sâmbătă, 25 ianuarie 2014

Unirea Principatelor ne găseşte mai dezbinaţi ca oricînd

Actul de unificare a românilor din cele două provincii, Moldova şi Ţara Românească, a avut loc într-un context internaţional foarte complex. Deteriorarea relaţiilor externe existente între cele două imperii – rusesc şi turcesc – a dus la ocuparea Principatelor Române, Moldova şi Ţara Românească, de către ruşi. Această situaţie a adîncit criza externă. Celelalte puteri europene, precum Austria, au avut o poziţie fermă în apărarea intereselor în zona de Sud-Est, teritoriu ameninţat a fi controlat de Rusia sub aspect comercial (în special asupra Dunării de Jos). Deşi Conferinţa de Pace de la Viena nu a reuşit să pună capăt litigiilor, puterile occidentale au luat decizii importante referitoare la viitorul Principatelor Române. În acest sens, ele au desfiinţat protectoratul Rusiei, au respins pretenţiile otomane la suzeranitate şi au confirmat autonomia Moldovei şi a Ţării Româneşti, mergînd pînă la propunerea de a se redacta o nouă Cartă a Drepturilor. Negocierile ulterioare i-au adus pe aliaţii occidentali şi pe ruşi la masa tratativelor de pace la Paris, în 1856, unde s-a semnat Tratatul care punea capăt războiului. Deşi erau, încă, sub suzeranitatea Imperiului otoman, Principatele Române au beneficiat de protectorat din partea marilor puteri, care interziceau imixtiunea oricărei ţări în problemele interne ale acestora. Toate statele semnatare, inclusiv Turcia, au recunoscut independenţa Principatelor Române, dreptul fiecăruia de a avea o armată naţională, de a emite legi şi de a face comerţ liber cu alte ţări. Ele au creat o comisie specială de anchetă, care s-a deplasat la Bucureşti pentru a strînge informaţii şi a face recomandări asupra noii forme de guvernămînt a Ţărilor Române. S-a hotărît şi crearea unei Adunări Consultative speciale, ad-hoc, în fiecare Principat, cu misiunea de a face cunoscută comisiei părerea publică asupra tuturor problemelor importante.
Cedarea sudului Basarabiei de către Rusia a sporit tensiunile deja existente în relaţiile ruso-române. Să ne amintim că nici moldovenii şi nici muntenii nu se împăcaseră, niciodată, cu anexarea acestui străbun teritoriu românesc în anul 1812. Intelectualitatea românească a fost pe deplin conştientă de rusificarea neîntreruptă la care au fost supuse Biserica Ortodoxă, învăţămîntul şi viaţa culturală de către un regim autoritar, dar ea nu a dispus de mijloace pentru a pune capăt acestui proces de asimilare. În urma Unirii şi a Independenţei Principatelor Române, Basarabia a devenit mărul discordiei în calea relaţiilor normale dintre România şi Rusia. Campania electorală desfăşurată în Moldova, în perioada 5-17 ianuarie 1859, a dus la alegerea unei Adunări favorabile Unirii, prin victoria colonelului Alexandru Ioan Cuza. Chiar dacă în Ţara Românească Adunarea a fost dominată de conservatori, care erau puternic scindaţi, deputaţii de aici au hotărît să-şi declare sprijinul faţă de Unire prin alegerea ca domnitor a lui Cuza. Votul de la 24 ianuarie 1859, din Bucureşti, în favoarea acestuia a fost unanim, astfel încît românii au realizat Unirea, de facto, prin propriile forţe şi prin respectarea Convenţiei de la Paris. Deşi Austria şi Turcia au ridicat obiecţii – pe ansamblu, puterile occidentale, influenţate de Napoleon al III-lea, au votat la lucrările Conferinţei de la Paris, desfăşurate la 26 august – 7 septembrie 1859, pentru acceptarea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza, recunoscînd, astfel, că avîntul Unirii celor două Ţări Române era de nestăvilit. Termenul de România, care era deja folosit în mod neoficial cu referire la un stat unitar, situat între Marea Neagră şi Munţii Carpaţi, a devenit, acum, numele curent al Principatelor Unite şi a fost folosit în documentele oficiale ale ţării. Răspunzînd, într-un adevărat jurămînt de credinţă dat Poporului, Domnitorul ales a declarat: „Jur în faţa Ţării că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Principatelor Unite că, în toată domnia mea, voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate şi că nu voi avea înaintea ochilor mei decît binele şi fericirea Naţiei Române”. Într-adevăr, el a răspuns cu demnitate la toate problemele de politică internă şi internaţională a României, punîndu-şi în evidenţă marea personalitate, spiritul de dăruire pentru apărarea cauzei poporului nostru, a idealurilor de a trăi într-o patrie liberă, unitară şi independentă. Prioritatea Domnitorului a fost Armata, prin unificarea ei, adoptarea Codului Penal, dezvoltarea armelor existente (cavalerie, artilerie, infanterie) şi constituirea armei tehnice de geniu pentru formarea specialităţilor militare necesare armatei şi societăţii (îndeosebi comunicaţiile terestre). De asemenea, el a adoptat Legea pentru organizarea puterii armate, Legea recrutărilor şi a Regulamentul pentru instruirea gloatelor şi formării cadrelor militare, instituirea decoraţiei „Ordinul Unirii”, cu deviza Armatei Române „Onor şi Patrie”, precum Drapelul Naţional. Numai astfel a fost în stare Armata României să răspundă intereselor şi idealurilor naţionale, în ciuda precarităţii resurselor financiare de care dispunea tînărul stat şi a temerilor manifestate de marile puteri. Acestui mare Domnitor, românii îi datorează adîncă recunoştinţă şi pentru reformele sale în domeniul Bisericii, administraţiei, pentru introducerea alfabetului latin, ridicarea ţăranului din starea de iobag la cea de proprietar şi cetăţean, pentru învăţămînt, C.E.C., recensămîntul pentru organizarea localităţilor rurale şi stabilirea numelui de familie, democratizarea societăţii române, înălţarea demnităţii Neamului şi a Ţării în deplină concordanţă cu statele occidentale. Astăzi, sărbătoarea Unirii Principatelor ne găseşte, din păcate, mai dezbinaţi ca oricînd.
MARCELINA PĂTRAŞCU

Lector univ. dr. în Istorie

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu