5.Morala indienilor antici
Având în
vedere faptul că „hindușii sunt cei mai cinstiți oameni din lume” și că
„Întreaga morală hindusă se poate rezuma în cugetarea: «Cine privește femeia
altuia ca pe mama sa, averea altuia ca pe un bulgăre de pământ, pe toate
ființele ca pe sine însuși, acela este înțelept»” (citat din cartea Pancatantra, tradus de Theofil Simenschy
în opul Cultură și filosofie indiană în
texte și studii), sintagma „morala indienilor antici” n-are un sens
delimitativ (că, adică, una a fost morala vechilor hinduși și cu totul alta a
celor de mai târziu), ci unul eminamente integrativ în admirabila lor
filosofie, care se compară într-ale vechimii cu cugetarea chineză și greacă,
iar într-ale subtilității și profunzimii doar cu ea însăși.
Da, căci
indologii ne înfățișează următoarele caracteristici din conduita multimilenară
a hindușilor:
a)Confundîndu-se cu dharma (legea sfântă sau „regula fixată
pentru fiecare om de către casta sa”), morala indiană este indisolubil legată
de sistemul castelor, fără de care societatea indică era de neînchipuit cu ceva
timp în urmă (în perioada interbelică, de pildă). În afară de legea castei
sale, „hindusul se conformează unei legi mai generale, care privește deopotrivă
toate castele laolaltă și la baza căreia se află respectul față de brahmani”
(T. Simenschy).
Imediat
după aceste îndatoriri morale fundamentale vine obligația indianului (obligație
prevăzută în Codul lui Manu) de-a
avea copii. În Cod se precizează:
„Numai acela este un om desăvârșit, care-i triplu: el, soția și fiul său”. De
unde decurge această obligație? De-acolo că urmașii trebuie să continuie cultul
strămoșilor, cărora – la intervale periodice de timp – le oferă hrană,
considerată de indieni la fel de necesară ca aceea pentru muritori. Acest crez
face ca limitarea nașterilor să fie foarte puțin cunoscută în India, iar
avortul să fie văzut de indienii tradiționaliști (în continuare majoritari) ca
o crimă „tot așa de mare ca uciderea unui brahman”.
Într-o
societate dominată de o mentalitate atât de inflexibilă, era cu neputință ca
instituția căsătoriei să nu fie echivalată cu un lucru sfânt: din totdeauna obligatorie
în sistemul social indian (bărbatul necăsătorit este decăzut din casta sa, iar
fata nemăritată până la 14 ani este considerată o rușine pentru părinții ei),
căsătoria nu poate fi lăsată la cheremul iubirii și a liberei ei alegeri, ci
trebuie pusă la cale de părinți, mai înainte ca patima tinerilor să ducă la o
unire, care – în opinia hindușilor –
este sortită să aibă parte doar de suferință și dezamăgire.
Legea lui Manu, ne informează Simenschy,
„prescrie opt forme diferite de căsătorie”, pe treapta cea mai de jos între
acestea fiind „căsătoria prin răpire și cea din dragoste”. Dar chiar dacă o
astfel de căsătorie timpurie a copiilor constituie un redutabil obstacol împotriva
imoralității, iar „sancțiunile aspre pe care le aplică religia soției
necredincioase au făcut adulterul mai dificil și mai rar decât în Europa sau în
America” (Simenschy), marele reformator și conducător Mahatma Gandhi
(1869-1948) s-a ridicat cu hotărâre împotriva ei: „Eu dezaprob și detest
căsătoria între copii. Am oroare să văd o copilă văduvă”.
Era
firesc să o facă, de îndată ce, contrar mult mai umanelor recomandări ale
apostolului Pavel din Întâia Epistolă
către corinteni 7/39 („O femeie măritată este legată de lege câtă vreme îi
trăiește bărbatul; dar dacă-i moare bărbatul, este slobodă să se mărite cu cine
vrea”), Codul lui Manu statornicește
că văduva, indiferent de vârstă, nu se mai poate remărita, căci prin aceasta ar
necinsti memoria soțului decedat: „Iar când soția supraviețuiește, să rămână
statornică și credincioasă și să nu-și păteze bunul ei renume nici măcar
rostind numele altuia”. Adică să-l deplângă și să-l comemoreze pe defunct, iar
viața să și-o dedice îngrijirii copiilor și actelor caritabile...
În ciuda
pasajelor care ba afirmă că „mama valorează de o mie de ori mai mult decât
tatăl”, ba prescriu ca „femeia să fie tratată cu bunătate” și că nu trebuie
supravegheată îndeaproape, pentru că taman atunci „subtilitatea ei naturală găsește
mijlocul de a face rău oricum”, adevărata condiție a femeii în tradiționala
familie hindusă este limpede stabilită în acest paragraf din Cod: „O soție bună trebuie să-și
servească stăpânul (soțul, nota mea, G.P.)
ca și cum ar fi un zeu și să nu-i pricinuiască niciodată nici cea mai mică
neplăcere, oricare ar fi caracterul lui și chiar dacă ar fi lipsit de orice
virtute”!
Vasăzică,
temelia familiei și a societății tradiționale indiene constă în acceptarea de
către soție a statutului de servitoare iubitoare, statut impus de morală și
lege, prin care ea este obligată să-și vadă consortul (ales de părinți) aidoma
unui zeu, chiar și atunci când respectivul este un netrebnic „lipsit de orice
virtute”.
Cu toate
astea (sau, mai degrabă, tocmai de asta), ne face cunoscut marele indianist
român, nivelul general al moralității indiene, inclusiv la clasele sociale
inferioare, este mai ridicat decât în Europa, căci hindușii („oamenii cei mai
primitori care există”) sunt capabili de nenumărate binefaceri, lucru pe deplin
confirmat de relatarea unui fost judecător britanic din India: „Am avut de
judecat sute de procese, în care averea, libertatea sau viața unui om depindeau
de minciuna pe care putea s-o spună; și n-a făcut-o”.
b)Întrucât simțul moral și virtutea (dharma) indienilor constituie echivalentul
simțului estetic la vechii greci și al tăriei de caracter (virtus) la romani, Simenschy ne informează că aproape toate
ramurile literaturii sanscrite cuprind remarcabile învățături morale, ele fiind
prezente atât în legende, povestiri și fabule, cât mai ales „ca precepte și
cugetări, foarte numeroase și împrăștiate în întreaga literatură religioasă și
profană”. Surprinzător este faptul că Vedele
nu conțin astfel de precepte, că Brāhmanele
(tratate teologice despre ritualul jertfei) nu vorbesc aproape deloc despre
morală și că elementului moral i se alocă un spațiu restrâns de-abia în Upanișade (îndeosebi în învățăturile
despre karman sau destin), ideea
fundamentală a „învățăturilor secrete” nefiind virtutea, ci aflarea adevărului
ascuns.
În
schimb, morala este la mare cinste în celebra epopee și carte filosofico-morală
Mahābhārata, în textele sfinte ale
budiștilor și jainiștilor, precum și în poezia gnomică (cu deosebire în cea a
inegalabilului Bhartrhari), domeniu literar în care indienii antici i-au
depășit până și pe greci.
Mahābhārata, de exemplu, conține
îndemnuri la cumpătare („Fii cumpătat și stăpânește-te; strânge acea avere pe
care hoții n-o pot fura, nici tiranii lua, care te urmează după moarte, care
niciodată nu se împrăștie, nici nu se strică”) și la izbăvire prin înțelepțire
(„Poarta cerului e foarte îngustă și mică. Ea nu poate fi văzută de cei fără
minte, orbiți de iluziile deșarte ale acestei lumi”), sfaturi ce îndată ne duc
cu gândul la „rudeniile” lor noutestamentare: „Nu strângeți comori pe pământ,
unde le mănâncă moliile și rugina, și unde le sapă și le fură hoții” (Matei 6/19), respectiv „Strâmtă este
poarta, îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt cei ce o află” (Matei 7/14).
Cu
necesara completare că multe dintre preceptele despre sfinți, înțelepciune și
purtare se regăsesc aproape la fel în alte scrieri indiene. De pildă, ne spune
T. Simenschy, dacă unele precepte din Pancatantra
(Cele cinci cărți de înțelepciune)
sunt imorale, îndeosebi cele referitoare la politică („Din fericire”, adaugă
ilustrul nostru compatriot, „ele sunt în număr redus și reprezintă totdeauna
vederile unor ticăloși”), multe dintre învățăturile cuprinse în această carte
nu numai că sunt la înălțimea celor din Mahābhārata,
dar „o parte din ele chiar provin de acolo”, tot așa cum altele se regăsesc „în
literatura budistă sau în diferite alte opere”.
Iată
două două dintre cele mai reprezentative maxime pancatantrice, care sunt foarte
asemănătoare cu învățăturile creștine: „Omul să nu facă altora ceea ce-i rău
pentru el”; „Răsplata pe care și-o iau cei bogați prin pomeni multe, o
dobândește cel sărac cu un bănuț”.
La
rândul său, Codul lui Manu conține
precepte morale care vizează întreaga viață a indienilor (desigur, potrivit cu
casta fiecăruia), multe dintre acestea fiind cu adevărat demne de creștinism:
„Când ți se cere, dă ceva, fie cât de neînsemnat, fără părere de rău și din
toată inima, potrivit cu averea ta; numai vezi că acela căruia îi dai să fie
vrednic”; „Nu te mândri cu faptele tale evlavioase; dă celor săraci, dar nu
vorbi despre darurile tale”; „Nu te purta cu dispreț față de nimeni, suferă cu
răbdare ocara, nu te mânia pe cel care-i mânios, dă binecuvântare pentru
blesteme”; „Nimeni nu ne vede, își spun în inima lor cei păcătoși; totuși zeii
îi văd și duhul atotștiutor din pieptul lor. Tu socotești, prietene, că ești
singur; însă în tine sălășluiește o ființă care observă fiecare faptă a ta și
cunoaște toată bunătatea și toată răutatea ta”.
Însă cel
mai mult se aseamănă morala creștină cu morala budistă (nicio altă religie nu-i
atât de comparabilă la acest capitol cu creștinismul!), fapt care a atras
deopotrivă atenția cărturarilor (cercetători, filosofi, teologi) europeni și
indieni. Astfel au apărut în decursul timpului o sumedenie de speculații și
ipoteze despre aceste similitudini, multe dintre ele dovedindu-se complet
eronate.
Dar
chiar dacă este imposibil de stabilit în care operă hindusă s-au nemurit prima
dată aceste splendide învățături (bunăoară, în Dhammapada sau Cuvinte ale legii,
faimoasa antologie de învățături morale budiste, apar cugetări de proveniență
nebudistă, de unde au ajuns pe urmă în Mahābhārata,
în Codul lui Manu, în textele
jainiste și Pancatantra), toți
indianiștii sunt de părere că înțelepciunea marelui popor hindus constituie
nesecatul izvor de inspirație al filosofiei sale în chestiuni de etică.
Nu doar
atât, căci Decalogul budist, cu cinci
porunci pentru toți oamenii („Să nu ucizi”, „Să nu furi”, „Să nu săvârșești
adulter”, „Să nu minți”, „Să nu bei băuturi amețitoare”) și celelalte cinci
pentru asceții care aspiră la Nirvāna sau
Sufletul universal („Să nu mănânci în timp nepotrivit”, „Să
ocolești dansurile, teatrul, cântecele și muzica”, „Să nu întrebuințezi podoabe
și parfumuri”, „Să nu-ți fie patul moale”, „Să nu primești aur și argint”),
face ca asemănarea dintre morala budistă
și cea creștină să fie realmente stupefiantă. Evident, pentru cei care au
renunțat cu totul la această lume, există alte porunci, cu mult mai severe ca
cele de mai sus...
Budismul
ajunge la o mare înflorire pe teritoriul Indiei (și nu numai) în vremea regelui
Aśoka, a cărui formulă politică în cei 40 de ani de strălucită domnie (272-232
î.e.n.) era următoarea: „Legea morală are ca țintă fericirea tuturor
creaturilor”! Iată de ce, după zdrobirea tuturor dușmanilor și convertirea sa
la budism în al nouălea an de domnie (fusese încoronat la 21 de ani), Aśoka nu
numai că zidește 500 de mănăstiri, înlocuiește clădirile de lemn din capitala
Pataliputra cu palate din piatră, completează lucrările de irigații ale
predecesorului său Candragupta, „înființează pretutindeni aziluri și spitale
prevăzute cu medicamente și farmacii pentru oameni și animale” (T. Simenschy)
și tolerează brahmanismul, precum și nenumăratele secte religioase și școli
filosofice ce aveau ca scop înfăptuirea formidabilei legi morale din edictele
regale („Cât mai puțin rău, cât mai multe fapte bune, generozitate, iubire de
adevăr, puritate de acțiune și de gândire”), dar caută să instaureze o ordine
moral-spirituală universală prin misionarii budiști pe care-i trimite în toată
India, în Ceylon, Siria și Egipt (unii ajung până în Grecia) și care, după
moartea lui, răspândesc doctrina lui Buddha în Tibet, China, Mongolia, Coreea,
Japonia și sud-estul Asiei.
Și iată
cum această „figură unică în istorie” și atât de modernă prin ideile și
realizările sale, încât – în pofida documentelor istorice ce-i atestă existența
– pare mai degrabă una legendară, pune în practică teza iubirii universale a gânditorului
chinez Mo Zi (sec. III î.e.n.).
Da, căci
spre deosebire de iubirea (doar a) aproapelui din creștinism, maitra sau dragostea budistă este
atotcuprinzătoare: oameni, vietățile cele mai neînsemnate, animalele cele mai
primejdioase. Un asemenea respect, de-a binelea ridicol pentru orice nebudist
(în Pancatantra scrie: „Fiindcă cei
drepți au spus că înaintea virtuții merge nevătămarea ființelor, de aceea
trebuie cruțate până și ploșnițele, păduchii și celelalte insecte”), după
părerea tuturor indianiștilor decurge în primul rând din credința în nemurirea
sufletului după moarte.
c)Marea diferență dintre morala creștină
și morala budistă se constată în crezurile celor două religii universaliste
despre răsplata virtuții. Astfel, dacă virtutea creștină și permanenta năzuință
spre Dumnezeu sunt răsplătite cu viața veșnică, răsplata virtuții la hinduși
constă în eliberarea de renașteri și în contopirea respectivului suflet cu
Sufletul universal, ceea ce – completează Simenschy – „de fapt este echivalent
cu neantul”.
Vasăzică,
dacă în creștinism omul este stăpânul faptelor sale, ceea ce implică directa
sa răspundere de ele, acțiunile
budistului sunt în cea mai mare parte predestinate, adică sunt consecința
vieții/vieților sale anterioare.
Atari
concepții morale înalte, care fac cinste civilizației hinduse și străluciților
ei ambasadori (precum Mahatma Gandhi și Rabindranath Tagore), nu doar că au
pătruns cu mii de ani în urmă până în Extremul Orient, dar – prin profunzime și
frumusețe – ele s-au impus și în Apus.
În
pofida eforturilor depuse de misionarii creștini, India n-a putut fi
creștinată. Însă nu numai din pricina castelor (baza hinduismului), ci și a
umilințelor îndurate de băștinași din partea cotropitorilor, mai ales a
portughezilor. La urma urmei, puncta un indian într-o discuție cu un misionar
creștin, „hindușii fiind creștini din natură, n-au nevoie să fie convertiți”!
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu