Cel mai recent volum cu poeme semnate de Răzvan Ducan a apărut la Editura ,,Nico,, şi face parte integrantă dintr-o suită de volume lirice pe care poetul cu obârşia pe Valea Târnavei le-a scos la aceeaşi editură din Târgu Mureş şi pe care o coordonează admirabil scriitorul Nicolae Băciuţ.
,, Strigăt din curba lui Gauss,, este o carte-mesaj social-filosofic, este un soi de disperare a Eu-lui aflat în centrul vârtejului, un
strigăt personal devenit colectiv, şi prin care poetul nu doar denunţă un dezastru.
Luptător cum puţini mai sunt azi, pentru a menţine România şi Limba Română pe verticalitatea care li se cuvine prin moştenirea istorică, Răzvan Ducan este acel frumos ,,nebun,, ce intuieşte, ba, chiar ştie că totul în jurul său se prăbuşeşte, dar... el continuă să-şi păstreze onoarea, mintea lucidă şi dragostea neştirbită.
În poezia ,, România de sub unghie” spune: „ Mă grăbesc să înregistrez /la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci/ pământul de sub propria unghie,/ ultima mostră de pământ românesc /pe care politicenii nu au vândut-o încă./...”. Mi-a atras atenţia revolta dublată de ironia fină a autorului, a cetăţenului pus în faţa unui soi de seisim lăuntric, şi aici, cuvintele sunt armele prin care, poetul luptă pentru a mai salva ceea ce se poate din firimitura de identitate naţională. Astfel de poeme îi sunt proprii poetului din Transilvania şi aici se simte fuziunea aceea teribilă dintre teluricul sangvin, legătura dintre neam şi ţară şi conştiinţă care, vai, e tot mai diluată de forţa banilor.
În poezia ,,Via Dolorosa”, deznădejdea poetului este consemnată ca o insomnie fără leac, în fila de jurnal. Şi scrie Răzvan Ducan: ,, Este roşu drumul către nicăieri, /Clădirea Primăriei e cu săgeată-n sus, /Lipsa canalizării-i sub culoare,/ Stadionul satului, în pantă-i pus./...”. Tot exemple preluate dintr-un cotidian în care trăim laolaltă, cei legaţi la ochi, dar şi cei care văd adevărata situaţie, dezastruoasă, fără să le pese.
Răzvan Ducan ţipă în mijlocul unui spaţiu gata să intre în deşertificare, şi fiecare dintre poeziile acestui volum ar putea fi preluată, rescrisă într-un registru oficial, şi depusă pe masa cancelariilor ţării.
Prins în pelicula cotidianului imediat, poetul se răfuieşte cu personaje şi stări de fapt dificile. Are ,,ac pentru cojocul lor,, şi critică legea strâmbă a diriguitorilor. Poetul e poet, deşi, aflat în mijlocul masei populare, ne lasă impresia că s-a situat într-un foişor de foc, într-un spaţiu important prin rolul de loc de observaţie a fenomenelor sociale, naţionale, politice.
Răzvan Ducan ne semnalizează pericolul, şi nu face doar atât, îi trage la răspundere pe cei care au generat şi continuă dezastrul.
În poezia ,,V-am dat pe mâini o ţară ca o floare!” spune: „V-am dat pe mâini o ţară ca o floare, /V-aţi întrecut să-i smulgeţi din petale, /Vânzând pistil, înstrăinând stamine, /Aţi aruncat în desuetitudine albine./ Pe trântori i-aţi pus paznici peste miere(...). O haiducie inversă-n Carpaţi, /Luând săracilor şi dând la cei bogaţi./ Luând bogaţilor şi dând la cei săraci, /Doar greutatea grijilor, pe sub araci./ Măi, haită de lupi, peste-o turmă de oi, /Daţi-mi ţara înapoi!,,. Se observă discursul incisiv, cu explicaţii destule, pentru ca spre final, tonul poetic să devină furie, şi autorul să se impună, să aibă un ton imperativ : ,, Daţi-mi ţara înapoi!,,
Sigur este doar o metaforă, dar prin care cetăţeanul-poet îşi varsă năduful, şi ar trebui să se împace cu gândul că da, el şi-a făcut datoria. A semnalizat falimentul naţiei sale.
Răzvan Ducan nu depune ,,armele,,. El mi se pare a fi un gen de paşoptist ardelean modern, un bărbat al timpului său dar care nu deţine chiar toate datele problemei (practice) pentru a face ordine politică, administrativă.
Se baricadează în poezie şi scrie ca într-o terapie. Îi face bine. Nouă ne face bine, odată ce-i citim versurile şi ne identificăm cu omul pus în situaţii, adesea, la limită.
Cu talent nativ şi beneficiind de o bogăţie de cuvinte, sigur pe condei, scriind într-un stil care i se potriveşte, R.D. ar putea foarte bine să-şi şi recite poemele, să fie tribunul potrivit să mobilizeze mulţimile, să aducă suflu proaspăt în istoria actuală, destul de şifonată.
Nu ştiu cât este de implicat în lumea reală cetăţeanul Răzvan Ducan, dar ştiu cât de fericit este poetul Răzvan Ducan atunci când reuşeşte într-un vers, într-o sintagmă , să desferece uşa care duce spre mântuirea naţională. Face să îi bată inima, şi să-i dea ghes o idee, să stea o noapte întreagă să scrie.
În poezia ,,Congo Bucureşti,, spune: „Tentaţia de-a ne lua tot ce avem /S-a ascuţit pe piatra abrazivă a prostiei,/ Ne-au văzut servilismul în ochi, /Licărind ca o cutie a milei. /Au garantat cu varza de Bruxelles/ Şi repede am convenit fără strânsoare,/ În schimbul păsării de pe un gard,/ Să dăm covor de sub picioare./....”.
Cu o ironie fină pe ici pe colo, dar şi cu gravitatea care ne obligă să luăm în calcul faptele ,,prostiei,, noastre, poetul nu mai ţine cont de canoanele literare, scrie poemul dintruna, trecând parcă cu fierul de călcat încins direct peste pielea de sub cămaşă.
Durerea e vie. Cititorul simte o vinovăţie personală, ştie că şi el face parte din acest context al ,, laşităţii,, naţionale.
R.D. nu critică lumea pentru că ar avea ,, gura mare,,. El deţine acei senzori ancestrali pe care mulţi români i-au pierdut de-a lungul anilor.
Răzvan Ducan ştie că, probabil, ne ducem pe apa sâmbetei, şi face ceea ce se mai poate face, consemnează, rămânând mărturisirile unui poet despre o lume care nu îi ia în seamă nici durerea, nici cuvintele.
Răzvan Ducan face parte din spiţa românilor care s-au trezit pe o vatră milenară îmbibată de cultură şi credinţă fără prihană. El este un mesager dotat cu aripi de hârtie, aripile pe care îşi scrie versurile. Este conştient de talentul şi de riscul de-a se certa cu zeii puterii efemere.
În subsolul fiecărui poem din cartea de faţă, aveam o dată, un loc, semne care, dacă le luam în calcul, ne ajută să intrăm în sfera sa de travaliu poetic, să întrezărim atmosfera în care au fost scrise respectivele poeme.
Iată un poem frumos, în care Răzvan Ducan porneşte de la Nichita Stănescu şi al său copac de sub fereastra casei lumeşti, dar, întratât metamorfozează R.D. sensul, încât trage de partea sa, arată din nou cu degeteul spre cei de azi, spre cei care distrug pădurile ţării. Cetăţeanu vigilent intervine, dublează mesajul cu harul poetic. Aşadar poezia ,, Copacul Gică,,: „După ce Nichita Stănescu a murit,/ copacul Gică, cu care convorbea acesta de pe balcon,/ a fost dus în Piaţa Chibrit./ A fost o dezlegare la drujbă, precum o dezlegare la peşte, /cineva i-a vrut inelele din trunchi, să şi le pună pe deşte./ I-au pus picioarele-nspinare nişte părţi vorbitoare de limbă tăietoare. /În vremurile lor bune, pe cînd răchita nu făcea micşunele,/ pentru Nichita, plopul Gică făcea pere!”. Poezia a fost scrisă, după cum consemnează autorul: ,, Noaptea de 18 spre 19 februarie 2013, la Clinica Medicală III din Tg. Mureş”.
Cele mai multe dintre nopţile petrecute într-un spital, sunt nopţi albe, şi bolnav fiind nu îţi stă gândul decât la temerile tale personale, dar iată cum, poetul trece peste frica de boală personală, cum Poezia îl salvează, şi tot acel mister formidabil al creaţiei îl poartă peste timp şi spaţiu, îl pune în faţa unor fapte ce nu pot fi explicate, dar îi şi aminteşte că, da, el este Cetăţeanul, proprietarul poeziilor dar şi al codrilor de acasă. Şi, cât de plastic îşi rostuieşte sintagmele, cum autorul preia cuvinte din limbajul zilei prezente...
Răzvan Ducan este un poet cu voce puternică. El scrie pentru a transmite ceea ce gândeşte iar volumul ,, Strigăt din curba lui Gauss,, (după cum titlul însuşi ne sugerează) este cartea ca o rocă aşezată în zidul din care, Ana a încetat demult să mai plângă.
Felicitari, Răzvan Ducan.
