UN ARHITECT AL CUVINTELOR

Începutul vieţii este cuvântul. „Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină! şi a fost lumină.“ (Facere c.1, v.3). Pentru o creaţie desăvârşită Cuvântul are nevoie de Lumină. Cuvântul aduce cu sine lumina.

Romeo Ioan Roşiianu în „Poemul din vara acesta, iubito“ ce deschide volumul „Arhitectura poemului“, publicat la Editura Ethnologica, Baia Mare, 2015, arată importanţa cuvântului creator, a luminii şi dragostei „Poemul din vara aceasta / se naşte dimineaţa iubito / vom fi martori la facerea lui.“

Vara, anotimpul de foc, un simbol al dăruirii şi pasiunii, căldurii dragostei, este indicele temporal ales de scriitor pentru a lăsa lira să cânte.

„Dimineaţa“, prototipul luminii, speranţa oricărui început, este momentul cel mai prielnic pentru a da glas cuvântului să creeze o lume nouă, o lume guvernată de înţelepciune şi sensibilitate, o lume în care sufletul vorbeşte despre cât de infinit este universul fiecărei fiinţe, câte poţi învăţa ascultând muzica ascunsă a fiecărei făpturi.

Atunci când creezi ceva ai nevoie de lumină, cuvinte, dar şi de multă dragoste. Acolo unde dragostea, dăruirea şi-a pus pecetea, arta va primi botezul luminii gustând veşnicia. Poetul şi iubita lui, muza lui, vor face botezul poemului „-n răscrucea luminii“, vor fi „părinţi, ursitoare sau fraţi“, „sfinţi“, „lumânări încă nearse“. Prezenţa lumânărilor „încă nearse“ vorbeşte despre focul sufletesc ce se pregăteşte să ardă cele mai preţioase cuvinte şi să le sculpteze adânc pe altarul eternităţii.

Dacă poemul „se va naşte-n amiază“ e nevoit să cunoască „umbra“, greutăţiile acestei vieţi şi să le biruiască „va cuceri cu tristeţe pământul.“

În cazul în care sufletul îşi va descoperi muzica spre seară „se va naşte-nspre seară iubito“, oglinda luminii „licărul stelelor apuse-ntre ceruri“ va înainta cu greu şi tăcerea e cea care acoperă lucirea târzie.

„Poemul din vara acesta / se va naşte chiar şi fără de noi iubito!“ concluzionează poetul. Cuvântul urmează firul luminii şi dragostea îi dă formă mai devreme sau mai târziu, chiar dacă nu e ţesut de îndrăgostiţi, ci de acei demiurgi ce observă zborul porumbelului şi jocul razei printre florile vieţii.

„Poemul din vara acesta, iubito“ deschide calea celorlalte poeme care creează universul sufletesc al scriitorului Romeo Ioan Roşiianu în volumul „Arhitectura poemului“.

Dacă la început scriitorul se adresează în mod direct iubitei prin vocativul „iubito“ lăsând un moment impresia că teama volumului este dragostea, cu cât ne afundăm mai mult în lectura poemelor observăm că acestă temă alternează cu tema vieţii, tema morţii, condiţia omului de geniu, trăirile moral-creştine.

„Poem pentru mai târziu“ prezintă faţa acestei vieţi, gustul ei şi ambrozia pe care refuzăm să o cunoaştem. „Liniştea“ este imaginea nopţii, a stelelor ce „nu spun nimic“, a stelelor ce nu-şi înţeleg „licărul lor străveziu“. „Sarea“ este gustul vieţii care „se scurge repede“ şi este împovărată de trudă, este pândită de moarte la fiecare pas „parfum de trudă“. Din teama de moarte, de nefiinţă, oamenii se prefac „fericiţi“ şi refuză să cunoască ambrozia eternităţii „să dăm ce e al ei.“

Ideea unei vieţi scăldate în deşertăciune se regăseşte şi în poemul „Viaţa în pielea goală“. După o viaţă în care poetul numără secundele, le visează, calculează „unde-i capătul“, „amăgit“ adesea că l-a descoperit, se trezeşte în faţa neputinţei la „Cina de taină“ când „cineva mă vinde“. Într-o lume căzută, o lume a deşertăciunii, e greu să faci miere, să înfloreşti „E greu să fii înger într-o lume de păcat“, „să fii demon în ajun de sărbători“, un geniu neînţeles printre atâţia iubitori de sine ce se arată prieteni. „Nimicul“ este definiţia deşertăciunii din finalul poemului, pentru că mâine „se va naşte un nou vânt, un nou eu.“ şi peste cel ce a fost cândva o să apună „tăcerea“.

Poemele ce lasă cuvântul să alunece pe aripile luminii, animate de dragoste, aflate în căutarea vieţii, a eternităţii, se frâng în neputinţa morţii, în momentul acela neînţeles care îţi deschide drumul spre desăvârşire.

După cum eul liric se trezeşte dimineaţa în „Viaţa la limita vieţii“ fără să ceară nimănui voie şi sufletul bate la poarta vieţii şi morţii.

Odată trezit din neştiinţă, sufletul începe să caute „că-n basmele vechi“, „un Înger frumos“, acel ceva care să-l definescă.

Albastrul şi verdele sunt culorile ce sunt atribuite vieţii de poet. Ochii ei sunt eternitatea şi speranţa, albastrul şi verdele. Zilele sunt o nouă şansă, sunt ochii verzi ai vieţii ce aleargă după albastru.

„Viaţa-i o lacrimă în scurgerea ei spre mântuire.“ Dacă-i înţelegem esenţa şi nu o vedem ca pe o floare frumoasă ce „se scutură repede“, o minune de „o secundă“, ca pe o femeie ce imită florile şi în momentul următor se ofileşte, îşi pierde farmecul, ne depărtăm de tot ce este deşertăciune şi urcăm spre cele înalte după cum face şi scriitorul în poemele sale.

Dacă moartea reuşeşte să parodieze veşnicia înseamnă că nu există, este doar o trecere spre desăvârşire „e sâmbătă şi nimeni nu crede moartea-i vestită / când Lazăr vorbeşte-n Betania lui despre-nvierea trăită.“

Romeo Ioan Roşiianu a descoperit „Icoana din suflet“, acel ochi lăuntric care „scurtează întunericul cată o umbră / de despachetat mintea“ şi se detaşează de secunda deşertăciunii dând glas luminii cuvântului „lumina creşte-n întuneric“ cunoscând dragostea, divinul, viaţa şi moartea ce-l poartă spre înălţimi „Pe vârful muntelui e vie senzaţia / că eşti mai aproape de cer.“

Odată atins vârful muntelui, scriitorul adună trăirile sale într-o cetate zidită din cărămizi de cuvinte, modelate din litere şi sunete, devenind un arhitect al cuvintelor, realizând o adevărată „Arhitectura poemului“.

                                                                          Ana-Cristina Popescu