2.Limbile (dialectele) indiene și culturile/filosofiile lor aferente
Cred că orice discuție serioasă despre limbă și limbajul articulat (al
doilea sistem de semnalizare) trebuie să aibă permanent în vedere ceea ce deja
am sugerat în al doilea volum din seria Trebuința
și anevoința înțelepțirii omului (Editura Echim, Sighetu Marmației, 2018):
a)Concluzia
psihologului american David Premack după încercările nereușite de a-i învăța pe
cimpanzei un foarte simplu limbaj al semnelor: „Vorbirea umană este un obstacol
în calea toriei evoluției, întrucât ea are un potențial mult mai mare decât
poate explica cineva”.
b)Remarca
lui William H. Calvin despre faptul că „nimeni nu a explicat încă” trecerea de
la modul de exprimare al animalelor, care folosesc un sunet pentru un mesaj, la
capacitatea unică a omului de a folosi regulile sintaxei.
c)Centrul
vorbirii sau zona lui Broca (regiunea
lobului frontal unde se stochează informațiile necesare graiului) nu a fost
descoperit la maimuțe.
d)În
cartea The Language Instinct (Instinctul
vorbirii), canadianul Steven Pinker pornește de la două premise incontestabile
(„Niciodată nu s-a descoperit vreun trib mut” și „N-a existat vreo regiune care
să constituie «leagănul» vorbirii, un loc de unde aceasta s-a răspândit la
grupurile care nu aveau o limbă”), pentru a trage o concluzie (deocamdată) fără
replică din partea științificilor: „Caracterul universal al vorbirii complexe
este o descoperire care îi copleșește pe lingviști și constituie primul motiv
care ne determină să ne gândim că vorbirea este...rezultatul unui instinct uman
deosebit”.
e)Nu
există limbă sau limbi primitive și creierul uman n-a fost „cablat” pentru o
singură limbă, ci a fost conceput de Creator ca noi să putem învăța mai multe
limbi. De pildă, creierul unui copil este capabil să asimileze rapid o limbă
complicată, pe când creierul unui cimpanzeu nu-i în stare să folosească cele
mai simple entități ale limbajului uman. Deoarece forța cuvântului alimentat de
Cuvânt are mai multă eficacitate decât oricare altă forță, originea limbajului
rămâne „unul dintre cele mai deconcertante mistere ale creierului uman”, lucru
recunoscut de tot mai mulți specialiști din diverse domenii.
Aceste
realități metaștiințifice, dar mai ales enorma diferență produsă de limbaj
între comportamentul conștient al oamenilor și cel instinctual al animalelor,
l-au determinat pe teologul elvețian Ludwig Koehler să spună cu toată
convingerea: „Vorbirea umană este o taină; este un dar divin, un miracol”!
...După
această trebuincioasă introducere în misteriosul statut al limbajului, să vedem
cum (în afară de limba sanscrită) s-a ajuns astăzi în India la „circa 220 de
limbi și dialecte diferite, dintre care cele mai multe aparțin limbilor
indo-europene (bengali, hindi) și câteva formează grupul limbilor dravidiene și
munda sau colariene” (Emilian Vasilescu în Istoria
religiilor, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1982).
Iar Theofil
Simenschy, primul român care a tradus direct din sanscrită „mai mult decât toți
ceilalți specialiști români la un loc” (Cicerone Poghirc în „Cuvânt înainte” la
cartea Cultură și filosofie indiană în
texte și studii) ne face cunoscut că înșiși arienii, cotropitorii
Punjabului, „vorbeau o limbă indo-europeană” și că așa se cheamă „orice grai
care prezintă un sistem fonetic și morfologic asemănător aceluia pe care-l
constatăm în limba greacă, latină, gotică etc.”. Atât de asemănător, continuă
marele indianist român, încât „s-a observat că sanscrita veche prezenta
concordanțe (potriviri) cu greaca lui Homer, cu latina și cu alte limbi
europene”, fapt ce-l va determina pe Franz Bopp, care începuse în 1812 studiul
sanscritei la Paris, să publice în anul 1816, în limba germană, cartea Despre sistemul de conjugare al limbii
sanscrite, în comparație cu greaca, latina, persana și germana.
Acesta-i,
de altminteri, anul în care dobândește consacrare noțiunea „familia de limbi
indo-europene” (subîmpărțită în indo-iranica sau arica, greaca, italo-celtica,
balto-slava, germana, armeana, albaneza), cu toate că, încă din secolul al
XVI-lea, călătorul italian Filippo Sassetti a sesizat și semnalat frapante
asemănări între sanscrită și limbile europene, înrudirea dintre aceste limbi
fiind recunoscută în 1876 de englezul W. Jones și științific demonstrată de
Franz Bopp în cartea Konjugationssistem
ce apare tot atunci.
N.B.:
Pe filieră germană a avut loc atât apropierea lui Mihai Eminescu de cultura și
gândirea indiană (de ex., includerea Imnului
Creațiunii în Scrisoarea I, respectiv poezia Kamadeva),
cât și a lui George Coșbuc. Indologul român nu ezită să afirme că, pentru Antologia sanscrită și a sa Sacontala, Coșbuc a utilizat varianta
bengaleză, care cunoaște mai multe traduceri în germană: Forster (1791), Hirzel
(1833), Fritze (1877).
Cu toate
că istoria Indiei este mai puțin cunoscută, „din cauză că indienii nu aveau
simțul istoriei” (T. Simenschy), astfel că despre populația cea mai veche a
Indiei „nu se știe ceva sigur”, Emilian Vasilescu presupune că „membrii unor
triburi (munda, colarieni), împrăștiați astăzi prin India centrală și în insula
Ceylon (Sri Lanka din 1972), ar reprezenta urmașii celei mai vechi populații
indiene”. Și iarăși se presupune că peste acești străvechi locuitori s-au suprapus
dravidienii (foarte răspândiți în India încă din mileniul al IV-lea î.e.n. și
considerați de unii antropologi moderni drept o ramură a rasei mediteraneene,
adică înrudiți cu sumerienii, etruscii, minoenii din Creta etc.), care – între
anii 2500-1500 î.e.n. – au creat o apreciabilă civilizație: „se ocupau cu
agricultura și creșterea vitelor, lucrau fierul, aurul și argintul, țeseau lână
și bumbac, cunoșteau scrisul – un scris ideografic asemănător hieroglifelor –
aveau legături cu lumea civilizată a vremii lor, cu Egiptul, Mesopotamia și
Creta” (E. Vasilescu).
Apoi,
iar astea nu mai sunt presupuneri, se știe că între anii 2000-1500 î.e.n.,
arienii (după unii termenul derivă din „aryas”=nobili, oameni liberi sau de
aceeași rasă, după alții de la rădăciana „a ara”) au venit dinspre Podișul
Pamir și, pătrunzând în India prin strâmtoarea Cheiber, i-au împins pe
dravidieni spre Podișul Deccan, astfel punând stăpânire pe tot nordul
peninsulei.
Tot ce
se poate ca pătrunderea triburilor ariene în India să se fi făcut încetul cu
încetul și fără să întâmpine o prea mare rezistență din partea băștinașilor.
Însă, ne informează E. Vasilescu, sigur este că, în pofida trufiei arienilor și
a disprețului lor față de dravidieni, invadatorii „n-au putut împiedica întru totul
amestecul de rase, care a modificat în oarecare măsură caracteristicile lor
indo-iraniene și a dat naștere unei mari diversități lingvistice”.
Se
subînțelege, ne atenționează T. Simenschy, că din această mare diversitate face
parte și dravidiana, o familie de limbi „ce nu pare a fi înrudită cu niciuna
din limbile cunoscute”. Dravidiana actuală se vorbește în sudul Indiei și
cuprinde următoarele limbi: tumula sau
tamila, vorbită de peste 18 milioane
de indieni din sudul peninsulei și nordul Sri Lankăi (emigranții au dus această
limbă până în Africa de Sud), telugu
pe coasta de est (peste 20 de milioane de vorbitori) și canada sau canareza pe
coasta de vest a Indiei (circa 10 milioane de vorbitori). În plus, fiecare din
aceste limbi are propria ei literatură. De pildă, literatura tamulilor este nu
doar cea mai veche dintre toate literaturile dravidiene (datează din primele
secole ale erei noastre), dar valoarea și bogăția ei sunt întrecute doar de
literatura sanscrită.
Părerea
autorizată a marelui indolog Simenschy este aceea că indo-iranica a dominat
peninsula și că graiul indienilor cuprinde trei stadii de evoluție: indiana veche (aceasta se împarte în
vechea indiană propriu-zisă sau vedica
și vechea indiană mai recentă sau sanscrita),
indiana medie și indiana nouă (modernă).
După cum
îi spune chiar numele, vedica este limba în care s-au scris cele patru Vede (în sanscrită, vedas=învățătură, nume dat științei divine), acestea fiind cele mai
vechi scrieri filosofico-literare și religioase ale indienilor: Rig-Veda (Veda imnurilor), Sama-Veda (Veda cântecelor), Yajur-Veda (Veda rugăciunilor) și Atharva-Veda (Veda descântecelor).
Cu următoarele
două precizări în ceea ce privește rig-vedica:
a)Limba
întrebuințată în cele 1028 de imnuri, toate în versuri, se deosebește atât de
puțin de iranica Avestei lui
Zarathustra, „încât cine cunoaște vedica, poate înțelege ușor și avestica” (T.
Simenschy);
b)Unele
imnuri sunt scrise într-o limbă arhaică, altele (cartea a X-a, de pildă) sunt
elaborate într-o limbă mai recentă, acestei etape de evoluție aparținând
celelalte Vede, Brahmanele (limba acestora mai poartă numele de postvedică), Upanișadele și, în parte, Sutrele, căci – ne face cunoscut același
Simenschy – în ele „mantra, formule
scoase din Rig-Veda, reprezintă încă
vechiul stadiu al limbii”.
În
secolul al IV-lea e.n., limba vedică a fost codificată de celebrul gramatician
Pānini la un atare nivel semiologic (rezultatul codificării este limba
sanscrită sau „perfectă”, limba sfântă alături de cea vedică, însă nevorbită în
popor, ci doar utilizată de reprezentanții înaltei spiritualități indiene),
încât Sergiu Al-George vorbește de „miracolul gramatical indian” în cartea Limbă și gândire în cultura indiană,
subintitulată Introducere în semiologia indiană (Editura
Științifică și Enciclopedică, București, 1976): „(...) atât L. Bloomfield,
părintele structuralismului american, cât și F. de Saussure, al celui european,
au fost nu numai admiratori ai lui Pānini, dar și totodată profunzi cunoscători
ai operei sale, la care aveau un acces direct, cum atestă unele din cercetările
lor”. Puțin mai departe afirmă ritos: „Descifrând structurile limbajului cu
ajutorul structurilor mitico-rituale, gramatica indiană a procedat invers decât
structuralismul contemporan și până la urmă a înțeles mai mult despre limbă
decât înțeleg structuraliștii în domeniul mitului și al ritului”...
La urma
urmei chiar în sanscrită sunt mai multe „straturi” cronologice: sanscrita lui Pānini, sanscrita epică și
sanscrita clasică (limba literară de după Pānini).
Din
indiana medie fac parte graiurile prakritice
și pāli (două din limbile
întrebuințate în budism și jainism), iar din familia limbilor indiene moderne,
toate purcese din același fond arian, mai răspândite, iar prin aceasta mai
însemnate sunt sindhi, hindi, bengali și urdu.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu