Poeme propuse de Ionuţ MIHNEA

Strigătul tăcerii

Am  să  ridic în  pieptul meu un zid

Din plumburii zăpezi şi din tăceri ,

Chiar de mi-e sufletul de soare-avid

Nu vreau ca să mai simt tristeţile de ieri .

Am să mă-mbrac pe veci şi zi şi noapte

Doar cu pustiuri reci şi frunzele din toamnă ,

Chiar de voi plânge după ale tale şoapte

Nu vreau  să văd cum ploaia norii încet o toarnă.

Vreodată, dacă Domnul ar mai dori să fie

Să pot a mai avea o altă cale spre pământ ,

Am să mă zbat să ies  din ţărna mea pustie

Şi voi veni la tine chiar şi din mormânt.

Rugăciune

Prin ale Tale veşnicii Te uita Doamne

Cum sufletele  noastre cântă şi trăiesc ,

Sunt suflete cu suflete de toamne

Ce-n primăvara Ta din Rai întineresc .

Le-ai luat la Tine –n cer , în casa Ta

Şi tot acolo  am să revin şi eu curând ,

Când  îmi vei spune că e vremea mea

Am să-mi îngrop durerea în pământ .

Ascultă-mi Doamne-o clipă gândul

Şi lasă-mă s-alerg peste-ale Tale câmpuri,

Să nu mai simt  în pieptul meu pământul

Cum plânge răvăşit de-atâtea vânturi .

Peste cărări de veacuri am păşit plângând ,

În zbuciumate  vieţi am înviat de mii de ori  ,

Doar trupul lasă-mi-l în casa din pământ

Şi sufletul aruncă-mi-l în Raiul  Tău , în flori.

Iubire fără glas

Iubirea noastră nu mai are glas

Ca să ne spună cât de mult o doare

Tristeţea care-n urma-i a rămas

Şi ne îngroapă sufletul în zile-amare.

Din toate clipele de azi, de ieri

Mai stă-n picioare clipa de tăcere

Şi din atât de multe primăveri

Se mai aude rugăciunea de-nviere .

Am tot bătut la porţile din cer

Rugând să mi se dea o primăvară

În care să nu mai ascult dureri

Şi-a noastră dragoste să nu mai doară.

Un gând încărunţit

Țin norii în palmele deschise

Prin venă o lacimă din răsărit îmi curge

Albastrul cer cu aripile - întinse

Mi-acoperă uitarea ce încă plânge.

Mi-s gândurile vii peste câmpii apuse,

Vin stelele să-mi fie alăturea, aproape,

M-ademenește iarna ce cu ea și-aduse

Zăpada să mi se culce peste pleoape.

Culeg cu-o mână asfințituri

Dintr-un mănunchi de timp îmbătrânit

În sufletu-mi  încep să-mi crească riduri

Că n-am să- apuc să mai culeg un răsărit.

Și nici măcar un gând nu mă mai lasă

Să strâng în piept un snop din grâul încolțit

Din viața ce stătu cândva cu mine la o masă

Să simt din nou căldura unui răsărit.

Tristeţi autumnale

Fug nopțile de mine toate

De pe o stâncă ziua-mi cântă în surdină

M-a osândit pe veci până la moarte

Să îi sădesc secundele-n grădină

Sunt asfințituri ce-n șoaptă-au plâns

Plecând în vatra lor din zări pe rând

Din rai o adiere-ncet a prins

Să-mi bată-n suflet și în gând

Tristețea mea se-ascunde printre gânduri

Tristețea mea e plină de tristeți

Înalte cât un stol de vânturi

Ce plâng pe-obrazul unei dimineți

Tristețile cu suflete de munte

Își plâng tristețea lor de toamnă plânse

Ducând în spate doruri neștiute

Prin colțul toamnelor ascunse.

În palma sufletelor

Se stinge noaptea dintre noi

De răsăritul anilor e sfâșiată

Ne-mbracă brazii pe-amândoi

Cu cetina lor veșnic ne-ntinată.

În verdele pădurii sufletele s-au întins

Cu-albastrul cerului la căpătâi

Croindu-și drum în infinit de neatins

Din clipa cea din urmă, spre clipa cea dintâi.

Se uită macii cum să-mi fie câmp

În palma sufletelor noastre să-nflorească

Petala lor ce-odinioară se-odihnea pe vânt

Cu sufletele au zburat în ceruri să roșească.

UNde-aţi plecat ? de ce v-aţi dus ?

Nenumărate veacuri peste noi

Ne-a pus pe ochi păduri și munți și ploi

Și-un ciob din strămoșescul cer

L-a exilat într-un trecut stingher

În nori de timpuri rând pe rând

Părinții s-au născut oftând

Printre zăpezi de plumb zăpada le-a crescut

Pe tâmpla lor cu ierni în așternut

Unde -ați plecat? de ce v-ați dus  ?

Ne –neacă- o lacrimă de-apus ,

Nici munții nu s-au mai oprit din plans ,

Câmpiile și marea așteaptă un răspuns

Doamne , Tu iartă-I de ale lor păcate ,

Albi trandafiri fă să le fie paşii-n noapte ,

În ochii de părinți Tu pune-un răsărit din mări ,

Adu-ne Doamne înapoi părinții dintre nori.