barbu cu ”Groapa “ şi
“Şoseaua Nordului “, Aurel Baranga, Mihai Davidoglu, Lucia Demetrius, Alexandru
Mirodan, etc.
Mai târziu, după 1960, au apărut romane care au mai “
îndulcit “ realismul-socialist, dar slujind şi în acest fel regimul de
dictatură comunistă, prin faptul că se arăta lumii “deschderea “ literaturii noastre spre noi orizonturi.
Era un fel de “dizidenţă “ cu aprobarea cenzurii şi ai securităţii.Vezi: Ţoiu,
Buzura, D.R.Popescu, Breban, etc. Se continua publicarea de cărţi a celor care
făceau parte din sistem ( redactori la edituri, reviste, ziare, radio,
televiziune, instituţii cultural-artistice, activişti culturali şi politruci.)
şi care erau verificaţi. De fapt toţi scriitorii din sistemul amintit nu erau
altceva decât activişti politici în
slujba propagandei PCR, iar o parte din ei vizitau occidentul cu sarcini
precise de culegere de informaţii din rândul diasporei româneşti, după care
veneau în ţară şi raportau securităţii. Astfel se explică de ce scriitori ca
Ion Acsan, Ion Cocora, Al.Căpraru, A.Buzura, Eugen Barbu, D.R.Popescu, Nicolae
Dragoş, V.Tudor, Marin Sorescu, Dumitru Popescu, Adrian Păunescu, E.Jebeleanu,
A. Jebeleanu, Marin Preda şi mulţi alţii, erau mereu prin occident.
În spiritul realismulu-socialist au apărut:”Calea Griviţei
“(poem ) de Cicerone Teodorescu, “ Griviţa Roşie“ de Marcel Breslaşu, ambele în
1950, “ Steaguri“ de M.Beniuc,”Minerii din Maramureş “ de Dan Deşliu, apărute
în 1951, “În satul lui Sahia “ de Eugen Jebeleanu, “La cea mai înaltă tensiune
“ de Nagy Istvan, “Oţel şi pâine “ de Ion Călugăru, “Dulăii “ de Zaharia
Stancu,”Desfăşurarea “ de Marin Preda, cărţi apărute în 1952,”Un om între
oameni “(1953, 1955, 1957 ), de Camil Petrescu,”Cântecele pădurii tinere “ de
Eugen Jebeleanu, “Un cântec din uliţa noastră “ de Cicerone Teodorescu,”Laude “
de Miron Radu Paraschivescu, toate apărute în 1953.În anul 1954 apar cărţile:
Mihai Beniuc”Mărul de lângă drum “ şi ”Partidul m-a-nvăţat “, Cicerone
Teodorescu”Făurari de frumuseţe “, Mihu Dragomir ”Războiul “, în 1955; Marin
Preda “Moromeţii “, T.Arghezi”1907 “,Titus Popovici” Străinul“, Maria
Banuş”Ţie-ţi vorbesc, America “, Veronica Porumbacu ”Generaţia mea “, în 1956 ;
Tudor Arghezi”Cântare omului “, N.Labiş ”Primele iubiri “, în 1957; Eugen
Barbu”Groapa “, A.E.Baconski ”Dincolo de iarnă “,Gheorghe Tomozei ”Pasărea
albastră “, Ion Marin Sadoveanu” Ion Sîntu “, Ion Vitner”Firul Ariadnei “, în
1958:Miron Radu Paraschivescu “Laude şi alte poeme “, Marin Preda”Îndrăzneala “
şi D.R.Popescu “Fuga “ iar în 1959 îi apare primul roman”Zilele săptămânii “;
în1960 sunt publicate cărţile noii generaţii de poeţi şi prozatori: Nichita
Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, Nicolae Velea, Ştefan Bănulescu, Ion
Gheorghe, Ion Horea, iar Fănuş Neagu publică “Somnul de la amiază “.În 1963
apar cărţile:”Laudă lucrurilor “ de
G.Călinescu, “Capul Bunei Speranţe “ de Augustin Buzura,( romanele acestuia sunt
necitibile în ziua de azi), “Fântâna
soarelui “ de Eugen Frunză, în 1972 “Coborând spre nord-vest “ de Vasile
Sălăjan, în 1974”Clodi Primus “ de C.Zărnescu, etc. Această nouă generaţie sub
motivul ideilor absconse nu spunea nimic.Era ruptă de realităţile existente,
într-o perioadă când poporul roman era înfometat.
În perioada aceasta, de după 1960, Nicolae Manolescu publică
articole vădit propagandistic în favoarea realismului-socialist, cum ar fi
:”Tineri muncitori în creaţa literară contemporană “ şi o serie de altele
în “Gazeta Literară “şi “Contemporanul “ unde a publicat
articoliul”Realism-realism socialist “.La fel ca Manolescu, Alex Ştefănescu de când a început să publice ,din
1970, cronici literare în “Luceafărul “,condus pe atunci de Ştefan Bănulescu, a
făcut apologia realismului-socialist şi criticând fără milă lucrările care nu
se încadrau în acest aşa zis curent literar impus de PCR.
*
În a doua parte a secolului XX când în, aproape, jumătate
din ţările europene era impusă ideologia
marxist-leninistă, în celelate ţări democratice, literatura, în general
cultura şi arta, cunoştea o înflorire democratică. Astfel în perioada de care
facem vorbire prozatorul şi dramaturgul francez Marcel Ayme îşi publică
lucrările de dramaturgie şi proză în care cultivă umorul succulent, cum ar
fi:”Clerambard “(1950 ), “Capul celorlalţi “(1952), Paul Eluard , poet francez,
scrie şi publică”Poezie neîtreruptă“( 1953), folosind un limbaj poetic simplu
şi familiar, vizând un raport de reprocitate între obiect şi cuvânt. Englezul
William Empson în 1951 şi în 1961 “Structura cuvintelor complexe “ şi volumul
de poezi “Dumnezeul lui Milton “, poetul, prozatorul şi dramaturgul german
(RFG)Hrmann Kasack publica “Oraşul de dincolo de fluviu “(1947 ),”Năvodul cel
mare “( 1952 ), poetul spaniel Moreno Villa publica în 1944 “Viaţă dezvăluită
“(Memorii ).
De observat că în timp ce în ţările democratice autorii îşi
publicau din timpul vieţii memoriile sau jurnalele, la noi nici-un scriitor nu
a îndrăznit să le publice din timpul vieţii, de teamă că vor intra în malaxorul
securităţii.
Toate revistele din Bucureşti şi din ţară, România Literară,
Săptămâna, Flacăra ,Convorbiri Literare, Cronica, Scrisul bănăţean. Tribuna,
Orizont, etc. aflându-se sub controlul aparatului propagandistic al Partidului
Comunist, făceau apologia, nu numai prin editoriale, dar şi prin literatura
publicată, a regimului de dictatură. Sunt modificate poeziile şi proza, de
către redactori,( trimise pe adresa redacţiei de corespondenţi), în spiritul realismului
–socialist, iar când au fost la conducerea partidului şi ţării familia
Ceauşescu, erau modificate, datate şi dedicate acestei familii. Modificările se
făceau fără aprobarea autorilor. Iată cum redactorii şi scriitorii din redacţii
contribuiau şi prin această metodă la implementarea unei ideologii străine
poporului nostru. Cărţile majorităţii scriitorilor care au fost publicate în
timpul dictaturii comuniste nu au fost bune nici pentru prezentul de atunci, ne
mai vorbind de viitor.Mă gândesc câte păduri s-au tăiat pentru a se fabrica
hârtia pe care să se tipărească aberaţiile acestor scârţa-scârţa pe …
Nicolae Manolescu şi Alex Ştefănescu în loc să cuprindă în
“Istoriile” lor aceşti mastodonţi cu picioare vopsite cu cerneală roşie, mai
bine cuprindeau scriitorii din diaspora românească ce au
scris în spirit democratic fără constrângerea ideologică a comuniştilor, cum ar
fi: Vintilă Horia, Paul Goma, Dumitru Radu Popa, Herta Muler, Andrei Codrescu,
Geoge Astaloş, Virgil Duda, Ioan Ioanid, Oana Orlea, Jeni Acterian, Lena
Constante, Ştefan Baciu Vintilă Corbu cu celebrul său roman Sclavii pământului
,şi mulţi alţii.Totuşi îi înţeleg pe cei doi istorici şi critici literari,
gândindu-mă la proverbul românesc”te asociezi cu cine te asemui “, recte
Păunescu şi alţi aplaudaci comunişti, chiar dacă şi-au pus masca
democratului.Promovând în astfel de “Istorii “ autori care au scris în
spiritual realismului socialist riscăm să educăm tinerele generaţii tot în
spiritual acestei doctrine comuniste-criminale.
Datorită acestui fapt, că toate instrumentele de propagandă,
radio, presă scrisă, edituri şi TV se aflau în mâna acestor scriitori-activişti
de partid, astăzi constatăm că societatea românească, oamenii care o compun au
un comportament şi o mentalitate deformată faţă de valorile democratice.
Aceasta este principala vină că România, în cei 29 de ani de la revoluţia din
1989, nu progresează în implementarea democraţiei în drumul ei de integrare
europeană.
În acest sens ACUZ pe toţi scriitorii care au lucrat în
redacţiile ziarelor, revistelor literare şi editurile comuniste de genocid
moral şi cultural la adresa poporului român.
Din 1989 se întrevede noul curent globmodernul (denumire
dată de noi) ce înglobează operele de artă, proza, poezia, eseul, compoziţiile
muzicale, care fac o întoarcere spre valorile trecutului promovate printr-un
stil pe jumătate întors spre clasicism cu elemente ale prezentului.
*
Ştiu, am fost păţit
în regimul de tristă amintire, când am fost criticat în presă de aceşti
“corifei„ şi de acoliţii lor, că am încălcat morala comunistă, în prezent sunt
şi voi fi criticat, din motive inventate de cei pe care i-am menţionat aici, şi
de cozile lor de topor.Minulescu a fost criticat aspru şi pe nedrept în
Istoria lui Lovinescu. Azi e mai
cunoscut şi mai actual autorul romanţelor, iar de autorul Istoriei literaturii
române contemporane, (I-VI, 1926-1929), puţin mai ştiu.Aşa că dragi A mici vă
avertize cu cele spuse de Immanuel Kant:”Nu-mi daţi sfaturi.Ştiu să greşesc şi
singur. “Fiindcă sunt un ortodox practicant, voi face cum zicea Pr.Arsenie
Papacioc: “Semeni cu Dumnezeu atunci când începi să ierţi“
Vă întreb „corifei”, veniţi din regimul trecut, inclusiv pe
Mircea Popa despre care Turcescu scria:” A facut greva foamei pe vremea lui
Ceausescu si a cerut azil in Rusia fiindca nu era lasat sa scrie literatura
comunista. In realitate a fost dat afara din Uniunea Scriitorilor de Zaharia
Stancu fiindca era scriitor doar cu numele desi beneficia de toate avantajele
de pe urma acestui statut.
Greva a fost doar un siretlic, cum recunoaste chiar Mircea
Popa. A aparut pe prima pagina din Pravda si Ceausescu, ca sa evite un scandal
diplomatic, l-a numit director de cinematograf.
Mircea Popa a intrat din nou in conflict cu autoritatile
comuniste prin anii ’80 cand impreuna cu Sorin Rosca Stanescu a scos un
manifest numit „Libertatea”. In decembrie 1989 a fost arestat si a stat in
celula cu celebrul dizident Mircea Raceanu. A fost eliberat pe 22 decembrie in
acelasi an.
Dupa 1990 a lucrat pentru sindicatul „Fratia” a lui Miron
Mitrea. Astazi este presedintele Fundatiei Romania-Rusia si conduce agentia de
stiri „Rusia la zi. Relatia Romaniei cu Rusia sufera din cauza lipsei totale de
comunicare. Pentru inceputul unei relatii prolifice cu Rusia, Romania ar trebui
sa renunte pe moment la subiectul „tezaurului”, crede Mircea Popa.
Mai mult, Popa spune ca pentru academicienii rusi, subiectul
„tezaur” nu exista, iar daca Romania va continua sa-l ceara, Rusia ii va face
tarii noastre „nota de plata” pentru distrugerile provocate de atacul asupra
Odessei din timpul celui de-al doilea razboi mondial.”. Mă adresez la toţi
aceştia, dacă aţi slujit cu credinţă sistemul comunist-criminal, acum de ce nu
vă implicaţi cu aceeaşi ardoare la salvarea democraţiei din ţara noastră pe
care o invocaţi cu multă demagogie în situaţiile festiviste organizate de USR
şi de unele partide?
*
În condiţiile actuale când integrarea europeană şi tendinţa
de globalizare cuprinde întreg mapamondul rolul intelectualului român este, în
primul rând, acela de promovare a valorilor naţionale.Acestea vor fi zestrea
noastră care ne face să nu pierim ca neam.Răspândirea istorică a progreselor
culturale, până când ele devin moştenire comună a întregii omeniri, este mai
mult decât diversitate culturală. Acest fenomen implică nu numai deosebiri de
caracteristici culturale, ci şi existenţa unor caracteristici culturale care
sunt superioare altora. Însăşi faptul că oamenii-toţi oamenii, europenii,
africanii, asiaticii sau alţii-au decis în repetate rânduri să renunţe la o
anumită caracteristică a propriei culturi şi să o înlocuiască cu ceva
aparţinând unei alte culturi denotă că ceea ce era împrumutat de la alţii
funcţiona mai bine; cifrele arabe, doar să dau un singur exemplu, nu sunt doar
deosebite de cifrele romane-ele sunt superioare celor romane.
Am dat acest exemplu,pentru a înţelege mai bine rolul
intelectualului român în a promova idei,opere ,descoperiri ştiinţifice, mai bune , mai superioare decât ale intelectualilor altor popoare.Numai
astfel vom menţine vie fiinţa naţională.
Un rol important în acest sens îl are şcoala.Tineretul
trebuie educat în spirit mesianic.De expansiune şi promovare a culturii şi
ştiinţei româneşti,numai aşa vom putea „cucerii” noi teritorii, fie ele şi de
cultură.Cu mentalitatea lui Mircea cel Bătrân din Scrisoarea lll-eminesciană; Eu?îmi apăr sărăcia şi
nevoile şi neamul! Nu vom ajunge prea departe în timp şi spaţiu.Vom pierde şi
ce avem.
Mă întrebaţi, printre altele, ce fac intelectualii în timp ce
mulţimea de credicioşi, călăuziţi de sentimente religioase, criteriu
care şterge graniţile pregătirii intelectuale, merg în Casa Domnului sorbind
din înţelepciunea lui Iisus.O parte din aceşti intelectuali, majoritatea venind
din România profundă, lucreză şi pun cu trudă „cărămidă“, peste „cărămidă” ,
construind edificiul culturii noastre, şi…din când, în când se mai
„înţeapă”unul pe altul de parcă nu ar fi
pe lume, sau în lumea cultural-ştiinţifică, loc pentru fiecare. Tocmai
această nemulţumire îl face pe creator să descopere floarea rugini,cum spuneam într-o poezie în tinereţe,
care nu este altceva decât, rugina ce protejează metalul, adică arderea
interioară, din miezul căruia ţâşneşte OPERA , sau IDEEA GENIALĂ.
Intelectualii din ţara noastră, cretorii de frumos şi de
cultură ,e necesar să înţeleagă că există un proces dialectic în modificarea
tradiţiilor ,a culturii noastre.De-alungul anilor culturile renunţă la ceea ce
nu mai funcţionează la fel de bine ca ceva împrumutat de la o
altă cultură.Limbile împrumută cuvinte din alte limbi, tiparul a fost adus din
altă parte,internetul din America.Ceea ce vor
adepţii conservatorismului, pe care-i numim naţionalişti,pare să fie cu
totul alceva. Ei doreasc să păstreze
culturile în stare pură,asemenea fluturilor dintr-un insectar.Dar nici o cultură
nu a ajuns pe această cale în stadiul actual.Ele se interferează cu tradiţiile
şi culturile ţărilor vecine. Se influenţează una pe alta,cum s-a întâmplat cu
baladele noastre(Vezi Meşterul Manole,cu influenţă din sudul Dunării), cu
cântecele bănăţene care au melosul sârbesc,etc.Indivizii din popor, mai târziu o parte din
intelectuali, au fost cei care au decis singuri ce să păstreze din ceea ce era
vechi şi ce anume din ceea ce era nou se dovedea a fi util în vieţile lor.Aşa a
fost introdus tiparul, care o perioadă a fost folosit paralel cu scrierea de
mână a călugărilor din Mănăstiri, când s-a tipărit la 1561 Evangheliarul
românesc al diaconului Coresi, s-au în
Ţara Românească, la 1508-1512, când ieromonahul Macarie a tipărit primele
cărţi, pe timpul domnitorilor Radu cel Mare, Mihnea cel Rău,Vlad cel Tânăr şi
Neagoe Basarab.
Astfel culturile din Balcani, chiar din întreaga Europă, s-au îmbogăţit prin ajutor
reciproc în cadrul marilor civilizaţii ale zonei noastre.
Intelectualul, astăzi exclamă precum Constantin Tsatsos
:Doamne, cât de scump se plăteşte cuvântul frumos cizelat şi câtă durere
întunecată ascunde suprafaţa lui strălucitoare.
Tinerilor le-aş recomanda să se ghideze după apoftema lui
Titu Maiorescu:Omul rău se pierde prin partea sa cea bună, omul bun-prin partea
sa cea rea. La care mai adaug necesitatea
studiului necontenit, să privească înainte, consecvent, la punctul fixat
la care doreşte să ajungă, fără să aplece urechea la cei care comentează de pe
margine, fără să se abată din drum . Este un proverb românesc:Ursul merge,
câini latră. Să se teame de insultele învăluite în elogii.Mai trebuie să
cunoască faptul că ştiinţa ne-o dă contactul cu lucrurile, înţelepciunea ne-o
dă detaşarea faţă de acestea. În anul
Centenarului cu noi este Dumnezeu,
cu cei care au colaborat cu regimul comunist ateu şi criminal este…
Măcar în anul Centenarului scriitorii care prin operele lor
au promovat realismul socialist şi au susţinut propaganda comunistă-criminală
să facă un pas înapoi. Nicolae Steinhardt spunea:”Răul poate să-l facă oricine,
cât de nevolnic ar fi. Binele însă e numai pentru sufletele tari şi firile
călite. “În concluzie: cei care au făcut rău neamului românesc în timpul
comunismului, rămân la categoria oricine, un fel de “nimeni în drum” cum spunea
ţăranul celor care-şi pierdeau vremea în birt.
Autor: Alexandru
Florin ŢENE
