de Octavian LUPU
Cineva care nu
înţelege despre ce este vorba…
Reporterul se afla la faţa locului. Nu înţelegea exact
despre ce era vorba, dar evenimentul trebuia surprins în direct. Dacă rata
momentul, atunci nu se ştia când avea să se ofere o nouă ocazie pentru o
transmisie „de ultimă oră”. Cei aflaţi la faţa locului nu ştiau exact ce se
întâmplase, dar fiecare îşi dădea cu părerea după cum i se părea sau după cum
auzise de la alţii.
Un scurt „Vox Populi”, şi în câteva minute casetele s-au
umplut de imagini şi dialoguri de la faţa locului. Câteva imagini „cover”
pentru mixajul video ce obligatoriu însoţea în caseta din stânga relatările de
la faţa locului şi deja treaba era făcută pe jumătate. Dar, obligatoriu, mai
era necesar un interviu cu cineva care să pară a fi în temă cu situaţia ce se
derula cu repeziciune chiar în acele momente.
Mai lipseau doar câţiva membri ai familiei victimelor
presupuse. „Măcar nişte rude sau nişte prieteni ar fi fost minunat să găsesc”,
îşi şopti reporterul. Prin urmare, îl trase mai departe pe operator prin
mulţime. Nimeni nu înţelegea ce se întâmplă, tocmai de aceea imaginile trebuiau
transmise aşa cum erau, mai precis „calde” şi neretuşate, astfel încât cei din
studioul de emisie să le poată mixa adecvat pentru obţinerea efectului maxim.
… prezintă altuia
care nu ştie…
Între timp marcajul de „Breaking News” apăruse în partea de
sus a imaginii difuzate, oferind câteva informaţii preliminare despre ce anume
se întâmplase. Erau înaintea altor canale de televiziune, iar audienţa devenise
interesată să afle detaliile. Deja se strânseseră suficiente materiale pentru o
primă prezentare. Imediat, reporterul apăru pe ecran fiind întrebat în direct
asupra a ceea ce a putut să afle.
Barometrul de audienţă indica o creştere a interesului din
partea telespectatorilor. Toţi urmăreau cu interes primele informaţii de la
faţa locului. Nimeni nu înţelegea exact despre ce era vorba, dar imaginile ţineau
loc de cuvinte. Amestecate ca într-un joc de cărţi, secvenţele video se derulau
obsesiv prezentând amestecat protagonişti, victime, prieteni, rude sau diferite
alte persoane surprinse fugar de cameră. Din când în când, secvenţele „cadru”
ofereau ceva informaţii despre context: o stradă pustie terminată brusc cu o
casă dărăpănată, ceva noroi mai încolo sau imaginea unui drum plin de gropi. O
realitate în alb şi negru era surprinsă pe videocasetele color. Între timp
începuse să plouă, acest lucru conferind un aer dramatic la toată acţiunea.
Din casele lor, telespectatorii urmăreau cu sufletul la gură
acele imagini şi ascultau fragmente de interviu întrerupte la intervale scurte
de vocea reporterului în dialog cu prezentatorul din platoul de emisie. Nimeni nu
înţelegea exact despre ce era vorba, dar promisiunea detaliilor suplimentare
care aveau să vină în următoarele ore îi ţinea captivi în faţa micilor sau
marilor ecrane în aşteptarea deznodământului. Întrucât acesta întârzia să
apară, alte emisiuni urmau să fie difuzate, în timp ce marcajul de „Breaking
News” trebuia să stăruie continuu în partea de sus a ecranului atrăgând
involuntar atenţia telespectatorului.
… ceva ce nu există
În final, reporterul îşi finaliză activitatea de colectare a
ştirilor. Deja oamenii se dispersau de la faţa locului. În urmă rămânea o
mulţime de gunoaie, resturi menajere şi hârtii aruncate de câtre participanţi.
Protagoniştii au fost preluaţi de către cei în drept şi toţi se retrăgeau spre
casă. Era şi timpul, fiindcă ploaia reuşise să-i ude până la piele chiar şi pe
cei mai îndârjiţi să rămână în frigul de afară pentru a putea oferi detalii
despre ceea ce credeau că se întâmplase.
În câteva minute, locul deveni pustiu, aşa cum fusese şi înainte de venirea
carului de reportaj. Cablurile erau strânse cu grijă. Echipamentele urcate în
maşină. Motorul era cald şi se putea pleca mai departe. Chiar acum se primise
un apel despre un alt eveniment petrecut doar la câţiva kilometri de mers pe
şosea. Drumul îşi dezvelea cu nonşalanţă gropile în timp ce vântul sufla cu
putere. Scena se goli de actori şi spectatori, iar în urmă doar câteva frânturi
de panglici de demarcare mai mărturiseau despre ce se întâmplase.
Chiar dacă nu se oferiseră toate detaliile de rigoare,
audienţa nu avea să fie dezamăgită, fiindcă un nou eveniment avea să fie
difuzat în curând. „Breaking News” avea să rămână, doar titlul şi informaţiile
aveau să fie schimbate. Audienţa era oricum în aşteptare; barometrul privind
ratingul indica o nouă creştere, iar exclusivitatea era asigurată prin
rapiditatea preluării de la faţa locului.
Deja maşina ce purta carul de reportaj rula cu viteză spre o
nouă destinaţie. Reporterul nu avea habar despre ce va vorbi, dar oricum urma
să se informeze la faţa locului, iar telespectatorii nu aveau să fie în nici un
fel dezamăgiţi. Noi imagini, noi interviuri şi multe alte secvenţe video aveau
să le capteze atenţia satisfăcându-le setea, foamea sau nevoia de ceva nou şi
senzaţional.
Între timp, închid televizorul şi încerc să mă relaxez
privind pe fereastra larg deschisă. „Breaking News” îmi tot stăruie în faţa
ochilor, chiar dacă îi închid de mai multe ori clipind cu putere. Nu ştiu de
ce, un câine vagabond ce se plimba prin cadru mi-a atras atenţia. Am uitat
restul detaliilor, dar parcă îi disting silueta scheletică cum se strecura
timid căutând ceva cu care să îşi potolească foamea printre resturile menajere
aruncate de participanţii la eveniment. Din păcate, nu găsea nimic – acest
lucru îl aflam în următoarea secvenţă – fiindcă nu erau decât hârtii şi pungi
de plastic aruncate ici şi colo, dar nimic consistent: vreun os, vreo bucată de
carne sau vreun rest alimentar. Însă în ultimul cadru pe care mi-l aminteam, îl
vedeam cum pleca abătut mai departe, cu coada între picioare, în căutare de
ceva care să îi ţină de foame în noaptea crudă şi geroasă ce se lăsa încet, dar
sigur, peste oraşe, câmpuri şi oameni.
12 ianuarie Bucureşti
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu