Când se cercetează cu acribie opera unui poet ca
Eminescu se caută înţelesuri, sensuri, forme, ambianţe, se încearcă de fapt
parafe alături de cel ce semnase simplu dar dramatic la viaţa sa, creatorul. În
situaţia noastră actuală când poetul este analizat cu admiraţie, ori cu
îndoială, ajungându-se până la denigrare, mă duce cu gândul la ce spunea
autorul „Sărmanul(ui) Dionis”: „Ce-au fost românii pe când eu n-am fost, ce vor
fi ei când eu n-oi mai fi?”.
Aprecierea, respectul, adoraţia, admiraţia sau contrarele
lor caută cu ustensile pe măsura celui ce începe arheologia poetică
eminesciană. Superlativul ar fi atins în condiţiile, şi numai atunci, când cel
ce studiază şi analizează vestigiile scoase la suprafaţă are mai mult decât
ochiul atent, este de bună credinţă, decât ştiinţa unei astfel de arheologii,
când însăşi cercetătorul re-creează. Căci aceasta ni se pare a fi specificul:
se reconstituie un suflet de poet ce nu poate fi despărţit de viaţa sa şi
mediul social-politic în care şi-a desfăşurat activitatea, inclusiv nivelul la
care a ajuns dezvoltarea limbii române. Se re-creează un Eminescu recunoscut,
trebuie, în aceste condiţii să ni-l amintim prin ce a lăsat în urma sa,
inclusiv şi prin mărturiile contemporanilor săi.
În lumea încărcată de simboluri ale antichităţii
helene, Luceafărul simboliza călăuza călătorilor spre lăcaşurile zeilor.În
căutarea Luceafărului poetul îşi străbate în felul său viaţa. Ceea ce ne
dezvăluie nouă este prin forţa sa de a stăpâni Pegasul la modul sublime, de a
şti să-l facă să poposească, pentru contemplaţia a ceea ce zăreşte, sau
dimpotrivă, de a-l îndemna să galopeze năpraznic într-un vârtej de lumi
interioare ale eului. Astfel îşi realizează Eminescu partea sa de magie.
Cătălina visa la Luceafăr: „Lângă fereastră, unde-n colţ/ Luceafărul aşteaptă”.
Acest poem eminescian este inspirit de un basm publicat de folcloristul R.
Kunish, al cărui fond de idei se bazează pe antagonismul dintre superioritatea
creatorului de geniu şi lumea mărginită. Coborârea la realitatea pământeană se
face sincopat, de la înălţimea Geniului la la iubirea pământeană dintre Cătălin
şi Cătălina. Şi dacă, magic, Eminescu creează o magie tainică şi locuri pe
măsură, ele au trăsăturile realului care îl înconjoară şi pe care îl străbate.
Nu se întâmplă să avem feerice nopţi. Ele există în realitate, Eminescu le
transferă doar din epoca sa în Artă: „Noaptea potolit şi vânăt arde focul în
cămin;/ Dintr-un colţ pe-o sofă roşă eu în faţa lui privesc,/ Pân-ce mintea îmi
adoarme, pân-ce genele-mi clipesc?/ Lumânarea-i stinsă-n casă… somnu-i cald,
molatic, lin.” (Noptea).
Eminescu ajunge mai aproape de sine, atunci cănd se
evocă precum: „Dar nu vine… Singuratic/ În zadar suspin şi sufăr/ Lângă lacul
cel albastru/ Încărcat cu flori de nufăr.” (Lacul). Poezia eminesciană este,
înainte de toate, un climat al Spiritului şi apoi un climat al Cuvântului, al
Inteligenţei şi Visării, prin Cuvânt.
Începând cu ridicarea bustului Eminescu din
Botoşani, în anul 1890, a bustului poetului din Dumbrăveni, jud. Botoşani, în
1902, a apariţiei cărţii „Omagiu lui Mihail Eminescu“, la Galaţi, cu prilejul a
20 de ani de la moartea sa, cu o prefaţă de A.D. Xenopol, urmată de manifestări
culturale dedicate Poetului, de-alungul timpului au fost ridicate statui
Poetului Naţional în aproape toate oraşele mari din ţară. Şi de atunci în
fiecare an la 15 ianuarie şi 15 iunie comunităţile localităţilor noastre îl
comemorează, depunând flori la statuile lui, organizându-se simpozioane pe teme
din opera sa. Oare aceste pelerinaje de două ori pe an la statuile lui nu sunt
o formă de pioşenie faţă de o personalitate ce merită să o numit Sfântul
Literaturii Române!? Eminescu în acest răstimp a devenit în memoria noastră
culturală un brand. Atât prin geniala sa operă, dar şi prin destinul său martiric,
cum ar spune Adrian Dinu Rachieru. Sunt destule încercări de deconstrucţie a
mitului eminescian, însă nu a fost găsit un înlocuitor. A încercat N. Manolescu
să-l impună pe Mircea Cărtărescu, dar, vorba lui N. Georgescu, tot demersul a
rămas „o formă fără fond.”
Vor mai fi multe încercări de demolare a statuii lui
Eminescu, însă opera lui este şi va rămâne un spaţiu al ritmului. Este o
respiraţie creatoare prin limba română. Iar literatura noastră expiră şi
inspiră prin acest mare poet. Şi, când vorbim de geniul lui Eminescu şi opera
lui ca aspiraţie către Absolut, vorbim de fapt despre efortul, pe durata
existenţei umane, de a integra cât mai perfect cu putinţă ritmul lor esenţial
într-un ritm universal sau, de a se ridica, prin particular, la puterea de
adevăr a generalului.
Literatura Română a avut mare noroc cu acest poet
născut la Ipoteşti. Ritmul celui ce creează rămâne în opera sa. Un ritm devenit
culoare, contur, sunet. „Numai când ritmul devine singurul şi unicul mod de a
exprima gândul, numai atunci există poezie. Orice operă de artă nu este decât
un singur şi acelaşi ritm” spunea Holderlin în convorbirile sale cu Sinclair.
Iar valoarea filosofică a operei eminesciene constă în efortul său de a investi
umanul cu eternal, pieritorul cu nepieritorul, relativul cu absolutul. Şi
astfel, oricât ar părea, Eminescu nu poate să fie abstras din timpul său şi din
spaţiul său. Judecata operelor sale trebuie făcută în acest context. Valoarea
operei eminesciene nu constă atât în ce şi cât a putut să cuprindă în sine din
absolute, ci în tensiunea spirituală cu care s-a dorit acest lucru, în ceea ce
numim zbaterea poetului, arderea sa lăuntrică. Pentru că tensiunea spirituală
naşte întrebări, iar acestea vis-a-vis de existenţă sunt hrana necesară
cunoaşterii. Opera eminesciană este o împlinire pentru el şi pentru Literatura
Română şi este cu atât mai mare, cu cât constituie o împlinire ulterioară.
În opera lui Mihai Eminescu, prezentul este
implicat. Ea depinde de gradul în care prezentul şi viitorul este implicat, ca
opera eminesciană să aparţină ea însăşi viitorului. Eminescu nu a fost un
singuratec, dar el este un singular în literatura noastră. Originalitatea
operei eminesciene constă într-o ştiinţă a mijloacelor artistice şi o
conştiinţă creatoare. De aici provine tot zbuciumul său, toată lupta sa pentru
lărgirea marginilor cunoaşterii, toată acea răsucire centralizată a eului său,
lansând în Univers frânturi de creaţie şi existenţă. Este zbuciumul profund pe
care îl destăinuia Eminescu: „În orice om o lume îşi face încercarea/ Bătrânul
demiurgos se opreşte-n van;/ În orice minte lumea îşi pune întrebarea/ Din
nou:de unde vine şi unde merge floarea/ Dorinţelor obscure sădite în noian”
(Împărat şi Proletar)
Existenţa eminesciană este o existenţă întru Poezie.
Dar să nu uităm că Poetul a fost şi un jurnalist de excepţie. A abordat,în
articolele publicate, mai ales în „Timpul”, mai toate temele ce frământa
sociatatea românească în timpul său. A publicat articole filosofice, economice,
sociale, politice, etc. Marele poet a publicat zeci de articole în apărarea
Bisericii Ortodoxe Române. Î.P.S. spunea în acest sens: „Marele nostru poet a
fost un creştin authentic, ceea ce rezultă din viaţa, ca şi din opera sa.
Poeziile, proza şi publicistica sa sunt o mărturie în acest sens. Se poate însă
vorbi şi despre relaţia lui Eminescu cu teologia? Când zic teologie mă refer la
ştiinţa teologiei, adică la un interes pe care l-ar fi arătat Eminescu
cercetărilor teologice. La acest capitol opera lui literară nu ne poate ajuta, în
schimb ne îmbie mărturii aproape neaşteptate manuscrisele constând din mii de
pagini, unele investigate, altele cercetate şi comentate, altele încă
necunoscute”. (EMINESCU – Ortodoxia, Editura EIKON, 2003).
În 1871, în august, a fost organizată Marea Sărbătoare
de la Putna, la care a participat şi Eminescu împreună cu Slavici şi unde
Xenopol a ţinut o importantă cuvântare. Această serbare era prilejuită cu
ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea Mănăstirii de către Ştefan.
Serbarea trebuia să se ţină în 1870 dar din cauza războiului franco-german a
fost amânată cu un an. Scrisoarea către D. Brătianu din 3/15 august 1871 este
un document însemnat pentru cunoaşterea stadiului la care ajunsese Eminescu în
dezvoltarea sa sufletească şi intelectuală. În perioada organizării serbării de
la Putna Ion Slavici îi spunea că mulţi se vor pune de-a curmezişul acţiunii.
Însă Eminescu îi răspundea: „Dă fără milă în ei!”. Cu această ocazie poetul a
publicat un articol în „Timpul”, în care spunea, printre altele, că Ştefan
apărătorul Moldovei şi al creştinătăţi este un sfânt al Bisericii noastre
strămoşeşti. Prin noiembrie în acelaşi an, un ziarist anonim scrie în
publicaţia liberală „Democratul”, atacându-l pe Poet, spunând că „Domnul
Eminescu ne-a obijnuit cu nebuniile sale publicate în Timpul. Cu ocaziunea
sărbătorilor de la monastirea Putna acest domn a îndrăznit să-l numească sfânt
pe Ştefan cel ce la mânie a tăiat capete”. După atâţia ani, care dintre cei
doi, Eminescu şi ziaristul de la Democratul, şi-a exprimat nebunia? După cum se
vede, Mihai Eminescu, în această situaţie, a avut dreptate. Ştefan cel Mare şi
Sfânt a fost canonizat de către Biserica Ortodoxă Română. Sunt sigur că
propunerea noastră ca Eminescu să fie canonizat, peste ani, va fi acceptată de
Biserica Ortodoxă.
Prin opera şi viaţa sa, Eminescu a avut, totuşi, o
„…răsplată jertfei sale: cunoaşterea. Acum el va afla ca îngerul – simbol al
desăvârşirii, al purităţii – nu este în iubită, ci tot în el; că el nu avea
nevoie să se înalţe prin ea, ci ea, fiinţă de lut, ar fi trebuit să năzuiască
spre culmile spiritului pe care-l stăpânea el”. (Zoe Dumitrescu-Buşulenga)
Memoria eminesciană se alătură Marelui Cor ce
intonează Imnul dedicat Marii Uniri, acţiune politică visată de Eminescu într-o
scrisoare către Iosif Vulcan, din Oradea, când a primit bani pentru colaborarea
la revista „Familia”.
Opera lui Eminescu este o chemare lansată, o
invitaţie disimulată, o invitaţie disimulată, spre Întrebare, spre nelinişte.
Răspunsurile sunt un acum, cu sensul spre ceea ce va fi. Implicarea viitorului
dă impresia pentru poet de a fi deja un stăpân virtual al unui timp viitor.
Sensul spre Eternitate se împlineşte astfel. Opera poetică şi publicistica
eminesciană trezeşte latenţe spirituale. Ea se identifică uneori cu speranţa,
căci speranţa este şi ea o tensiune spirituală spre viitor. Opera lui Eminescu
este o reaşezare de lumi. El este un ritm aparte în poezia modernă. El este
propria sa poezie. Căci el este, veşnic, Poetul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu