Ah! Du-te...
Ah. du-te, tu suspinul meu,
Departe sa te duci mereu;
Si de-a mea jale nimanui
Pe unde-i trece sa nu spui.
Pe lume sa nu te opresti,
În vânt sa nu te risipesti;
Te du-n întinsul nesfârsit
De dorul meu calauzit
Si acolo ramâi pierdut
În lume de nimeni stiut.
Am plecat...
Am plecat far’ de cainta
Si m-am dus fara de dor,
Ca sa uit a ta fiinta,
Ca sa uit al tau amor.
Si plecând m-am dus în lume
Numa-n voia întâmplarii,
Nici cu gând de zile bune,
Nici cu jalea-nstrainarii.
De-am mers mult pe-acea carare
Nu mai stiu de-atâta chin
Caci cu dor si disperare
Îndarat la tine vin.
Cel din urma vis
O visul meu cel mai slavit,
Frumos si cel din urma,
Asa cum dulce te-ai ivit
Te stinge si te curma.
Caci e demult de când am pus
Inimii mele paza,
Si-i mult mai mult de când i-am spus
Iubirii sa nu creaza.
Si prea târziu sa mai aprind
Azi dragostei faclie,
Si-n mintea mea sa mai cuprind
O dulce nebunie.
Destul c-o clipa l-am iubit,
Si-o clipa i-am dus dorul,
Te stinge vis cum te-ai ivit
Stingându-mi si amorul.
De ce-ţi mai numeri anii…
De ce-ţi mai numeri anii să vezi de eşti bătrân
Când ştii ce grea durere tu porţi în al tău sân,
Şi pentru ce oglinda întrebi privind în ea
Să-ţi spună de nu-i încă zbârcită faţa ta?
Când ştii c-a tale lucruri ce curg neîncetat
Adânci şi triste urme în suflet ţi-au lăsat,
Şi crezi c-o vecinicie amară e de când
O clipă fericită avut-ai pe pământ.
Şi ce-ţi mai foloseşte să ştii azi cum mai eşti
Când simţi că tu pe lume de mult nu mai trăieşti;
Purtând cu moartea`n suflet străin în orice loc
Viaţa ta pustie şi fără de noroc!
Dialog liric
Si-acum ma-ntreb eu: simtirea
adânca
Cum de se naste pentru un portret?
Caci nu vazusem ochii tai înca,
Stiam atâta ca esti poet!
De-as putea întrupa iubirea
Ce simtesc eu pentru tine,
Timpul si nemarginirea
Dânsa le-ar cuprinde-n sine…
Sa pot întinde mâna s-o pun
pe fruntea ta
Încetul la o parte suvitele le-as da,
Senina sa ramâie, curata ca un crin,
Icoana de iubire la care sa ma-nchin.
Dar tu ca un luceafar departe
stralucesti
Abea câte o clipa în cale-mi te ivesti,
Apoi dispari; – si-n urma ramâi
în gândul meu
Vedenie iubita la care ma-nchin eu.
Si-n oara cea de pace, de sfânta
linistire,
Fiinta mult iubita, ce-n lume
te-ntâlnesc
Decât oricând atuncea mai mult eu te
slavesc…
La tine se îndreapta cu drag
a mea gândire.
Si a cerurilor taina adânca si divina,
Ce-n mintea-mi marginita îmi pare
c-o cuprind -
Ca s-o-nteleg mai bine eu ochii
mi-i închid -
Si-atunci vad ca de tine e inima
mea plina.
Singura
De câte ori am tresarit
La fiece miscare,
Crezând ca poate ai venit
Tu, dulce aratare.
S-apoi de câte ori am plâns,
Vazând ca noaptea vine
Si lampa singura o-am stins,
Iubite, fara tine.
O, dac-ai sti de câte ori
Noptile albe, nedormite,
Ti le-a jertfit pâna la zori
Salbateca-mi iubire,
Macar o clipa-ai fi venit,
Adus ca de ursite -
C-un sarutat sa pui sfârsit
Durerei nesfârsite!
Sunt lăcrimioarele-nflorite…
Sunt lăcrimioarele-nflorite
Şi când duios mă uit la ele
La tine mă gândesc, iubite,
Şi-mi amintesc vremile-acele
Când înflorite lăcrimioare
Cu drag îmi trimeteai tu mie,
Şi când era în orice floare
Un semn de-amor, de bucurie.
Ah! florile atunce date
N-a mai rămas nimic din ele
În vânt sunt toate spulberate,
Simţirea ta, vremile-acele!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu