I have a dream

Da, am avut un vis, dar, după ce am scos cartea despre Gopo, Dicționarul de imagini, și am văzut cum se poartă anemicii de la ANF, mi-am luat gândul să mai realizez un asemenea proiect, fiindcă nu aș fi fost lăsat să-l fac. Dacă nu există mediul propice să faci un lucru măreț, nu-l poți face, ți se pun bețe în roate. Să scot Dicționarul de imagini, a fost o adevărată golgotă, așa ar fi și cu proiectul visat.

Despre ce este vorba? Despre un film de arhivă, un film sinteză a filmelor românești, după modelul lui Agnès Varda, comedia franco-britanică Les Cent et Une Nuits / O sută și una de nopți (1995), care este un omagiu făcut cinematografului cu prilejul Centenarului. Regizoarea franceză a adunat toți marii actori ai Franței și ai lumii, de la Mastroianni la Robert de Niro, în jurul unei legende, unui patriarh al filmului, Simon, supranumit Domnul Cinema, interpretat de Michel Piccoli. El tocmai împlinește 100 de ani și vrea să-i sărbătorească în mod original: Monsieur Cinéma, o legendă a istoriei filmului, vrea să treacă în revistă cu ochii minții, nimic mai puțin decât întreaga istorie a cinematografiei, la împlinirea a o sută de ani de viață. Pentru a-și ajuta memoria slăbită, o angajează pe Camille (Julie Gayet), o tânără studentă la facultatea de cinema, să-l viziteze în fiecare zi și să-i povestească episoade din istoria filmului.

De altfel, Domnul Cinema a avut grijă o viață întreagă să-și facă o arhivă de filme, să adune casete importante, pe care personajul interpretat de Marcello Mastroianni vrea să i le răpească. Dar nu poate fiindcă Camille veghează tot, este foarte fidelă bătrânului, având în vedere salariul respectabil pe care urmează să-l primească și este încântată să fie răpită de Monsieur Cinéma într-o lume din care, după scurt timp, nu mai poate scăpa. Fiindcă plăcerea cinefilei este enormă. Ea are ocazia să-i vadă în carne și oase pe monștri sacri ai cinematografiei. Nu numai că Marcello vine din când în când la un joc de șah, dar are ocazia să-i admire pe Gérard Depardieu, Jean-Paul Belmondo, Alain Delon,  Robert De Niro, Jean-Pierre Léaud și multe alte vedete, care trec și ele din când în când pe la Monsieur Cinéma, să-l felicite de Ziua lui.

Dar însuși el, într-un cărucior pe rotile, cu echipa lui ajung la Hollywood unde se întâlnesc cu Clint Eastwood, Harrison Ford și alte vedete americane. El e mort mai ales după starlete, normal, având la activ două foste soții actrițe, jucate de Hanna Schygulla și Jeanne Moreau, dar e mort după Catherine Deneuve, Anouk Aimée, Fanny Ardant, Sandrine Bonnaire, Gina Lollobrigida, Sabine Azéma, Jane Birkin, apoi Virna Lisi, Isabelle Adjani, pe care le vede pe imaginile de arhivă de la Cannes, și încă zeci de staruri. De altfel, arhiva Domnului Cinema este atât de bogată încât face minunea să-i auzim și vocea lui Luis Buñuel.

Dar totul este plin de erotism. Cum să nu fie, când Julie Gayet era amanta președintelui Franței François Hollande, care tocmai avea o altă relație extraconjugală cu jurnalista Valérie Trierweiler. Suntem doar în Franța concubinajului oficializat, care bate și Italia, o altă țară a erotismului triumfător.

Sigur, povestea asta simplă, a celebrării cinematografului, începând cu epoca fraților Lumière, capătă o încărcătură polițistă, fiindcă apare bătălia outsiderilor în cinema: amantul lui Camille, tânăr regizor, dornic să facă un film, vrea să pună mâna pe moștenirea bătrânului, care are un strănepot uitat, pe care Camille et co îl învie. Însă Domnul Cinema își va dona averea lui Liz Taylor, pentru fundația SIDA.

Poate noua generație nu știe, dar a avut și cinematograful românesc un asemenea Domn, se numea D. I. Suchianu, căruia i se spunea Domnul Cinema, care era tobă de filme, sigur, după modelul lui Varda. L-am cunoscut bine pe Domnul Cinema, era o somitate, din breasla lui Caragiale, l-am chestionat în fiecare joi seara, timp de doi ani, acasă la el, pe str. Zalomit, lângă Cișmigiu, convorbiri din care au rezultat două cărți unicat, Literatură și cinematograf și Tinerețe, amor, prostie, temele preferate ale Domnului Cinema. E bine să știți și faptul că a mai existat un Domn al filmului românesc, i se spunea Domnul Peliculă, e vorba de celebrul regizor Jean Georgescu, pionierul filmului sonor și artistic românesc, autorul celebrului O noapte furtunoasă (1943). L-am cunoscut și pe el foarte bine, l-am prins într-un amplu interviu în volumul Istoria gândirii estetice românești de film. E formidabil ca o cinematografie să aibă un Domn măcar, un patriarh al filmului, ca Domnul Cinema. Azi filmul românesc nu mai are nici un Domn, nu mai are nimic, aproape că nici nu mai există. Gala Gopo se chinuie să ne arate că există, dar ea minte. Ne minte, fiindcă filmele minimaliste care se fac sunt proaste, superficiale, nu ne dovedesc că ar exista vreo vocație autentică.

Ei bine, filmul meu de arhivă l-aș fi făcut în jurul Domnului Cinema. Care era o comoară. Teribilă e povestea cum l-a cunoscut pe Caragiale, la cenaclul pe care îl ținea tatăl său. La una dintre ședințe, s-a discutat despre criza financiară din acea vreme. Cine e de vină? Și toți (Delavrancea, Vlahuță, Pavelescu, Cocea), au spus în cor: Ovreii! Numai Nenea Iancu nu a zis nimic. De ce taci, nene, nu ai nici o părere? Părerea mea, zice Monșer, e că de vină sunt cicliștii!

Știa pe de rost toată istoria filmului românesc și mondial. Asta ar fi ideea: De ziua lui, când împlinește 90 de ani, sute de cineaști, cu marii noștri actori în frunte, vin la el acasă, la locuința de pe Zalomit, să-l salute. Și fiecare prezență aș fi montat-o cu fragmente din filmele pe care le-a făcut sau în care a jucat vedeta respectivă, totul fiind susținut de comentariul Domnului Cinema. Aș începe chiar cu anecdota cu cicliștii, fiindcă de Caragiale este mult legată istoria filmului româneasc, nu numai a teatrului. El ne spune anecdote cu vedete, iar noi brodăm o poveste bis, concept cheie în estetica lui D.I. Suchianu.

Fenomenal în filmul lui Varda este faptul că în jurul Domnului Cinema și al său scenariu prestabilit, brodat pe zeci de imagini de arhivă, totul este improvizat, actorii care vin joacă liber, pe o temă dată. Ce fantastic e momentul lui Alain Delon, care vine la vila Domnului Cinema cu un elicopter. La fel, momentul Mastroianni sau momentul plimbării cu barca a celor doi geniali îndrăgostiți, Catherine Deneuve și Robert de Niro, ceva colosal, antologic. Și așa aș fi făcut și eu cu prezentarea cuplului Vasilica Tastaman și Sebastian Papaiani. Domnul Cinema o iubea nespus pe Vasilica, așa cum Simon al lui Varda murea după Cartherine. Dar cine nu-i mort după această actriță fără pereche?

Cinematograful francez a concurat mereu, într-un fel sui-generis, filmul american, școala hollywoodiană, și a făcut pasul supream, a reușit să le îmbine, să facă o mare frățietate între cele două cinematografii, înființând festivalul de la Cannes, care este o replică europeană a Premiilor Oscar. Și filmul lui Varda are o secvență antologică dintr-o gală Palme d’Or, unde pe covorul roșu o vedem pe Isabelle Adjani, cu tot staff-ul ei.

Și noi, românii, ne-am fi putut asambla pe această axă, Paris – Hollywood. Am avut actori fantastici, pe care, cu ajutorul Domnului Cinema, i-aș fi prezentat pe măsura valorii lor. O punte cu Franța ar fi fost necesară. Pe ea trebuia să pășească Amza Pellea, Sergiu Nicolaescu, Toma Caragiu, Gheorghe Dnică, Ioana Bulcă, Florin Piersic, Ovidiu Iuliu Moldovan și sute de alte nume celebre. Ați văzut, vedeți ce invazie de vedete americane există la Festivalul de la Cannes. E ceva fantastic! Azi, cineaștii români nu ar mai putea fi prezenți cu nimic, cu nici o vedetă, vedetele noastre sunt de paie, de tipul Ghinea sau Babardeală. E o babardeală de valori, de repere cinematografice.

Vise, vise… I have a dream, poate viitorul îi va da viață, nici eu nu știu cum. Poate la Stockholm, când am fost, la Muzeul ABBA, unde răsuna acest cântec, și vedeam cum prindea viață mesajul libertății lansat de Martin Luther King Jr., care acum e apărat de bombe Bunker-buster și rachete Tomahawk.

Grid Modorcea, Dr. în Arte