de Gheorghe Pârja
A plecat din această lume confratele, prietenul,
ziaristul cu vocația profesiei, EMIL DANCIU. Orice moarte este neașteptată, dar
pentru Emil ea a avut o viclenie în plus. Când pleacă dintre noi un mânuitor al
cuvântului și literele alfabetului cad în bernă. Dau mosorul vremii înapoi și
văd doi tineri veniți în Baia Mare să-și lustruiască destinul. Emil a coborât
din Cavnic, eu am venit din Desești. Pentru a ne mai domoli singurătățile am
devenit prieteni. Și așa am rămas până în vinerea neagră, când Emil a plecat să
colinde pădurile de dincolo de această lume.
Ne-a unit profesia, cea de ziarist, și am parcurs
drumul de la linotip, la calculator. Emil s-a adaptat la transfigurarea vremii
deoarece a iubit profesia de ziarist cu patimă discretă. Starea de sărbătoare a
lui Emil era lucrarea ziarului și tot ce înseamnă el în viața omului. Toate
acestea se datorau vocației de care dispunea și pe care și-o respecta cu
rigoare. Știa că fără vocație, în presă este greu să izbutești. Chemarea pentru
această meserie este cheia reușitei. Emil simțea evenimentele lumii în care
trăiam și le decanta cu har și promptitudine. Știa că a lucra la o publicație
cotidiană trebuie să ai starea de veghe, să stai în turnul de control al
vieții, al profesiei.
După schimbarea vremurilor, un grup de entuziaști am
fondat ziarul Graiul Maramureșului, cel mai longeviv cotidian din istoria
presei maramureșene. Colegul Emil Danciu a fost alături de noua aventură
publicistică, unde a dăruit cititorilor harul și talentul. Colecțiile ziarului
păstrează cu cinste numele ziaristului Emil Danciu. Am străbătut de nenumărate
ori așezările Maramureșului, unde Emil scormonea realitatea. I-am trecut pragul
casei părintești din Cavnic, unde i-am cunoscut părinții. Oameni simpli, dar
extrem de bogați sufletește. A avut de la cine învăța Emil!
Prețuia colegii, prietenii și mai ales familia. Era
mândru de cele două fiice, Dana și Oana, de izbânzile lor în viață. Ne
întâlneam și după lăsarea la vatră de la ziar. Vorbeam des la telefon și cu
Lenuța, soția lui. Emil Danciu a fost un om bun, în prezența lui mă simțeam mai
sigur pe lume. L-am sunat pe 21 mai, de ziua Sfinților Constantin și Elena. Că
el purta și numele de Constantin. Urma să plece cu soția prin păduri. Un
accident nefericit, chiar în ziua aceea, a declanșat alte complicații care i-au
grăbit sfârșitul.
O să fim mai singuri fără colegul Emil Danciu! Un om
bun și un ziarist cu vocație. Literele alfabetului întrupate în mii de articole
îi vor veghea lunga călătorie. După plecarea recentă a colegului și prietenului
Romulus Roman, iată, s-a dus și Emil Danciu. Se vor întâlni acolo unde cărările
pădurilor sunt mai răcoroase și apele curg spre izvoare.
Scris-am acest text ieri, duminică, la Desești, unde
Emil a fost de multe ori. Locul lui de pe lada de zestre a familiei, unde Emil
ședea când venea pe la noi, este liber. Bat clopotele bisericii. La liturghie
participă și Preasfințitul Teofil de Iberia, Arhiereu vicar al Episcopiei
Ortodoxe Române a Spaniei și Portugaliei, fiu al satului. I-ar fi plăcut și lui
Emil să fie de față, că era un om credincios. O știe bine și părintele-profesor
Vasile Borca, care colabora cu articole pentru ziar.
Bat clopotele Bisericii și pentru Emil. Adio, drag
coleg și prieten!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu