Aniversare poetul Iacob ONIGA. La mulți ani binecuvântați!

 

De dragul tău

De dragul tău vreau să râd şi să plâng,
De dragul tău stele să cadă,
De dragul tău mai bine mă frâng,
Întins pe zăpadă.

De dragul tău mă rog să exist,
De dragul tău visez şi mai sper,
De dragul tău nu mai sunt trist,
Ce mister.

De dragul tău plouă mai rar,
De dragul tău gheaţa-i mai caldă,
De dragul tău trandafirii răsar,
La gâtu-ţi în salbă.

De dragul tău soarele-apune,
De dragul tău norii dispar,
De dragul tău toate-s mai bune,
Iubeşte-mă iar.


Fotografia unui vis

Aveam în mână, strâns,
un bănuţ de argint,
şi m-a năpădit un plâns.
Eram fericit,
că pe el mi-oi cumpăra
o frântură din viaţa mea,
care-mi lipsea.

Stăteam  pierdut şi dus,
cu faţa-n sus,
sub un copac imens,
cu crengile spre apus,
din care curgea lumina
de la stelele agăţate
de visele mele toate.

Şi pe câmpul ce nu se mai termina,
mergeam cu mama de mână,
şi-mi povestea,
cum ar fi vrut, să-mi fie,
atât cât  îşi dorea,
viaţa mea.

Şi, trist, m-am trezit,
cu pumnul umezit
de-atâta strâns,
şi iar am plâns,
că-n visul meu,
nici n-am fost,
EU.



Triste iubiri

O mie de scări de iubire,
Pe umerii planetei pământ,
Trandafiri roşii şi albi în neştire,
Şi toate într-un singur cuvânt.  


Porumbei în alb şi albastru,
Şi-n alte culori de amor,
Zburând, te vreau ca pe-un astru,
Din prima noapte cu dor.

Te-ador la fereastra pustie,
În ceruri mă-nvârt, curcubeu,
Te simt într-un freamăt ce-nvie,
În taina din sufletul meu.

În noapte mă-nchin, ţie doamnă,
Şi-ţi mângâi trupul veşnic plăpând,
Miroşi mai frumos ca o toamnă,
Pe umeri doresc ca să-ţi plâng.

Nu ştiu ce-mi urezi sau ce vrei,
Dar totul pentru mine începe acum,
Eşti clipa senină şi-un tunet de zei,
Dar lasă-mă, în şoaptă să-ţi spun.

Eu nu-ţi ofer decât orhidee,
Şi-un pumn de lacrimi uscate,
Singuratic mă plimb pe trista alee,
Tu zici că nu vrei, iar eu că se poate.

O mie de scări ce duc nicăieri,
Mă-nchin în faţa iubirii tăcute,
Aştept să te văd din ziua de ieri,
Plângând în palmele nedesfăcute.

                        

Iubire tăcută

Ai început să-mi placi
atunci, demult, când încă
nici nu te cunoşteam,
dar speram,
să te-ntâlnesc singură
şi să-ţi povestesc
despre orice, numai să vorbim
şi să ne privim.

Mai târziu, de tine m-am îndrăgostit,
ca de un vis frumos,
trăit în paradis
şi care nu se mai sfârşea
din inima mea.

Am vrut, de o mie de ori,
să-ţi spun că te iubesc
şi ţi-aş fi dăruit atâtea flori,
încât câmpiile ar fi rămas,
goale, la picioarele tale,
şi le-aş fi sărutat, neîncetat.
    
şi-atât de mult te doream
încât luna, parcă nu mai strălucea
aşa de tare la răsărit,
dar speram, că pentru o clipă
în privirea ta mă voi oglindi
şi-mi vei afla,
taina mea.

Ţi-aş fi închis ochii, cu-n sărut
şi te-aş fi vrăjit să zbori,
peste nori,
şi, de-acolo, de sus,
să-mi spui că mă placi,
dar a trebuit să taci,
să nu cazi în păcat.

Cu asta m-am împăcat,
dar mai sper,
că visele niciodată
nu pier.
    


Sămânţa
    
Dintr-un copac, ce-am fost,
am rămas, doar  noi,
două frunze, pe care vântul le bate,
înainte şi înapoi.

Şi, din când în când
cădem spre pământ,
la rădăcina din care, ne-am  născut
şi-am crescut.

Şi murim tot aşa,
fără să ştim
şi ne transformăm apoi,
într-un sâmbure, din care,
se vor zămisli alţii doi,
mai buni poate,
ca Noi.


Viaţa dintre coperţi

S-a-ngălbenit fotografia din album,
Şi din coperţi n-a mai rămas nimic,
Iubirea dintre noi s-a transformat în scrum,
Şi nici adio, nu mai pot să-ţi zic.

Privindu-ţi chipul şters, de vremea ce-a trecut,
Îmi vin prin minte-atâtea amintiri,
Şi mă gândesc la primul meu sărut,
Când  ţi l-am dat, cerşindu-l din priviri.

Şi m-ai lăsat în braţe să te strâng,
De sâni să mă apropiu, vinovat,
De fericit, nici nu puteam să plâng,
Iar tu, acuma, doamne, pe toate le-ai uitat.

Cu mâna tremurând o filă am întors,
Să caut un alt timp din viaţa mea,
Şi m-am oprit la poza-n-care-ai fost,
Mireasă plămădită dintr-o stea.

Ţi-am scris, atunci, într-o scrisoare că te-ador,
Şi că iubirea mea nu va muri nicicând,
Iar mai târziu, mi-ai spus că nu-ţi mai este dor,
Şi că m-ai şters definitiv din gând.

Speram c-o să mă minţi plăcut, mereu,
Şi te-am crezut atât cât am putut,
Că mă iubeşti profund şi că sunt doar al tău,
Şi-n viaţa ta pe altul n-ai avut.

Dar m-ai trădat, şi asta n-am  uitat,
Şi singur am rămas, cu poza din album,
Sub care-am scris, „Iubito, te-am  iertat”,
Dar nu mai pot să te întorc din drum.

Iubirile se nasc şi mor, aşa,
Cum soarele apune şi răsare,
Şi-aş vrea şi eu, să mor, de s-ar putea,
Ca o fotografie, învechită, de uitare.


Lada cu lemne

În lada învechită de sub soba noastră,
Mereu erau lemne subţiri şi puţine,
Şi iarnă, de iarnă aveam gheaţă-n fereastră,
Copil fiind, nu ştiam de e rău sau e bine.

Stăteam  lângă tata, zgribulit şi sfios,
Care turşi-i tăia cu securea-i ştirbită,
Ş-apoi adunam surcele, căzute pe jos,
În poala cămăşii de mult peticită.

Lângă bârnele reci ale goalei cămări,
Rezemată sta mama săracă şi tristă,
Şi-n ochii albaştri se oglindeau supărări,
Întrebându-se, poate, cât mai rezistă.

„Mai du lemne-n casă şi focul aprinde”,
Îmi zice tata cu vocea-i puţin răguşită,
„Şi grijă să ai că dacă se stinge,
Mânca-vom  tocana rece, sleită”.

Sara se lasă şi gerul străbate,
Prin hainele ude de-atâta zăpadă,
Şi-n lada-nvechită sunt vreascuri uscate,
Dar nu mai am acuma nici tată, nici mamă.

Mi-aş dori să mai fie lemne crăpate,
Să ardă-ncontinuu  cu flacără iar,
Prin tinda pustie să fie de toate,
Şi-n soba ruginită, o grămadă de jar.


Ţăranul Ion

A trecut mai ieri, alaltăieri,
Pe la mine, pe la oraş,
Ţăranul Ion, apărut  de nicăieri,
C-o traistă de ouă şi-o bucată de caş

Mi-a bătut sfios, în uşa ferecată,
De frica hoţilor şi a pungaşilor mărunţi,
Şi cu vocea-i blândă, mi-a spus deodată,
Că vine de departe, de sus, dintre munţi.

I-am simţit în glas, salutul frăţesc,
Reţinut şi timid a păşit pe covor,
L-am poftit să vorbim, de-un trecut românesc,
Răvăşit patriotic, pe-un câmp cu răzor.

Ne-am depănat amintiri, savurând o cafea,
Amară şi dulce şi nu mai ştiu cum,
Regăsindu-l cu drag în inima mea,
Pe ţăranul Ion, cu sufletul bun.

M-a rugat să-l ajut, ca un doctor să-l vadă,
Căci boala ce-o are, îl roade mereu,
Nu-i chip să răzbată, pe ploi, prin zăpadă,
Şi-n lumea prezentă, trăită cu greu.

Mai mult ca oricând suntem cu toţii bolnavi,
Şi-n spitale murim, cu-n slab tratament,
Trăiesc doar bogaţii, parlamentarii cu bani,
În ţara în care statu-i absent.

E timpul trecut şi ora târzie
Ne-a prins povestind întâmplări din liceu,
Iar ţăranul Ion, începe să fie,
Acela ce-am fost şi sunt, EU.