Funcție
de forța lor spirituală, toate popoarele antice, chiar și cele mai puțin
civilizate, au fost intens preocupate de marile probleme ale filosofiei
(existență-nonexistență, viu-neviu, materie-spirit, macrounivers-microunivers,
absolut-efemer, mișcare-repaus, temporal-atemporal, spațial-nespațial,
haos-cosmos, moarte-nemurire), încercând să răspundă în manieră proprie la
etern sâcâitoarele întrebări umane privind începutul și sfârșitul lumii,
apariția viului și condiția umană, necontenita metamorfoză a materialului/corporalului
(care pentru viu se cheamă moarte) și posibila nemoarte a sufletului sau eului
omenesc, fie în sensul răsplății creștine pentru exemplaritatea scurtei vieți
pe Pământ, fie în sensul metempsihozei indiene.
De
pildă, toți bibliștii onești și echilibrați (a se citi nefanatizați ba de
ideile creaționiste, ba de cele evoluționiste), admit că – taman ca la indieni
– admirabila Genesă provine din
tradiție, fiind așezată de Moise în fruntea Pentateuhului
(primele cinci cărți ale Vechiului
Testament), pe care tot tradiția i le atribuie acestui prim reformator și organizator
al seminției iudaice.
Mai
exact, așa cum rezultă din inscripțiile cuneiforme mesopotamiene, concepția
cosmogonică a evreilor antici prezintă frapante asemănări cu legendele
babiloniene, întrucât primii patriarhi ai lui Israel (în primul rând Avraam) au
împrumutat-o de la chaldeeni și au adus-o cu ei în Palestina. De altminteri, ne
face cunoscut Petre P. Negulescu în tratatul Geneza formelor culturii (BPT, Editura Minerva, București, 1993),
numele simbolic Abram/Abraham înseamnă în prima lui formă „tatăl cel mare sau
cel înalt”, în a două formă înseamnă „tatăl mulțimii”, iar populațiile locale
mai vechi le-au spus acestor imigranți „ibrim”, adică „cei de dincolo” (de
peste Eufrat). Cu timpul, acest „ibrim” („întrebuințat mai mult de străini
decât de ei înșiși” - P.P. Negulescu) a devenit „ebrei” și, în pronunția
grecească de mai târziu, „evrei”...
În
opinia lui Theofil Simenschy, speculațiile filosofice din sistemele cosmologice
și ontologice ale indienilor, chinezilor (adaug eu, G.P.) și grecilor despre nașterea și alcătuirea Universului, „au de
asemenea o mare vechime și reprezintă cele dintâi încercări de gândire la aceste
popoare”.
Dar, ne
atenționează ilustrul nostru indianist în tratatul Cultură și filosofie indiană în texte și studii (Bibliotheca
Orientalis, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978), spre
deosebire de cosmogonia indică, însușirea fundamentală a cosmogoniei grecești
este aceea că „lumea nu s-a născut dintr-odată, adică n-a fost creată, ci a
evoluat, pornind de la începuturi obscure și elementare, dezvoltându-se și
organizându-se, până a căpătat aspectul final al lumii perfecte de azi (Cosmos)”. Altfel spus, „filosofii greci
nu se ocupă de creațiune, ci de alcătuirea universului și de elementele
primitive din care s-a format, singur, fără intervenția vreunei divinități”,
concepție cosmogonică – ne lămurește același Simenschy – care „își găsește
suprema expresie în atomismul lui lui Democrit” (de reținut că această teorie
atomistică, la fel ca doctrina lui Epicur, ce ne este înfățișată de Lucrețiu în
poemul De rerum natura, prezintă
izbitoare asemănări cu concepțiile atomistice ale sistemelor upanișadice Nyāya și Vaiseșika) și că acest colosal proces cosmic poate fi
pătruns/înțeles doar dacă este urmată metoda
aristotelică sau calea plotiniană
(de jos în sus): de la ceea ce e prim
pentru noi (sensibilul) la ceea ce e
ultim pentru noi (suprasensibilul).
În
episoadele anterioare arătam excepționala valoare a celor 1028 de imnuri în
versuri ce alcătuiesc Rig-Veda: cu
ele începe literatura indiană, așa încât tot ele „constituie cel mai vechi
document literar al grupului de popoare indoeuropene” (T. Simenschy). Nu doar
atât, căci unele dintre aceste imnuri au
un conținut filosofic (se ocupă de originile lumii), cel mai celebru între ele
fiind Imnul creațiunii. Din
următoarele motive:
a)Conține
in nuce sau „în sâmbure” (sugestiva
expresie simenschyană) „întreaga concepție cosmogonică de mai târziu a
indienilor”;
b)Împreună
cu comentariile făcute pe marginea lui, de-a lungul timpului, de diverși
învățați și filosofi hinduși (cel mai vestit la acest capitol este Sāyana din
secolul al XIV-lea e.n., ale cărui comentarii „explică textul rigvedic cuvânt
cu cuvânt”), are – precizează Simenschy – „o mare însemnătate pentru studiul
teoriilor cosmogonice la indieni și chiar
la greci” (subl. mea, G.P.).
Din
referențiala traducere a marelui indianist român aflăm că atunci, adică în starea primordială sau înainte de creațiune, „nu
era nici neființă, nici ființă; nu era văzduhul, nici cerul cel depărtat”,
stare redată/interpretată în Brāhmane prin
lipsa diferitelor părți ale lumii („Lumea aceasta nu era nimic la început; nu era
nici cerul, nici pământul, nici văzduhul”), iar în transpunerea eminesciană din Scrisoarea I prin „La-nceput, pe când
ființă nu era, nici neființă”.
Nota
1: Așa este, la început n-a fost nimic, însă prin excepționala redare
lirică a cestui „nimic” rigvedic de către Eminescu, cultura română s-a
îmbogățit cu două dintre cele mai consistente concepte filosofice: ființa (sāt în sanscrită și Sein în
germană), respectiv neființa (āsat în sanscrită și Nichtsein în germană).
Dar iată
trei memorabile tălmăciri pentru succesiunea profundelor interogații ce
alcătuiesc al doilea vers rigvedic („Ce acoperea? unde? sub a cui ocrotire erau
apele? era oare un adânc fără fund?”):
a)La
Mihai Eminescu: „Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?”;
b)În Brāhmane (după autorizata opinie a lui
T. Simenschy, cea mai veche interpretare dată părții introductive a Imnului): „Lumea aceasta a fost la
început și reală, și nereală; ea a existat și n-a existat; ea a fost pe atunci
numai gândire. De aceea, înțelepții spun despre ea: «Atunci nu era nici
neființă, nici ființă; pentru că gândirea nu era nici ceva real, nici ceva nereal.
Această gândire a dorit să se manifeste ca ceva creat, mai pronunțat și mai
concret; ea își dori o personalitate (ātman),
se înfiebântă și se condensă»”;
c)În Codul lui Manu (acesta are 2685 de
versuri în cele 12 cărți ce au fost scrise în perioada cuprinsă între sec. II
î.e.n.-sec.II e.n. și, după Vede,
este considerată de indieni cea mai sfântă operă a lor, cu un meritat loc de
frunte în literatura universală) la fel se spune cât se poate de clar că „atât
ceea ce încă nu s-a desfăcut, cât și gândirea sau substanța gânditoare pe care
Brahmā a produs-o cea dintâi din sine, sunt în același timp și reale, și
nereale”.
Fiorii
existentului și bornele timpului nu apar nici în cel de-al treilea vers al Imnului: „Atunci nu era moarte, nici
nemurire; semnul nopții și al zilei (încă) nu era”. De-abia al patrulea vers
introduce în scena creațiunii Unul, adică Brahmā sau substanța/entitatea
primordială („Liber sufla fără suflare acest Unu; mai presus de el nu mai era
nimic altceva”), despre care ni se spune în prima parte (a versului) că era
doar spirit și inteligență, pentru ca în cea de-a doua parte să se precizeze că
nu era nimic mai presus, implicit mai prejos sau diferit de el (Brahmā), stare
demiurgică astfel înfățișată în Scrisoarea
I: „Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns”, un Unu care mai
apoi devine Totul, atât în Rig-Veda
(„Unul e stăpân peste tot ce mișcă și tot ce stă; el a devenit tot ce merge și
tot ce zboară”), cât și în creația eminesciană („Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate”).
Dar
chiar dacă Unul devine Tot, versul al cincilea ne înștiințează că „acest Tot
era o întindere nedeslușită de ape”. Da, căci încă suntem „la început”, acel
„moment” atemporal despre care Imnul
afirmă că „era întuneric învăluit de întuneric” și pe care comentatorii indieni
îl plasează „înainte de creațiune”, adică în acel metalogic netimp, când „nu
era cine să vadă, nu era vedere și nici obiect care să fie văzut”. Versurile
„Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,/Dar nici de văzut nu fuse și nici
ochi care s-o vază” ne încredințează că Eminescu cunoștea dintr-o foarte bună
traducere în germană nu numai Imnul
creațiunii, ci și comentariile înțelepților indieni pe marginea acestuia...
Dincolo
de frapantele asemănări dintre Unul indian, principiile fundamentale din
filosofia chineză (Dao, Unul, perechea de principii creatoare Yin-Yang) și
faimosul Unu plotinian, T. Simenschy are grijă să ne pună sub ochi asemănarea
până la identitate dintre versurile 4-5 ale Imnului
și versetul 2 din primul capitol al Genesei
biblice: „ (...) peste fața adâncului de ape era întuneric și Duhul lui
Dumnezeu se mișca pe deasupra apelor”.
Și iată
că începe prima fază a creațiunii rigvedice („Germenul care era ascuns în haos,
acel Unu care s-a născut prin puterea căldurii”, conceptul de „căldură” sau
„asceză” în sanscrită, desemnând fierbintea năzuință lăuntrică din care purcede
actul zămislirii), precum și al celei eminesciene: „Dar deodat-un punct se
mișcă...cel întâi și singur. Iată-l/ Cum din chaos face mumă, iară el devine
Tatăl!...”
La
începutul creațiunii primitive, ne face cunoscut Imnul, „s-a ivit deasupra acestuia (a Unului, nota mea, G.P.) dorința,
care a fost cea dintâi emanație a spiritului”. Vasăzică, lumea materială a
rezultat din „ființa primordială spirituală”, printr-o emanație nematerială a
Ființei, mai bine spus printr-o succesivă separare/desfacere a acesteia, urmată
de materializarea ei.
De unde
provine lumina rațională asupra întregului act al creațiunii? De-acolo, ne
spune versul următor („Legătura cu ființa au găsit-o înțelepții în neființă,
cercetând cu înțelepciune în inima lor”), că „Ochiul spiritual al celor ce văd
(al înțelepților) a pătruns cu raza sa de lumină de-a curmezișul, adică prin mijlocul întunericului acelei epoci
premergătoare” (T. Simenschy).
Nota
2: Sintagma de-a curmezișul,
ne atenționează comentatorii, nu doar că îndreptățește Imnul să se întrebe dacă în acea stare primordială a lumii exista
un spațiu cu dimensiuni („a fost oare un dedesubt? a fost oare un deasupra?),
dar chiar legitimează mult mai dificila întrebare filosofică dacă acel Unu a
fost dedesubt sau deasupra...
Însă cu
toate că deja există condițiile rigvedice prielnice creației („Puterile
creatoare erau; puterile primitoare erau”) și este prezentă perechea principiilor
creatoare („puterea pasivă era dedesubt, puterea activă era deasupra”) în
sensul aluziilor din vechile sisteme cosmogonice indiene la împreunarea cerului
cu pământul pentru nașterea zeilor, oamenilor și a tuturor viețuitoarelor,
totuși, îndoiala și întrebările persistă în Imn
(„Cine știe într-adevăr, cine ar putea spune, aici pe pământ, de unde s-a
născut, de unde-i această creațiune?”), îndoială ce cu necesitate purcede din
limitele minții umane și pe care poetul nostru național a infuzat-o cu
universal în memorabilul vers „N-a fost lume pricepută și nici minte s-o
priceapă”.
Nota
3: Pentru corectitudinea și completitudinea expunerii, consider că
trebuie făcute următoarele două precizări:
a)Fără
putința de-a ști vreodată dacă este vorba de interinfluențe ori de un miraculos
sincronism cultural al lumii antice, în sistemele cosmogonice ale vechilor
chinezi, îndeosebi în cele daoiste (de exemplu, în celebra carte Dao De Jing sau Cartea despre Dao și Putere) se susține că nenăscutul Dao l-a
născut pe Unu, Unu a născut pe Doi, Doi a născut pe Trei, iar Trei naște cele
zece mii de ființe și lucruri. Ce vrea să spună această exprimare eliptică,
specifică tuturor textelor antice chinezești și indiene, dar îndeosebi lui Lao
Zi (în traducere „Copil bătrân”), presupusul autor al cărții și legendarul
întemeietor al daoismului (în limba chineză „d” se citește „t”)? Că Dao este
arhetipul arhetipurilor, temeiul tuturor lucrurilor și principiul primordial
care stă la obârșia lui Unu; că Unul este suflul
unic (Qi), prin a cărui diviziune au apărut Yin și Yang, cele două
principii (sufluri) creatoare (în perspectivă cosmogonică, prin Doi se înțelege
Cerul și Pământul); că Doi este obârșia lui Trei (Yin sau principiul feminin,
Yang sau principiul masculin și suflul îngemănat He Qi sau urmarea unirii
dintre Yin și Yang), triada cosmică
fiind formată din Cer, Pământ și Suveran (umanitate); că Trei zămislește cele
„zece mii de ființe și lucruri” sau mulțimea nenumărabilă a creațiilor. Fără să
insist prea mult, deoarece am detaliat în ampla lucrare Umanismul confucianist și misticismul daoist, cei doi poli între care a
oscilat îndelung filosofia chineză, socot că trebuie menționate cele cinci elemente din cugetarea chinezilor
antici (apa, focul, lemnul, metalul, pământul) și că acestea, în pofida
faptului că li s-au atribuit ba numere (1 pentru apă, 2 pentru foc, 3 pentru
lemn, 4 pentru metal, 5 pentru pământ), ba culori, gusturi, alimente,
măruntaie, activități umane sau virtuți, nu sunt numai substanțe sau elemente
chimice, ci „implică o repartizare spațială și temporală” (Max Kaltenmark în Filozofia
chineză; Editura Humanitas, București, 1995).
b)Cum
spuneam mai sus, filosofii antici greci nu s-au ocupat de creațiune, ci de elementele
primordiale din care s-a format lumea, fără intervenția vreunei divinități:
apa, aerul, pământul și focul la gânditorii ionieni, numărul la Pitagora, Unul
sau zeul unic la Xenophan, Ființa sferică (fără început și fără sfârșit) a lui
Parmenide, Rațiunea ordonatoare a lui Anaxagora, Demiurgul sau zeul suprem
(plus lumea Ideilor și lumea materială) la Platon, Inteligența cosmică la
Aristotel, Unul la neoplatonicieni.
Întrucât
cărturarii moderni (și nu numai) ai Apusului, iar pe urmele lor ai întregii
Europe, de regulă s-au raportat/se raportează la filosofia necreaționistă a
grecilor antici, o cugetare preocupată în cel mai înalt grad de estetism și de
Cosmos (termenul îi aparține lui Pitagora) sau ordinea universală, iată – zic
eu – principalul motiv pentru care evoluționismul s-a constituit în sfidătoarea
modă a ateilor și a tot mai scepticilor științifici din zilele noastre!
De
pildă, eminentul profesor italian Giovanni Reale (1931-2014) și-a intitulat una
dintre opere Istoria filosofiei antice (la
noi a apărut în 10 volume la Editura Galaxia Gutenberg din Târgu-Lăpuș). Mă
rog, foarte bine c-a apărut în limba română. Este cartea unui erudit, care
izbutește să capteze atenția cititorului avizat atât prin coerența ideilor și
bogăția deloc ostentativă a argumentației, cât și prin fluența expunerii. Atâta
doar că, ocupându-se numai și numai de gândirea greco-romană (de la
presocratici și până la neoplatonicieni, ultimele două volume cuprinzând
lexicul și bibliografia filosofilor analizați), se subînțelege că titlul mult
mai potrivit pentru această carte era Istoria
filosofiei antice greco-romane sau, mai simplu, Istoria filosofiei greco-romane...
Revenind
la cosmogonia rigvedică, aflăm în antepenultimul vers al Imnului că „Zeii s-au ivit după crearea acestei lumi” (la rândul
său, Demiurgul platonician creează în primul rând zeii ce primesc sarcina de-a
crea celelalte ființe!), după care vine seria de întrebări derutante, aparent
fără posibilitatea de-a primi vreodată, de la rațiunea umană, un răspuns
mulțumitor (evident, cu excepția răspunsurilor liniștitoare pe care le dă
creștinismul nedistorsionat prin modernizarea sa): „ (...) atunci cine știe de
unde s-a născut?/De unde s-a născut această lume, dacă a făcut-o sau nu”.
Așadar, Imnul creațiunii nu numai că nu face
afirmații tranșante privind nașterea existentului, iar prin aceasta se
deosebește net de Genesa biblică
(dimpotrivă, el avansează întrebări care îngroașă neînțelesul și întăresc
îndoiala), dar în penultimul vers, prin acel „dacă a făcut-o sau nu”, poetul nu
ezită să-și exprime neîncrederea că lumea, într-adevăr, a fost făcută de
principiul creator Unul (el însuși ivit prin „puterea căldurii”, un proces asemănător
cu clocirea) sau s-a născut într-un
alt mod, un mod lăsat cu totul la cheremul fanteziei noastre.
În
ultimul vers al Imnului, îndoiala
poetului se învecinează cu impietatea („Cel care-i stăpânul ei în cerul cel mai
înalt, numai acela o știe, - sau nu știe nici el”), acuzație pentru care
inegalabilul Socrate a fost condamnat la moarte de către judecătorii atenieni.
Dincolo
de toate elementele controversabile ale Imnului,
important este faptul că „în imnurile din Rig-Veda
găsim marea idee despre Unitate,
ideea că tot ceea ce vedem în natură și pe care credința populară o numește
«zei» este în realitate numai o emanație a acelui Unic, că orice pluratitate este numai aparență” (T. Simenschy).
Aceasta,
de altminteri, este ideea călăuzitoare a Brāhmanelor
și doctrina fundamentală a Upanișadelor.
Brāhmanele, cu calitatea lor de
tratate teologice despre jertfe și de anexă a Vedelor, conțin numeroase legende despre creațiune și Prajāpati
(Creator). Dacă în cele mai multe legende, Prajāpati este singurul Creator, T.
Simenschy ne face cunoscut că există pasaje în Brāhmane „unde însuși Parajāpati e creat, iar creațiunea începe cu
apa sau cu neființa sau cu Brahmā”.
Bunăoară,
una dintre aceste legende susține că, aidoma ca la greci, la început era „o
mare de apă”, că apele au practicat asceza, astfel născându-se din ele „un ou de aur”, și că, după plutirea
lui pe ape vreme de un an, din el s-a născut un om. Acest om era chiar
Prajāpati, care numai ce rosti bhuh
și acest cuvânt deveni pământul, rosti bluvah
și noul cuvânt deveni văzduhul, apoi rosti suvar
ca să apară cerul.
Deosebit
de interesantă pentru chestiunea cosmologică indiană este legenda din Brāhmane care se deschide cu „La început
era numai neființa (āsat)”, o neființă echivalentă în plan
conceptual-filosofic cu haosul sau vidul primordial din Theogonia lui Hesiod.
Dar, ne
asigură ilustrul nostru compatriot, marele progres al gândirii hinduse se
datorează Upanișadelor sau
„învățăturilor secrete” (ăsta-i sensul termenului „upanișade”) din această
anexă a Brāhmanelor, respectiv din
cea de-a treia subîmpărțire a Vedelor
(cele mai vechi „învățături secrete”
datează din anul 800 î.e.n.), precum și celor șase sisteme filosofice care
purced din ele (Nyāya, Vaiseșika, Samkhya, Yoga, Mimamsā și Vedānta), ale căror
scrieri, sub formă de aforisme foarte concentrate și obscure, poartă numele de Sūtra.
Pentru desfătarea
cugetului, iată două admirabile mostre din filosofia upanișadică:
a)„Întreg
universul acesta este Brahmā; de la el purcede; în el se reîntoarce; în el
respiră”;
b)„La
început era numai Ființa, și anume ca Unul, fără al doilea. E drept că unii au
spus: «La început era numai Neființa, și anume ca Unul, fără al doilea, și din
această neființă s-a născut ființa». Dar cum ar putea să fie așa? Cum ar putea
să se nască ființa din neființă? Numai ființa a fost la început, și anume ca
Unul, fără al doilea”.
Al doilea
splendid citat din subtila cugetare upanișadică ne duce de îndată cu gândul
atât la versetul XL din capodopera chineză Dao
de Jing („Ființele aflate sub Cer se zămislesc din ființă, iar ființa se
zămislește din neființă”), cât și la neperechea spusă a lui Zhuang Zi: „Eu pot
să înțeleg că neființa există, dar nu și că neființa nu există”.
Sighetu Marmației,
George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu