Ascult opinii divergente din această perspectivă. Cum că Vasile Dîncu ar fi fost împins la demisie de un fel de clește Ciolacu-Iohannis, căruia, în cele din urmă, i s-a alăturat și Ciucă. Și că, din această perspectivă, ex-ministrul Apărării este o victimă și atâta tot. Există însă și o perspectivă diametral opusă, susținută și ea de câteva argumente solide. Cel care ar fi dat lovitura, avându-l drept țintă pe președinte, în calitatea acestuia de comandant suprem, este Vasile Dîncu. Locatarul de la Cotroceni fiind încasatorul. Iar castanele din foc urmând să le scoată, cum or putea, șefii PSD și PNL.
Ce constatăm astăzi, de Ziua Armatei Române? Că la
portofoliul Apărării s-a schimbat cam un ministru pe an. Cei mai mulți, sub
mandatele lui Klaus Iohannis. Judecând lucrurile la rece, aceasta este o mare
vulnerabilitate și, în câteva cuvinte, voi explica de ce. Cele mai dificile
negocieri și, în același timp, cele mai costisitoare și sub aspectul consumului
nervos, abilității și inteligenței investite, dar fără doar și poate și sub
aspect financiar, sunt cele vizând înzestrarea forțelor armate. În România,
care, din această perspectivă, după ce și-a pierdut cea de-a opta industrie de
apărare din lume, după ce ani de zile a fost minimalizată de către guvernele succesive
importanța armatei și a capacității sale de a asigura la nevoie apărarea
statului, această temă a înzestrării devine uneori de-a dreptul explozivă. Și
nu numai extrem de presantă. Bugetele au crescut și este bine că s-a întâmplat
așa, dar o provocare de prim ordin este răspunsul corect la întrebarea cum sunt
ele utilizate. Atâta timp cât înzestrarea armatei a fost dusă la sapă de lemn,
la pachet cu pregătirea și echiparea militarilor, remedierea acestei situații,
cu atât mai mult în vremuri de război, reprezintă o necesitate stringentă. Dar
cum modernizăm Armata Română? Pe ce dăm banii? Care sunt prioritățile? Cum
împăcăm aceste priorități cu sistemul de alianțe din care facem parte, astfel
încât echipamentele achiziționate să fie compatibile cu cele ale partenerilor?
Ei bine, din această perspectivă, presiunile în plan intern și extern sunt
uriașe, iar interesele sunt deseori divergente. În ciuda interesului național.
Având de-a face cu un domeniu specific, este cât se
poate de firesc ca la butoane, în spatele oamenilor politici, să fie aliniate
grupuri de interese, dintre care unele sunt legitime, iar altele sunt
ilegitime. Să fim bine înțeleși. Nu prea vedem, chiar dacă privim cu lupa,
civili în afacerile cu armament. De regulă, actorii principali, dacă nu chiar
toți, sunt într-un fel sau altul reprezentanți ai instituțiilor de forță.
Activi și rezerviști. Toți aceștia sunt într-o competiție acerbă pentru a
atrage fonduri guvernamentale și a obține contracte cu marje cât mai mare de
profit. Aceasta în ceea ce privește factorul intern. În plan extern, presiunile
puse asupra oricărui stat care urmează să facă achiziții de la cei câțiva mari
producători din lume sunt uriașe și extrem de sofisticate. Implicând, nu de
puține ori, intervenția, chiar și brutală, a guvernelor. În toată această
vânzoleală, în care ținta o reprezintă zeci de miliarde de euro, este evident
că și în plan intern și în plan extern se poartă războaie subterane, în care
sunt din plin utilizate ca instrumente dezinformarea, manipularea și
compromiterea concurenței.
România este prinsă din plin în acest joc. Și tocmai
de aceea, la vârful sistemului de apărare trebuie să existe fermitate, unitate,
continuitate, competență, inteligență și, mai ales, devotament față de țară și
patriotism. Haideți să facem un efort minim și să încercăm să aplicăm modelul
schițat mai sus asupra realităților din România și să vedem în ce măsură există
sau nu o suprapunere.
Fiind mai mult sau mai puțin apropiat de unii dintre
demnitarii care au deținut de-a lungul timpului portfoliul Apărării, pot să
afirm că seismele care au cutremurat frecvent vârfurile acestui minister au
avut de cele mai multe ori originea în ceea ce în argou se numește „bătălia
pentru cașcaval”. Așa se face că a zburat din post cam un ministru pe an.
Fiecare dintre aceștia, mai vrednic sau mai nevrednic, mai împins de la spate
sau mai din proprie inițiativă, a organizat studii de fezabilitate, a studiat
alternative, a acordat priorități pentru anumite tipuri de echipamente
militare, a negociat cu diverși furnizori, a făcut față sau a cedat presiunii
grupurilor de interese. Dar timpul scurt pe care l-a avut la dispoziție fiecare
ministru în parte le-a lăsat mână liberă adevăraților păpușari. Și, iată, ne
întoarcem acum, pe acest fond, la uriașul scandal generat de demisia lui Vasile
Dîncu. Acestuia i se pot cu certitudine reproșa multe, începând cu apartenența
sa la faimosul grup de la Cluj, care rareori a acționat onorabil, și continuând
cu dansul constant, dar, e adevărat, discret, pe care l-a executat de-a lungul
anilor în epicentrul statului subteran, creat în principal de triou-ul
Maior-Coldea-Kovesi și nășit de Traian Băsescu. Ceea ce nu i se poate însă
niciodată reproșa lui Vasile Dîncu, dar tocmai au făcut-o adversarii săi, este
lipsa capacității acestuia de a comunica. Dimpotrivă. Sociologul Vasile Dîncu
este unul dintre cei mai abili și performanți comunicatori pe care i-a avut și
îi are România. Personaj care și-a făcut mâna – și a fost doar începutul – sub
Guvernul Năstase, când a condus departamentul informațiilor. Când Vasile Dîncu
spune ieri că demisionează întrucât președintele, în calitate acestuia de
comandant suprem, are o incapacitate de a comunica cu ministrul Apărării,
această afirmație trebuie tradusă nu ca un simplu bobârnac dat locatarului de
la Cotroceni, ci ca o adevărată nucleară. Ne aflăm în zona cea mai sensibilă a
celui mai exploziv conflict militar de după cel de-al Doilea Război Mondial și,
chiar cu o zi înainte de Ziua Armatei, un ministru al Apărării – și nu unul
oarecare – demisionează sub un motiv care ar trebui să ne pună pe toți pe
gânduri.
Nu ceea ce a spus Vasile Dîncu legat de demisia sa
este relevant, ci mai ales ce nu a spus. Motivele pe care le are în vedere
făcând respectiva afirmație legată de Klaus Iohannis, chiar dacă nu vor fi
explicate niciodată până la capăt de Vasile Dîncu, acesta fiind genul unui
demnitar care, în loc să tropăie, preferă să meargă mai ales în vârful
picioarelor, vor fi cu certitudine cercetate, înțelese și documentate mai târziu.
Dar atenție – asemenea explicații se vor circumscrie cu certitudine nu atât în
zona comunicării, despre care s-a făcut nu numai vorbire, ci și tărăboi, ci în
zona înzestrării. Ce contracte a avut în vedere sau chiar a negociat Vasile
Dîncu și care, pentru președintele Klaus Iohannis, din varii motive, erau
indezirabile? Când vor exista răspunsuri cât de cât clare la această întrebare,
ne vom confrunta cu una dintre cele mai explozive provocări de siguranță
națională. Cu una dintre cele mai grave vulnerabilități ale Armatei Române.
Autor:
Sorin Roșca Stănescu
Sursa:
corectnews.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu