AUTOR: AUGUSTIN BUZURA
Ne aflam, oare, cu adevarat, in fata unui nou inceput?
Deocamdata, nu ma pot lasa
contaminat de entuziasmul general, poate si pentru ca am in urma câteva
dictaturi si destul de multe inceputuri. Voi
incerca, asadar, sa privesc totul cu o relativa detasare, deoarece, asa
cum am scris deseori, noua, românilor, ne
reusesc foarte bine inceputurile si inmormântarile. Nimeni nu continua
nimic, in politica, dar nu numai, toti o iau de la capat, de parca nimic n-ar
fi existat inaintea lor. Moartea este, in ultimii ani, cel mai eficient dascal
national. Cu ocazia inmormântarilor,
natia afla ca am avut mari personalitati in toate domeniile cunoasterii,
de care, insa, in timpul vietii, nimeni
n-a avut nevoie si, astfel, mergem dintr-un inceput in altul, iar lacrimile se
usuca inainte de a fi acoperit sicriul cu pamânt. In acest an, de exemplu, Marin Preda ar fi
implinit 90 de ani. A trecut de parca nici n-ar fi fost. A lasat o opera
extraordinara, câteva romane care ar ocupa un
loc de cinste in orice literatura importanta. M-am gândit deseori la
ceea ce avem in realitate si la putinul cu care am iesit in lume. Din pacate,
experienta anilor postrevolutionari dovedeste cu prisosinta ca renuntam usor la libertatea pe care am
dobândit-o dupa enorme sacrificii, ne delegam raspunderea unor indivizi pe care
nu-i judecam atât dupa fapte, cât mai ales, asa cum s-a intâmplat in ultimul
timp, dupa modul in care izbutesc sa-si
foloseasca decibelii. Ne-am obisnuit sa acceptam cu mai multa usurinta minciuna
decât adevarul, iar frica este un pretext pentru a nu actiona, a nu ne asuma
nicio raspundere. Un nou inceput, insa, nu trebuie sa fie schimbarea unei
echipe cu o alta, ci coborârea pe terenul faptelor si al adevarului, Un spatiu
in care lichelele nu tin cursuri de demnitate, idiotii nu dau lectii de inalta
cultura si stiinta, iar nebunii sunt lasati, pe cât posibil, in seama
medicilor. Oricum, dupa Revolutie am pierdut totul: industrie, finante,
sanatate, educatie, iar de câteva zile, am inceput sa pierdem si pamântul, la
un pret de nimic. Prin urmare, suntem obligati sa incepem sa ne regasim, nu
inainte, insa, de a intelege cât de aproape suntem de fundul prapastiei, de –
n-am nicio indoiala – sinuciderea noastra ca popor. S-au facut toate experientele posibile: cu
hoti, cu prosti, cu lichele ori cu naivi, ne-au condus cine a vrut si cine n-a
vrut, dar daca tinem sa existam in aceasta lume, care nu cunoaste mila si
intelegerea pentru cei slabi, tara trebuie incredintata oamenilor
destepti, pe care inca ii mai avem. Si
care nu se jeneaza sa-si spuna români, si nu persoane cu identitate multipla,
ca sa utilizez noua sintagma cu care ies la bataie fostii internationalisti
proletari deveniti apoi europeni si globalisti, a caror grija era ceva mai
demult ce zice Moscova, iar acum se intreaba zilnic ce zice Occidentul. Nu isi
doresc decât sa fie slugi recunoscute. De altfel, am avut mereu câte un
bau-bau, un judecator sever, la a carui
protectie apelau toti. Cu candoarea sau ignoranta papuasilor care au crezut ca
era zeu, divinitate suprema, avionul ce trecea mereu pe deasupra lor. Pe
parcursul vietii mele, n-a fost bine sa fii antigerman, antifrancez,
antienglez, antiamerican, antisovietic, antislav, in general, anticomunist, iar
apoi procomunist. Acum, cel mai grav
este sa fii antioccidental si, mai ales, antiamerican. Daca esti antiromân nu-i
nicio vina, ba dimpotriva. Multi au
trait si mai traiesc foarte bine comercializând nu numai istoria, ci si
antiromânismul. Uneori ma gândesc la intelectualii de dupa Marea Unire, care au
revenit acasa ridicând in scurt timp tara in rând cu alte state care contau
atât de mult. Vremurile s-au schimbat: alt secol, alte maniere. Se câstiga mult
mai bine din denigrare. Nu stiu ce nume vor purta mai târziu acesti ultimi ani
postrevolutionari: democratie cu fata vulgara, democratie ca la usa cortului
sau, cum mi se pare mai corect, desavârsirea recolonizarii României. Marin
Preda vorbea de era ticalosilor. Din nefericire, ticalosii din epoca despre
care scria erau mult mai putin perniciosi decât cei de azi. Poate ca titlul
unei tablete din „Imposibila intoarcere“, volum aparut in 1971, ar acoperi mult
mai bine adevarul unui timp in care ticalosia a atins perfectiunea. Este vorba
de „Neobosita inventivitate a tipului
infect“. Dar oricum se va chema epoca, o axioma nu va putea fi trecuta cu
vederea. Este vorba, se intelege, de „Iarna nu-i ca vara!“ – care este, in realitate, chintesenta gândirii filosofice a
anilor din urma, caci altceva, in afara de hotii, injuraturi, santaje si
manele, nu va ramâne. Si nici nu va avea cum, caci se vede numaidecât,
majoritatea personajelor care populeaza acest timp si acest spatiu par
desprinse din Zola si din Balzac si, fara posibilitatea de a gresi, din anii de
inceput ai „epocii de aur“. Va trebui sa treaca mai mult timp pâna când
institutiile statului se vor reabilita in ochii oamenilor caci nu mai suntem de
mult la usa cortului, ci adânc pierduti in cort. Un cort bizar, un cort jalnic
pentru anul in care ne gasim. Si pentru ca vorbeam despre personaje, in
trecere, imi vin in minte doi inalti functionari carora le-am cautat nu prea
demult un loc intr-unul din romanele mele. Primul – inalt, usor aplecat de
spate, purtând ochelari cu rame demodate, cu o frunte coplesita de riduri –,
chiar daca te intâlnea de zeci de ori intr-o zi, te intâmpina in loc de salut
cu „Nu ne vom face bine niciodata!“, spus conspirativ, de parca abia atunci ar
fi aflat aceasta taina. Nu il interesa urma ta de speranta, daca ai si tu o
parere sau daca gândesti altfel, el iti comunica singura lui concluzie, din
care decurgea si tonul viitoarei discutii. Si, ca atâtia altii, isi spunea cu
deosebita siguranta concluzia, atâta doar ca restul lumii era vinovat ca am
ajuns aici. Un masochist: parca se bucura ca toti suntem egali in mizerie,
spaime si neputinta. Celalalt personaj, cu infatisare de agent secret de pe
strada bravului soldat Svejk, este obsedat de Apocalipsa. Stiau aia vechi ce
stiau, ca doar n-au gresit niciodata. Crapam, sa ne fie de bine, dar as muri
impacat daca as fi sigur ca vor crapa si astia!“ Biblia, numeroasele articole
ce se inmultesc pe masura ce calendarul se apropie de data fatala, cartile
despre alte proorociri ratate sunt pietre care-i paveaza drumul spre moarte. Nu
are prea mare importanta ca va disparea si el cu acest prilej, ci faptul ca vor
muri aia si ala. Daca imi amintesc de el
este pentru ca a-ti dori sa mori deodata cu capra vecinului nu face parte din
specificul national. Iar apoi, nu este singura solutie, moartea, ca sa te
eliberezi de o obsesie. Ma aflam in Viena când un post de televiziune anunta,
printre multe altele, ca Apocalipsa din 21 Decembrie, prevestita de calendarul
mayas, nu va mai avea loc. M-am gândit imediat la omul meu, si nu numai la el.
Ce se va face el fara apocalipsa? Pe cine va gasi vinovat ca nu se bate cu aia
si cu ala? Pâna acum, alaturi de numele
si de ineptiile unor politicieni si ale câtorva
gazetari, funesta data era
rostita atât de frecvent, incât, pe masura trecerii timpului era mai prezenta
chiar decât numele lui Traian Basescu, care, orbit de lupta cu Ponta si
Antonescu, scapase ocazia sa se pronunte si despre ea. Dar cum nici Barroso si
nici van Rompuy nu si-au facut cunoscute opiniile, fenomenul cosmic ramâne
nelamurit din punct de vedere românesc. Sigur, as fi necinstit daca nu as
recunoaste ca faptul ca lumea nu se va sfârsi la data pomenita nu m-a lasat
indiferent, dar n-am respirat mai usurat, deoarece când vine
vorba de posibile catastrofe esti inclinat sa crezi in ele, sa le astepti:
cutremure, eruptii solare, vulcani si uragane. Pentru oricare dintre ele suntem
prea slabi, prea fragili. Din pacate, ne-am obisnuit sa traim printre
catastrofe de tot felul: de la cele pe care ni le ofera cu generozitate o
natura tot mai agresata la cele datorate idiotilor. Cunoastem foarte multe
taine ale omului si ale lumii in care traim, dar la nici una dintre cele mai
importante nu avem acces. Oricum, sunt convins ca, pentru mine, respectiva zi
nu va fi ca oricare alta, deoarece mereu exista suficient loc pentru neprevazut
si necunoscut, chiar si in cele mai banale situatii. De altfel, un maestru in
arte martiale isi sfatuia elevii sa fie pregatiti pentru orice si, in mod
deosebit, pentru nimic. Privind situatia dintr-o perspectiva mult mai simpla,
pentru mine, ziua cu pricina nu este
dintre cele de care simt nevoia sa-mi amintesc cu placere. Un psihanalist s-ar
grabi sa vorbeasca de traume infantile, caci, având o oarecare vechime pe
planeta aceasta, data cu pricina, in afara de Solstitiul de iarna, mai este si ziua de nastere a „genialului
conducator al popoarelor“, Iosif Visarionovici Stalin, ale carui maniere au
prins radacini trainice si pe „pamântul
vechii Dacii, când mai mare, când mai mic“, vorba poetului. Astazi, privind in
urma, ne este greu sa ne imaginam o viata normala, fara agitatia primitiva a
paranoicilor. Imi amintesc uneori ca,
inainte de a ne intreba ce mâncam, cu ce ne imbracam, ce facem de Craciun, cine
a mai fost omorât in luptele din munti, cine a mai fost trimis la inchisoare,
pe vremurile acelea, preocuparea tuturor elevilor si a invatatoarelor trebuia
sa fie: cum intâmpinam ziua de nastere a generalisimului Stalin? Eram obligati
sa-i scriem scrisori in care sa-i multumim pentru viata noastra fericita si
pentru ca ne-a eliberat, sa-i trimitem poezii, desene si mici jucarii facute in
orele de lucru manual, bete incrustate, farfurioare scobite in lemn, animalute
din coceni de porumb. De la el ni se trageau toate, si nu numai noua, ci si
popoarelor lumii. El a facut si a gândit totul si, se intelege, lui i se aduceau la cunostinta succesele. S-a
construit o fabrica? Stalin a facut-o! S-a nascut un copil? Stalin l-a facut!, cum glumea N.D. Cocea. A venit apoi un inceput de
martie 1953, când putinele radiouri existente atunci au anuntat vestea
incredibila a incetarii din viata a genialului parinte al popoarelor. Parea
sfârsit de lume, preludiul unei catastrofe cosmice, un eveniment cu consecinte
greu de anticipat. Vecinii mei spuneau insa cu o satisfactie nedisimulata: „Nu
l-a rabdat Dumnezeu!“. Isi aminteau,
fireste, de arestarile in miez de noapte, de munca fortata si de darile
insuportabile. La scoala, in schimb, eram pregatiti pentru momentul
inmormântarii, când toate sirenele aveau sa sune, sa bata clopotele
bisericilor, iar oamenii trebuia sa se opreasca pe loc oriunde se vor fi aflat.
Eram, tin minte, in Baia Mare, in fata cinematografului „Minerul“, emotionat de
gravitatea evenimentului. Atunci, când au inceput sa bata clopotele si sa sune
dramatic sirenele de la Uzinele Phoenix, unde lucra tatal meu, am vazut primul
accident de masina din viata mea. Un barbat aflat la volanul uneia dintre
putinele masini din oras si-a imbratisat femeia, asezata pe scaunul vecin,
iar vehicolul s-a oprit intr-un castan
spre hazul neasteptat al celor de lânga mine. In ziua imediat urmatoare, am
descoperit niste lucruri foarte simple,
si anume ca nimic nu se intâmplase, toate erau la locul lor asa cum le stiam:
turnul Stefan, un fel de brat ciung indreptat spre cer, casele, luna si
stelele, dealurile din jur cu verdele cel mai verde in anotimpurile cu mai mult
soare, Ignisul si Gutinul sub care, in Cavnic, descoperisem cu alt prilej
stâlpul cu o inscriptie foarte veche ce
consemna o victorie importanta a localnicilor: „Anno 1717 usque hic fuerunt
tartaris“ (pâna aici au ajuns tatarii). Semn ca nimic nu dureaza si ca totul se
poate reduce la o fraza pe un stâlp, pe un mormânt ori pe o pagina de carte. A
urmat un alt 21 decembrie, cu 23 de ani in urma, când eram convins ca atât de
mult asteptata apocalipsa nationala are loc. Din nefericire, n-a fost sa fie.
Nimic din ce am visat atunci, in noptile când soarta Revolutiei nu era decisa,
când stateam in fata armatei fara sa stim daca va primi ordin sa traga. Cine ar
fi banuit ca tara pentru care atunci am fi murit daca ar fi fost nevoie va
ajunge in unul dintre cele mai jalnice si mai rusinoase momente ale istoriei
sale? Cine ar fi banuit ca un popor, acelasi care a facut Revolutia, va ajunge
sa joace intr-o piesa atât de oribila? Cu toate astea, ma incapatânez sa cred
ca, de obicei, in decembrie, istoria a fost generoasa cu noi si sunt convins ca
nici in acest decembrie nu ne va ignora. Mai ales ca nu sunt
prea sigur ca voi mai avea nervi pentru o noua iluzie. Si pentru ca am
spus apocalipsa, imi vine involuntar in minte celebrul film al lui Francis Ford
Coppola: „Apocalypse now“. Privind in jur la ceea ce odinioara a fost o tara,
imi dau seama ca politica poate fi mai distructiva decât napalmul.Preluare
revista Cultura
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu