Motto: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,/ Decît un nume adunat pe-o carte”. (Tudor Arghezi)
Zi neagră în Istoria României post-decembriste. A murit un mare OM, un mare caracter, un mare POET, PROZATOR, un neînfricat PAMFLETAR, DRAMATURG, CORNELIU VADIM TUDOR, cel care, în mai 1990, înfiinţa, alături de marele dramaturg Eugen Barbu, revista „România Mare”, producînd o mişcare naţionalistă de mare amploare. Începuturile acestei mişcări s-au dovedit a fi ca un tăvălug, care lua amploare, de la o zi la alta, pe măsură ce se rostogolea. I s-au alăturat lui Corneliu Vadim Tudor personalităţi marcante ale vieţii politice, sociale, culturale, sportive româneşti, care aveau nevoie de o tribună de la care să-şi adreseze mesajele către simpatizanţi, revista „România Mare” găzduind în paginile sale articole scrise cu pasiune şi dăruire. Munca titanică pentru realizarea celor 24 de pagini ale revistei o ducea Corneliu Vadim Tudor, redactorul-şef al acestei publicaţii, care superviza tot ceea ce apărea, depunînd o muncă titanică pentru ca toţi cititorii să poată avea numai articole de calitate.Cu preţul sănătăţii, pierdea zile, nopţi şi iarăşi zile pentru a imprima un curs firesc conceperii şi apariţiei „copilului său de suflet”, aşa cum numea el revista „România Mare”. În anul 1991, a luat decizia firească de a înfiinţa şi Partidul România Mare, care aduna noi şi noi membri din toată ţara, adeziunile celor care veneau alături de un partid naţionalist fiind din ce în ce mai multe. Discursul emoţionant al preşedintelui partidului, temele abordate în paginile ziarului, care se adresau celor mulţi şi amărîţi, i-au făcut pe oameni să-l îndrăgească. Pentru că partidul s-a mărit, şi era nevoie de o nouă tribună, s-a înfiinţat saptămînalul „Politica”, unde filialele de partid, membrii şi simpatizanţii îşi spuneau păsurile. Din nou muncă, nopţi pierdute, stress, griji pentru plata salariilor şi a tipografiei, totul ducînd la declanşarea unei boli destul de grele, diabetul. Dar lupta acestui om minunat a continuat, la cote din ce în ce mai înalte, ajungînd să candideze în Parlamentul României, şi obţinînd numeroase locuri în Senat şi în Camera Deputaţilor. Era o nouă tribună de la care putea să-şi spună ofurile şi să lupte pentru a le fi românilor mai bine. Ca senator şi vicepreşedinte al Senatului României, au urmat alte responsabilităţi, din ce în ce mai mari, pe umerii de titan ai lui Corneliu Vadim Tudor. Şi aceşti umeri, precum cei ai lui Atlas, au dus povara multor ani de zbucium, de întrebări fără răspuns, de interpelări şi luări de poziţie în Senatul României, de luptă cu toţi cei care au dus la şubrezirea acestei ţări, pe care a iubit-o poate mai mult decît propria familie. Tot ceea ce făcea era pus pe altarul muncii şi al iubirii pentru acest Neam Românesc, pe care l-a proslăvit atît în proză, cît şi în versuri. De-a lungul anilor, a iniţiat un proiect magnific, Premiile Fundaţiei România Mare, prin intermediul căruia, la fiecare sfîrşit de an, oferea premii substanţiale unor personalităţi din toate domeniile: muzical, istoric, literar, sportiv, economic, politic etc. Apoi, „Cina Creştină”, care aducea în fiecare lună în căminele unor oameni sărmani puţină alinare, prin pachetele cu alimente şi haine pe care le oferea Fundaţia România Mare, condusă de d-na Lidia Samson, sora lui Corneliu Vadim Tudor. Şi binefacerile acestui OM au fost fără număr, bineînţeles, ajutat şi de membrii marcanţi ai partidului. Aspiraţiile lui Corneliu Vadim Tudor au luat amploare, mai ales văzînd cîţi oameni s-au înscris în Partidul România Mare, şi atunci şi-a depus candidatura la Preşedinţia României. A ajuns în turul II, într-o luptă inechitabilă cu Ion Iliescu, care, bineînţeles, prin fraudă electorală, a cîştigat. Dar au urmat alte şi alte bătălii, mai uşoare sau mai grele, pe care le-a cîştigat sau le-a pierdut, dar niciodată nu s-a dat bătut. A continuat să creadă în steaua lui norocoasă, sprijinit şi de familia lui frumoasă, de doamna Doina, o soţie iubitoare, care i-a fost alături în toate momentele importante ale vieţii şi care a muncit cot la cot, atît cît s-a priceput, pentru scoaterea în bune condiţii a publicaţiilor sale de suflet, „România Mare” şi „Tricolorul”, de cele două fiice, Lidia şi Eugenia, diamantele nepreţuite pentru care a muncit şi de care era atît de mîndru. Din păcate, tot zbuciumul şi toată lupta lui pentru dreptate nu i-au adus decît duşmani, toţi cei pe care i-a ajutat i-au întors spatele, se lupta cu morile de vînt, precum Don Quijote de la Mancha, şi toate astea l-au măcinat pînă la epuizare. Sănătatea i s-a şubrezit, a devenit insulino-dependent şi ar fi trebuit să mai tempereze din elanul care-i domina viaţa. Dar nu putea, era un om vulcanic, plin de energie, care şi-a făcut din dreptate, dragoste de oameni, de animale, în special de căţeluşi, copilaşii lui, aşa cum îi alinta, şi de Dumnezeu un adevărat crez. Şi s-a consumat, ca o lumînare, pe acest altar, iar lumina vieţii lui s-a stins. Dar va rămîne veşnic aprins spiritual lui, prin tot ceea ce a făcut în această lume plină de nedreptate şi suferinţă. Clopotele sună cu jale, în toată România, pentru cel care a fost Tribunul tuturor românilor şi care astăzi nu mai este printre noi. Cuvintele sînt prea puţine pentru a reda încă multe alte lucruri care pot fi spuse despre cel care a fost Corneliu Vadim Tudor.Sîntem alături de familie şi aducem un pios omagiu pentru un OM a cărui viaţă s-a curmat mult prea devreme. Ar mai fi avut multe de spus şi de scris, dar „Viaţa n-a mai avut răbdare”. Dumnezeu să-l ierte şi să-l primească în împărăţia Lui, plină de lumină şi de linişte.
REDACŢIA „TRICOLORUL“
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu