FĂURAR

de Mihaela PODUȚ IENUȚAȘ

Numa’ nu avea noroc la ele… Baremi că nu le ținea rău, nu le asuprea. Măcar cu Susana să fi avut. Îl lăsase și ea cu două fătuțe mici. Acu’ mai răsăriseră, dar încă îi era tare greu. Ce să facă un bărbat singur cu grijile gospodăriei și doi copii în bătătură? Drept era că îl mai ajutau cu mâncarea și fetele cele mari, aflate la casa lor acum. Se străduise să le facă rând fiecăreia, să nu le scoată ochii unde merseseră de nurori, chiar dacă rămăsese el mai strâmtorat. Stătea pe laviță, în frigurie și se uita la stâlpii de la portiță. Lemnul prinsese de mult a luci. I se puse un nod dureros în gât. Auzea copilele sporăvăind de-ale lor desfăcând mălaiul în șură. Îi fusese dragă mama lor. Femeie harnică și blândă, o duseseră tare bine laolaltă. Nici urâtă nu fusese. Fetele îi semănau la chip. Anuța era mai bălaie, Irina era oleacă mai negricioasă, ducea și după el. Dar maica lor se prăpădise cu un an în urmă, la sfârșit de Făurar, după ce zăcuse o lună, scuturată de friguri și tuse. Se ridică hotărât și întărit dintr-odată. În seara aceea avea să meargă la vecinul Onuț. Pe Domnica, fie-sa, o cunoscuse de pruncuță. Ascultătoare. Muncitoare. Poate puțin cam trecută acum, dar mai bine așa, că poate era mai socotită, mai înțeleaptă. N-avea să-și lase copilele să crească fără mamă.

Anuța și Irina, prima de doisprezece ani, cealaltă de unsprezece, umpluseră deja pe la ujină două coșuri tărcate cu cucuruzi. Le înghiontise foamea, așa că lăsară lucrul și merseră în tindă să caute dacă mai rămăseseră câteva coji de cocoradă. Le făcuse o sâlte duminică Letiția, sora măritată în capătul satului. Era tare bună cu sâlvaiz, da’ anul ăsta nu ma fusese cine să facă. Mâncară cu lapte de la Mura, bivolița cam snăgoasă, pe care numai tatăl lor o putea mulge. Îl văzuseră în după-amiaza aceea îngândurat, acum nu se mai zărea pe nicăieri. Îl simțeau cum nu-și poate înfrâna supărarea, cum se căznește să fie cu voie de dragul lor. Încercau să se poarte cum știau ele mai bine, sperând să nu-l mai vadă mohorât. Își aduseră aminte că după vântul de ieri, o gramadă de nuci căzuseră pe jos. Trebuiau strânse. Vândute la oraș, mai însemnau niște bănuți și dacă mai lăsau câteva pe pod, la Crăciun ajungeau de umplutură pentru un colac măcar. Culeseră până se înseră și le pătrunse frigul. Încă erau în picioarele goale și bruma prinse a le arde rece tălpile. Anul ăsta nu se îngrijise nimeni de încălțări pentru ele. Singure, ele nu știuseră a cere. Mai erau câteva nuci pe sub frunze. Tălpile înghețate lunecau pe câte una, trezind o durere ce sfredelea oasele. Dar cât se mai vedea de ziuă, mai puteau culege. Aveau să mai rabde. Cu degetele vinete de frig, își ridicară cămășuțele în cărarea adâncită de ploi. Urina fierbinte se făcu vâlcelucă și ele se încălziră în ea preț de câteva secunde. Apoi, strânseră ce mai putură, nu mare lucru. La badea Onuț, deja se aprinsese lampa în grindă.

Casa le întâmpină goală. Părintele lor încă nu venise. Aprinseră focul cu coceni uscați și-l așteptară îmbrățișate, învelite cu cerga țesută de răposata lor măicuță. Într-un târziu, bărbatul apăru și le trezi de pe somn. „Domnica o să vie aici. O să vă fie mamă.”, le spuse.

Totul se făcu pe grabă, să nu apuce să intre Postul Crăciunului. Preotul făcu strigările cu dezlegare, toate trei deodată, la Liturghie, în ziua de Arhangheli care căzu într-o duminică. După vecernie îi cunună. Nu fu de față multă lume, doar neamurile apropiate și câteva babe rămase mai mult din curiozitate și care șușotiră pe după colțurile zadiilor din cap, mai tot timpul, până când nănașul, om aprig, le țintui cu privirea, iar fătul își duse mânios, de câteva ori, degetul la buze.

Cele două fete ședeau tăcute lângă praporul cu Maica Domnului. Se uitară o vreme la el, apoi una la alta parcă citindu-și gândurile. Era cel purtat de cumnat, de bărbatul Letiției, la înmormântarea mamei lor.

Domnica era mulțumită. Îl avusese drag pe Zaharie, încă de când îi murise acestuia prima nevastă. Pe atunci, îi venea să lăcrimeze când îl vedea prin ogradă și ar fi vrut să îi poată ține capul în poală, să îl mângâie pe fruntea brăzdată de necaz, să-l aline. Poate de aceea nu se măritase când o ceruseră doi sau trei feciori din sat. Onuț nu avusese putere să-și oblige fata. Muierea lui nu-i ieșea din cuvânt. Dar văduvul o luase apoi pe Susana.

Orfanele erau cuminți, nu erau obraznice. O ascultau și nu-i răspundeau înapoi. Doar că simțea din muțenia lor, din privirile pe care și le aruncau pe furiș, cum pentru ele tot străină este. Când odată a schimbat locul blidelor de pe perete să facă loc câtorva aduse de ea de zestre, în timp ce în spatele ei fetele alegeau niște mazăre, dintr-odată i s-a părut că ceva rece îi învăluie ceafa. O urau?

Aproape de Crăciun, le trimise cu un săcuț de grâu la moară, să poată face câteva pomene și un colac. Ninsese mult, dar era frig și omătul se întărise de puteai trage săniuța încărcată pe deasupra lui, fără să se scufunde. Anuței și Irinei le păru bine. Nu mai ieșiseră de multă vreme în sat. De fapt, nu mai ieșiseră de la Luminație. Când ajunseră la moară, morărița se sfădea cu galițele în poiată. Avusese oi înainte acolo, dar le vânduse și mutase orătăniile în loc, că era mai călduț. Fusese femeie frumoasă, dar avea gura spurcată și îi cam plăcea să tragă la măsea.

Auzi fetele strigând-o de la poartă și ieși repede afară să potolească câinele. În tinerețe și ea îl iubise pe Zaharie, dar el nu avusese ochi pentru ea. De Domnica era sigură că umblase cu vrăji și așa îl ademenise. O văzuse de nenumărate ori cum îl sorbea din privire când bărbatul mergea la coasă, la locul ce-l ținea el lângă pădure, zestre de la prima femeie. Ce buruieni își găsea ea de cules pe acolo? Nu credea că erau doar de ceai. Cât stătură orfanele acolo, încercă să le descoasă despre cum se înțelegeau proaspeții însurăței. Ele se făcură a nu pricepe. Izmenele nu se puneau la uscat înspre uliță. Așa fuseseră învățate. Înciudată, femeia nu reuși să se abțină. Aproape scuipă vorbele printre dinți: „Mai umblă cu vrăjuri mașteha voastră? Pe cine mai are de băgat în pământ amu, dacă tot o prins gustu’?”

Otrăvite și sleite de vorbele astea, copilele porniră spre casă aproape fără să vadă pe unde calcă. Oare era adevărat? Oare de aceea murise măicuța lor? S-ar fi putut. Cum de o lăsa Mura pe Domnica să o mulgă? O da cu unsoare descântată?

Buimăcite de întrebări ajunseră la puntea înghețată și alunecoasă de peste Râul Morii. Săniuța îngreunată de sacul cu făină se furduli într-o parte, mai să cadă în apa plină de sloiuri. O ținură cu toată puterea, dar Anuța își scăpă piciorul pe de lături și se prăvăli în vale. Nu se lovi, că puntea nu era sus, dar gheața se crăpă și fata se scăpă până mai la brâu în apa rece. Ajunseră târziu acasă, ea cu buzele vinete de frig și clănțănind din dinți de se auzea la jumătate de metru.

Fierbințeala din noaptea aceea nu avea s-o mai uite Anuța niciodată. Azvârlea cerga de pe ea dezvelind-o și pe Irina care o privea neputincioasă. Își lipea pălmile și tălpile de peretele rece să mai potolească dogoarea ce o pârjolea pe dinăuntru. Apoi o scuturau frigurile pentru ca imediat după aia să ia iar foc.

Vânzoleala lor o trezi pe Domnica. Femeia aprinse lampa și văzu copila ca focul la obraji și cu ochii tulburi. Deja prinsese a bâigui și a se uita cu spaimă prin colțurile întunecoase ale odăii. Se temu că fata făcuse aprindere de plămâni, poate chiar de creieri. Mare necaz. Zaharie nu era acasă, era dus cu treburi în satul vecin și n-avea să se întoarcă până dimineață. Trebuia să facă ceva cu ea. Își puse repede guba pe spate și ieși cu capul gol afară. Aduse din pivniță o căpățână de curechi și-i desfăcu frunzele. Apoi le zdrobi oleacă cu sucitorul. Le puse copilei la frunte, pe piept, în pălmi și în tălpi. Cu greu o făcu să bea un ceai de romaniță și soc.

O puse și pe Irina să bea. Zaharie nu ar fi iertat-o dacă fetele pățeau ceva. Spre dimineață bolnava începu a asuda. Pieptul începu a-i urca și coborî cât de cât mai liniștit. Atunci adormi și ea cu capul pe masă.

În zori, Irina se ridică tiptil de lângă sora ei, să nu o trezească. Să nu le trezească. Aprinse focul stins între timp. Se îmbrăcă și ieși afară. Deschise găinile, râni în grajd. Mura... se lăsă mulsă. O hrăni. Aduse donița cu lapte în casă, după ce puse puțin din el să mănânce și mâțului afară, pe prispă. Când cele două se treziră, le puse dinainte câte un blid de mămăligă cu lapte.

Anuța își reveni greu, dar își reveni. Trecură sărbătorile, trecu și iarna. Vorbele morăriței arareori și le mai aduceau aminte. În casă nu era mare veselie, dar nici vrajbă. Nu mai erau căutături piezișe. Primăvara și vara veniră și se duseră cu muncă multă și istovitoare. Surorile lucrau mai de toate cele alăturea de Domnica și tatăl lor. Crescuseră. Pentru Paști, femeia chiar le învățase și le ajutase să-și facă câte un rând de haine.

Toamna fu lungă și ploioasă. Domnica se îngreunase, obrajii i se pătaseră și îi era rău mai tot timpul. Moașa Rahila îi spusese că pruncul avea să vină prin martie. Orfanele nu știau ce simt despre asta, nici nu se întrebau. Copiii vin de la Dumnezeu, le spunea, când trăia, măicuța lor. Și cu o femeie grea și betegoasă în casă, erau prea învinse de treburi ca să mai aibă vreme de asemenea gânduri.

Iarna se lăsă mohorâtă, cu omăt greu și apos. În Făurar, vremea se încălzi dintr-odată. Începură a înflori alunii. În a doua duminică a lunii, după slujbă, fetele doar ce ieșiseră pe dealul încă jilav să se bucure de ziua frumoasă până la isprăvitul de seară, când tatăl lor le strigă să vină repede acasă, să fugă după moașă. Domnicăi i se rupsese apa. Nu era de bine. Pruncul de șapte luni mai trăiește, dar acela de opt nu-i rânduit, ziceau bătrânele. Irina alergă într-un suflet după Rahila. Femeia se arătă îngrijorată, dar nu zise nimic și porni cu fata spre casa lui Zaharie. Rău noroc avea omul ăsta, gândi în timp ce gâfâia urcând dâmbul alături de copila speriată. Ajunsă, în ușa tindei își făcu cruce și apoi intră. O scoase afară pe Anuța care rămăsese singură la căpătâiul Domnicăi. Gravida avea ochii cufundați în cap și gemea stins. Fata îi pusese o cârpă udă și rece pe fruntea fierbinte. Pusese și apă multă la clocotit. Așa auzise că se face. Taică-său își aflase de lucru prin șură, unde din când în când își trosnea degetele noduroase, ori deschidea și închidea oblonul fără să știe dacă a pus sau nu fân în ieslea bivoliței. Mura oricum nu voia să mănânce.

Începu a se vedea de ziuă când țipetele Domnicăi se stinseră. Moașa ieși în prag istovită și cătrănită. Ocoli privirea întrebătoare a orfanelor. Îl chemă pe Zaharie și îi spuse: „Dumnezeu să îi odihnească, vecine și să te întărească. Iartă. N-am mai putut face nimic.”

Cimitirul, aflat pe o coastă asorită, era lila de brânduși. În jurul gropii nu erau mulți oameni. Onuț și nevasta se sprijineau gârboviți unul de altul. Văduvul, încărunțit de tot, își ținea cușma în mână privind bulgării de pământ care se rostogoleau peste copârșeul de brad. Anuța și Irina rămăseseră cu privirea ațintită la praporul cu Maica Domnului

28.01.2026