=„La mulți ani!”, Magda Ursache=

„Sărbători Fericite!”

Colectivul Cenaclului Scriitorilor din Maramureș

Magda Ursache -- critic literar, romancier, eseist și unul dintre cei mai straluciti si originali polemiști din cultura română -- este prezentă în volumul meu : ÎN CĂUȘUL VEACULUI. SCRIITORI ÎN MARAMUREȘ, EDITURA „ACTAEON BOOKS”, BAIA MARE, 2025, la pagina 332.

P.S. Imaginea scriitoarei Magda Ursache este preluată din Suplimentul „Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

Magda Ursache: Jogging prin mass-media

                            Boala reformei reformelor

Reformita, boala reformei reformelor în educație și-n cultură, n-are vaccin? Atunci ar trebui un dezinfectant violent și eficient contra celor care, în loc să formeze, de-formează prin experiment după experiment, toate păguboase și lovind în fundamente, în rădăcini identitare. Altă „curriculă” cu aceeași pălărie. Acum, însă, atacul e frontal, așa cum constată Acad.Ioan-Aurel Pop: „ nu știu exact ce fac, nu vor să distrugă ceva intenționat și nu-și dau seama de consecințe.” Ba da, ei știu ce rău fac. Știe și Profesorul I.-A. Pop: cei care „au în minte scopuri malefice care servesc cauze străine de interesele poporului român”. În alte cuvinte, „turciții” și „conservele Soros.”

Geografia și istoria scoase din școală? Stați liniștiți! „România educată” n-are nevoie de ele, nu sunt „discipline indispensabile. Opționale? Nu esențiale? La urma urmelor, ce să mai facă elevii efort de memorare, când proaspătul ministru al Învățământului ne-a sugerat implanturi cerebrale și alte povești ambalate „academic”? Ce să mai învățăm? Se rezolvă cu cipuri pe creier. Planurile- cadru ale lui Daniel David, din 30 ianuarie 2025, arată clar cât apreciază românismul.Trebuie să aleagă elevul ce vrea să studieze și ce nu? Cum, dacă nu-i „în cestiune”, dacă n-are competența necesară? De ce n-ar ști istoria provinciilor, ba luate, ba re-date, în funcție de varii conjuncturi, anulând drepturi istorice prin „tratate juruite”, cum le numea Eminescu? Și poate că „un resentiment e natural”, mai spunea Eminescu, după atâtea modificări de granițe și ape prescurtate. Cum poți să-l iubești pe rus, sovietic, ex-sovietic sau ce-o mai fi, după 12 invazii? Pentru ucraineni, suntem tot colonizatori și ocupanți. Primăria din Tatar Bunar, în 20 septembrie 2024,  a sărbătorit „răscoala” țăranilor din septembrie1924. „Răscoală”?A fost diversiune bolșevică anti românească. Halal amigos par siempre cu Zelenski. Asupritori mai eram. Iohannis, marele tăcut, tace și înghite, servindu-i pe românofobi. Demnitate la șeful statului? O fi vrut să serbăm și masacrele de la Lunca și din Fântâna Albă, an 1941?

Cum să uităm că am scurtat cu 6 luni Războiul al Doilea Mondial, dar n-am fost acceptați cobeligeranți și am rămas în spatele Cortinei de Fier? E nevoie „de minte s-o priceapă”. Vrem om nou, updatat, „căzut din istorie”, cum ar spune Mircea Eliade, cu tot dinadinsul? Și cum să ripostezi mistificărilor istoricilor dacă nu cunoști istorie, dacă nu se mai studiază în școală? Istoria nu mai e materie obligatorie la BAC, doar pentru profilul umanist, iar la clasele XI și XII se studiază numai holocaustul, prin lege. Sper ca decanul Facultății de Istorie de la Iași, Lucrețiu – Ion Bîrliba, Catedra de Istorie Veche și Arheologie, să afle ce-am aflat și eu în tramvaiul de Baza 3, unde îmi fac sondajele de opinie: că o profesoară mult prea binevoitoare a dat notă mare unei studente care nu auzise de „pactul ăăă, Ribben…cum?”

 Daniel David înțelege importanța istoriei, doar e academician, dar nu i se mai pare relevantă. Mie mi se pare o iresponsabilitate, chiar mai mult decât atât, să afirmi așa ceva, cu o față de anunț mortuar. Da, trebuie să privim și critic Istoria României, fără exagerări, fără extreme, dar nu cu rea voință și cu rea știință. Avem o istorie demnă de a fi știută, respectată și iubită. Este disciplină prăfuită, neatractivă? Depinde de cine o predă.

Nici nu m-a mirat numirea sa în capul Educației, deoarece citisem un soi de antologie, elaborată de psihologul neamului de la Cluj, în colaborare. E, în antologia asta de tristă amintire,  o aversiune incredibilă față de români. Ce arată ea? Lipsa de respect a trecătorilor străini față de noi. Iar antologatorii n-au găsit un călător măcar, unul singur, să spună o vorbă bună despre români.N-aveau decât defecte: lași, murdari, necreștini.

Incompatibila ministresă Turcan, cu fața aranjată estetic de n-o mai recunoaște nimeni, în roz fanat, se arată foarte relaxată privind piesele din tezaurul dacic. În vorbirea-i ciufulită, ne spune că se fură în toate muzeele Europei. Ce atâta zarvă pentru un coif vechi? Pentru câteva cioburi vechi? Și dacă-s de Patrimoniu, ce contează pentru Oberlander? Iar un rătăcit pe la TVR1, susținea , în apărarea ei, că artefactele erau cărțile noastre de vizită și că nu aveau nevoie de asigurare. Nu-i musai paza. Cât despre coiful din film, pus în capul lui Amza Pelea, era o făcătură a lui Sergiu Nicolaescu: cel real nu intra pe capul lui Amza. Nu numai copiii spun lucruri trăsnite.

N-avem nevoie de repere istorice, Coniță turcană? După retragerea aureliană din Dacia, (271, vă rog!), până în secolul XIII, zic istorici din Ungaria că n-ar mai fi fost populație pe aici, prin Carpați. Continuitatea geto-dacă e, așadar, anulată. Cum o dovedești fără repere? În 1999, în secuime, în comuna Jigodin, s-au aruncat în aer vestigiile cetății dacice. Iliescu a tăcut, să nu se supere UDMR. Se ocupa de „procesul strategic” al privatizărilor dubioase, în trei trepte: Privatizare, Restructurare, Lichidare. Premier: Adrian Năstase. În 2000, Viktor Orban se bucura de intrarea în NATO a Ungariei. A „aduNATO” și se credea precum Charles Quint, à cheval. Voia „unificarea națiunii ungare” pe deasupra granițelor, deoarece, se rostea el, „în viitor nu vor mai exista granițe”. Ce-a zis NATO la asta? Nimic. Dar NATO nu apără granițe? Ce apără? După afronturile lui V.Orban la adresa statului român, la provocările obraznice cu fularul-hartă a Ungariei mari, Iohannis a tăcut, n-a zis nimică. Iar primul pas al Decăi, consilieră a sa, ca ministru, a fost sancționarea elevului Vlad Ion Țăranu, de la Baia Mare, Colegiul „George Barițiu”, din motiv de tricolor.

Bunica maramureșeană a Floricăi Bud povestea așa: „Când a fost Prima Românie…” Dar ce i-a păsat lui KIWI de Prima Românie, când a lipsit de la celebrarea Unirii, și-n ianuarie, și-n decembrie, preocupat, ca și înaintemergătorul nea Nelu – trei mandate, de prelungiri la Cotroceni? După demisie, va scăpa și de grija asta.

Avem nevoie de unitate națională ca de aer și o sabotăm. Ce-i atât de greu să cultivi respectul reciproc româno-maghiar? Dar dorește asta UDMR, care visează la RAM ,la RAS? Ce făcea, în an 2001, aliatul cu PSD la guvernare? Prin inspectoratul școlar udemerist, numea, la geografie și istorie, profesori de etnie maghiară, ne-vorbitori satisfăcător de limba română, când, prin lege, trebuia ca profesorii să fie de naționalitate română. „Ardealul nu pleacă nicăieri” – se spunea. Doar românii din Covasna și Sf.Gheorghe. S-au mai întors la Sfântu Așteaptă. Avem o droaie de emisiuni cu promisiuni electorale: dezvăluiri învăluite despre mii de kilometri de autostadă, despre căi tot mai ferate, despre bazine de înot (o ajuta inundațiile să se facă).Geoană spunea că un român va pleca în cosmos. Dar nu unu singur, ci mii, milioane, că în Italia,Spania, Germania nu mai e loc.

 Politica se face așa cum spunea Păturică, personajul lui N.Filimon. Și nu ridică suspiciuni politicienilor faptul că s-a votat cu UDMR în Vaslui? Avem acolo o minoritate ungurească mare și nu știm?

Când s-a comemorat, în 2001, 400 de ani de la moartea tragică a lui Mihai Viteazul, la Cluj, într-un ziar de limbă maghiară, Szabo Csaba a înșirat droaie de mistificări, nerozii, minciuni. Că Bathory l-ar fi convins pe voievod să renunțe la independența Țării Românești în favoarea Transilvaniei; că victoriile lui Mihai ar fi fost ale lui Bathory și ale oamenilor săi (care victorii ? de la Târgoviște? de la Giurgiu? de la  București?); că secuii au câștigat bătălia de la Șelimbăr. Cu viclenie și șiretlicuri poți transforma o victorie istorică în înfrângere și invers.Vrem asta? Și cum să replici dacă nu știi istorie?

De ce n-a vrut să intre Elie Wiesel în Memorialul de la Sighet? Pentru ca tot ce-a făcut hoarda lui Horthy în 1940, după Dictatul de la Viena, din august, să fie pus pe seama românilor. A uitat Iliescu de masacrele din septembrie, de la Ip și Treznea, localități martir, dacă n-a replicat la acuza triadică „Ați ucis,ați ucis, ați ucis”?

Noi, cei înaintați în ani, în luni și-n zile, pe vremea școlarizării după istoria absurdă, irațională a lui Roller, învățam că țăranii desculți, ,„fantomele albe” de la Mărășești, erau …imperialiști. Însă știam de la părinți și de la bunii profesori cele cinci cuvinte: „Pe aici nu se trece!” Acuma, a ajunge de la Tisa pân’ la Nistru e , à la Roller, obiectiv…fascist. N-ar trebui să spunem mai des cele cinci cuvinte? Și de ce s-a mai înroșit asfaltul din București în acel Decembrie, dacă nu le mai putem spune ca să nu fim etichetați defectați ideologic corect?

O să ajungem să susținem că suntem „slavi romanizați”, ca profesorul Zamfir? Păi cum? Nu învăța Decebal slava veche la Sarmizegetusa? Și de ce deranja atâta limba latină, de- au eliminat-o din școală? În Polonia, latina e limba a doua străină, de la clasa a VII de gimnaziu.

Ce-o mai fi acest concept numit „patriotism dual”, pentru UE și România? Altădată, patriotism era să iubești Uninuea Sovietică. Pentru mine, patriotism eroic a fost lupta cavaleriei poloneze cu tancurile Panzer. Iar românii, din disperare că nu venise muniția promisă de nemți, aruncau cu pietre în avioanele inamice. Și n-o să-i tac pe cei care sfidează jertfa soldaților români la Cotul Donului, porniți spre Moscova , cum sună o doină de jale, „cu 7 mere-ntr-o basma”. „Așa nalți și subțirei /de trece glonțul prin ei.” S-a eliminat și folclorul din „curicula” școlară?

Ilie Bolojan, acum primul om în stat, după demisia lui Iohannis,  în 2019, a scos statuia lui Mihai Viteazul din Piața Unirii din Oradea; după vreo cinci ani, a repus-o într-o locație secundară. Nu l-au lovit copitele calului. La margine a mai scos Ilie Bolojan 26 de statui, enumerate de presă. Podul Primăriei se numește acum Podul Ladislau I (al Ungariei mari). Pe vremea aceea, românii nu aveau drept să aibă terenuri sau păduri; munceau, ca iobagi, gratis, 4-5 zile pe săptămână, pentru biserica maghiară și pentru grofi. Iar „universalistul” l-a înlocuit pe Mihai Viteazul cu un Ladislau de 5,30m.+3 m. postament. Bruckenthal, mort de 300 de ani, căruia Turkana îi urează „la mulți ani!”, cât o avea în înălțime? De două –trei ori cât Înălțimea sa, Iohannis?

 Josef Atilla are și el –scrie presa – statuie. A scris imnul extremiștilor maghiari. Cerea în 1930, ocuparea Transilvaniei și Cluj „unguresc”. Mai rămâne să fie pus vulturul hungar pe primăriile din Ardeal, cel dat jos, în 1919, de Armata Română.

Îl citez din memorie pe acad. Ioan-Aurel Pop: „Calea istoriei recente a statului român beneficiază de două stele polare: Biserica Ortodoxă Română (BOR) și Academia Română (AR), care oferă modele formative, personalități de excepție”. Din păcate, Academia a protestat, după câte știu, prin petiție online contra eliminării orelor de istorie, nu în plen.

Vrem vot responsabil de la tineri, dacă nu educăm iubirea de neam prin adevăr istoric? Adevăr care, de decenii încoace, umblă cu capul spart de Boia și ai lui. Da, se duce război contra istoriei ca memorie colectivă și-i cel mai distrugător război. Reduta asta nu trebuie să cadă pentru că așa vrea acad. Daniel David.

Artistul de excepție, regretatul Sorin Dumitrescu, a cerut Academiei să oprească odată colonizarea executată de grupurile de presiune Soros. Iar intelectuali vânători de valori identitare s-au găsit destui, ba chiar în scaunele Academiei.

Pentru „cauza Soros” au luptat mulți: Tismăneanu, raportorul final în Procesul comunismului, care n-a mai avut loc, Alina Mungiu antiunionista, Andrei Oișteanu, care îl vedea pe țăranul român drogat cu canabis, Monica Macovei, în cuplu cu Mihail Neamțu, acum suveranist AUR, Sorin Ioniță, „expert” în forum, care susținea ce bine trăm pe banii UE, etc., etc… A, să nu-l uit pe Mihai-Răzvan Ungureanu, ex-premierul poreclit Unguent, care a cedat Ungariei moștenirea Gojdu. „Veniți ungurenii mei! ” Să mă votați, ce altceva? Oricum, stă bine: în CSAT (Consiliul Suprem de Apărare a Țării) a intrat un personaj controversat, care voia autonomie pentru Ținutul Secuiesc.

S-au revedicat și cedat nu numai bunuri de patrimoniu, ci istoria însăși.Viitor național? Cică n-avem. Ce mai urmează? Să ne debranșăm de istorie ca de la lumină și, complementar, să ne debranșăm de la religie, de la limbă, de la viață?

 

Autor: Magda Ursache

Sursa: https://gandeste.org/analize-si-opinii/magda-ursache-jogging-prin-mass-media/134632/

Să nu ne pierdem și umbra! Eseu despre Starea Românilor

Un spectacol de idei pe sticlă și care trece sticla postului „Apollonia TV”, în plină alterare culturală prin divertisment ieftin? Ce rar lucru ! Ioan Holban „con-vorbește” cu Nicu Gavriluță, unul – o istorie a literaturii, celălalt- un dicționar al religiilor, deschizând calea de aur a înțelegerii unor subiecte grele și grave. Un arheolog francez din alt secol spunea că acela care vrea să pătrundă tainele istoriei trebuie să urce pe un munte de cărți. Nimic mai simplu pentru cei doi „frățâni” în ale cărturăriei, trimițând la o bibliografie uriașă, primul cuvânt fiind al lui Mircea Eliade, atât de drag lui N.Gavriluță.

Zice etnosoful anonim: „Întâi înveți carte, pe urmă calci a popă”. Și, după el, Eminescu: „omul să învețe carte, apoi să calce a popă” (Paralele economice, „Timpul”, 13 dec. 1877) . Cel ucis de cabala mediocrilor din Facultatea de Litere, ultimul eminescolog al Universității „Al. I. Cuza”, Profesorul Mihai Drăgan, a mai apucat să scrie : „Opinia nu se poate face fără cultură”. Aferim.

În dezacord cu păreriștii oportuniști care se vor actanți culturalizatori, cu cei loviți de sindromul politically correct (că-ți vine să ceri cenzură pentru libertatea de expresie/impresie a ignoranților), Nicu Gavriluță și Ioan Holban și-au propus să atace a rebours tema: Globalizare și identitate românească (Ed. Junimea, Iași, 2018). O fac fără să-și ia vreo precauție, nu sunt intimidați de faptul că ar putea fi taxați retrograzi, conservatori, depășiți de timpurile noi, pășuniști etc. O spun neted: țelul noii ideologii e disoluția ființei etnice. Soluția? Redeșteptarea conștiinței etnice românești care, anesteziată, amorțită, adormită, iscă un urât coșmar, ca să nu zic un monstru neo-marxist. N-a fost internaționalizarea țel cominternist cu acel „Proletari din toate țările…”, transnaționali cu șapcă leninistă?

Strategiile mondializării fiind eficiente, lumea globalizată își uită rădăcinile sau e împinsă să le uite. Ioan Holban crede (titlul citat, pag. 97) că „rădăcinile acelea solide, pe care n-are cine să le taie (…) orice topor ar avea”, predilect precreștine și creștine, îi unesc pe alteri, nu-i dezbină. În codul românului e lege: „Să-l lași și pe altul să trăiască”.

„Centrul e când malefic, când malefic”, susține francamente N. Gavriluță și nu exagerează. Îl secondează, pe un ton tranșant, Ioan Holban, care face des conexiuni cu prezentul, răfuindu-se cu denigratorii pe tema comandată: o imagine proastă a românilor și a României. Se fac bancuri (de bășcălie e vorba) despre grânele arse și fântânile otrăvite sub năvăliri barbare, ceea ce unii „cațavenci” consideră că i-ar descalifica pe români. Numai că țăranul a inventat biserica pe roate, s-o ia cu el în bejenie. Și n-a fost laș în războaie. Lași sunt acei politicieni debili care se supun „indicățiilor” comisarilor UE, impunând ideea că aparatul de stat e o povară greu de întreținut ( ce-i drept, incompetența politicilor duce la incompetența justiției, poliției und so weiter) și că un supra-stat universal ar rezolva problemele. Greșit: continuitatea statală o asigură pe cea națională și culturală. Sau vrem să ajungem din nou la majestăți imperiale și la memorandum-uri? Oricum, o națiune unită nu mai suntem . Unde ni sunt marii unioniști? Au pierit în închisorile comuniste. Clasa aleasă a fost, în numele lumpenproletarilor, spulberată în închisori sau răzlețită peste hotare, în exil, numai pentru că și-a dorit creșterea neamului și-a patriei cinstire.Ne supunem „noului val”?

Emmanuel Macron este convins că există o „complicitate” între naționaliști și interesele străine ( puterea americană și cea rusă), pentru dezmembrarea Europei. Din nou greșit: Europa nu e constructul UE, amprentat corect-politic, fără națiuni și culturile lor. O afirmă limpede autorii, în cuvântul înainte lămuritor: „Europa profundă care a supraviețuit timpurilor și încercărilor” este Europa culturală. Și va dăinui. În acest sens, în cartea celor 15 dialoguri, se face apel la fondul cultural comun al lumii globale, pentru ca raportul conflctual să se preschimbe în raport complementar. A spus-o convingător Al. Duțu : „cele două părți ale Europei au reciproc nevoie una de alta” E și pariul lui Petru Ursache, formulat în cele 8 cărți ale Seriei Etno, apărute deja la Editura Eikon, pariu pe care îl va câștiga, sunt sigură. Nu pot să-mi permit să cred altceva: acum ne trebuie credință. Sună patetic? Las’ să sune!

Formula celor doi interlocutori : documentare temeinică, har al interpretării, bun –simț, toate trei făcând casă comună, este și formula lui Petru Ursache. Până să plece dincolo (și mai avea multe de făcut – le făcea strălucit- pe pământ), Petru a atacat subiectul raportului centru-periferie, sprijinindu-se pe Jurgis Baltrusaitis: „Esențialul se petrece la margine”. Și-l citez pe Nicu Gavriluță: „Contează calitatea evenimentului și nu mărimea orașului.Așadar, provincii culturale pot funcționa, uneori, asemenea unor veritabile centre.Omul de cultură sfințește locul.”( p. 144). Aici trebuie să repet (repetiția e mama învățării de minte) că Blaga și-a dorit ca românii, așa cum sunt așezați, la margine de Europă, să sară „peste creștetele altor popoare” prin „inițiative spirituale istorice”.

Dacă nu există demnitate națională nu există nici demnitate de sine; iar stima de sine presupune să nu lăsăm să se aștearnă praf(uri) peste marile valori autohtone.

Când a citit că un prozator cam „desculț” vorbea despre generația ‘30 ca fiind în pulbere, Petru Ursache a replicat :„Pulbere, dar de aur!” Și numai dacă ai praf în ochi ți-e jenă să-l citezi pe Iorga sau să-ți pară rău că i-ai citit pe Nae Ionescu, Eliade, Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, Noica…„Cultura română are nevoie de respectul nostru, iar noi ne ostenim să-i distrugem reperele absolute”, a scris Petru Ursache. Or, valori emblematice care au suferit pentru ideea de a fi român, adică „religios și naționalist”, ca Mircea Vulcănescu, Ion Petrovici, Țuțea, Stăniloae, Noica, D. Caracostea, Ernest Bernea, Traian Brăiloiu sunt contestați de noi înșine. „Dar care noi?”, m-ar întreba Petru.

Nu, nu există popor perfect și popor defect. În ce mă privește, admir la români fair-play-ul față de adversarul învins. Asta îmi place în istoria noastră. Soldații generalului Gheorghe Mărdărescu au urcat steagul pe parlamentul de la Budapesta (un Ion și-a lăsat acolo sus opinca), dar au avut în grijă să hrănească populația civilă, copii, femei, bătrâni. Fără pagube colaterale.

Răzvan Theodorescu descoperea nota de excelență: „singura latinitate ortodoxă”; iar jertfele au fost enorme.Un răspuns ferm l-a costat pe Duhovnicul Neamului, Arh. Justin Pârvu încă 4 ani de pușcărie, după cei 12 de temniță grea. Caraliul l-a întrebat : „Ce-o să faci după ce ieși?” „Slujesc Biserica”. A făcut aproape 17 ani de închisoare. Nici pastorul reformat Ferenc Visky nu a cerut să fie reabilitat.Ca să nu mai pomenesc iarăși și iarăși demnitatea exemplară a Monseniorului Ghika, înnemurit prin martiriu. Spusa înțeleaptă a Pr. Arsenie Papapcioc se lasă auzită : ”Un creștin este un erou permanent și nu un milog.” Preoții, după îndelungi încercări (crucificați pe perete cu belciuge, bătăi pe plăgi deschise ori cu ciocanul în cap, smulgere de unghii) erau aruncați la Aiud în Râpa robilor și la Jilava, în Valea piersicilor, supranumită Valea plângerii, fără sicriu și fără cruce. Ba chiar la picioare cu lanțuri sudate . E frumos Părintele Justin în albumul Cristinei Nichituș Roncea, Duhovnicul. O sută de ani cu Părintele Justin (Ed. Doxologia, 2019), pentru că sufletul său e frumos. Artista fotograf îi surprinde lumina de pe chip atunci când se roagă la puterile cerești, îngrijorat că Biserica e continuu lovită, mâhnit că Patria e umilită de conducători, că Familia creștină („biserica de acasă”, cum îi spune teologul Ioan Cr. Teșu) e desconsiderată.

Să dau și exemplul unui scriitor care ar trebui să intre în manual : Vasile Militaru. Torturat crunt la 74 de ani, la Pitești, în 1959, a primit sentința : 20 de ani de temniță grea, pentru „crimă de uneltire contra ordinii sociale”.Securitatea i-a ars manuscrisele găsite la domiciliu. Izolat la Ocnele Mari, nu cumva să-i întoarcă pe deținuții în curs de „reeducare” și de „reabilitare”(mânca arpacaș cu gărgărițe și ceai neîndulcit), a murit la trei săptămâni după sentința din 8 iulie 1959. Aflu din Documentele rezistenței, vol. I, de Dumitru Radu Udar, că s-a stins fără lumină; un preot i-a făcut în șoaptă rugăciunea de dezlegare; gardianul dixit : „Bine că a murit.Un bandit mai puțin în țară”. Tatăl meu a păstrat în pod, bine ascunsă, cartea Stropi de rouă. O știu și acum pe dinafară.

Arestat și el la 74 de ani, V. Voiculescu a murit în chin, la nici un an de la eliberarea din 16 aprilie 1963. „Nu le dau nimic”, i-a spus testamentar fiului său. Se referea la publicarea în presa comunistă.

Privind în ograda oamenilor de știință: savantul Alexandru Mironescu nu s- a dezis de gruparea spirituală Rugul Aprins,de la Mănăstirea Antim din București,ceea ce i-a adus o condamnare de 29 de ani de muncă silnică și 19 ani de degradare civică. Fizicianul George Manu a murit la Aiud, după suferințe și umilințe. „Spune tuturor că nu am acceptat nici cel mai mic compromis”, a ținut să rostească înainte de a înceta din viața pământeană. Ca, după toate astea, Lucian Boia să se ocupe de etica intelectualilor de la sfîrșitul anilor ’30 și începutul anilor ’40. Când a recunoscut că a colaborat cu Securitatea 16 ani (1973-1989), s-a justificat : „Nu cred că ar fi fost o idee bună să refuz”. Iar informatorii, sculele Secu, plecau din Austria în Australia și din America în …Artactica. Comunismul ca „necesitate înțeleasă” le-a priit.Și-i imposibil de înțeles pentru mine de ce editurile publică oameni descalificați moral, cert pătați, care și-au dat la întors biografiile ca pe paltoane, incapabili să se judece pe ei înșiși corect, sever, în biografiile deforma(n)te, cam aceiași activiști care i-au asigurat lui Ion Iliescu „fața umană” în istoria live; de ce reviste culturale de prestigiu își deschid paginile pentru autori de note informative ce nimic nu au a spune în plan literar. Mă mir că mă mai mir? O scurtă ochire asupra situației (sociale) a României actuale ne luminează privind secii și traseele lor : biznismeni, manageri, diplomați, profi univi…La vremuri noi, tot ei.Foștii propagandiști, foștii securiști, foștii soldăței informatori, foștii uteciști- carieriști de roșiori au rămas în cărți. Fac privatizări galopante ca tuberculoza, ghidonează universități particulare și institute de cercetare, sunt „apropitari” de edituri, recuperatori de foste case memoriale etc. Am atins firescul vieții fără Ceaușescu? Ba nu, trăim două feluri de absurd : ante și postceaușist. Și înainte de ‘89 Ceaușescu a vrut „intelectualii” lui, cu Elena- Savanta în frunte , membră a Academiei RSR, unde a membrat apoi „Stejarul” însuși. De la Academia RSR luau premii consistente destui nechemați, ceea ce le-a adus indemnizații de merit post annum 1989.Funcționa și o Academie paralelă, „Ștefan Gheorghiu”, unde pledau pro comunism cei care fac pro contra,vorba lui Ion Creangă, procesul comunismului, mereu „în centrul atenției” telespectatorilor.Numai că piatra în care citesc viitorul națiunii acești litomanți e cam arsă. Trovanții- pietre vii- cresc în alte grădini.

Un autor de referință pentru epoca post-comunistă, expulzatul din URSS Vladimir Bucovski a găsit explicația : ca să estompeze (că de anulat mai va!) diferența dintre cele două spații, de la stînga și de la dreapta Cortinei de Fier, Vestul a permis „încorporarea monstrului”. E prețul cerut și câștigat de Rusia, pentru a stopa războiul niciodată rece, cursa înarmărilor nucleare fiind foarte fierbinte.Să mai precizez cine-i monstrul și că e de culoare roșu hâd? „Ceea ce mă sperie în această tehnică de încorporare a monstrului , spune Bucovski în Noua Europă, este absorbția tel quel a structurilor care prelungesc trecutul, a celor care au controlat și controlează totul, fără ca ei să fie controlați.”

Cât de receptivi au fost francezii la propaganda totalitară ne reamintește Ioan Holban. Sartre a fost captivat de comunism mult mai multă vreme decât balcanicul Panait Istrati. Ruptura lui de Partidul Comunist s-a produs după 10 ani; Panait a văzut mai clar pericolul.Nu-l mai pomenesc pe Louis Aragon (studiat obligatoriu în liceul anilor 50-60, la franceză), care era extaziat de „strălucirea împușcăturilor” lui Stalin. Ce vers suprarealist!

Temele propuse dialogului nu sunt niciodată irelevante pentru mine, ca, de pildă,colonizare și aculturalizare, morală civică, loc central-loc marginal. Și am ajuns la una dintre cele mai relevante din doctul dialog Gavriluță-Holban : homo balcanicus. Esticii sunt considerați cetățeni second-hand, se știe. Dacă nu primitivi, atunci înapoiați, dacă nu barbari, atunci balcanici. Mircea Muthu a aprofundat problema : „Care este contribuția Sud-Estului în procesul de reintegrare europeană, unde va trebui să găsim „plusul” acestui complex de națiuni, menținut într-o periferialitate seculară în raport cu centralismul european?” (Balcanologie, vol.I, Ed. Dacia , Cluj-Napoca, 2002). Cei doi interlocutori, Ioan Holban și Nicu Gavriluță, caută -și găsesc- acel plus cu care vine Sud-Estul în folosul Centrului european. Nu în ultimul rând, cultura orală. Estul a îmbogățit Vestul cu „arhetipurile eterne ale mitului”(Mircea Eliade). Nici aici ,ca în multe alte locuri, nu se contrazic, nu se înfruntă; pentru ca dialogul să nu se blocheze, ei se completează. Profesorul Nicu Gavriluță dă notă bună detașării de ură ,intervențiile sale având aer de seminar, cu multe trimiteri la Traité d’histoire de religions (1949), la Eliade și India, la Eliade și Camera Sambô (e și titlul unei introduceri în hermeneutica lui Mircea Eliade de Petru Ursache); Ioan Holban, mai vulcanic , trece dezinvolt de la populații străvechi la satul vrâncean, de la pelasgi, care cum au venit așa s-au dus, la daci (ca să sară dacopații în sus), de la simbolistica arborilor sacri la cea a animalelor sacre, în interpretare comparatistă. Apelează cu folos la cele trei straturi : arhaic, medieval, modern. Nu polemizează, ci fac echipă, un duo pro identitate românească Sunt unul avocatul celuilalt, gratificându-se reciproc cu „Exact”:

„I.H. Ce înseamnă asta? (că din locul unde a căzut Meșterul Manole și a murit a țâșnit izvorul,nota mea ,Magda U.).

N.G. Viață.

I.H.. Exact.

N.G.:Apa este simbolul vieții.

I.G.: Asta este.”

Numai că zestrea Sud-Estului e contestată chiar de sud-estici. Trăsăturile descurajante sunt enumerate cu un soi de satisfacție și-n gura mare de politologi, etnologi, sociologi de școală nouă și ce-or mai fi : caracter precar, comportament duplicitar, nestatornicie, instinct de autodistrugere, cinism, sentimentalism ostentativ, devitalizare și câte altele.Am fi nemoderni, chiar anti, superstițioși, misogini ; in short: niște săraci cu tare orientale. Antoaneta Olteanu, adusă în discuție de Nicu Gavriluță, se luptă în Homo balcanicus cu stereotipurile negative ca simț moral minim, și nu cultul amiciției; lene, și nu firea contemplativă; pragmatism prădător, și nu „coroana de spini a ortodoxiei” (sintagma lui N.Gavriluță), de unde ideea că locul nostru în Casa Comună a Europei ar fi problematic. Polonia, Cehia, Ungaria da, noi la margine, împinși să ființăm undeva între Est și Vest, într-un tărâm incert. Cu spusa nedreaptă a lui Eugen Ionescu : „România este o identitate care oscilează nervos la granița dintre Balcani și Europa Centrală, un fel de țară a nimănui”.Examinarea comparată Vest-Est, minuțios documentată, întreprinsă de Nicu Gavriluță și de Ioan Holban, arată altceva. Și de ce ar fi incriminată măestria în refugii și subterfugii , în vremi mereu potrivnice? Cei doi cărturari atrag atenția că românii risipiți de nevoie nu-și uită limba de acasă, o iau cu ei.Identitatea n-o șterge emigrarea volens-nolens.Copiii vorbesc românește cu părinții, iar ei construiesc biserici (din lemn) ,unde se roagă duminicile, în port național. S-au ferit de tot soiul de lovituri: de stat, de stat de drepți, de stat degeaba, plecând. Postsocialist, s-a atacat relația firească între individ și stat, pe ideea că insul ar fi fost (și a fost) luat în proprietate de statul dictator.Așa este, dar ce face statul democrat să împiedice plecarea (hemoragică) a românilor și dez-naționalizarea celor plecați? Oare cred bărbații și femeile de stat că se va construi în miezul Europei, undeva în Spania (exclus în Olanda), o Românie Mare cu cei 10 milioane de români risipiți de necazuri? Sau că o să-și cheme Vrâncioaia cei 7 fii din Italia?

În mentalitatea omului balcanic de munte nu intră lașitatea, ci revolta, dorința de a dispune de el însuși. Știți o rezistență în munți mai îndelungată decât a românilor, pentru a nu fi „prizonieri ai istoriei”? Au fost cumva atinși de pasivitate, imobilism,de fatalism sau au acceptat sacrificiul pentru pământ liber?Ioan Holban trimite la „cartea celebră De la Zalmoxe la Ginghis Han, unde Eliade „spune că acceptarea morții nu e un semnal al pasivității, al resemnării, ci este o decizie existențială, ontologică”(p.178).Petru Ursache, în Miorița. Dosarul mitologic al unei Capodopere, eseu citat de Nicu Gavriluță, demonstrează că acceptarea morții „împăcat și tare” e o chestiune de curaj: „Contra morții nu te poți lupta cu ciomagul”.

Au fost ineficienți românii care s-au opus comunismului? Poate, dar au fost și imprevizibili când mămăliga a explodat. Acum, bântuie marginile Europei, neuitând acasa. Ioan Holban și Nicu Gavriluță încheie dialogul lor cu capitolul „Casa” și „acasa”la români, ilustrându-l cu un superb poem de Liviu Antonesei. Poetul și-a găsit acasa în Sud, în străvechiul și eternul spațiul helenic, dar revine în casa din Nord, unde, eliberat ca Ulise de neastâmpărul călătorului, se întoarce spre sine scriind poeme cretane în românește.

Poate cele mai frumoase cuvinte despre codul rural-tradițional, în care omul potrivit aflat la locul potrivit îl sfințește, le-a scris Ernest Bernea. De recitit.

Cei care-și schimbă locul (firește, profitabil) se întâmplă să-și piardă și umbra: limba română, pe care ar trebui s-o țină strâns legată de ei.

Autor: Magda Ursache

Sursa: Ziariști Online

Magda Ursache - „ Cu moartea-n cârcă”

 Am ales pentru nota ediţiei integrale a cărţii lui Petru Ursache, Istorie, genocid, etnocid, sintagma lui Aurel State, „cu moartea-n cârcă”.Spune Andre Glucksmann: „ Comunismul conţine genocid”: fizic, identitar, spiritual.Doctrina trebuia să înlocuiască tot-tot-tot: ţară, religie, neam, familie. „Asasinii roşii”, notează Mircea Eliade ( în 28 ianuarie 1943, Jurnal portughez, Bucureşti,2010, p.141) ucid „de la milioane în sus”; ceilalţi asasini politici operează mai modest: un criminal mai mare decât Hitler a fost Stalin.

Este  un şoc pentru generaţia mea sacrificată (copilăria a fost o tortură psihică, în aşteptarea arestării tatălui meu) să vadă că se regretă perioada, mai rău, că se induce un soi de relativism social: „Eh, aşa au fost vremurile!” Percepţia comunismului e mai mult decât pozitivă, de vreme ce peste jumătate dintre români consideră că „era mai bine înainte”, Dumnezeule! Celebrarea lui Ceauşescu se face continuu: ce-ar fi fost dacă nu era împuşcat, cum ar fi arătat România azi dacă o conducea el, Comandantul Suprem, cu Elena-n frunte. Mizeriile ceciste-meaniste-securiste se umflă-n pene. Argumente?Loc de muncă, locuinţă gratis, graniţe sigure, că nu trecea nici o tornadă prin România...Poţi să-i contrazici? Relele: lipsa paşaportului, lipsa hranei decente, lipsa apei calde, dar mai ales lipsa de informaţii ( şi, pe potrivă, violenţa minciunii propagandei) sunt trecute cu vederea.Am văzut, într-un reportaj din 16 aprilie 2019, la Antena 3, închisoarea Aiud „renovată”. Cumplitul Aiud nu mai părea un infern. Cei care vizitau muzeul vedeau o zarcă  dotată cu pat curat, găleată de apă curată, tinetă din lemn geluit... ; deţinutul era reglementar îmbrăcat, în zeghe apretată şi călcată, fără lanţ la mâini şi la picioare ( lanţul uns, alături, părea nefolosit); miliţianul- manechin n-avea bâtă, baston ,ciomag, par; Aiudul,  în care erau întemniţaţi şi exterminaţi cei ce mişcau în frontul socialist, arăta ca un loc obişnuit de detenţie.Zarca? O carceră oarecare, unde se putea supravieţui aproape tihnit.

Deruta morală e în creştere.S-a ajuns ca, din indiferenţă dublată de ignoranţă (a lor şi a consilierilor), preşedinţii noştri să decoreze torţionari şi informatori Secu.Şi mi-l amintesc pe profetologul S. Brucan, silabisind fericit la ProTv, sub privirea extaziată a intervievantului Mândruţă: „la sân-ge-la sîn-ge!”, frazula întreagă fiind : „Democraţia trebuie consolidată la sân-ge, la sân-ge!”Sângele vărsat în tinereţea-i de un roşu Pauker, când intrase de la 19 ani în PCR, în 1935.În „Scînteia”, a cerut şi i s-a dat moartea lui Iuliu Maniu, moartea lui Gh. I. Brătianu, moartea lui Ion Mihalache..Iar păcatele i-au fost spălate sau decolorate, după caz, devenind „părinte fondator” al Grupului de Dialog Social.

Politiştii, ca să nu le spun poliţişti corect-politici, revin la invective împrumutate din vocabularul vechilor stalinişti, din vremea aceea când minciuna stătea cu manualul de istorie la masă şi pe masă. „S-au demascat, s-au demascat!”, striga Roman-Baricadă. Lozinci ca  „Să-i lichidăm ,să-i lichidăm pe ţărănişti!”; „să-i vestejim pe anticomunişti1” păreau rodul  viziunii ateo-bolşeo-proletare. Şi dacă a fost declarat comunismul regim politic ,de ce  alesul a fost, în procesul comunismului,un fiu de dinozaur stalinist ? Copiii nu pot fi nedreptăţiţi din cauza părinţilor? Nici dacă gândesc ca genitorii lor? Volo Tismăneanu i-a prezentat edulcorat pe torţionarii obsedantului deceniu şi cu mânie aproape proletară pe apologeţii –deloc stimabili de altfel- ai Ceauşescului. „Culmea ar fi ca victima să primească o medalie de la făptaş”, mi-a spus Petru chiar înainte ca  Emil Constantinescu să decoreze, din greşeală, un torţionar. S-a întâmplat şi asta. Băsescu –a scris presa –l-a decorat cu Meritul Cultural (în grad de ofiţer acoperit?) pe William Totok, ţinând-o în vizor pe Herta Müller.Iar GDS, „lucrarea” lui Silviu Brucan finanţată de filantropul Soros, era cât pe ce să-i dea un premiu neobositului procuror general, prin mâna disidentului Radu Filipescu.

Doctor în horroris causa, procurorul general Augustin Lazăr, care se ocupase cu prelungirea anilor de detenţie (citiţi : chin) la Aiud, simulând  senin nevoia  de a-şi cere iertare,a vrut să-şi doneze unui deţinut politic premiul pentru lupta contra corupţiei, acordat de Societatea „Speranţa” din Timişoara. Ce sperăm?

Da, politica oferă condiţia ideală ca individul să-şi arate demonul din el.Şi credeţi că se poate scoate uşor  dracul din torţionar, din securist, din delator, din procuror oportunist? Mă îndoiesc. Cât despre complicitatea vinovată la crimă, tot crimă este, chiar dacă o tinerică  liberală reiterează, pentru augustul Lazăr, scuza că „aşa erau timpurile”, motivându-i faptele de ...bricege. Din săbiile generalilor armatei române se făceau,  la Aiud,  bricege foarte căutate la export, din care căra cu geanta şi incoruptibilul procuror, cum scrie tot  presa, decorat de Iohannis în 18 aprilie an curent ; tot atunci, a fost decorat pe tăcute şi în absenţă, eroul Iulius Filip cu Crucea României, a treia clasă. Să nu fi ştiut preşedintele că Lazăr a refuzat/ amânat eliberarea lui Iulius Filip din Aiud, că patul bolii i-a fost „asigurat”de prelungirea detenţiei? „Parcă mi-e ruşine să spun prin ce-am trecut la Aiud”, mărturisea recent, cu sfială, la TV un deţinut politic.Lazăr procurorul, cu maxim tupeu, nu s-a sfiit să- şi exprime dorinţa de a-i da premiul său lui Iulius Filip, sperând, pasămite, că disidentul ar fi atins de sindromul Stockholm, când victima ia apărarea celui care a victimizat-o.

Secţia de exterminare de la AIUD are în nume IAD, o ştie bine Iulius Filip. E greu de suportat să citeşti despre torturi sadice, darămite să le suporţi? S-au găsit cranii cu cuie bătute-n frunte, pe viu. Marius Oprea ,fost director IICCMER,  întreba : A fost Pleşiţă anchetat?, concluzionând : „Ei conduc în continuare.” Măcar cinicul Pleşiţă nu i-a oferit un premiu lui Paul Goma, ca Lazăr lui Iulius Filip, bolnav într-un spital din SUA. Cum trăim în „Absurdistan” , unde limita absurdului nu mai există, s-ar putea să fim martori la o scenă de un absurd inimaginabil, depăşindu-l pe cel narat de Constantin Florin  Pavlovici În Tortura pe înţelesul tuturor. Acolo, deţinuţii erau nevoiţi să stea  la coadă pentru  bătaia de seară; acum, ar fi posibil ca foştii deţi să stea la coadă pentru a obţine gratificaţii de la Lazăr, că are de unde: doar a  fost pensionat cu 27000 de lei noi.

Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara ar fi fost soluţia problemei.Iar lustrarea trebuia să înceapă cu Justiţia. Pentru că Tribunalul poporului, care a luat fiinţă înainte de Procesul de la Nürnberg, „a fost cea mai odioasă instituţie din toate deceniile bolşeo- comuniste”, scrie Petru Ursache.Am fi scăpat de „lichele cu geometrie variabilă”, cum le spune Dorin Tudoran, şi cu geografie variabilă, cum adaug eu. N-ar mai fi fost victime de 5000 de euro sau de 500.000, după placul justiţiarilor noştri şi nu s-ar fi obţinut certificat de revoluţionar, cu beneficiile aferente, după ce s-a dat şpagă. Bussinesul cu dosare de revoluţionari a  „capitalizat” România post-decembristă.

 Încep să cred, ca eseistul Cristian Bădiliţă, că intelectualii „sunt o specie penibilă”. Iar vietatea numită, de la Aristot cetire, animal politic nu-i chiar om vertical, homo sapiens, etica mizerabilă readucându-l la condiţia de mers în patru labe.Evoluţie? Ba involuţie!

După 30 de ani de la „evenimente”, Ion Ilici Marcel Iliescu poate bifa ca misiune îndeplinită : a construit   „comunism cu faţă umană”. I-a convenit moartea lui Milea, a lui Nicolaescu, a lui Nuţu, a lui Iulian Vlad, a lui Gogu Rădulescu? Se pare că da.De la ilegalişti a moştenit secera, iar prim-ministrul său, Roman, a moştenit ciocanul.

Ciudăţenia Cioloş? Zice presa că  o păzea la poartă, ca militar în termen, pe Doina Cornea. Ştiţi ce sunt cifrele astea, 0287? Unitatea lui Dacian Julien Cioloş. Iar cine executa stagiul militar într-un Batalion de Securitate devenea ofiţer Secu pe livret. Apud istoricul Florian Bichir, în ’88, Cioloş era postat la  Doina Cornea (obiectiv Diana), să nu iasă nesupravegheată din casă; ca şi la noi, la Iaşi, Luca Piţu, refuznic PCR, dar şi refuznic al  certificatului de revoluţionar. Cineva ricana: acum au ieşit datele despre Cioloş,la ţanc, în campanie electorală? Dar când? Vrem un preşedinte care a păzit ca militar uşa disidentei, asta vrem? Vedea oare Cioloş cum era bătută? În Partidul România Mare a intrat prin coincidenţă? Tot presa dezvăluie rudenia cu „Vulpea” Ardelean, general peste „2 şi-un sfert”. Adaugă Cioloş un PLUS la viaţa politică sau un minus? Că minusuri sunt multe. Se numără din ce în ce mai puţini morţi în acel Decembrie. Preşedintele post-socialist Iliescu se vrea Pilat din Pont şi „trage concluzii”(sintagmă de şedinţă PCR) din peste mia de morţi : „probabil s-au împuşcat între ei”.”N-au discernământ”, diagnostichează bolnăviorul preşedinte. Fostul ministru al Tineretului (1967-71), prim-secretar la Iaşi (1974-79), mereu în legătură cu serviciile URSS şi cu Gorbaciov, are discernământ. Urmaşii celor ucişi sau schilodiţi de gloanţele cui o fi tras atunci, la sfârşit de an 1989, Ceauşescu sau Iliescu, n-au discernământ.

„Documentele nu-s totdeauna beton, Magda.Atenţie la cele falsificate. La Nürnberg s-a prezentat o poză ca mostră de crime de război : prizoniere sovietice ucise de un militar german. Numai că femeia sovietică din prim plan era o cunoscută actriţă Moskfilm”, mi-a spus Petru. Dar mai există o lege a Arhivelor, de vreme ce s-au distrus multe dintre dosarele celor care au lucrat în penitenciarele groazei? Istoricul Marius Oprea afirmă că au dispărut dosare date de CNSAS pentru ceea ce s-a numit Procesul comunismului.N-a mai găsit dosarul tartorului Nicolschi.Care Nicolschi poate nega în interviul luat de Lucia Hossu- Longin, în 1992,  „experimentul Piteşti”. Cică n-a existat „reeducarea” şi că ar fi o scorneală a lui Virgil Ierunca şi a lui Paul Goma.Un fragment dintr-un poem de temniţă, scris de Sergiu Mandinescu, trecut 12 ani prin închisoarea Piteşti, pentru că a luat parte, în Oltenia, la rezistenţa anticomunistă, mărturiseşte trauma  :”Dintre cei care au trecut pe acolo, numai morţii trăiesc/ Iată, de pildă, eu umblu, vorbesc/Asemenea lui, aşijderea ţie,/Dar viaţa mea nu-i, nu-i, prietene, decât o moarte vie.”

 Au dispărut documentele unor procese, penale chipurile, dar instrumentate de securişti. Nealinierea, nesupunerea erau mascate în delicte de drept comun.Gen. Dan Voinea confirmă că dosarele Aiud, dosarele crimelor comunismului, dosarele iernii lui ’89, dosarele  mineriadei au fost subţiate. Gen. Vasilache voia să le distrugă, dar trebuia să existe acordul procurorului general. Or, gen.Voinea ceruse să fie păstrate la CNSAS. După pensionarea forţată a lui Voinea, a avut mână liberă L.C.Kövesi. Marius Oprea dă o cifră uluitoare: 200-300 metri liniari de documente dispărute.A continuat, ca privat, investigaţii de dosare întoarse cu NUP ca omor, deşi erau crime contra umanităţii.Ce să mai zici decât ca etnosoful anonim? „Corb la corb nu-şi scoate ochii”.

În tramvaiul de Baza 3, locul unde- mi fac eu sondajele de opinie, am auzit o duducă foarte pornită pe  mărturiile unor bătrâni  puşcărizaţi politic : „Vai, dragă , da’ce să ştie iştia?” „Ia să se mai termine cu moşii. Le-a trecut timpul”, a secondat-o altcineva. „ Dacă nu mai ie rejim comunist, di ci-l sî-l mai combată obsedaţii iştia?” Trebuia să le fi spus că generaţia celor torţionaţi aproape că s-a stins, că vor scăpa  de „balast”, că  n-or să le  mai consume mult timp spaţiul vital şi virtual cu mărturiile lor incomode despre suferinţele detenţiei.Însă mi s-a părut inutil să le aduc la cunoştinţă acestor juni debusolaţi că, după munca la dig, la canalul morţii Dunăre –Marea Neagră, tinerii de atunci îi duceau în spate pe bătrânii istoviţi, aproape muribunzi, încercând să le amâne moartea.La indicaţia tov Drăghici, din ordinul Moscovei, 1200 de deţinuţi de la Gherla au fost transportaţi la Canal, în 9 august,1950, la muncă silnică, deşi nici nu se puteau ţine pe picioare. Delta Dunării era supranumită „ţara lui Maromet”, colonel Secu şi criminal sadea. I se mai spunea „pământ fără cruce”. Pământ mâncau, ca să se sinucidă, femeile violate în lagăre de gardieni.

 Am tăcut: ştiu că nici măcar nu mai e în trend să-ţi cauţi în familie un deţinut politic sau un preot martirizat.Am scris şi eu despre Golgota preoţilor.Cum să nu fi scris?Aş face umbră hârtiei degeaba dacă aş ocoli o temă catalogată inutilă de un publicist pe care nici nu vreau să-l numesc : „Jertfa preoţilor  ortodocşi a fost fără cauză” .Un exemplu din sutele de mii care îl contrazic? În penitenciarul -calvar al Gherlei (comandant - maiorul  de Securitate Goiciu, o bestie; ofiţer politic -  Domocoş, ale cărui victime erau numai români), zăcea un  preot profesor la Institutul Teologic din Cluj, cu o condamnare de 20 de ani.Tatăl său, Protopul de Huedin (1930-1940), martirul Aurel Munteanu, fusese torturat în ’40 de hortyşti: i-au înfipt unionistului , deputat al Marii Uniri, tricolorul românesc pe gât. Nimeni nu i-a condamnat pe criminali, iar fiul a ajuns pe cimentul ud al Gherlei: „Fiule, m-am vrut să-ţi fiu candelă la ceas târziu...”.Şi câţi martiri şi mărturisitori ai Bisericii din România ne descoperă Cicerone Ioniţoiu! Numai că mai puternică se arată conspiraţia tăcerii.Sunt, ca şi Sorin Lavric, de părere, că „ e o eroare să crezi că persecutorii aparţin trecutului”. Ne suflă-n ceafă, ne taxează dur când avem curajul să spunem adevărul gol-goluţ. Eticheta „fundamentalist ortodox” nu se dezlipeşte de doctorul fără arginţi Vasile Voiculescu.

 Altă temă de ocolit, sub stupida etichetare incorect politică, e  rezistenţa din munţi, pe care o blamează senatorul Şerban Nicolae. Pupila lui Ion Iliescu şi consilier de stat al preşedintelui opinează scurt că n-a fost rezistenţă anticomunistă în munţi.Şi dacă a fost, s-a acţionat contra statului.Contra statului român? Nu, s-a acţionat contra statului bolşevic.I-o fi spus tătuca Ilici că erau bandiţi sau –vorba sa preferată - terorişti şi că trăgeau din toate poziţiile în comunişti? Habar n-are senatorul de lupta pentru onoare şi credinţă în Dumnezeu sau se preface că nu ştie. 15000 de oameni -o armată- număra gruparea „Haiducii Dobrogei”. Aromânul Gogu Puiu ştia că va muri. În port-hart, avea o grenadă,  pentru el.Când a înţeles că Securitatea l-a prins, s-a aşezat cu pieptul pe grenadă. L- a capturat Nicolae Doicaru. Gogu Puiu avea 31 de ani cînd a decedat, grav rănit, în Direcţiunea Regională de Securitate Constanţa. Doicaru a fost făcut maior şi  a condus Direcţia I a MAI timp de 18 ani. Zoe Rădulescu, fiica lui Gogu Puiu, a fost născută (şi botezată) de Olimpia Puiu în penitenciar.La Mislea.Orfană de ambii părinţi la şase ani.N-are mormântul tatălui.Rezistenţii din munţi ştiau că libertatea e bunul cel mai de preţ.Copiii ucişi în acel Decembrie, la revoluţia nu de catifea, ci de sânge, ştiau şi ei: ”Vom muri şi vom fi liberi!”

De ce nu-i cinstim destul pe cei care s-au împotrivit tăvălugului comunist? Pe cei numiţi de Petru Ursache „victime ale ororii şi erorii”? Ca să-i  ţinem pe români de laşi, de neispăviţi şi să tot repetăm că poporul  trebuie „reformat ca grav bolnav” ? Nu poporul trebuie „reformat”, ci clasa politică.Am obţinut libertate de gândire şi de cuvânt? Atunci de ce nu avem respect pentru sacrificiul lui Ion Gavrilă Ogoranu, care ne-a spălat cinstea obrazului? Să cunoască senatorul pesedist Şerban Nicolae măcar cazul bucovineanului ţăran Vasile Motrescu, care, aflat în al cincilea an în munţi,  nota în Vinerea Mare, 1953, într-un Jurnal , salvat şi tipărit pentru posteritate, ca prin minune dumnezeiască : „Stau prigonit de fraţii mei (români, nota mea Magda Ursache) care şi-au vândut ţara şi sufletele lor dracilor din Rusia pe un kg. de zahăr şi un litru de ulei şi au adus ţara în suferinţă.” În ’55, a tras în cei doi soldaţi din trupele de Securitate, cu ordin  să-l captureze. Numele lor se află încă pe o placă din Muzeul Jandarmeriei Române, ca eroi, iar Motrescu a fost judecat  pentru o vină inexistentă şi executat la Botoşani, în 29 iulie 1958. Aspazia Oţel Petrescu, supranumită „sfânta închisorilor”, după 10 ani de Mislea, Dumbrăveni,Miercurea Ciuc, apoi încă 4 ani de Mislea, ca „irecuperabilă”, mărturisea  că i-a  fost mai greu să se acomodeze cu „libertatea” de afară ,din RSR, decât cu cea din temniţă.

Aflu dintr-o scrisoare deschisă către Radu Filipescu,din 1 februarie 2012, că Sorin Ilieşiu  a propus o zi pentru comemorarea victimelor comunismului. A comemora pe cei care au luat calea eroilor,  a martirilor, a sfinţilor a fost  respinsă de Andrei Pleşu, pe motiv că n-avem nevoie de „noi chermeze”.Dar rememorarea ar fi –repet –homeopatică. Se suportă greu istoria suferinţei, spaţiul carceral provoacă oroare, îi conced asta Marianei Şora, dar temniţa a fost o Academie de educaţie creştină şi nu cred că angelologul m-ar putea contrazice.

S-a murit, după Radu Gyr, „pentru văzduhul tău liber de mâine”.Şi ,ca să nu ne bântuie iarăşi fantoma Manifestului Comunist, tinerii trebuie să ştie , de-o pildă, de ce a fost condamnat poetul Vasile Militaru la 20 de ani de temniţă grea: pentru că între 1951-52, când era „deţinut administrativ”, a scris poezii ostile regimului, a ascultat posturi străine de radio şi le-a comentat cu prietenii din Consiliul parohial din Parcul Domeniilor, cărora le-a recitat şi din versurile lui.Recursul s-a judecat în 25 august 1959. A fost respins, deşi Vasile Militaru murise deja la Ocnele Mari, în 8 iulie.Or, un mort e neinculpabil.  A făcut Procuratura Generală, după ’89, dreptate foştilor deţinuţi politici? Nu. Au murit ca infractori contra orânduirii de stat şi cei 14 din lotul Vasile Militaru.

Istoria  trebuie recuperată şi învăţată.Comuniştii făceau rău – şi ce rău! –în vederea binelui viitor: prigoneau ,ucideau sau izgoneau din ţară.Cea mai nedreaptă grilă de receptare  (cum scrie Petru Ursache în Omul din Calidor) i s-a impus lui Paul Goma, cu operă întinsă,  masivă. Petru a crezut în dotarea lui literară, cât a crezut şi în dotarea lui morală.Dar, cum „marele păpuşar tot Secu este”(o repet, după Petru), Goma rămâne marele nedreptăţit al istoriei.În schimb, Cristian Preda l-a numit pe Tökes „erou anticomunist după ce presa i-a dat pe faţă angajamentul, plus multele note informative.

 Punctul 8 le-ar fi rezolvat pe toate. Cei specializaţi în antisemitismul românilor ar fi dat înapoi, domnul Al. Florian n-ar fi descoperit xenofobici în Valeriu Gafencu,  în Ţuţea, în Mircea Vulcănescu, în Gyr, în Crainic...Cine poate concura cu grila Vintilă Horia ori cu grila Mircea Eliade, dintre cei care-i blamează? Nimeni. Iar domnul Florian ar trebui incriminat penal pentru calomnierea personalităţilor naţionale marcante.

Nu Mircea Vulcănescu, ci Quintus, ministru al  Justiţiei în 1991,  decorat de Johannis cu „Steaua României” în grad de ofiţer, a fost criminal de război. Scrie Mircea Dinescu, poetic şi precis, că soldaţii români au refuzat s-o omoare pe copila transnistreană care ducea hrană partizanilor, nu şi liberalul justiţiar. A ucis-o decis, cu-n glonte-n ceafă.

Prin Legea 187 şi ordonanţa 16, au fost anonimizate numele turnătorilor. CNSAS trebuia să protesteze atunci. Să nu-mi spuneţi că era musai să torni conspirativ şi că au fost turnători care n-au făcut rău  nimănui. „Părintele Arsenie Boca l-a pictat pe Iisus copil în zeghe şi n-a văzut nimeni, n-a turnat nimeni”, se bucura Petru. Şi, cu un zâmbet : „N-a fost pe-acolo Nicu Creţu”.

Refuzai, suportai consecinţele.Pentru că n-a semnat angajamentul cu Securitatea, lui Petru Ursache i s-a dat o suită de neşanse.Să nu vadă Vestul a fost cea mai dureroasă pedeapsă. Privilegiaţii ceauşişti au continuat să fie privilegiaţi iliescani, în timp ce oamenii cărţii au continuat să fie marginalizaţi.

Petru a muncit „răbdător şi tare” la cartea asta, la fel cum „răbdător şi tare”a primit moartea.Aşadar ,eroic.Anii nemaitrăiţi îi suplinesc eu cum pot.Îmi doresc doar sănătate. Nu pentru mine, ci pentru a-i scoate cărţile acestui mare nedreptăţit de comunism ,de activismul iaşiot. Aproape că nu mai vieţuiesc pentru altceva.Lucrez la ele greu, poate şi prea încet. După ce le tipăresc, mă pot face una cu pământul. Va fi victoria lui să încheie ce n-a putut el însuşi să încheie.

În 14 mai 2018 (15 mai a fost ziua de naştere a lui Petru al meu), bunul prieten Ion Lazu mi-a scris:

„Înţeleg, apreciez, „consimt” la strădaniile Domniei Tale.Deviza mea fiind una simplă: să facem ceea ce depinde de puterile noastre. Fie că lumea ia aminte, fie că nu...Fie că ne laudă sau ne ignoră cu superbie. Devotat, Lazu”.

O zi sub regim ceauşist putea fi mai lungă decât veacul, spre a spune ca Cinghiz Aitmatov, iar eu am fost o victimă minoră, foarte modestă. Petru şi iarăşi Petru m-a luminat că pedagogia lui Dumnezeu presupune certarea prin durere, prin suferinţă de toate felurile : a trupului şi a sufletului. „Un eşec social  să nu te ducă la deznădejde, Magda. Ştie Dumnezeu de ce ţi s-a dat  Are sigur un sens.”

În clinica aceea blestemată, la Terapie intensivă, era înconjurat de moarte; mureau şi mureau în jur, dar privirea lui albastră era liniştitoare.”Ce zici? Aş vrea ca partea a doua a cărţii să se numească Un pământ numit Aiud. Iar ţie îţi dăruiesc alt titlu : Ridică-te, Gyr, ridică-te Crainic! Schimbam titluri între noi. Eu i-am dăruit Puterea cătuşelor versus puterea credinţei, având în minte ce-mi spunea despre eroii şi martirii frontului anticomunist: „Nu, nu au ucis, au ucis, au ucis. Altfel trebuie formulat : au răbdat, au răbdat, au răbdat.” Celularul mare : Ţara a devenit O, ce veste minunată!

Repet: am ales pentru titlul notei la ediţia integrală sintagma lui Aurel State: „cu moartea-n cârcă” pentru că Petru şi-a scris cartea când mai era un pas mic între el şi moarte, fără s-o  ştim. Ediţia integrală (a opta din Seria ETNO) nu-i chiar completă. Din cuprinsul lui Petru Ursache lipsesc câteva texte pe care avea de gând să le redacteze în vara care n-a fost vară, cînd a plecat de tot, a anului 2013. Sumarul făcut de el trebuia să înceapă cu Pumnul lui Vîşinski ; în continuare, Lovitura de la Palat, Arestarea lui Antonescu, Legi juridice : Tribunalul poporului la lucru. Ultimul text a devenit Cap.I. Loturi ar fi cuprins : 1. Armata; 2.Învăţământul ; 3.Religia.A rămas din proiect doar Drama generalilor-drama Armatei -drama noastră. Cap. II ar fi cuprins ceea ce numea Războiul...N-am ghicit ce ar  însemna punctele de suspensie.Urma altul, intitulat „Reformele”, ghilimetate.Din Cele trei iaduri . a. Închisoarea; b.Colonia; c.Deportarea a scris doar despre două .

La Pumnul lui Vîşinski era ataşată o fişă cu scrisul lui impecabil, păstat intact după nesocotita intervenţie medicală.Reproduc fişa: „Două întâmplări- eveniment au cutremurat secolul trecut românesc şi cel actual, mai mult decât Trădarea de la Palat şi Pumnul lui Vîşinski”...Se referea acel „mai mult” poate la Raportul Final, poate la acţiunea domnului Alexandru Florian contra „oamenilor naţiunii”, contra marilor oameni ai naţiunii ca Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Vintilă Horia,Ţuţea, C. Noica.? Altă fişă m-a lămurit: trimitea la Articolul Unu din Constituţia României, text apărut în volumul Antropologia,  o ştiinţă neocolonială.Asta însemna mai mult: atacul la Articolul Unu, cererile repetate de modificarea  lui,  la care politicienii nu răspund (indiferenţa e suspectă, suspectă, suspectă) sau răspund cu mârâieli indecise. Autonomia Transilvaniei pe criterii etnice, sub prexetul autonomiei culturale, e pericolul. Iar intelectualii publici se întrec în a adăuga epitete incriminante la naţie şi la naţionalism.

Să fie un apus al ţării pus la cale de prăduitori vechi şi noi? Fraza lui Eminescu pare scrisă ieri, 5 mai 2019 : „am fost meniţi să ajungem zilele acestea de ticăloşie, în care ţara se înstrăinează pe zi ce merge în gândire şi-n avutul ei...”

Petru Ursache a înţeles repede că globalism înseamnă colonialism, acaparare.Statul (unitar şi naţional) era considerat de comunişti „moştenire burgheză”; politicieni – tarabagii şi fals-elitişti îl consideră „moştenire comunistă”. Frunza lu’ Udrea vrea să spună că suntem ca frunza pe apă? „Fără istorie, fără limbă, calea colonizării se arată deschisă noilor fabricanţi de lume, de ordine şi de canon” ,scrie la pag. 102 din Antropologia , o ştiinţă neocolonială (ed. a doua , Eikon,2014).

Totul curge, totul trece, o ştim de la Heraclit. Numai că, după Vasile Băncilă, „apa trece, pietrele român”.

Lupta pentru revitalizarea memoriei continuă. Birui-va gândul bun, zidind sens?