Duminica a 7-a după Paști (a Sfinților Părinţi de la Sinodul I Ecumenic) Ioan 17, 1-13
În vremea aceea Iisus, ridicându-Şi ochii către cer,
a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te
preaslăvească, precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă
veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Şi aceasta este viaţa veşnică:
să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe
Care L-ai trimis.
Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe
care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit. Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte,
la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea.
Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi
Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte
Mi-ai dat sunt de la Tine, căci cuvintele pe care Mi le-ai dat, Eu le-am dat
lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi
au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog,
ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ei sunt ai Tăi. Şi toate ale Mele sunt
ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Şi Eu nu mai
sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i
în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem Noi.
Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat;
şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât numai fiul pierzării, ca
să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine şi pe acestea le grăiesc în
lume, pentru ca bucuria Mea să o aibă deplină în ei.
Duminica de astăzi este așezată de către Sfinții Părinți
între sărbătoarea Înălțării Domnului și Duminica Pogorârii Duhului Sfânt
(Cincizecimea) pentru a sublinia importanța unității în Biserică, unitate ce
își găsește temeiul în deoființimea Sfintei Treimi. În duminica de astăzi
facem pomenirea, cu cinste, a celor 318 Sfinți Părinți care au luat parte la
lucrările primului Sinod Ecumenic, ce a avut loc la Niceea, în anul 325.
Pericopa evanghelică redă un fragment din Rugăciunea arhierească pe care a
rostit-o Iisus înaintea ucenicilor Săi, la Cina cea de Taină, în seara zilei de
joi, 13 Nissan, premergătoare Sfintelor Pătimiri. Rugăciunea a fost consemnată
numai de Sfântul Evanghelist Ioan în capitolul al 17-lea al Evangheliei pe care
a scris-o şi cuprinde cele trei forme distincte de rugăciune ale Bisericii: de
laudă, de mulţumire şi de cerere. Rugăciunea arhierească este un model de
rugăciune pentru noi toţi. Dumnezeu Însuşi ne-a învăţat să ne rugăm. Profetul
Isaia a surprins acest adevăr: suntem „ucenici ai Domnului” (Isaia 54, 13). Iar
Sfântul Apostol Pavel scrie: „În zilele trupului Său, [El] a adus cu strigăt şi
cu lacrimi cereri şi rugăciuni către Cel ce putea să-L mântuiască din moarte şi
auzit a fost pentru evlavia Sa” (Evrei 5, 7).
După Pogorârea Duhului Sfânt și după răspândirea
Evangheliei în toată lumea au început persecuțiile sângeroase împotriva
creștinilor; aceștia fiind considerați periculoși de statul roman
absolutist și tiranic. Împărații considerau creștinismul o religie obișnuită,
mai mult un curent la modă, care ar lua locul cultului imperial și zeităților
de tot felul, mai pe scurt, o religie ce era adresată și primită mai ales de
cei nevoiași, oropsiți, sclavi sau năpăstuiți.
De-a lungul timpului, împărații și filosofii păgâni,
cinstitori ai zeilor și idolilor, de pe urma cărora trăiau viața în lene și
huzur, au căutat să falsifice învățătura Evangheliei nemuririi, vrând să-i
schimbe sensul, interpretând-o în funcție de nevoile lor. Așa au apărut sectele
și ereziile, oracolele și vrăjitoriile, care căutau să câștige cât mai mulți
adepți ai gândirii lor.
Cât despre Sinodul I Ecumenic, acesta a fost
convocat de împăratul Constantin cel Mare (306-337) la reședința imperială de
la Niceea. Lucrările sinodului au început oficial pe 20 mai 325 și au durat
până pe 25 august, același an. La sinod, care a fost prezidat, consecutiv, de
Episcopii Eustațiu al Antiohiei (324-330) și Alexandru al Alexandriei
(313-328), au participat 318 părinți, între care și Episcopul Tomisului –
Marcu al Tomisului sau Marcu Scitul, după cum consemnează istoricul Eusebiu de
Cezareea.
Sinodul a luat în discuție și a condamnat
învățăturile eretice ale preotului Arie, de la Biserica Baucalis din
Alexandria. Arie era ucenicul preotului Lucian din Antiohia, adept al
învăţăturilor Episcopului eretic Pavel de Samosata. La baza conflictului, care
a degenerat în erezie, a stat vanitatea. Săracul, nu-și putea explica cum de
Alexandru al Alexandriei a ajuns episcop înaintea lui. Dată fiind această situație,
penibilă de altfel, începând cu anul 318, Arie a început să-și răspândească
prin biserici învățăturile greşite despre Persoana Mântuitorului nostru Iisus
Hristos.
Așadar, mulțimea acestor Sfinți Părinți a trecut la
cercetarea și clarificarea credinței ortodoxe, întărite de Duhul Făcător de
viață, Care Se sălășluia înăuntrul lor. Și punându-l la punct pe Arie și
combătându-l cu multe mărturii din Vechiul și Noul Testament despre faptul că
Iisus este de aceeași ființă cu Tatăl, l-au despărțit de credința cea sănătoasă
și de Sfânta Biserică și l-au supus anatemei, împreună cu lucrările pe care le
scrisese și cu predicile lui. Astfel, închizând din toate direcțiile intrarea
oricărei învățături eretice, au alcătuit împreună adevăratul simbol de credință,
desființând prin fiecare articol cugetarea eretică pe măsură, încât să se facă
vădite tuturor toate câte s-au hotărât la Sinodul palatului.
Le rămânea acum să discute despre prăznuirea
Sărbătorii Sărbătorilor, care se săvârșea de fiecare într-o zi diferită. Unii o
prăznuiau la începutul Postului celui Mare, alții la mijlocul luptei
înfrânării, iar alții săvârșeau în altă zi prăznuirea mântuitoarei Învieri. Și
astfel, la aceeași vreme, unii se nevoiau cu pocăința, cu lacrimi și postiri,
în timp ce alții prăznuiau biruința Vieții în fața morții. Și despre problema
aceasta, sub îndrumarea Sfântului Duh, Sfinții Părinți purtători de Dumnezeu au
hotărât împreună cu preaslăvitul Împărat Constantin ca Ziua Sfântă a Învierii
lui Hristos, Dumnezeul nostru, să se prăznuiască de obște de tot neamul
creștinesc.
În felul acesta, s-a rânduit ca în toată Biserica,
precum într-o familie, să existe un timp comun de înfrânare și rugăciune, ca
și, de asemenea, un timp de bucurie și prăznuire. Toate acestea, precum și cele
dinainte au alcătuit Tomos-ul Ortodoxiei. După toate acestea, preaslăvitul
împărat a făcut propunerea ca Tomos-ul să fie pecetluit cu semnăturile
fiecăruia dintre Părinți. Așadar, după expunerea și citirea în public a
Tomos-ului, a avut loc o minune vrednică de pomenit, spre lauda celor care
credeau și spre rușinea celor care cugetau împotrivă. Adică, doi dintre sfinții
episcopi, Hrisantie și Musonie, care nu semnaseră încă Tomos-ul, din pronie
dumnezeiască s-a întâmplat să plece din viața aceasta. Deci, purtătorii de
Dumnezeu Părinți, după ce au venit la locul unde s-au așezat moaștele, ca și
cum s-ar fi aflat împreună cu ei și le-ar fi fost ascultate cuvintele lor, au
zis: „O, Părinților, dacă socotiți că sunt plăcute lui Dumnezeu acestea care
s-au scris în Tomos ce vă împiedică să semnați și voi, conform legii, împreună
cu noi?”. După ce au spus acestea, Sfinții Părinți și-au așezat Tomos-ul
pecetluit lângă moaștele sfinților și s-au dăruit în acea noapte privegherii și
rugăciunii. Venind a doua zi înaintea sicrielor, în timp ce pecețile erau
neatinse, au despăturit Sfântul Tomos și au găsit înăuntru și semnăturile celor
doi sfinți episcopi. Și așa cum mărturisesc toți, fără ezitare, chiar și cei de
altă credință care se găseau la adunarea aceea a Sfinților Părinți, au
consimțit deoființimea Treimii.
Sinodul acesta este important în primul rând pentru
că este a doua mare întrunire după Sinodul Sfinților Apostoli (anul 50), când
se clarifică unele neînţelegeri și se înlătură nedumerirea. Sinodul I Ecumenic
este prima adunare a episcopilor din toată lumea și primul răspuns dat asupra
existenței lui Dumnezeu la atacurile reprezentanților celorlalte religii, care
începeau să fie părăsite în fața siguranței mântuirii: creștinismul.
În al doilea rând, arianismul și toate ereziile erau
instrumentele diavolului de a întuneca mintea unora și a o abate pe altă cale
de la credința în Evanghelia dreptății și a Dumnezeirii lui Iisus Hristos.
Învățătura lui Hristos este Evanghelia împlinirii, dragostei și împăcării, este
o experiență de viață și facere de bine, nu de speculație și de rezervă față de
suferințele altora.
În al treilea rând, s-a formulat pentru noi
Mărturisirea de credință (primele șapte articole) pe care o rostim și prin care
ne arătăm convingerea în adevăratul Dumnezeu și în nemurirea sufletului.
Autor:
Protos. Siluan Bouleanu – 28 Mai 2023
_(cropped).jpg)
_(cropped).jpg)
.jpg)
