Să nu dea Dumnezeu brazilianului cât poate să ducă. Marţi
noapte, a dus 7 goluri în spinare, încasate de la teutonii cei cruzi. Toată
Planeta a suferit, o dată cu Brazilia. Nu atât pentru că lumea nu-i prea
suportă pe nemţi, cât pentru că Brazilia e iubită peste tot în lume. Eu, unul,
când eram mic şi jucam, cu alţi copii, „Ţările”, îmi alegeam, întotdeauna,
Brazilia. Echipa câştigătoare a Campionatului Mondial din 1962, din Chile, nu
avea nici un secret pentru mine, o ştiam pe de rost, deşi abia trecusem de 12
ani. Pe urmă, în 1970, avea să se întâlnească şi România cu Brazilia, la
Mondialul din Mexic: am obţinut un memorabil 3-2 (pentru ei, fireşte).
Totuşi, Brazilia a mers din rău în mai rău. Sau, poate că
s-au ridicat celelalte ţări: Italia, Spania, Franţa, Olanda, Argentina şi, mai
ales, Germania. O Germanie în care totul e metodic, matematic, uns ca un motor
Diesel. În semifinala de marţi, din 7 atacuri, nemţii au marcat de 7 ori. La
jocul mingicarilor brazilieni, nemţii au opus un mecanism perfect, de pase
precise, demarcări în viteză şi şuturi seci, pe poartă. Ce artă? Ce artificii
inutile? Totul a fost năucitor. Coşmar? Infern? Dezastru? Catastrofă? Toate la
un loc. N-am văzut, în viaţa mea, un asemenea harakiri. După secta din Guyana,
s-a sinucis, în grup, şi secta din Copacabana. I-a fost dat generaţiei noastre
să trăiască şi lecţia asta amară. Stai şi te întrebi: ce e de preferat? Să
participi la Campionatul Mondial cu orice preţ, chiar cu preţul unei bătăi soră
cu moartea? Din acest punct de vedere, cei care au rămas acasă au fost mai
câştigaţi.
E ca şi cum Mihail Barişnikov ar vrea s-o ridice în braţe pe
o balerină, în „Lacul lebedelor”, dar cade în fund de 7 ori. De acum înainte,
Imnul Braziliei a devenit faimosul cântec „7 văi şi-o vale-adîncă/ D-aolică
Leano, sai că nemţii mă mănâncă”. Iar Drapelul Naţional (care nu e altceva
decât steagul utopicei Republici Pozitiviste, creat de sociologul francez
Auguste Comte) trebuie înlocuit cu nişte stele verzi, pe care le-a văzut
urmaşul lui Iuliu Cezar, martirul din poarta Braziliei. Aş vrea să par
inteligent şi să scriu chestii memorabile, dar nu pot. Şi n-am să pot multă
vreme, pe tema asta. În meciul de marţi s-au confruntat două civilizaţii: una
visătoare, care se distrează cu carnavaluri, care alegorice, femei de
ciocolată, în mişcări provocatoare, de samba – şi alta riguroasă, severă,
eficientă, care n-are timp de pierdut şi nu crede în lacrimi. Există un infern
mai mare decât vederea meciului: re-vederea lui, re-trăirea lui. Aşa ceva n-aş
putea să suport. Prefer să-mi spun că a fost un vis urât. Noaptea în care pe
Planeta Fotbal s-a stins lumina…
CORNELIU VADIM TUDOR
Miercuri, 9 iulie 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu