Fiind
„cea mai fragilă trestie din natură” (Blaise Pascal), nu numai că omul a
încercat să se salveze cu condiția sa de „trestie gânditoare”, dar – prin
trufia distingerii între bine și rău cu prețul păcatului originar și apoi cu
descalificanta afirmație că Dumnezeu a murit – el a sfârșit prin a crede în
ipoteticul salt de pe locul pe care i l-a rezervat Creatorul în planul Său inițial
(„el să stăpânească peste peștii mării, peste păsările cerului, peste tot
pământul și peste toate târâtoarele care se mișcă pe pământ – Genesa 1/26), pe acela de buric al
Universului. Că,adică, ar fi singura ființă inteligentă din lumea viului, o
lume despre care știe neștiind prin prelungirea derutantului mișmaș dintre creaționism
și evoluționism, iar în această calitate el își poate permite orice prostie și
samavolnicie, până și aceea de a distruge viața de pe micuța noastră planetă în
urma unui război atomic.
Vasăzică
avem de-a face cu o veritabilă barbarie științifică („barbaria nu-i mai puțin
barbară fiindcă este mai puternică”, ne avertizează André Malraux), asta
deoarece „tehnica face prea multă
concurență lui Dumnezeu”...
Tocmai
de aceea, lesne încrezătorii în mistica științei și tehnicii (unora ca aceștia,
Nae Ionescu le spunea în derâdere „științificii”), ar trebui să nu uite nici de
celebra și mereu actuala spusă socratiană „Știu că nu știu nimic” (înțelepciunea
poporului român este oleacă mai plastică: „Toată viața înveți și tot neștiutor
mori”), de forța adevărului găzduit în sentința Apostolului Pavel: „Înțelepciunea
acestei lumi este nebunie înaintea lui Dumnezeu” (firește, este vizată
primejdioasa înțelepciune umană lipsită de credință în Cel ce este Rațiunea
Însăși), iar mai aproape de noi, de atotumana recunoaștere-părere de rău țiolkovskiană
(Konstantin Țiolkovski, un mare și incurabil visător într-ale astronauticii)
din Dulce ținut al poamelor,
încântătorul roman al lui Evgheni Evtușenko: „Toate cunoștințele noastre - din trecut, prezent și viitor – sunt un
nimic față de ceea ce nu vom ști niciodată”!
Da,
căci la urma urmelor ce știe cu precizie preaștiințificul om modern despre viață
și moarte, despre universul lăuntric, microunivers și macrounivers, despre
materie, spațiu și timp, despre bine, adevăr și frumos, despre inteligență și
dragoste, eternitate și efemeritate, mișcare și repaos, lumile văzute și cele
nevăzute, în ultima instanță despre el însuși și semenii lui?! Toate trăirile,
cunoștințele și acțiunile lui se bazează mai degrabă pe presupuneri și
probabilități decât pe certitudini, se folosesc mai mult de instincte și rutină
decât de judecată și raționament.
Și
cum orice petic este după sac, științele omului (de care acesta este mândru
nevoie mare) sunt croite după chipoșenia și mintoșenia lui. Adică extrem de
încurajatoare în formă, dar cu totul și cu totul lamentabile în conținut.
Iată,
bunăoară, istoria – cea mai veche dintre disciplinele umane ridicate la rangul
de știință. Nu singură, ci împreună cu filosofia. Da, dar filosofiei, în pofida
definiției dată de Aristotel („Filosofia este arta artelor și știința științelor”),
modernii i-au refuzat calitatea de știință, atribuindu-i imprecisul rol de „Cea
mai generală concepție despre lume, societate și om”.
Așa
că istoria a rămas în continuare cea mai veche știință (sic!) despre aflarea și
interpretarea la comanda politicului a evenimentelor din trecutul omenirii mai
îndepărtat și mai apropiat. Atâta de științifică, încât ni s-a vârât în cap
nerozia cu preistoria și primitivismul predecesorilor noștri, deși ea, chiar
ajutată de alte științe, este incapabilă să ofere explicații cât de cât
credibile în legătură cu ceea ce deja ne-am obișnuit să numim enigmele
trecutului: piramide și temple construite la milimetru, deseori fără mortar,
din blocuri de sute de tone fiecare, desene și picturi rupestre care „vorbesc”
despre o civilizație net superioară celei din zilele noastre, statuete-astronauți,
hărți (de pildă, uluitoarea hartă a lumii din anul 1513, atribuită amiralului
turc Piri Reis), diverse obiecte executate din metale năucitoare pentru științificii
de azi (bunăoară din aluminiu sau, așa ca faimosul cui dacic, din alfa-fier cu
fenomenala puritate de 99,9%), baterie electrică și calculator din urmă cu mii
de ani etc, etc.
N.B.Tot
de la antici aflăm ce înseamnă a ști. Taoiştii afirmă: „A şti, dar a te crede
neştiutor, este cel mai bine; a nu şti, dar a te crede atotştiutor, este o
adevărată boală”. Iar Confucius precizează în Analecte: „Când ştii să socoteşti că ştii; când nu ştii să
socoteşti că nu ştii. Aceasta înseamnă cu adevărat a şti”.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
22 iulie 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu