Aşteaptă, nu pleca
Desigur,
iubirea există,
cu sau fără
titlu de împrumut,
Iris
pierdut
prin
culorile Paradisului,
- gând
între cer şi pământ -
fiorul de
viaţă,
chiar dacă
ai păşit, de-atâtea ori,
pe cablul
perfect întins peste Poarta Cerului,
acolo unde
clipele par veşnicii,
acolo unde
timpul e suspendat într-o lacrimă.
Oriunde ai
fi,
oriunde ai
merge, oriunde ai căuta,
Aşteaptă,
nu pleca,
citeşte în
ochii mei tot ce nu ne-am spus!
Tristă-i
tăcerea, ochii îţi sunt închişi,
Ascultă, nu
pleca,
priveşte-mă
cu inima,
- o
epifanie prin care te plimbi,
cu
degetele, în căutarea unui sens -
acolo unde
lumina se-arată în noi.
Spune-mi,
unde o vom mai regăsi?
Căutări,
mirări,
adâncimi în
noi universuri,
speranţe
care-şi aşteaptă înflorirea, bucurii,
abisul
neliniştilor, antracitul durerilor, lacrimi...
Ce ai? De
ce plângi? Un bărbat rareori plânge!
Zâmbetul pe
care mi l-ai dăruit
lasă-l să
zboare în cântecul ploii,
în lumina
din noapte,
acolo unde
pietrele dorm.
În tăcere
te-ai risipit,
Să nu mă
rătăcesc îţi las semne fără sens.
Desigur,
iubirea există,
- nu eşti
niciodată singur -
ieşi din
tine, intră în poveste,
ascuns
printre litere, regăsit în dragoste,
vei găsi
sensul pe care-l tot cauţi.
Cu o mână
poţi cuprinde şi înţelege,
priveşte
prin lumina degetelor,
Unele
iubiri nu se uită,
rămân în
adâncul şi strălucirea cuvintelor...
În memoria pietrei, o poveste
Pentru
fracţiuni de clipe se întâlnesc oamenii,
Cărări se
împletesc în lumea lor de umbre
- o curgere
tandră -
Poţi privi
în oglindă cerul şi pământul,
Aici-acolo,
oare, nu suntem tot noi pe aceeaşi pagină?
Desculţă
bucuria păşeşte pe durerea intensă.
Un
manuscript scris de divinitate eşti, un paradox pe care
mulţi nu-l
înţeleg. Privind de pe o treaptă cauţi esenţa.
O poveste
care-a rămas acolo, în memoria pietrei,
- o
chemare, o rugă, un strigăt, privirea tristă spre o fereastră indepărtată -
Piatra şi
respiraţia ei! Diamantul meu, prin mine te redescoperi!
Asemeni
fluturilor albaştri,
clipe ce
zboară dintr-un timp secat,
se spulberă
în roiuri, contopindu-se cu cerul.
Acolo se
împrăştie bucuriile colorate, diluându-se treptat
în
albastrul zării, de unde
se întorc,
sporadic şi neaşteptat, amintirile, …
Trezirea la viaţă
Prin puntea
curcubeului deschis,
descoperi
infinitul.
Ca pe-o
comoară, în tine am ascuns,
prin
împletirea numelui nostru,
aroma
inocenţei, acorduri între corzi şi vibraţii,
mirări,
întrebări,
chemări şi
tăceri din liniştea inimii,
adânci
inspiraţii şi zâmbetul fiecărei expiraţii,
ziua şi
noaptea care-şi flutură voalurile,
visul şi
poezia care ne-aduce mai aproape de stele,
soarele
care ne-a mângâiat,
răsfirându-ne
în zorii dimineţii aurora oboselii,
izvorul de
lumină captat şi clipele
pe care nu
le vom uita niciodată, niciodată,
abisul de
foc şi sunetul apei,
firele
invizibile prin care luminile colorate,
galbene,
verzi, roşii, albastre,
se unesc în
realitatea paralelă
a unui
cântec polifonic necântat vreodată.
“Citeşte-mă
aşa, dacă poţi!” pare a spune
fotografia
ei cu faţa vânturată.
Un carusel
ce nu se poate opri se-nvârte,
Din alt cer
dispar, pe tărâmul visului, în uitare.
..................................................-
......
Ce suntem
noi, iubitule?
Un fir de
apă, de apă tămăduitoare!
Ce iubeşti
la mine?
Izvorul şi
simţirea adusă, acel segment de neuitat!
Unde-i
calea către izvor, dragul meu?
Caut-o,
găseşte-o şi eliberează-te!
Pe drumul
spre lumină, adânc,
tot mai
adânc, în abandonul inimii,
dincolo de
timp şi spaţiu,
Aici şi
Acum, în adevărul privirii,
dincolo de
gând, în esenţa noastră,
în tăcerea
iubirii,
prin
atingerea spiritului,
- scânteia
vieţii -
s-au
deschis cele patru sigilii,
desfăcând
lanţurile iluziei.
Acel sărut
a-nflorit, rând pe rând,
lotusul cu
o mie de petale!
..................................................-
.......
Şi-acum pot
pleca în eternitatea călătoriei, Acasă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu