Litaniile-poem din cartea lui Ioan Romeo Roşiianu, LITANII PENTRU INIMA
SURDĂ, pot da imaginea unor referințe poetice excelente pe marginea trăirilor
şi frământărilor sale sufleteşti ṣi intelectuale, a litigiilor sale cerebrale,
însă fondul lor rămâne unul unic şi adânc, lăsând să se întrevadă o mare
coerență artistică, dedusă dintr-o experiență bogată şi nemijlocită cu faptele
de trăire ṣi simțire, sau de imaginație, al căror aspect divers, nu ne poate
înşela asupra acelor linii de mare forță intelectuală care traversează
subtextul cărții, unindu-i înțelesurile şi făcând-o superior delectabilă.
Am spus şi
cu altă ocazie faptul că Ioan Romeo Roşiianu a fost şi a rămas un poet în inima
şi-n simțirea căruia totul prinde nuanță liturgică căpătând un pronunțat iz de
sfântă împărtăşanie, armonizăndu-se perfect cu trăirile şi simțirile sale
interne, cu dorurile şi ofurile sale atât de felurite în care, pe prim plan se
află moşii şi strămoşii săi, în primul rând părinții, tata şi mama, din care
descinde direct.
Cartea de față, LITANII PENTRU INIMA SURDĂ, pare a
fi, şi este, o continuare a cărții anterioare de versuri, LITANII PENTRU
SUFLETUL GOL, 2024, în care Ioan Romeo Roşiianu foloseşte vocabula
"litanie", termen bisericesc, această rugăciune dialogată sau cântată
alternativ de către preot şi credincioşi, constând în scurte invocații, ocazie
cu care distinsul poet şi critic literar transcende termenul bisericesc în arta
creației literare, făcând din el o specie literară a genului liric în versuri
al literaturii române culte, specie prin care eul poetic îşi destăinuie
frământările, durerile şi trăirile sale, păsurile sale, masei anonime a
cititorilor.
În
cartea luată în discuție, la fel ca şi-n cea anterioară, Ioan Romeo Roşiianu
apare în ipostaza unui poet al unor atitudini lirice ieşite din comun,
purtându-ne până în pragul unor abisuri infernal de dureroase, abisuri în care
imaginea mamei pe care o invocă mereu în momentele grele, în momentele de
restrişte, căreia i se destăinuie cu mare delicatețe, dar şi cu durere,
uşurându-se şi liniştindu-se el pe el, apare la modul litanic, dincolo de orice
orizont, dar în apropierea bunului Dumnezeu, simțind că"... numai lacrima
desparte / drumul meu spre tine către eu / mamă îmi eşti foame toată setea /
n-am să pot să mai adăst cumva / când am să dansez cu moartea / râsul meu prin
lacrimi va trecea" (CÂNTEC PENTRU MAMA).
În
asemenea momente, destăinuirea eului poetic, care se simte atât de singur fără
ființa care i-a dat viață, i-a amploare cosmică, transformându-se din
cântec-litanie în bocet de maximă tânguială, în care chiar şi timpul pare a sta
să moară, iar amintitile îl rod şi-l dor pe eul liric, făcându-l să trăiesc
acea stare de disperare sufletească prin care "...ultima şi-ntâia oară /
plâng de dragul tău şi mor" (CÂNTEC PENTRU MAMA).
Dorul de mamă devine aproape palpabil, este un dor mare, un dor din
greu, un dor în care şi tăcerile îl dor într-una, "...mamă îmi este dor de
brațul tău / şi de caldul sânului de-aproape /(...)/ mamă îmi e dor de zisul
tău / de surâsul tău cu veşnicie /(...)/ mamă mi-este peste poate azi / dar
mă-nchin la frageda făptură", cerându-şi iertare în acelaşi timp,
"mama mea te rog să mă mai ierți / mi-e popasul greu şi jalea mare / mai
aştept şi-acum să mă mai cerți / cu iubirea ta adâncă mare // mama mea te rog
să mă atingi / să-mi mai dai cuvânt de-nvățătură / o privire-n suflet să-mi
înfingi / o iubire ce nu se mai fură" (CÂNTEC PENTRU MAMA).
Eul
poetic încearcă să revină cu picioarele pe pământ, pustiit de atâtea lacrimi,
încercând să cioplească prin slove haina potrivită chipului mamei, scuzându-se
pentru această coborâre din macrocosmosul durerii, aici pe pământ, la nivelul
microcosmosului, nemaiavând "constelații" să-i închine, inima rănită
tare fiindu-i, simțind cum umbra lui, din urmă-l va ajunge, şi-atunci "...
te voi strânge-n brațe ca un prunc / tu-mi vei şterge zilele de dor /(...) /voi
veni cu amintiri frumoase / visul meu să-l pui de căpătâi /(...)/ n-am uitat de
ulița bunicii /(...)/am rămas să mai măsor cărarea / doar pe mal de ape m-am
mai dus / şi mă doare aspru-nviorarea / care-atunci pe tine te-a răpus"
(SĂ MĂ IERȚI, MĂICUȚĂ!).
Verbul "a sta" capătă acum nuanțe şi sensuri de a rămâne încă,
aici pe loc, țintuit în piroanele durerii, până în clipa sosirii plecării,
creând jocuri de cuvinte cu adânc iz metafizic: "...stau şi stau că statul
e un stat / lângă marginea din marginea tăcerii / vreau să stau la sânul
ulcerat / să-ți sfințesc / comoara resemnării" (SĂ MĂ IERȚI, MĂICUȚĂ!).
Elogiile aduse mamei plecată la cele veşnice nu mai contenesc, lungind
poemul-litanie-bocet, neputăndu-se desprinde de imaginea invocată, "...ai
fost bună mama mea frumoasă / Doamne ce putere mai aveai / am rămas copilul dus
de-acasă / cel pe care-n vise îl aveai /(...)/ astăzi plâng în zilele de post /
amintirile cu tine neratate /(...)/ mi-e mai dor de umbra ta-ngrădină / la
ibric cafeaua când făceai / lucrai mult cu aripi de albină / pentru multe
suflete torceai..." (SĂ MĂ IERȚI, MĂICUȚĂ!).
Alteregoul poetului mărturiseşte măicuței sale dragi faptul că nu mai
are lacrimi să mai plângă, ochiul lui îi este obosit, neştiind când va sosi
momentul "...când la tine-o să ajung / biet copil de toate vitregit / m-am
ascuns măicuță printre cărți / plâng şi azi şi plânsul mă ucide /(...)/ plâng
încet să nu mă ştie cerul / plâng măicuță sufletul e gol / şi-o înfipt o
moarte-n mine gerul / vin curând în luturi ca să mor // să m-aştepți la calea
jumătate / nimănui să-i spui că am greşit / n-am clădit în viața ta palate /
doar pe mine-n toate risipit" (SĂ MĂ IERȚI, MĂICUȚĂ!).
Tematica litaniilor variază progresiv şi-n cartea aceasta, continuând cu
amintirile trăirilor eroului liric, amintiri ce-au fost cândva, prosternându-se
la asfinţit şi la ploi, legănându-se în linişte pe drumuri, "...am suferit
de patimi şi nevoi / m-am strecurat prin ultimele fumuri // am argăsit de cale
lungă dorul /(...)/ am tot făcut cu facerea ceva", rămânându-i în suflet
doar amarul (ABDICARE) şi jocul meditativ al cuvintelor, cu "albul meu şi
albul tău", acelaşi alb în varii împrejurări, alb care se-ndepărtează
evolutiv în timp, ajungând o poveste spusă, "albul meu", iar
"albul tău ecouri nu mai are / albul meu e ultima redută / albul tău nici
margini nu mai are" (ALBUL MEU ŞI ALBUL TĂU), făcând promisiuni, plecând ṣi-ntorcându-se,
şi iarăşi ducându-se, pentru că "... dusă-i calea mea / nimeni nu mai ştie
cum se-ntoarce / într-o viață reavănă şi ea / o poveste nouă nu se toarce"
(AM PROMIS), spunând ceea ce avea de spus, cerându-ṣi iertare, nemeritând
"linişti şi-nchinare", rămânând "...printre poveşti / o lacrimă
uscată şi cu sare /(...)/ am să-ţi spun că spusul spune / poveşti de depănat
poveştile / iubita mea din altă lume / tu astăzi moartea povesteşti" (AM
SĂ ÎȚI SPUN).
Spusele eului poetic, prin versuri rimate în stil clasic, cu rimă
încrucişată în majoritatea poemelor, alternează, ca şi-n cartea anterioară,
când într-un suspin tânguios, când într-o apă tare, devenind arc dureros peste
paradisuri nevinovate, iar construcțiile versurilor, ale măsurii acestora, ale
ritmului şi ale rimei, scot pe deplin în evidență trăirile şi frământările lui,
iubirile şi neiubirile unui suflet zbuciumat, cuprins şi chinuit de dragoste şi
de doruri multe, alinate, dar mai mult nealinate, un suflet care, deşi trăieşte
la modul cerebral, se consumă la modul sufletesc, nu numai spiritual.
Poetul apare ṣi-n această carte, trăind şi iubind lucruri felurite care,
de cele mai multe ori, nu-i răspund trăirilor lui, iar ceea ce-i mai dureros
este tocmai faptul că nici el însuşi, chiar, nu-şi poate explica tentativa
aceasta obsedantă de a depăşi marginea posibilului, motiv pentru care promite şi
spune, concomitent cu dorința de a muri, pentru că-n jur este moarte de ajuns,
plângându-se unui Dumnezeu care nu se arată, blestemând zilele de acum,
dialogând cu îngerii, spunându-le că nu mai cere nimic, că nu mai poate şi nu
mai ştie ce, simțindu-se un damnat condamnat la chinurile infernului, blestemat
pe rând, ascunzându-şi luceferii, cu inima-i searbădă, în iubiri
necondiționate, dar mărturisite, durându-l litaniile care devin inutile,
ştiindu-se cu moartea, total sau deloc, pregătindu-se de inevitabila şi mereu
proaspăta murire, certându-se şi îmbătându-se cu această viață plină de vânt şi
de "gunoi", care miroase a nelinişte şi a neputință, nemaiaşteptând
nimic şi pe nimeni, Dumnezeu rămânând doar o poveste, o poveste de sfârşit, în
aceste risipiri perene cu spovedanii inutile şi cu stampe de poeți şi de actori
trişti, cu visuri de noapte, cu vreri şi vrerea sa, totul încheindu-se cu ODA
BUCUREŞTIULUI MEU, luându-şi parcă rămas bun de la oameni şi de la locuri,
având "Bucureştiu-n sânge şi cuvânt", dorind să moară în toate cele,
"...să duc cu mine în mormânt / doar amintirile rebele" (ODĂ
BUCUREŞTIULUI MEU).
Arta
cuvântului la Ioan Romeo Roşiianu, în spațiul şi-n spiritul litaniilor sale, se
află într-o fericită şi fecundă interferență cu arta filosofării, constituind o
structură care vizează o coordonată lirică permanentă, primind rolul decisiv în
ansamblul creației sale, devenind cu mult mai mult decât o simplă performanță
poetică sau o dezvoltare tematică oarecare, o stare de filosofare multiplă, fie
direct invocată, fie că o incubă versul însuşi, aceasta ținând de stilul
interior al cărții, acela de structurare a subtextului ei antologic şi a
condiției ei umane între mister şi între relevare.
VALENTIN
LUPEA
16.07.2024
.jpg)
.jpg)
_Cropped.jpg)
.jpg)
.jpg)
.JPG)
