de Gheorghe Pârja
Recent, am citit, și m-am întristat, poezii scrise
de copii. De obicei, suavele și uneori naivele versuri ale pruncilor ne
cuceresc prin candoare, sinceritate, prin bucuria sinceră pusă în cuvinte. Exercițiile
de viziune mai profundă ating uneori teritorii pure ale imaginarului. Cum
ziceam, m-am tulburat citind versuri și proză, texte scrise de copii ai căror
părinți sunt plecați la muncă în străinătate. Ei, copiii, și-au scris durerea,
sentimentele de așteptare a mângâierii, lipsa duioșiei cuvintelor de mamă,
spusă de aproape, ori sfaturile la ieșirea din casă. Sau despre mirosul
pancovelor de duminică. Poeziile sunt o eliberare pentru sufletul crispat al
copiilor lăsați în seama bunicilor, fraților mai mari, rudelor, vecinilor.
Am în preajmă destinul a doi copii născuți în Italia
și veniți în satul meu la bunici. Îi vedem aproape săptămânal și ne dăm seama
că este grea acomodarea cu satul părintesc. Marea bucurie a lor este darul
simbolic. Văd în el compensarea unei așteptări nedefinite. Pentru mine, Luca și
Alex sunt tocmai prototipul copiilor din vuietul acestor vremi. Dar vecinii mei
nu scriu poezii, nici proză, ci le trăiesc într-o tăcere pe care îmi propun să
o deslușesc. Autorii de texte sunt înlăcrimați de dorul părinților plecați prin
țări străine să adune bani. Pruncii adună dor, care nu poate fi stins nici cu
haine scumpe, nici cu jucării sofisticate. Afecțiunea părintească, când
odraslele sunt la vârsta claselor primare, nu poate fi înlocuită cu bani. Deși
unii dintre ei folosesc cu dibăcie cuvinte ca euro, telefon mobil, au un gol în
suflet când este vorba de dorul părinților.
O să-mi spuneți că trăim într-o altă lume. Dar eu
rămân tributar al lumii cu părinți și copii înduioșați de căldura familiei.
Formă suficient de bulversată de multe teorii. Unele primesc nume. Este o stare
de fapt de rang național, cu implicații nebănuite pentru anii ce vin. Dar poate
se conturează o altă arhitectură a sufletului, a legăturii dintre părinți și
copii, și atunci eu nu mai am dreptate. Dacă în orașele socialismului am avut
generații cu cheia la gât, acum trăim cu copii fără părinți. Amploarea
fenomenului în România a pus în umbră suportul social care ar putea pansa
această singurătate a copiilor cu părinții departe. Mai sunt gesturi sociale
de admirat, în acest sens. Chiar în satul meu natal, preotul Ioan Ardelean
oferă o variantă de a alunga singurătatea.
Dar însingurarea copiilor poate avea urmări
neprevăzute. Ascultați aceste versuri ale unei copile de opt ani: „Ei s-au dus
în altă țară/În această primăvară/ De ce Doamne tocmai eu/ Nu îl am pe tatăl
meu?/ Nu o am pe mama mea/ Chip curat ca lacrima/ Tot mai sper că într-o zi/
Acasă ei vor sosi/ Că a mea copilărie/ E distrusă, e pustie.” După câte vedem,
la nivel național, sunt inițiative de suflet, de mângâiere a vârstei care are
nevoie de părinți. Că nu de bani duc lipsă cei mai mulți copii însingurați, ci
de afecțiunea părintească. Care este necesară ca aerul. În singurătate, copiii
deprind stări melancolice, își pierd încrederea în ei. La o televiziune
băimăreană urmăresc pledoaria unor psihologi care care atrag profesional
atenția asupra acestui fenomen. Merită să țineți seama de opiniile lor.
Fără părinți nu se asimilează coloana vertebrală a
moralei familiei – cât a mai rămas, se poate intra în zona păguboasă că totul
poate fi cumpărat. Dar sufletul rămâne pustiu. Mai citiți câteva versuri ale
unui copil de nouă ani, adresate mamei de departe: „Banii, oare au valoare?/
Inima în piept mă doare/ Nu mai vreau singurătate/ M-am cam săturat de toate/
Vreau la piept ca să te strâng/ Să râd fericit…să plâng.” Iată cum a luat
naștere, sub ochii noștri, o lirică de înstrăinare a copiilor de părinți. Nu
atât plasticitatea expresiei m-a impresionat, ci durerea gândurilor. Se vede că
suferința naște cântarea cuvintelor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu