Ce mi-e dor să ne mai cânte o vioară somnoroasă
La începutul nebuniei cu săruturi infinite,
Printre gusturi noi de buze și parfum necunoscut,
Să-ți acuzi necumpătarea și cu mințile fugite,
Să aștepți fără scăpare mângâierea-mi nemiloasă,
Ce trezește-n tine demoni, ce nicicând nu i-ai avut.
Ce mi-e dor să cadă cerul peste albele puzderii,
Ale zdrențelor rămase doar pe umerii tăi goi
Și precum imperatorii cei ce cârmuiesc imperii
Să culeg cu gura stele de pe pielea ta apoi,
Dintr-o noapte cât o eră ce ne doare pe amândoi,
Să se mire demiurgii cei ce stăpânesc materii,
Că nu pot nici ei desface dimineața dintre noi.
Ce mi-e dor să-ți simt fiorul când imploră mântuirea
Să-ți măsor pe scara Richter undele de la seism,
Să pulsăm ca două corduri într-un singur organism
Și trăind sincron infarctul să cunoaștem nemurirea,
Ca monahi nebuni cu duhul convertiți la ateism,
Care săvârșind păcatul și-au găsit desăvârșirea,
Sorbid cupa desfătării dintr-o baie de lirism.
Ovidiu Vasile
Cluj-Napoca 18.08.2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu