Ceea ce la începutul secolului le părea unora „sfârșitul istoriei” – un neoliberalism care face din competiție esența vieții și exaltă proceduri de decizie, dar tăinuiește realități – lasă în urmă desfigurarea democrației, crize economice, de legitimare și de motivație și războaie. Cine observă faptele își dă seama că Donald Trump a dislocat iluzia. El a reafirmat republicanismul democratic și a restabilit dialogul supraputerilor.
Am scris de la început că „ceea ce ar trebui să
suscite o atenție majoră sunt temele aduse pe scenă de Donald Trump (vezi
Ordinea viitoare a lumii, Niculescu, București, 2017). /…/În mod interesant,
Donald Trump, a lărgit evantaiul sprijinului din societate deschizând discuția
privind condiția muncitorilor industriali („working class”, cum a formulat el).
/…/ El a semnalat politic, cel mai energic, nevoia unei corecturi a
globalizării /…/a reluat tema reducerii impozitelor, pe care a prelungit-o cu
propunerea restructurării lor /…/a observat că suntem în plină migrație a
popoarelor, la dimensiuni fără precedent /…/ că degradarea politicii în
„corectitudine politică (political correctness)” are urmări grave /…/. În
același timp, el a sesizat că faptele depind de mediatizare și a deschis
critica exploatării mercantile a mass media /…/. Donald Trump și-a asumat că
democrația liberală are nevoie de o energie nouă, prin încurajarea
comportamentului de întreprinzător /…/ el a propus reexaminarea politicii externe americane pe
două direcții conjugate: mai buna fundamentare a deciziilor, încât America să
evite pierderi, și revenirea, de la climatul tensionat de azi, care irosește
posibilități și energii, la cooperarea
supraputerilor pentru a soluționa problemele de azi. /…/ Donald Trump își asumă
explicit că democrația nu funcționează fără meritocrație și a adresat una
dintre cele mai severe critici corupției din sferele guvernamentale” (pp.
276-283). Încheiam cu observația că aceste teme – ca și altele pe care Donald
Trump le-a abordat în cartea Crippled America – How to Make America Great Again
(2015) – nu sunt doar pentru America.
Cu puține zile în urmă, Donald Trump a prezentat
National Security Strategy of the United States of America (November 2025), ce
reunește viziunea asupra lumii actuale și strategia pe care o preconizează
pentru a se asigura că „America rămâne cea mai mare și mai de succes națiune în
istorie și casă a libertății pe Pământ”. Administrația sa așază în fața
acțiunilor ținta păcii: „America este din nou puternică și respectată – iar din
această cauză noi facem pace în întreaga lume”.
De mulți ani, cei mai profilați ziariști (de
exemplu, Jochen Bittner, So nicht Europa!, 2010), economiști (Robert Bootle,
The Trouble with Europe, 2016; Thomas Piketty, Peut-on sauver l’Europe ?
Chroniques 2004–2012, 2012), 2016), juriști (Sergio Romano, Morire di
democrazia, 2013), sociologi (Anthony Giddens, Turbulent and Mighty Continent,
2014) și filosofi (Jurgen Habermas, „Es musste etwas besser werden”, 2024)
arată că direcția luată de Uniunea Europeană, după ani deosebit de promițători,
este greșită. Generează neajunsuri nu doar lipsa de legitimare a Comisiei
Europene în decizii și a Consiliului European și supușenia Parlamentului European,
ci mai ales alunecarea în centralism birocratic și reluarea de metehne străine
democrației.
La rândul meu, am atras atenția în The Destiny of
Europe (Editura Academiei Române, București, 2012) asupra crizelor ce vor lovi
continentul din momentul în care se părăsește democrația conținută în proiectul
european, crize care, din nefericire, s-au și confirmat plenar. Ulterior, am arătat că „în Uniunea Europeană
se invocă valori europene, numai că adesea valorile sunt separate una de alta –
libertatea de răspundere, statul de drept de drepturile cetățenilor, eficiența
de consecințele sociale și umane. În Uniunea Europeană și-a făcut loc pe
neașteptate o corectitudine politică care nu este decât ruta pe care înaintează
o birocrație scăpată de sub control și o categorie nouă de activiști politici.
În Uniunea Europeană, conștiința clară a relației dintre Bruxelles-Strasbourg
și țările membre s-a diluat. Comisia Europeană se amestecă în justiția unor
țări din Europa Centrală și Răsăriteană nu pentru a promova justiția, ci pentru
a feri anumiți subiecți de drept de rigorile acesteia. Unele țări și-au pus
soarta în mâinile decidenților europeni, dar rezultatul a fost trecerea
resurselor lor în mâini care nu au de a face cu ideea europeană. În diferite
țări sunt stimulate mișcări care, sub pretextul servirii europenității, aduc
daune acelor țări și cauzei europene” (România în Europa actuală, Libris,
Brașov, 2019, p. 11).
Merită o discuție extinsă „principiile” noii
strategii a Statelor Unite. Este vorba despre „Centralitatea (Focused
Definition of) Interesului Național”; „Pace prin Putere”; „Predispoziție spre
Non-Intervenționism”; „Realism Flexibil”; „Primatul Națiunilor”; „Suveranitate
și Respect”; „Echilibrul Puterii”; „Pro-Lucrător American”; „Corectitudine”;
„Competență și Merit”. „Prioritățile” noii strategii americane nu sunt mai
puțin demne de etalare: „Era migrației de masă s-a încheiat”; „Protecția
drepturilor și libertăților fundamentale”; „Împărtășirea și transferul
poverilor”; „Realiniere prin pace”; și „Securitate economică”. La fel sunt
„accentele” în urmărirea „securității economice” : „Comerț echilibrat”; „Asigurarea
accesului la lanțuri critice de aprovizionare și materiale”;
„Reindustrializare”; „Revizuirea bazei noastre industriale de apărare”;
„Dominanța energetică”; „Păstrarea și creșterea dominației financiare a
Americii”.
Miezul acestor opțiuni este, însă, principiul
„primatului națiunilor (Primacy of Nations)”, care este concretizat în două
teze de importanță crucială nu doar în teoria actuală a societăților, ci în
viața lumii de azi. „Unitatea politică fundamentală a lumii este și rămâne
statul-națiune” (p. 9). Și „Susținem drepturile suverane ale națiunilor,
împotriva inversiunii care subminează suveranitatea de către cele mai intruzive
organizații transnaționale și pentru reformarea acelor instituții astfel încât
să ajute, și nu să împiedice, suveranitatea individuală și, mai departe,
interesele americane” (p. 9). Evident, luarea de poziție se adresează oricărei
„organizări transnaționale”.
Interesează, însă, din prima clipă, diagnoza dată
Europei actuale. În documentul National Security Strategy of the United States
of America (2025), doagnoza este sintetizată în evaluări atât de evident
realiste încât orice comentariu ar fi parazitar: „Oficialii americani s-au
obișnuit să gândească despre problemele europene în termeni de cheltuieli
militare insuficiente și stagnare economică. Este adevărat în parte, dar
problemele reale ale Europei sunt și mai profunde. Europa continentală și-a
pierdut o cotă din PIB-ul global — de la 25 la sută în 1990 la 14 la sută
astăzi — parțial din cauza reglementărilor naționale și transnaționale care
subminează creativitatea și productivitatea”. Cu detalieri de necontestat:
„Problemele majore cu care se confruntă Europa includ activitățile Uniunii
Europene și ale altor organisme transnaționale care subminează libertatea
politică și suveranitatea, politicile de migrație care transformă continentul
și creează conflicte, cenzura libertății de exprimare și suprimarea opoziției
politice, scăderea natalității și pierderea identităților naționale și a
încrederii în sine”. Spus mai direct, nu se poate! Europa unită pierde astăzi
timpul într-un derapaj convenabil unor decidenți, dar costisitor populației.
Diagnosticul este completat de critica elegantă, dar
răspicată a politicii actuale din Europa. Ea pune situația într-o lumină nouă,
diferită de cea a Bruxelles-ului și a activiștilor care s-au cățărat pe trenul
proiectului unificării europene. Mai întâi, Europa se lasă în seama
„neîncrederii în ea însăși” luând Rusia din nou ca amenințare – ceea ce rămâne
discutabil, căci informațiile în circulație sunt îndoielnice. Apoi, Europa, în
pofida majorității cetățenilor ei, care vor de fapt pacea, perseverează, prin
unii lideri, într-un război ruinător, de dragul unor cariere.
Numai că angajamentul belicos nu poate abate atenția
de la starea în care a fost adusă Europa de
decidenți actuali, prin subminarea democrației. „Administrația Trump se
află în dezacord cu oficialii europeni care au așteptări nerealiste față de
războiul aflat în desfășurare de guverne minoritare instabile, multe dintre ele
călcând în picioare principiile de bază ale democrației pentru a suprima
opoziția. O mare majoritate europeană își dorește pacea, totuși această dorință
nu se traduce în politici, în mare măsură din cauza subversiunii proceselor
democratice de către aceste guverne.” Dintre țările europene, chiar vârful
procesului de unificare postbelică, care rămâne Germania, a fost afectat:
„Războiul din Ucraina a avut efectul pervers de a crește dependențele externe
ale Europei, în special ale Germaniei. Astăzi, companiile chimice germane
construiesc unele dintre cele mai mari fabrici de procesare din lume în China,
folosind gaz rusesc pe care nu îl pot obține acasă”.
Cu politicile europene actuale, se arată în
documentul National Security Strategy of the United States of America (2025),
perspectiva Europei este sumbră: „continentul va fi de nerecunoscut în 20 de
ani sau mai puțini /…/.Ne dorim ca Europa să rămână europeană, să își recâștige
încrederea civilizațională și să renunțe la concentrarea eșuată asupra
sufocării prin reglementări /…/.Este un interes esențial al Statelor Unite să
negocieze o încetare rapidă a ostilităților în Ucraina, pentru a stabiliza
economiile europene, a preveni escaladarea sau extinderea neintenționată a
războiului și a restabili stabilitatea strategică cu Rusia, precum și pentru a
permite reconstrucția post-ostilități a Ucrainei pentru a-i asigura
supraviețuirea ca stat viabil”.
Ce va face America în situația de azi? „Gestionarea
relațiilor europene cu Rusia va necesita un angajament diplomatic semnificativ
din partea SUA, atât pentru a restabili condițiile de stabilitate strategică pe
întregul teritoriu eurasiatic, cât și pentru a diminua riscul de conflict între
Rusia și statele europene /…/. Diplomația americană ar trebui să continue să susțină
democrația autentică, libertatea de exprimare și să celebreze fără rezerve
caracterul și istoria fiecărei națiuni europene. America încurajează aliații
săi politici din Europa să promoveze această renaștere a spiritului, iar
influența tot mai mare a partidelor patriotice europene oferă, într-adevăr,
motive de mare optimism. Scopul nostru ar trebui să fie să ajutăm Europa să
corecteze traiectoria sa actuală. Vom avea nevoie de o Europă puternică pentru
a ne ajuta să concurăm cu succes și pentru a colabora cu noi pentru a împiedica
orice adversar să domine Europa. America este, în mod firesc, atașată
sentimental de continentul european — și, desigur, de Marea Britanie și
Irlanda. Caracterul acestor țări este, de asemenea, important din punct de
vedere strategic, deoarece ne bazăm pe aliați creativi, capabili, încrezători
și democrați pentru a stabili condiții de stabilitate și securitate. Dorim să
lucrăm cu țări aliniate care doresc să își recupereze măreția de odinioară”.
Politica americană pentru Europa, prevăzută în
National Security Strategy of the United States of America (2025), va
implementa o listă cuprinzătoare de acțiuni. Este vorba de: „Restabilirea
condițiilor de stabilitate în Europa și a stabilității strategice cu Rusia;
Europei i se permite să stea pe propriile picioare și să funcționeze ca un grup
de națiuni suverane aliniate, inclusiv prin asumarea responsabilității
principale pentru propria sa apărare, fără a fi dominată de vreo putere
adversă; Cultivarea rezistenței față de traiectoria actuală a Europei în cadrul
națiunilor europene; Deschiderea piețelor europene pentru bunuri și servicii
americane și asigurarea unui tratament echitabil pentru lucrătorii și afacerile
din SUA; Consolidarea națiunilor sănătoase din Europa Centrală, de Est și de
Sud prin legături comerciale, vânzări de arme, colaborare politică și schimburi
culturale și educaționale; Încheierea percepției și prevenirea realității NATO
ca o alianță mereu în expansiune; Încurajarea Europei să ia măsuri pentru a
combate supracapacitatea mercantilistă, furtul tehnologic, spionajul cibernetic
și alte practici economice ostile”.
Ce este nou în relația cu Europa? Documentul
National Security Strategy of the United States of America (2025) explicitează într-o
examinare mai detaliată a lumii viziunea aflată în circulație sub deviza
„America First!”, care a făcut deja istorie. Printre concepțiile din zilele
noastre, documentul readuce reflecțiile la poziția fecundă de recunoaștere a primatului națiunii în
istorie, a democrației efective drept cheie înăuntrul statului, a păcii ca scop
suprem în lume și la precizarea angajamentului
Statelor Unite pentru fiecare.
Este clar că documentul contrazice direcția actuală
imprimată politicii Uniunii Europene de unii dintre liderii ei și, desigur,
propaganda, întreținută de aceștia, ce stăruie în opțiunile curente. El suscită
multe întrebări. Discut aici două dintre ele.
Prima întrebare este: a degradat Europa unită
democrația? Deja unele voci europene reacționează reducând, cu
superficialitate, evaluarea situației europene din National Security Strategy
of the United States of America (2025) la o „diferență ideologică”. Aceste voci
se înșală, căci democrația se demite singură atunci când decidenții, spre a
rămâne la putere, interzic partide și personalități care folosesc cadrul
democratic pentru schimbări benefice. Aceste voci nu ar trebui să reducă evaluarea americană la
o altă „ideologie” – mai ales că pretenția că, în jurul democrației, ar fi doar
optici „ideologice” a consumat-o stalinismul, cu efectele cunoscute.
Spus simplu,
democrația în care se ascultă vocile și argumentele cetățenilor, în care
fiecare are dreptul de a alege și a fi ales, nu este ideologie, ci democrație
la propriu. În schimb este ideologie pretenția că mai rămâne în democrație țara
în care se recurge la interdicții pentru a împiedica exercitarea de drepturi și
libertăți constituționale.
A doua întrebare este: cine poate face schimbarea în
bine în Europa actuală? În unele țări,
în România actuală în mod clar, într-o exuberanță propagandistică a
decidenților ce contrastează cu sărăcia în creștere, se aruncă în viața
publică, abundent, termeni rău înțeleși, cu care se încearcă manipularea
populației. Ca și cum cetățenii români nu ar avea nevoie de adevăr, ci doar de
incitare!
Exemplul cel mai recent este jalnica campanie
electorală din Capitală, în care diverși activiști au făcut caz de „extremism”.
La noi, „extremismul” este traducerea expresiei „hard right” și a unor expresii
similare, făcută după „învățare” pesemne „biosferică”, care trimite la o
dreaptă militantă. Numai că, în clipa de față, în Europa nu există practic așa
ceva. La noi, însă, decidenții jubilează că ar fi găsit „extremiști” – în fapt
fiind vorba de cetățeni care resping falimentarele lor decizii și aspiră la o
democrație curată. Nu are cum să fie „extremist” cel care, fiind nemulțumit, vrea schimbare și operează în
baza constituției țării.
Cu asemenea exemple, în România actuală vor să
manipuleze cetățeni inși dovediți a nu avea pregătirea în regulă, care agită
fantasme – ignorând faptul că nicio țară nu a rămas ca acum cincizeci de ani și
în niciuna democrația nu este lovită atât de primitiv precum o lovesc ei. Cei
care desfigurează democrația, după ce nu au dobândit cultura să o practice, ar
trebui să se uite în oglindă.
Suveranitatea este concept central al documentului
National Security Strategy of the United States of America (2025) și deviză de
importanță majoră. În diferite țări, unii dintre cei care au atacat „suveranismul”
vor căuta să se adapteze la situația în care supraputerea hegemonică a lumii a
luat opțiunea pronațională. Aceasta este, desigur, opinia unei administrații,
dar în SUA lucrurile se privesc în perspectivă istorică și ceea ce stabilește o
administrație rămâne. Carpaticii „internaționaliști” ai orei îi vor acuza mai
departe pe adepții suveranității naționale – mai nou, înlocuind naturala
polemică politică cu acțiunea unor procurori gata să fie instrumente.
Numai că cei care sunt numiți „suveraniști” au ajuns
în fruntea unei mișcări ce se dovedește convergentă cu mersul istoriei. Unii
dintre aceștia vor spune că „suveranismul” s-a confirmat. L-au confirmat,
desigur, înseși crizele în care a fost aruncată lumea de azi.
Dar nimeni nu procedează rezonabil înlocuind
elaborarea responsabilă de soluții juridice, administrative și de altă natură
la dificultățile vieții dintr-un stat, cu jubilația. Documentul National
Security Strategy of the United States of America (2025) invită la folosirea
„suveranității”, dar nu face uz de -isme – știind bine că acestea au în sine
ceva restrictiv.
Direct spus, documentul strategic american respinge
„globalismul” și „transnaționalismul”, dar nu propune noi -isme. Nu folosește
nici ceea ce unii iau drept panaceu astăzi: „conservatorismul”. Este adevărat
că promovarea propriei țări, a limbii, a familiei, a religiei a fost la un
moment dat parte a conservatorismului, dar suntem deja departe. Între timp,
liberalismul, conservatorismul, socialismul, creștin-democrația și-au împrumutat
opțiuni, încât nu ar trebui reluați mecanic termeni care și-au schimbat
semnificația deja la începutul secolului al XX-lea. Suntem într-o lume cu
societăți care cer soluții noi.
Suveranitatea este prima valoare înscrisă în
constituțiile democratice de azi, încât o vor revendica de acum tot mai mulți.
Unii se vor opune, însă, tacit și vor
confunda, în continuare, „suveranismul” cu un soi perimat de „nationalism” –
ceea ce este din capul locului un alt fals din propaganda curentă.
Naționalismul este altceva decât promovarea firească a suveranității naționale.
După cum, invers, unii vor irosi energii acuzând
„progresismul”, fără a înțelege că acesta este, la origine, o glorioasă
tradiție politică în America, nutrită de grija ca fiecare cetățean să dispună
de premisele economice și instituționale de a se bucura de libertățile și
drepturile din Constituția americană. „Progresismul” nu este confundabil cu
lamentabila „democrație cu schimbare de sex”, pe care Joe Biden, în erorile
sale, o apăra, sau cu soiul de capitalism primitiv relansat păgubos pe
Dâmbovița sau Bega.
În situația în care, aidoma altor momente din
istorie, impostura se insinuează, iar mulți se vor vopsi ca „suveraniști”,
poate că ar fi mai delimitativ să se vorbească de „patriotismul epocii”. Abia
așa se poate face departajarea de cei care, încă deloc puțini, trăiesc vizibil
din contrafaceri. Și soarta „patriotismului”, oricât de profund ar fi, depinde
de capacitatea exponenților de a elabora politici tehnologice, economice,
democratice și larg culturale convingătoare.
În orice caz, ar trebui făcute să înainteze cultura
și stăpânirea științele sociale din zilele noastre în dezbateri. Altfel,
activiști, cum se observă și în România actuală, cu titluri pompoase, „acad.”,
„prof. univ.”, „doctor în”, „consilier al” etc., nu fac decât să înlocuiască
priceperea cu propaganda, precum în anii cincizeci, doar cu direcție schimbată.
Documentul strategiei americane pune, pe bună
dreptate, problema păcii, conștientizând, ca puține luări de poziție din zilele
noastre, faptul că, fără pace durabilă, democrația este în pericol, iar
dezvoltarea oricărei țări este amputată. Statele Unite au experiența profundă a
păcii – ele au pacificat Europa după două războaie mondiale și au fost decisive
în unificarea europeană (detalii în A. Marga, Filosofia unificării europene,
EFES, Cluj-Napoca, 2006). De altfel, pacea durabilă nu este posibilă în Europa
fără a încheia cel de Al Doilea Război Mondial, abrogându-i până la capăt
urmele (de pildă, pactul Ribbentrop-Molotov), și „războiul rece”, și fără a
încheia războaiele prin tratate negociate de guverne legitime și validate de
parlamente reprezentative. Justețea istorică nu este neglijabilă, iar dreptul
internațional este în fond dreptul tratatelor valide, nu al acordurilor și
declarațiilor de circumstanță.
Fără acești
pași nu va fi pace durabilă. Prin documentul National Security Strategy of the
United States of America (2025), Statele Unite atestă, încă o dată, că știu
bine cât de necesară este în Europa pacea durabilă și cum se poate ajunge la ea.
(Din volumul A. Marga, Noua criză a Europei, în curs de apariție)
Autor:
Andrei Marga
Sursa:
(<ahref=”http://www.andreimarga.eu“>AndreiMarga</a)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu