De la balul pe gheață la Untold sau cum a coborât cultura de pe patine și a urcat goală pe boxe.
Sunt pe lume o mulțime de locuri care au memorie și există locuri care, după ce au văzut prea multe, preferă să tacă.Parcul Central din Cluj este unul dintre ele.Dacă lacul ar putea vorbi, despre tot ce s-a oglindit în el, probabil că n-ar mai avea nevoie de apă ca se se tulbure.
Cu aproape un secol și jumătate în urmă, în timpul iernii, pe acest lac se patina.Chiar se organizau baluri pe gheață, se aprindeau torțe, cânta fanfara militară și, ca să fie spectacolul complet, mai apăreau și focuri de artificii.Oamenii veneau îmbrăcați elegant, se întâlneau, conversau, ascultau muzică și beau un ceai sau o cană cu vin cald.Era, cu alte cuvinte, distracție, însă era una cu maniere elegante.Astăzi, în aceeași zonă, în fiecare an se desfășoară festivalul Untold și trebuie să recunoaștem că vremurile s-au schimbat.Pe vremuri, omul venea la lac în pulover de lână, cu fular și numai cu patinele legate între ele cu șireturile peste umăr.Astăzi vine cu brățara electronică atent controlată de cei ce păzesc intrarea la gard și fac percheziții, ca nu cumva Doamne ferește, să introducă cineva ilegal vreun recipient cu apă ori băutură răcoritoare în perimetru, cumpărată din altă parte.Pe vremuri, de departe, când te apropiai se auzea fanfara.Astăzi, mult mai de departe se aud boxele bubuind ca la război, atunci când aviația atacă la joasă înălțime.Pe vremuri, se aprindeau torțele, astăzi toată lumea are telefoane, deci nu mai e cazul.Pe vremuri, se servea vin cald. Astăzi se servește... experiență la preț cu TVA, iar dacă întrebi ce este „experiența”, ți se răspunde foarte serios că este „un lifestyle”.Adică un cuvânt englezesc care permite unei generații să plătească foarte mult pentru ceva ce, în limba română, se numea odinioară ceea ce și era de fapt, un simplu chef.Acum însă, când cultura a descoperit decibelul, datul din cap și săritul...dar hai, că nu trebuie să fim ipocriți ! Untold este un festival de succes.Aduce oameni, bani, turiști, publicitate, hoteluri pline și o întreagă industrie care trăiește câteva zile într-o stare de febră colectivă.
Problema nu este că oamenii se distrează, ei au făcut asta mereu, fiecare după puterile și înțelegerea sa.Regretabil este atunci când distracția ajunge să fie considerată cultură doar pentru că are scenă, sponsori și promovare internațională.Odinioară, un eveniment trebuia să aibă muzică bună, eleganță, o brumă de talent și, eventual, un artist care știa să cânte.Astăzi, dacă ai suficientă lumină, suficient fum, suficiente ecrane și suficienți decibeli, există șanse serioase să fii declarat „legendary”.Talentul a devenit aproape un inconvenient tehnic și nu mai este suficient să cânți, trebuie să „performezi”.Ca spectator sau vizitator, nu mai este suficient să asculți muzică, trebuie să „trăiești experiența”.Nici nu mai este suficient să dansezi, dar nici nu trebuie să o faci, acum ești nevoit să „vibrezi” și, dacă după patru ore de „vibrație” nu mai auzi nimic, înseamnă că experiența a fost un succes.
Trecerea de la Lili Kronberger la influencer s-a făcut natural după normele europene în vigoare.Pe lacul acesta a patinat cândva Lili Kronberger, o campioană mondială a patinajului artistic, a dansului pe gheață a începutului de secol XX.Astăzi, ca să devii vedetă, nu mai este obligatoriu să fii campion mondial la ceva.Este suficient să ai câteva sute de mii de urmăritori pe ,,insta...” și să știi unde se află camera.Pe vremuri, ca să fii celebru, trebuia să faci ceva, astăzi, uneori este suficient să fii doar văzut făcând ceva de către cât mai mulți. Aceasta este una dintre marile revoluții ale societății de consum, performanța fiind înlocuită cu vizibilitatea.Nu mai contează atât de mult ce ești, contează să apari.Nu contează ce sau dacă ai citit, că nu prea mai ai cu cine purta un dialog despre asta, culmea, nici în lumea literară, fiindcă și acolo, toată lumea scrie și foarte puțini citesc.Important este să postezi, nu contează dacă ai cultură sau nu, contează să ai un conținut care să fie considerat ,,cool”.Tocmai „conținutul” este, de multe ori, ceea ce rămâne după ce ai scos din societate cultura și balul trece singur de pe gheață pe ,,iarbă” și de multe ori ajunge la spital, de unde și vorba ,, ori la bal ori la spital”
În 1878, clujenii au avut un bal pe gheață.Imaginea era aproape neverosimil de frumoasă, cu oameni eleganți, torțe, muzică, artificii și patinatori pe lacul înghețat.Astăzi balul se ține numai pe iarbă, tot cu muzică, tot cu lumini și tot cu artificii, de tot felul.Doar că între cele două evenimente există o mică diferență sesizată de unii dintre noi, așa mai nostalgici după liniște.Pe atunci oamenii veneau să vadă spectacolul, pe când astăzi oamenii vin să demonstreze pe internet că au fost la spectacol, unde și-au făcut propriul spectacol.Pe atunci, amintirea rămânea în mintea omului, ca hrană pentru suflet, astăzi trebuie neapărat să rămână pe Instagram și să primească like-uri.Dacă nu ai fotografiat momentul, înseamnă aproape că nu s-a întâmplat.Dacă n-ai filmat apusul, nu a fost apus.Dacă filmarea n-are fond sonor și strigăte de ,,uuu ! ”, n-a fost emoție, iar dacă n-ai primit suficiente like-uri, probabil nici tu n-ai fost suficient de emoționat, sau cel puțin nu atât de emoționat pe cât ai avut impresia.
Se pare că societatea actuală este una atât de consumatoare,încât își consumă până și amintirile.Societatea de consum nu mai vinde doar obiecte.Vinde experiențe, „momente unice”, vinde „premium”, vinde „VIP” și vinde până și sentimentul că ești special pentru că ai plătit mai mult decât ceilalți pe o consumație, care în mod normal ar trebui să coste un sfert din cât ai dat tu.Așa se ajunge la situația absurdă în care omul de rând plătește ca să intre într-o mulțime de zeci de mii de oameni de rând și, după aceea, se simte „VIP”.Aceasta este poate cea mai rafinată formă de ironie capitalistă.Să plătești suplimentar ca să fii privilegiat în interiorul turmei.Odinoară, aristocrația avea loje.Astăzi există zone VIP.Diferența este că odinioară oamenii din lojă ascultau opera, iar acum, cei din zona VIP ascultă bass-ul mai aproape de ficat.
Vorbind despre Chiosul de altădată, apare adevărata ironie a locului.Pavilionul proiectat de Lajos Pákey în 1897 a fost gândit pentru o lume în care eleganța nu era un concept de marketing.Acolo veneau oamenii să patineze.Se serveau ceai și vin cald.Exista un debarcader, o insulă, muzică, întâlniri și baluri.Nu exista „content creator”, nici „influenceri” ori „social media” și totuși oamenii aveau viață socială.Culmea, chiar socializau fără telefon.O performanță pe care generația actuală ar trebui să o studieze în manualele de antropologie.Poate că, dacă în 1878 cineva ar fi scos un telefon din buzunar în timpul balului pe gheață și ar fi început să filmeze, ceilalți l-ar fi privit ca pe un ciudat.Astăzi, ceilalți te privesc ca pe un ciudat, dacă nu scoți telefonul. Prin urmare, mă întreb, oare progresul nostru înseamnă mai multe lumini, dar mai puțină lumină ? Sună ca cea mai amară glumă a progresului.Avem mai multe informații decât oricând și totuși mai puțină cultură decât oricând.Avem ecrane mai mari și atenție mai mică, avem sunet mai puternic și foarte puțină muzică, posibilități infinite de comunicare și oameni care nu mai știu să mai vorbească între ei.Avem festivaluri care se laudă cu „experiențe memorabile” și o generație care uită și nu poate explica cu cuvintele ei după trei zile ce a experimentat.Aceasta să fie definiția societății de consum ? Consumăm atât de repede încât nici memoria nu mai apucă să facă inventarul ?
Totuși, lacul rămâne și poate că cea mai frumoasă ironie este că lacul nu s-a schimbat atât de mult.El a văzut patinatori cu fețe senine, a văzut baluri pe gheață, a văzut torțe, fanfare, a văzut eleganță și astăzi vede festivaluri, reflectoare, scene, ecrane și mulțimi.
Apa, are memorie, însă nu ține discursuri despre progres.Ea, precum dragostea, nu se laudă, nu se trufește , nu caută ale sale, nu postează și nu cere like-uri.Ea doar reflectă.Dacă ai suficientă imaginație,în nopțile liniștite, când te uiți atent în luciul ei, poți să-ți imaginezi cum arătau odinioară torțele de la balul pe gheață, iar undeva, printre luminile orașului și ecoul basului și a tobei mari și moderne, poate se mai aud acordurile fantomă ale unei unei fanfare.
Nu susțin că trecutul ar fi fost perfect, însă trecutul ne amintește de un lucru simplu, pe care societatea de consum pare să-l fi uitat.Acela că nu orice mulțime înseamnă comunitate, nu orice zgomot înseamnă muzică, nu orice spectacol înseamnă cultură și nu orice lucru scump înseamnă valoare.Dacă peste încă 150 de ani cineva va întreba ce s-a întâmplat aici în 2026, probabil va găsi fotografii, filmări, reclame și milioane de postări.Dacă va întreba însă:„Ce a rămas?”Atunci poate că răspunsul îl va da tot lacul, pentru că lacul are o memorie mai lungă decât festivalul și, spre deosebire de noi, memoria apei nu confundă niciodată volumul cu valoarea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu