Data Paştilor: problemă politica?!

                                                   de Cristian Bădiliţă

Doi din cei patru coordonatori ai Septuagintei, traducerea pe care am initiat-o la Colegiul Noua Europa, sunt catolici: excelentele ebraizante si clasiciste Francisca Baltaceanu si Monica Brosteanu. Nu exista oameni langa care sa ma simt mai bine si cu care sa-mi placa sa stau mai mult la taclale; pana si „disputele” stiintifice devin un exercitiu de buna dispozitie in compania lor. Singura umbra aruncata, de nu stiu unde, peste paradisiaca noastra comuniune, si care suscita un fel de indispozitie obiectiva in tustrei, este umbra datei Pastilor. Uneori, din pura intamplare astronomica, marea sarbatoare a ortodocsilor coincide cu cea a catolicilor. De cele mai multe ori insa ea ne dezbina crud si nemeritat. Anul acesta Francisca si Monica se aflau deja pe „ultimii metri” ai Postului, in vreme ce eu abia il inauguram, duminica Ortodoxiei a coincis cu Duminica Floriilor si asa mai departe. Acum cateva saptamani ele mi-au urat un insufletit „Hristos a inviat!”, iar eu, din politete, m-am vazut obligat sa le raspund cu un pleostit, „ambarasat” „Cu adevarat a inviat”, dat fiind ca ma aflam, spiritual si temporal, cu multe leghe in urma evenimentului.

Absurditatea situatiei devine si mai evidenta, pentru mine, familia si prietenii mei care traim in Occident. Majoritatea crestinilor din Franta sunt catolici. Pastile lor au cazut, anul acesta, pe 27 martie, in vreme ce noi, minoritarii, asistam, ca intr-un scenariu kafkian, venirea altor Pasti, dupa un alt calendar, „al nostru”. Din ce in ce mai multi credinciosi sunt iritati de acest scenariu schizoid, fara nici o legitimitate teologica sau logica, in fond. Evreii sarbatoresc, cu totii, un singur Paste, musulmanii, cu totii, oriunde s-ar afla pe planeta, un singur Ramadan. Numai noi, crestinii, propunem Pastile noastre in doi timpi, anuland, prin chiar aceasta schisma, caracterul sacru si universal al sarbatorii.

Un strop de istorie

Intai, o precizare terminologica! Traditional, in jargonul teologilor romani, sarbatoarea evreilor este numita „Paste”, la singular, iar sarbatoarea crestinilor, „Pasti”, la plural. Voi adopta in text aceasta conventie comoda. La inceputul inceputului, Pastele este o sarbatoare nomada, probabil legata de transhumanta. Ritul sangelui, practicat de evreii nomazi (ungerea usorilor cu sange) avea o semnificatie apotropaica: tinea deoparte Ingerul exterminator. In religia israelita, cel care „trece” (sensul cuvantului „paste”) este Dumnezeu (YHWH): El „trece” pentru a proteja casele evreilor de exterminare (episodul plagilor din Egipt, descris in Exod). Ulterior, tot in traditia iudaica, Pastele devine sarbatoarea eliberarii din robie, a trecerii de la statutul de sclav la cel de om liber. Aceasta a doua semnificatie a prevalat asupra celei dintai, iar Philon din Alexandria, in Legile speciale II,147, noteaza: „Sarbatoarea Pastelui este o comemorare si o multumire [sarbatorind iesirea] din Egipt a mai bine de doua milioane de barbati si femei. Ei au lasat atunci in urma o tara plina de neomenie, unde strainii erau prigoniti, si unde, lucru mult mai groaznic, se dadea cinstire dumnezeiasca unor animale lipsite de ratiune, nu doar domestice, ci si salbatice.”

Isus a murit rastignit la 14 Nisan, de Pastele evreilor. Coincidenta a marcat, fireste, traditia crestina. Incetul cu incetul Vinerea Sfanta in care a avut loc Rastignirea se „pascalizeaza”. La inceput, Pastile crestinilor comemoreaza Cina cea de taina; ulterior Patimirile si Invierea. Cele trei momente se condenseaza. Savantii disting doua subtraditii in Biserica timpurie, una „asiatica”, a doua „alexandrina”, dupa numele provinciilor de referinta. Traditia „asiatica”, reprezentata de o predica recent descoperita, a lui Meliton de Sardes, subliniaza Patimirile Mantuitorului: sarbatoarea comemoreaza mai cu seama suferinta in asteptarea sfarsitului lumii si a Judecatii universale. Viziunea „naturalista” sau „realista” asiatica este contrabalansata de cea alexandrina, care interpreteaza Pastile in raport cu ideea „trecerii”: trecere a omului vechi spre omul nou, a vietii prezente spre cele viitoare etc. Aceasta tendinta, spiritualizanta, se poate remarca in textele lui Clement din Alexandria (sec. II) si Origen (sec. III). Traditia latina, puternic influentata la inceput de comunitatile iudeo-crestine (si implicit de conceptia pascala „asiatica”) se „alexandrinizeaza” treptat, mai cu seama incepand din secolul al IV-lea, prin puternica personalitatea a episcopului Milanului, Ambrozie, maestrul lui Augustin.

Iudaizanti si antiiudaizanti

Primele controverse legate de data sarbatoririi Pastilor apar in a doua jumatate a secolului al II-lea. Comunitatile crestine, numeroase, mici si dispersate pe toata suprafata Imperiului roman, nu beneficiaza de o coordonare legitima, drept pentru care „mecanismul” anului liturgic functioneaza, o vreme, dupa vechiul adagiu: „cate bordeie atatea obicee”. Bisericile asiatice, nedesprinse total de matricea iudaica, sarbatoresc Pastile o data cu evreii, pe 14 Nisan, data la care Isus a fost rastignit „ca un miel”, indiferent in ce zi din saptamana pica aceasta data. De la numele zilei in latineste („paisprezece”), credinciosii respectivi au fost numiti, de catre adversarii lor, „quartodecimani”. Practica respectiva avea doua consecinte discutabile, pe care alte biserici nu le puteau accepta: ea relativiza sacralitatea duminicii; conform hotararii mai multor sinoade locale, Pastile trebuiau sarbatorite obligatoriu intr-o zi de duminica („ziua Domnului”); dat fiind ca sarbatoarea, la quartodecimani, putea avea loc in orice zi din saptamana, postul se intrerupea automat, inainte de incheierea saptamanii sfintei. Quartodecimanii, acuzati de reiudaizare a crestinismului, au fost combatuti mai cu seama de Biserica romana. Finalmente, ei au acceptat mutarea sarbatorii in ziua de duminica.

Sinodul de la Niceea: data universala a Pastilor

Abia Sinodul de la Niceea (325) fixeaza modalitatea de calculare a Pastilor, impunand data stabilita intregii Biserici. Pastile crestin va fi sarbatorit, spun Actele Sinodului, in prima duminica dupa prima luna plina urmand echinoxului de primavara. Daca Pastele evreiesc ar urma sa pice in acea duminica, atunci Pastile crestinilor va trece in duminica imediat urmatoare. Doua lucruri se cuvin spuse in legatura cu decizia sinodala:  nu are o acoperire in cuvintele Fondatorului, ale lui Isus Hristos. Isus legitimeaza continutul Pastilor, conscrand Cina cea de taina, nu insa data sarbatorii, pe care o stabileste, iata, un Sinod ecumenic, dupa trei sute de ani de la Rastignire. Al doilea lucru, mai sensibil: data respectiva este fixata de Parinti pe criterii polemice, vadit antiudaice. Ea nu trebuie sa pice in aceeasi zi cu Pastele evreilor (14 Nisan), ci intr-o „duminica” (adica in „ziua Domnului”, nu intr-un „sabat”). Iar daca prima duminica de dupa luna noua este „ocupata” de Pastile evreilor (calculat, amintesc, dupa calendarul lunar, nu solar) atunci Pastile crestinilor trebuie deplasat. Orice „contaminare” sau „recontaminare” cu practicile evreiesti trebuie, asadar, evitate. Fara a face o judecata de valoare asupra acestor aspecte, ma inteb in ce masura au ele o legitimitate intrinseca. De ce, obiectiv vorbind, acum, macar acum, in secolul XXI, Pastile crestinilor n-ar putea fi celebrat o data cu Pastele evreilor?

Dilema romanilor ortodocsi: Moscova sau/si Occident?

Tipicul „niceean” nu s-a schimbat, el functioneaza si astazi. De unde vine insa decalajul dintre Pastile catolic si Pastile ortodox? Fireste, schisma de la 1054 a jucat si aici. Dar numai o vreme. In 1582, lumea catolica adopta calendarul gregorian (13 zile sunt adaugate la calendarul iulian). Lumea ortodoxa ramane „pe stilul vechi”. Sinodul Bisericii ortodoxe romane va accepta reformarea calendarului abia in 1924, dupa modelul occidental, spre onoarea ei si infruntand riscul de a provoca razmerite in randul clerului de jos si al credinciosilor (Damian Stanoiu a descris, cu pitoresc inimitabil, consecintele reformei intr-un sat din Muntenia, in nuvela Necazurile parintelui Ghedeon). Asadar, din 1924 pana in 1927, catolocii si ortodocsii romani au sarbatorit Pastile la aceleasi date. Doar ca, in 1927, surorile ortodoxe din Balcani ne-au readus la ordine, fortandu-ne sa aceptam ca macar Pastile sa fie sarbatorite laolalta cu ei, dupa „stilul vechi”, „neevropinesc”. Hotararea s-a intarit definitiv sub regim si presiune sovietica, in 1948, la Consfatuirea interortodoxa de la Moscova din 1948. De atunci BOR sarbatoreste Craciunul privind spre Europa, iar Pastile privind spre Moscova, intr-un fel de duplicitate plina de evlavie.

Anul liturgic se stabileste in functie de data Pastilor. Prin urmare, anul liturgic al romanilor ortodocsi demareaza si se scurge, „ca Donul linistit”, in „dulcele stil vechi”, cot la cot cu fratii pravoslavnici de peste Prut. In preajma Craciunului insa elanurile ecumeniste ale BOR ne intorc, printr-o acrobatie magica, spre Occidentul catolic. Prietenii mei francezi nu mai pricep nimic si ma privesc cand amuzati, cand debusolati, cand intrigati. La Pasti, au priceput, suntem in decalaj, pentru ca Bucurestiul nu vrea sa supere Moscova; de Craciun uita sa ma felicite, intrucat afla de la TV ca lumea ortodoxa serbeaza Nasterea Domnului pe 7 ianuarie, „dupa stilul vechi”. Una peste alta, din pricina scamatoriilor de calendar, cele doua mari sarbatori ale crestinismului devin pentru mine mar al discordiei si sursa de inveninare.

Am amintit adineauri, pe scurt, modalitatea calcularii datei Pastilor. Conform estimarilor facute la Niceea, data respectiva putea evolua intre urmatoarele limite: 22 martie, prima zi de dupa echinox, si 25 aprilie, cea mai indepartata duminica posibila. Cum se face atunci ca, in 1945 si 1956 romanii ortodocsi au avut Pastile pe 6 mai, in 1983, pe 8 mai, iar anul acesta, 2005, pe 1 mai. Pentru ca, in urma dipomatiilor pravoslavince, noi, romanii, adaugam 13 zile la „stilul vechi”, ca sa ne punem bine si cu stilul nou (adica a nu incalca nici calendarul gregorian): astfel, data cea mai timpurie pentru sarbatoarea pascala devine 4 aprilie, iar cea mai tarzie, 8 mai.

Mai descurca-te, biet credincios ortodox roman, daca poti, in acest lastaris de date si comédii! Cu obiectivitate si rigoare, trebuie sa admitem ca vina o purtam noi, ortodocsii romani, care nu ne hotaram o data pentru totdeauna in ce directie vrem sa mergem. Si nici macar nu este vorba de directie, ci de o minima coerenta sociala, morala. „Epoca iuliana” s-a sfarsit de mult; traim, vrem nu vrem, cu totii, in plina „epoca gregoriana”... de peste patru sute de ani. Noi spunem mereu „da” cu o jumatate de gura pentru a spune „nu” in clipa urmatoare, cu cealalta jumatate. Duplicitatea aceasta, repet, nu poate fi decat paguboasa: ne mananca timpul, ne uzeaza nervii, ne destabilizeaza interior. Sinodul BOR a sarbatorit recent autocefalia. La ce serveste aceasta independenta juridica si administrativa, daca ea nu este pusa in slujba credinciosilor ortodocsi romani? BOR trebuie sa devina varful de lance al comunitatii ortodoxe internationale spre unificare intraeuropeana. Aceasta este marea ei menire. Atunci, iubiti Parinti, ce mai asteptati: „treceti” cu ambele picioare pe malul cestalalt. Si trageti dupa voi si „lumea iuliana”, incremenita in resentiment de atatea sute de ani. Faceti din Pasti o sarbatoare universal-crestina, precum era la inceput!

(text aparut in România libera, 15 aprilie 2005,

reprodus, in versiune franceza, in Connaissance des Pères de l’Eglise, decembrie 2005,

publicat in volumul Orthodoxie versus ortodoxie)

/