O problemă de moralitate

Dacă în primii ani de după 1989 exista un puternic curent anti-comunist, odată cu dispariţia de pe prima scenă politică a PNŢCD tema anti-comunistă s-a estompat. În mai puţin de zece ani regimul comunist a fost aşezat între paranteze. Din când în când din dosarele CNSAS mai apare câte un fost informator civil al fostei Securităţi care este persoană publică sau se află într-o funcţie publică.

În schimb foştii securişti, foştii miliţieni, foşti procurori care au servit regimul comunist cu exces de zel şi-au continuat carierele, au pensii bune, se bucură de liniştea unei vieţi lipsite de griji. Nu s-a făcut niciodată o analiză pe persoană. Au fost securişti de treabă, miliţieni de omenie, procurori corecţi.

Dar regimul de tristă amintire, militarizat până în cel mai mic detaliu, nu se baza pe ei. Se baza pe brute, pe indivizi cruzi, fără scrupule. Securitatea a fost braţul înarmat al partidului. Procuratura, ca instituţie, imediat după 1989, nu intra în calcul atunci când se înfiera comunismul.

Ca o ciudăţenie, după căderea regimului comunist, din punct de vedere politic nu a intrat în atenţia opiniei publice ultima perioadă. Toată atenţia era îndreptată asupra foştilor deţinuţi politici din anii 1948-1964. Ceauşismul era văzut ca o perioadă de înfometare şi frig, de lipsă de confort casnic.

Nu se punea problema că în ultimii 10 ani ar fi existat deţinuţi politici. Evident, nici că după 1980 ar fi existat torţionari asemeni celor din anii închisorilor în care au fost aruncaţi liderii partidelor politice, foşti miniştri, diplomaţi, episcopi, pe scurt elita politică, religioasă, culturală.

După 30 de ani apare un caz care răstoarnă toate opiniile despre ultima perioadă a regimului comunist, în fond a ceauşismului. Apar cazuri de foşti deţinuţi politici, persoane relativ oneste care au crezut că apariţia sindicatului Solidaritatea din Polonia este o ocazie pentru înfiinţarea unui sindicat liber şi în România.

A fost în Polonia în perioada introducerii legii marţiale. Sindicatul Solidaritatea, deşi scos în afara legii, număra milioane de membri. Prin intermediul unui inginer român, petrolist, stabilit în Polonia, l-am cunoscut pe poetul Tadeusz Rozewicz. Prima lui întrebare a fost „Voi, românii, ce faceţi, de ce nu ne urmaţi exemplul? V-aţi obişnuit să trăiţi în genunchi?”

În România acelor ani, milioane de români erau nemulţumiţi de regim, dar doar câţiva au avut curajul să creadă că este momentul să-şi ridice glasul. Ca să nu se spună „mulţi eroi/după război”, dizidenţii anilor ’80 nu s-au făcut remarcaţi. Iată că după 30 de ani apare cazul Iulius Filip.

De fapt, nu este vorba despre cazul Iulius Filip, ci despre procurorul Augustin Lazăr. Aici este vorba despre „cazul Augustin Lazăr”, nu al unui disident trecut cu vederea 30 de ani.

Interesant este că atâta vreme cât a fost procuror general, în timpul evaluării, după ce ministrul Toader a propus revocarea lui, Iulius Filip nu a intervenit.

Abia când s-a depus candidatura pentru încă un mandat de procuror general fostul disident s-a decis să-şi spună povestea. Tânărul procuror Lazăr i-a refuzat eliberarea condiţionată din puşcăria Aiud. Nu s-a lăsat impresionat de torturile la care a fost supus. Asta înseamnă că făcea parte dintre cei care apărau regimul cu exces de zel.

A mai apărut un alt doilea fost deţinut politic, Ioan Muntean. Închis şi el la Aiud, acesta povesteşte că procurorul Augustin Lazăr era cunoscut ca un ciubucar. Intra în penitenciar cu o servietă în care ducea cuţite făcute de puşcăriaşi în atelierele de producţie.

Mai mult decât o dezbatere pe problemele justiţiei de azi, intrăm pe un teren minat în care subiectele ţin de moralitate şi imoralitate.

Autor: Dumitru Păcuraru

Sursa: Informaţia zilei Maramureş