INVITAŢIE PE 8 SEPTEMBRIE 2013 LA CHIUZBAIA

,,Am scris toate acestea cu mult drag – pentru că fiecare lucru face parte şi din mine.

Aici a fost leagănul copilăriei mele, aici îmi este parte din tinereţe, şi de ce să nu recunosc, tot aici vreau a mă întoarce spre a-mi petrece restul vieţii. Dacă aş putea dispune de acest fapt – o secundă n-aş mai sta pe gânduri, ci aş purcede în consecinţă. Am dus dorul satului şi îmi este permanent dor de sat, atunci când nu sunt în el.  De cele mai multe ori mă întorc aici doar cu gândul.

          Aici, la poalele munților îmi găsesc liniştea.

          Aici mă refugiez de multe ori, atunci când fug de stresul, agitaţia sau de toate problemele zilnice, de toate frământările ce-mi apasă, uneori, sufletul.

          Aici sunt eu şi aici mă simt cel mai bine.

          Aici mă simt apărat de necazuri şi de greutăţi. Acesta este satul meu. Dacă-l vei iubi şi tu, şi pe tine te va ocroti cu aceeaşi dragoste.

          Aici, parcă nici necazurile nu ajung.

          Aici sunt mereu în forţă şi parcă nu mi-e frică de nimic.

          Aici sunt în Chiuzbaia.”

notam drept ,,argument de carte”, în volumul ,,Toponimia satului Chiuzbaia”, apărut la Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2008. Era, dacă vreți, ,,argumentul meu forte”, în ceea ce privește încercarea de-a ,,scoate din amorțeală” satul românesc, dar cu prisosință, satul Chiuzbaia. Era (și este, zic!) cartea de căpătâi a satului, prima din colecția monografii care puncta că, undeva în lume, într-o țară numită România, într-un județ - Maramureș, există un loc, ce-și caută identitatea monografică. Lucrarea a fost (și este) lucrarea de licență a subsemnatului, azi absolvent cu notă maximă, a Universității de Nord, Facultatea de Litere, din Baia Mare (pe-atunci), azi, Centrul Universitar de Nord. Dar nu despre lucrarea de licență vreau să vorbesc, pentru că mă veți critică, zic! O să-mi reproșați faptul că vreau să mă laud cu o asemenea lucrare. Într-o oarecare măsură aveți dreptate! Sunt de apreciat, dar și de lăudat, toate acestea, și credeți-mă pe cuvânt, au făcut-o la vremea respectivă mulți.

Primul, sau cel dintâi, care și-a ,,dat cu părerea”, în ceea ce privește această carte, a fost, chiar îndrumătorul meu de licență, profesorul universitar Ștefan Vișovan, cel care m-a sfătuit (la început de drum, fiind!) să studiez monografia satului pornind de la toponimele locului. Dacă la început, (trebuie să recunosc!) am primit și privit toate acestea cu o oarecare doză de scepticism, ulterior am apreciat ideea și sfatul profesorului. Ei bine, acuma așa ca laudă, împreună suntem o echipă, care studiază și celelalte aspecte ale satului Chiuzbaia, tocmai pentru ca în final, să mai ,,ieșim” pe piață cu un alt studiu (cercetare) extrem de aprofundat, care se vrea a fi continuarea primei cărți despre satul Chiuzbaia. Oricum, și acestea din urmă, sunt de apreciat și, așa după cum am spus, ,,adunate” ne vor da, nouă, chiuzbăienilor, adevărata sau desăvârșita identitate. Ne vom defini mult mai bine, dar și concret, în ceea ce privește originea noastră. Personal, nu pot decât să rog divinitatea să ne dea ajutor și putere. Și, tot ca o completare a acestei idei, vin, și reafirm că nu despre toponimia locului doresc a face rostire.

Nu despre toponimele satului doresc să scriu, ci despre întreg satul Chiuzbaia, concret, despre viața spirituală de-aici, căci, zilele acestea, aici se fac pregătirile necesare, pentru a întâmpina sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului, așa cum se cuvine. Considerați, dragi cititori, toate acestea ca o invitație la Chiuzbaia. Și nu oriunde sau oricând, ci chiar în data de 8 septembrie, zi în care întreaga ortodoxie românească, serbează Nașterea Maicii Domnului. Probabil, parte dintre dumneavoastră, știți, sau ați mai auzit (poate chiar ați vizitat!) că, aici, în satul apărat de muntele Igniș, pe lângă biserica din centrul satului, undeva pe latura de nord nord-est a acestuia, de ceva vreme, s-a construit o mănăstire. Despre acest colț de rai vreau să vorbesc, iar toate cele relatate până acuma nu au fost decât un simplu și modest argument de introducere. Oricum, invitația făcută, rămâne valabilă, și chiar vă rog s-o onorați.    

Personal, nu știu dacă e bine să crezi sau să nu crezi în vise. Părerile de fiecare dată sunt pro și contra. Nu sunt un individ  care vrea cu orice preț să-și impună punctul de vedere, ba dimpotrivă, sunt deschis oricărei idei, oricărui principiu de viață. Încerc cât pot să nu judec ori să condamn, tocmai pentru a nu fi judecat și condamnat. Am apreciat și lăudat, întotdeauna ideile sănătoase despre viață, ale prietenilor, ale cunoscuților sau necunoscuților, atâta timp cât ele nu au o influență negativă asupra mea ori asupra celor din jurul meu. Am respectat libertatea fiecăruia atâta timp cât toate acestea au fost în limita legii sau legalității. Am prieteni mulți, cu idei și păreri multe și împărțite (variate) și dumnealor pot confirma cele spuse. Asta nu înseamnă că dacă nu împărtășesc ideea unui prieten, deja suntem dușmani, sau rupem relațiile de prietenie. Nu sunt adeptul acestui principiu. Fiecare în parte, (sper!) ar putea confirma adevărul celor rostite.

Am scris multe argumente care-mi sunt favorabile, dar este o realitate. Nu am judecat și nu am condamnat pe nimeni, eventual, dacă am putut, am ajutat. Mult-puțin, n-aș spune, dar un lucru este clar – am ajutat. Și-L rog pe Dumnezeu să-mi trimită putere, sănătate și minte să mai pot face astfel de lucruri, pentru că acestea sunt plăcute lui Dumnezeu. Mă întorc cu gândul de multe ori, pe-aici prin sat, dar și pașii mă poartă pe-aceste cărări, doar în limita timpului. Se crede că fiecare lucru, oricât de mare sau de mic ar fi, are povestea lui. Așa putem spune și noi că avem povestea noastră, că avem istoria noastră, că avem credința noastră, că avem biserica sau mănăstirea noastră. Mulțumind lui Dumnezeu, spun că avem, da, e adevărat, avem biserica și mănăstirea noastră, deși mulți tânjesc și ar vrea să ne-o ia. Nu vor putea, căci românul, în general, este credincios. Spun românul este credincios, dar la fel de bine spun că și chiuzbăienii se încadrează aici. Da, chiuzbăienii sunt buni creștini și-L laudă pe Dumnezeu, dar și pe Maica Sfântă, ori de câte ori, au ocazia. Nu o spun să fie o laudă! Aici, în sat, prea rar auzi salutându-se cu știutul: ,,- Bună ziua!”. Aici salutul este: ,,- Lăudăm pe Isus!” sau ,,- Lăudat să fie Isus!”. Și, cu adevărat, aici, în Chiuzbaia, Domnul este lăudat și cinstit.

Preotul paroh Viorel Mada, slujește aici, din toamna anului 1977. Atunci, și-a terminat studiile teologice și-n urma repartiției universitare, satul Chiuzbaia i-a fost dat spre păstorire. Grea dar frumoasă meserie, (zic eu acuma!), și-a ales dumnealui, înțelegând, atât cât pot, ce înseamnă munca unui preot. A botezat și încreștinat zeci, poate sute, de copii, a cununat la vreme de bucurie, și-a îngropat atunci când necazul s-a abătut în sat – bunici, părinți, frați, surori, copii. A râs la vreme de bucurie și-a plâns la vreme de necaz. Multe rugăciuni au fost rostite de către dumnealui, Doamne, primite să fie toate, atunci când a fost nevoie. După ani și ani de la sosirea în parohia Chiuzbaia, într-o noapte, Domnul i-a trimis un vis – să construiască o mănăstire. Și aici este deja legătura cu cele despre care povesteam puțin mai sus. S-a bucurat, s-a tulburat, s-a îngrijorat, și iar s-a minunat, doar gândindu-se că visul poate sau nu poate să fie vreodată îndeplinit. Multă vreme ,,a tăcut” și n-a spus nimănui visul, dar nu l-a uitat, ci neîncetat, s-a gândit la el. Cât de frumoasă ar putea să fie o mănăstire aici în Chiuzbaia? Dar ... unde?, cu ce?, cu cine?, când?, și mai presus - cum?, – eram întrebările ce-l măcinau, știind ce înseamnă o astfel de misiune. Eu, cred în destin și cred în puterea oamenilor, cred în forța celor din jurul meu. Așa s-a făcut că la un moment dat, a spus, chiuzbăienilor, despre vis și, tot atunci, cerând ajutorul Domnului, a cerut ajutor și satului. A cerut ajutor credincioșilor. Tocmai pentru ca frământarea sufletească să ia sfârșit. A avut susținerea necesară din prima clipă, și-așa se face că în anul Domnului 1995 – după ce s-a sfințit și binecuvântat locul s-a început la construirea mănăstirii, pentru ca visul să fie îndeplinit. Zi de zi, seară de seară – rugăciunea n-a încetat a fi rostită, pentru ca Dumnezeu și Maica Domnului să trimită binecuvântare și spor. Cam asta ar fi în linii mari povestea de început a Mănăstirii Chiuzbaia, azi un important obiectiv turistic dar, mai presus, unul cu adevărat spiritual. Aici, în vârf de deal, după ce ai traversat Chiuzbaia, după încă vreo 2-3 kilometri, pe-un drum de carieră, te așteaptă la orice oră din zi și din noapte, frumoasa, semeața, măreața, și iarăși spun, minunata mănăstire, ctitorită cu ajutorul lui Dumnezeu, din truda și osteneala credincioșilor din Chiuzbaia.

Construcția mănăstirii începe în anul 1995, iar lucrările, (după cum este firesc) durează câțiva ani. Primește drept Hram – Nașterea Maicii Domnului, și până în 1998 întreaga activitate este condusă ori coordonată de părintele paroh Viorel Mada – cel care-și poate spune ctitorul din temelie al acesteia. Mare și lungă a fost truda și osteneala întru ridicarea mănăstirii, dar niciodată, nu s-au abătut de la drumul pornit, așa cum nu s-au abătut nici de la rostirea rugăciunii sfințitoare și dătătoare de împlinire. Iată cum, dintr-un simplu vis, începe să fie conturată realitatea, și numai și numai cu ajutorul lui Dumnezeu. După ridicarea bisericii mănăstirești și acoperirea acesteia, începe cautarea unor pictori cu talent și har, pentru finalizarea sau desăvârșirea lucrului o dată început. Dacă Dreptul Dumnezeu a rânduit, pentru început, visul părintelui, apoi începerea și binecuvântarea lucrării, apoi cu trudă și migală ridicarea construcției, tot El a fost cel care a mijlocit pictura, pentru că nimic nu se poate fără de ajutorul Lui. Așa au fost aleși, precum sintagma: ,,mulți chemați, puțini aleși”, pentru a executa pictura bisericii mănăstirești, familia Sălăjean, Ștefan și soția acestuia, ajutați de un ucenic – oameni harnici care n-au precupețit niciun efort în realizarea picturii. Niciun efort nu a fost greu, sau prea greu, pentru ca rânduiala să iasă impecabil. S-a muncit mult, s-a muncit enorm, fiecare după putința sa. Unii la lopată, alții la cărămidă, alții la pictură și cromatică, alții cu planurile și respectarea acestora pentru că totul se dorea ,,așa ca la carte”. Și, mi se pare normal așa să fie, păi cum altfel?

Abia terminată pictura bisericii, că se și abat necazurile asupra locului. În anul 2001, un incendiu, arde totul. Întreaga muncă se duce ,,pe apa sâmbetei”. Nu am cuvinte pentru a scrie cât de mare a fost supărarea în sat, dar chiuzbăienii nu s-au lăsat ispitiți. Imediat au început din nou munca, pentru că își doreau prea mult, această mănăstire. Mereu s-au rugat lui Dumnezeu să le dea putere și să-i ajute. Probabil a fost un semn, o încercare, pe seama chiuzbăienilor. O fi fost vreun avertisment, probabil. Dar știți cum se zice: ,,de la Dumnezeu vin și supărările și bucuriile!”. S-a început din nou construirea a ceea ce a mistuit focul. Deja, la mănăstirea încercată, era sosit, de la Mănăstirea Lainici, Gorj, un fiu al Maramureșului, protosinghelul Varlaam Coroian – care și azi răspunde de bunul mers al mănăstirii. Și alții au încercat, în curajul lor, să treacă pe-aici, pe la Chiuzbaia, nu putem spune că nu. Unora le-a plăcut, altora nu! Unii au plecat așa cum au venit! În schimb, părintele stareț Varlaam Coroian a fost cel care, indiferent de timp și anotimp, a rămas, aici, astfel încât putem spune că este precum un fiu de-al satului. Și chiar este!

Începută din nou construcția mănăstirii, s-a dorit și-o schimbare în planul ei. Alături de biserica în sine, au mai fost construite și alte 5 chilii, trapeza și câteva anexe de un real folos pentru bunul mers mănăstiresc. Satul, și locuitorii acestuia, au fost mereu prezenți la derularea lucrărilor, atât sub supravegherea părintelui paroh Viorel Mada, cât și a starețului Varlaam Coroian. Dacă prima dată, înainte de-a arde, totul a fost construit din lemn, a doua oară, deja s-a construit din cărămidă și piatră. Deja, aici la Chiuzbaia, putem povesti, despre un adevărat centru spiritual, pentru că așa a rânduit Bunul Dumnezeu să se întâmple. Și, mai știm noi că orice lucru durabil în timp, cere și jertfă. Poate, aici, la Chiuzbaia, jertfa dar și piatra de încercare, a fost incendiul din 2001. Doamne câtă suferință și amar a putut îndura satul împreună cu preotul Mada! Curajul, puterea de-a trece peste astfel de încercări, dorința de-a împlini un vis, sunt fără putere de tăgadă forța care a învins. Fără rugăciune și credință nu era nimic din toate astea! Credința că se poate, credința în Dumnezeu și-n rugăciune. Aici, în mijlocul pădurii, frumusețea acestui loc este foarte greu de descris în cuvinte. Mare orator trebuie să fie cel care ar putea să spună pe drept cuvânt adevărata frumusețe de-aici.

Ca și fiu al satului, ca și credincios, vin și întreb, deși, nici nu știu dacă-și are rostul o astfel de întrebare: ce bucurie poate să fie mai mare pentru un preot decât zidirea unei biserici, sau a unei mănăstiri? Nu cred să poată exista pe fața pământului o bucurie mai mare decât aceasta! Nu cred, căci biserica în sine este Casa lui Hristos! Cine face astfel de lucrări îl are pe Hristos alături. Cine face astfel de lucrări aduce slava și binecuvântarea lui Dumnezeu pe pământ.

Azi, la distanță de câțiva ani de la data începerii construcției mănăstirii spun că aici așa a fost rânduit să fie. O mănăstire cum rar îți este dat să mai întâlnești, chiar dacă ești un pelerin convins. Azi, poarta mănăstirii, este mereu deschisă, iar clopotul ei, se-aude peste dealurile satului, chemând neîncetat la rugăciune. Azi, grija supremă asupra bunului mers al obștei mănăstirești tot de protosinghelul Varlaam Coroian și-a părintelui Viorel Mada, este asigurată, prin grija lui Dumnezeu. Dacă ai ajuns pe-aici, nu vei dori să părăsești aceste locuri, iar dacă altfel nu vei avea de făcut, îți vei mai dori să calci pe-aceste meleaguri. Aici, la mănăstirea Chiuzbaia, ca și fiu al satului, fără să greșesc, spun că raiul este pe pământ. Am argumente suficiente pentru a-mi fundamenta afirmația. Sunt bucuros, o dată în plus, că sunt chiuzbăian.

Aici, la Chiuzbaia, undeva între cer și pământ, în fiecare zi clopotul vestește zorii zieli și-n dangătul său binecuvântează ascultătorul ce-și face, creștinește, cruce. Așa cum de la începutul ctitoriei, clopotul a adunat sute sau chiar mii de credincioși pentru a se ruga lui Dumnezeu, așa a adunat în fiecare a 8-a zi din calendar, luna lui septembrie, creștini și credincioși, la Hram, pentru ca Maica Domnului să fie cu ei. Deci, poftiți și-n acest an! Maica Domnului vă va răsplăti truda și osteneala, iar chiuzbăienii, nu uitați, sunt primitori și ospitalieri. Aici, indiferent, ce vreme a rânduit Dumnezeu să fie – uneori ploaia, alteori soare deplin – rugăciunea spre Maica Domnului este rostită spre binecuvântare. Nici ploaia cea mai mare, nici soarele cel mai cald nu a oprit din drumul său, creștinul, pentru că el mereu e cerut în rugăciunea sa, ajutorul Maicii Domnului, iar acesta n-a întârziat să apară. Dacă s-a putut ajunge la mănăstire cu mașina sau nu, depinde cum au fost vremurile, Maica Domnului a răsplătit efortul celor care i-au cerut ajutor. Nu de puține ori, (iarna lucrul este garantat) aici se ajunge doar pe jos. Uneori din cauza drumului impracticabil, iarna din cauza zăpezilor, dar indiferent de timp, creștinul care și-a dorit să ajungă la mănăstire a ajuns, căci Maica Domnului i-a ajutat. 

Până și amplasarea mănăstirii te apropie de Dumnezeu, căci e așezată pe-un vârf de deal. Multe au fost greutățile și încercările celui care a  condus obștea acestei mănăstiri. Dese și grele, mărturisește chiar starețul, unul dintre cei chemați cu har: ,,Am fost vreo cinci călugări, prin 2001-2003. Acum, facem chilii pentru patru călugări, dar nu vin. Schitul e la doar 15 km de Baia Mare și este o enigmă că nu e promovat. Dacă ar exista un pic de interes... M-am ocupat de drum, am adus 200 de tone de piatră pe drum. Fac atelier de tâmplărie, destul de mare, de 700 mp. Acum, facem altarul de vară. Și totul numai din sponsorizari, fără niciun ban de la stat. Eu am fost plecat vreo două luni de zile și mi s-a tăiat și salariul. Din iunie, nu mai am nici salariu. E o zonă cu încercări, nu rezistă oricine. Acum trei ierni, am rămas blocat aici 3 săptămâni. Să stai de unul singur e foarte greu. Dar dacă plec, rămâne schitul abandonat”, iar acestea sunt dovadă clară a vitregiilor și-a încercărilor prin care poate să treacă cineva. Dar, acolo unde există dragoste pentru Hritos, există și mila și ajutorul Lui. 

Rogu-vă, deci, poftiți la Sfânta rugăciune, aici, la Chiuzbaia, și-n acest an, 2013, în data de 8 septembrie. Singura ce poate să aducă iertarea și mântuirea păcătosului, este rugăciunea. Indiferent cui ne vom ruga, totul va fi răsplătit. Lăsați-vă grijile acasă și haideți, în zi de Hram, la Chiuzbaia, pentru a vedea raiul de pe pământ, pentru a rosti o rugăciune, și pentru a primi, tot prin rugăciune, ajutorul Maicii Domnului. Doamne ajută!

                                        Vasile BELE, septembrie 2013