După cum se ştie, la puţin timp după sângeroasele,
tenebroasele şi neclarele evenimente din decembrie 1989, când, ca urmare a
dispariţiei autorităţii Statului şi pe fondul intensificării agresiunii
forţelor revizionist revanşarde ungureşti, dar nu numai, un grup de
intelectuali patrioţi, cu indiscutabil respect faţă de valorile şi idealurile
naţionale, preocupaţi de viitorul ţării, a creat P.R.M., ca forţă politică
menită a acţiona, în contextul noilor condiţii şi structuri politice, cu
deplina respectare a Constituţiei şi a legilor ţării. În fruntea lui a ajuns
încă tânărul pe atunci ziarist, fără merite deosebite şi fără vreo activitate
sau operă literară care să justifice înalta demnitate încredinţată– Corneliu
Vadim Tudor. Bănuim că singurul argument avut în vedere de nucleul fondator al
PRM o fi fost faptul că Vadim Tudor provenea dintr-o denominaţiune
neoprotestantă şi, din acest considerent, avea legături cu misionari şi pastori
străini, care, aşa cum s-au dovedit în atâtea alte cazuri, inclusiv în prezent,
pot interveni şi influenţa, adesea în mod hotărâtor, luarea de decizii
importante din partea unor importante personalităţi ale lumii politice vest
europene sau nord atlantice, cu care sunt coreligionari.
La scurt timp după numirea sa în această funcţie, având în
vedere şi decesul destul de rapid al unora din membrii fondatori de prestigiu,
care l-ar fi putut ţine în frâu, Vadim Tudor a transformat acest partid într-un
SRL de duzină, destinat să asigure doar demnităţi publice şi politice şi
infinite avantaje materiale şi financiare preşedintelui, familiei lui şi
puţinilor apropiaţi care au acceptat calitatea de servitori ai intereselor
respectivilor.
Deşi se declară creştin practicant şi e peste tot cu Biblia
după el, citând cui vrei şi cui nu vrei tot felul de versete, Vadim Tudor a
declanşat, prin atacurile sălbatice îndreptate împotriva adversarilor şi
contestatarilor săi personali (nu ai partidului), nesfârşite campanii de
denigrare şi calomniere, de cele mai multe ori cu mize mediocre şi din motive
inventate de mintea sa înfierbântată, recurgând la cele mai murdare şi
inacceptabile mijloace. Datorită unui asemenea comportament iresponsabil, multe
din idealurile frumoase şi nobile înscrise în programul acestui partid au început
să fie puse la îndoială, să nu se mai bucure de interesul şi atenţia opiniei
publice şi a presei, iar demersurile făcute de membrii şi simpatizanţii
partidului să fie confundate cu comportamentul iresponsabil, agresiv şi
primitiv al celui ce era preşedinte.
Faptul cel mai grav, însă, este acela că Vadim Tudor şi
gaşca lui de sicofanţi au arestat partidul, nepermiţând desfăşurarea unei
activităţi interne de partid pe criterii democratice sau o selecţie a
candidaţilor PRM pentru diverse demnităţi pe criterii valorice sau cu
respectarea şi recunoaşterea implicării în activitatea de partid. El s-a
considerat stăpânul absolut al partidului, iar orice persoană cu alte opinii
decât cele ale preşedintelui dictator a fost exclusă rapid, cu încălcarea
Statutului, iar ulterior umplută de zoaiele şi mizeriile specifice acestui
autentic tiran politic. Vadim Tudor a ajuns să se creadă un fel de Kim Ir Sen
al Carpaţilor, respingând ideea dialogului constructiv, renunţarea la formele
sale primitive de acţiune, la atacurile, adesea absurde şi nemotivate,
îndreptate împotriva altor lideri politici sau unor personalităţi din cercurile
intelectuale ale ţării. Vadim Tudor a refuzat să-şi asume răspunderea pentru
eşecurile răsunătoare şi repetate ale PRM, la ultimele alegeri, care l-au scos
din Parlament şi au asigurat o reprezentare infimă în celelalte structuri de
putere alese.
El a refuzat să accepte faptul că, cu el în frunte, P.R.M.
devenise un partid politic izolat şi urât, atât în ţară, cât şi peste hotare,
că rămânerea sa în continuare în fruntea partidului, în pofida relaţiilor pe
care a susţinut că le-ar avea în lumea protestantă nord americană, inclusiv
prin rude ale sale căsătorite în SUA cu pastori americani, ar fi însemnat
sfârşitul acestui partid pe scena politică a României.
Dând dovadă de laşitate, dar şi de atitudini de tip
dictatorial, gen Kim Ir Sen, Vadim Tudor s-ar fi dorit preşedinte pe viaţă al
PRM, ceea ce nu se poate admite în orice societate cu aspiraţii democratice.
Pe de altă parte, Vadim Tudor nu a acceptat în ruptul
capului să renunţe la funcţia de preşedinte şi pentru a nu pierde o seamă de
privilegii şi surse de câştig importante pentru sine şi familia sa. El a
respins idea de a i se încredinţa funcţia de preşedinte de onoare al
partidului, ca semn al recunoaşterii implicării sale la fondarea PRM. A refuzat
pentru că, astfel, cu siguranţă, el nu ar mai fi putut conduce discreţionar şi
nici nu şi-ar mai fi putut asigura beneficiile uriaşe pe care le avusese anterior.
Dovedind, însă, laşitate şi lipsă de curaj, atribute pe
care, în istorie, le-au avut toţi cei care au fost consideraţi tribuni, el
urmăreşte, prin declanşarea unor atacuri nedemne şi nejustificate în justiţie,
distrugerea definitivă a PRM, punerea acestuia în situaţia de a nu mai putea
depune, în termenul legal, a listelor de susţinători.
Pentru că, niciodată, Vadim Tudor nu a fost animat de
sentimente curat şi autentice patriotice, de respect pentru această ţară,
pentru acesat popor sau grijă pentru prezentul şi viitorul lui.
Bănuim că, după cum s-a întâmplat adesea în mediile
neoprotestante nord americane, unde se cunosc multe cazuri de indivizi puşi pe
căpătuială şi care au găsit de cuviinţă să formeze tot felul de grupări
religioase sectante, care le-au asigurat câştiguri uriaşe, neoprotestantul
Vadim Tudor, fiind, însă, ahtiat şi după demnităţi publice şi politice, a
preferat să nu creeze o nouă structură neoprotestantă (asta şi pentru că el
bănuia că neoprotestanţii ar fi descoperit rapid lipsa lui de credinţă
autentică şi l-ar fi eliminat din rândurile lor), ci un partid politic. Nefiind
lipsit de o anumită inteligenţă, el a decis să situeze respectivul partid pe
făgaşul naţionalist, ştiind că, în momente de criză şi de ameninţare, românii
sunt mai sensibili faţă de valorile naţionale şi reacţionează rapid şi
favorabil apărării şi promovării lor. Atâta doar că, de la bun început, Vadim
Tudor a trişat grosolan: pe el nu l-au durut nici o clipă durerile acestui
popor, pentru el importante erau doar câştigurile ce i le-ar fi putut aduce. Şi
a acţionat permanent ca un samsar de duzină, înşelând încrederea electoratului,
dar mai ales a membrilor şi simpatizanţilor PRM.
În pofida relaţiilor sale personale strânse cu tot felul de
misionari neoprotesatanţi, sau a impunerii pe listele pentru Parlamentul
României a unor neoprotestanţi autohtoni, Vadim Tudor nu a reuşit să obţină o
invitaţie oficială în SUA spre a fi primit în Congres şi la alte nivele. Pentru
că, până şi coreligionarii săi, au sesizat caracterul mincinos al multora
dintre declaraţiile lui, lipsa de sinceritate a întregului său demers.
Chiar dacă majoritatea zdrobitoare a membrilor şi
simpatizanţilor PRM sunt creştini ortodocşi sau greco-catolici (fără a exclude
şi numărul important al celor ce aparţin unor denominaţiuni neoprotestante,
aceştia au acceptat în fruntea partidului lor un lider neoprotestant atâta
vreme cât au crezut că scopul urmărit de acesta era binele şi viitorul ţării.
Când au constat, însă, contrariul, aceeaşi majoritate a decis demiterea şi
excluderea lui din PRM, nu pentru că este neoprotestant, ci pentru că nu pot
tolera în fruntea partitului un individ cu o atitudine de tip dictatorial, gen
Kim Ir Sen (căci probabil că, la un moment dat, la fel ca liderul nord coreean,
el ar fi încredinţat conducerea PRM cuiva din propria sa familie. Îl aseamănă
cu Kim Ir SEn şi faptul că şi acesta a fost, înaintea preluării puterii în ţara
sa, lider al unei mişcări neoprotestante, de care, însă, ulterior s-a dezis, ba
chiar a contribuit la arestarea şi întemniţarea a sute de mii de creştini nord
coreeni).
Dacă lui Vadim Tudor i-ar păsa cât de puţin de marile
idealuri pentru care s-au jertfit tribunii autentici ai acestui neam, ar
renunţa la acţiunile şi declaraţiile sale absurde şi aberante, care riscă să
distrugă definitiv un partid ce are încă multe de spus şi de făcut în interesul
poporului român şi al României. Ne îndoim, însă, că el mai este capabil de
astfel de decizii verticale.
Biroul Permanent al
Partidului România Mare ales la Congresul extraordinar de la Alba Iulia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu