Este un şoc pentru generaţia
mea sacrificată (copilăria a fost o tortură psihică, în aşteptarea arestării
tatălui meu) să vadă că se regretă perioada, mai rău, că se induce un soi de
relativism social: „Eh, aşa au fost vremurile!” Percepţia comunismului e mai
mult decât pozitivă, de vreme ce peste jumătate dintre români consideră că „era
mai bine înainte”, Dumnezeule! Celebrarea lui Ceauşescu se face continuu: ce-ar
fi fost dacă nu era împuşcat, cum ar fi arătat România azi dacă o conducea el,
Comandantul Suprem, cu Elena-n frunte. Mizeriile ceciste-meaniste-securiste se
umflă-n pene. Argumente?Loc de muncă, locuinţă gratis, graniţe sigure, că nu
trecea nici o tornadă prin România...Poţi să-i contrazici? Relele: lipsa
paşaportului, lipsa hranei decente, lipsa apei calde, dar mai ales lipsa de
informaţii ( şi, pe potrivă, violenţa minciunii propagandei) sunt trecute cu
vederea.Am văzut, într-un reportaj din 16 aprilie 2019, la Antena 3,
închisoarea Aiud „renovată”. Cumplitul Aiud nu mai părea un infern. Cei care
vizitau muzeul vedeau o zarcă dotată cu
pat curat, găleată de apă curată, tinetă din lemn geluit... ; deţinutul era
reglementar îmbrăcat, în zeghe apretată şi călcată, fără lanţ la mâini şi la
picioare ( lanţul uns, alături, părea nefolosit); miliţianul- manechin n-avea
bâtă, baston ,ciomag, par; Aiudul, în
care erau întemniţaţi şi exterminaţi cei ce mişcau în frontul socialist, arăta ca
un loc obişnuit de detenţie.Zarca? O carceră oarecare, unde se putea
supravieţui aproape tihnit.
Deruta morală e în creştere.S-a ajuns ca, din indiferenţă
dublată de ignoranţă (a lor şi a consilierilor), preşedinţii noştri să decoreze
torţionari şi informatori Secu.Şi mi-l amintesc pe profetologul S. Brucan,
silabisind fericit la ProTv, sub privirea extaziată a intervievantului
Mândruţă: „la sân-ge-la sîn-ge!”, frazula întreagă fiind : „Democraţia trebuie
consolidată la sân-ge, la sân-ge!”Sângele vărsat în tinereţea-i de un roşu
Pauker, când intrase de la 19 ani în PCR, în 1935.În „Scînteia”, a cerut şi i
s-a dat moartea lui Iuliu Maniu, moartea lui Gh. I. Brătianu, moartea lui Ion
Mihalache..Iar păcatele i-au fost spălate sau decolorate, după caz, devenind
„părinte fondator” al Grupului de Dialog Social.
Politiştii, ca să nu le spun poliţişti corect-politici,
revin la invective împrumutate din vocabularul vechilor stalinişti, din vremea aceea
când minciuna stătea cu manualul de istorie la masă şi pe masă. „S-au demascat,
s-au demascat!”, striga Roman-Baricadă. Lozinci ca „Să-i lichidăm ,să-i lichidăm pe ţărănişti!”; „să-i
vestejim pe anticomunişti1” păreau rodul
viziunii ateo-bolşeo-proletare. Şi dacă a fost declarat comunismul regim
politic ,de ce alesul a fost, în procesul comunismului,un fiu de dinozaur
stalinist ? Copiii nu pot fi nedreptăţiţi din cauza părinţilor? Nici dacă
gândesc ca genitorii lor? Volo Tismăneanu i-a prezentat edulcorat pe torţionarii
obsedantului deceniu şi cu mânie aproape proletară pe apologeţii –deloc
stimabili de altfel- ai Ceauşescului. „Culmea ar fi ca victima să primească o
medalie de la făptaş”, mi-a spus Petru chiar înainte ca Emil Constantinescu să decoreze, din
greşeală, un torţionar. S-a întâmplat şi asta. Băsescu –a scris presa –l-a
decorat cu Meritul Cultural (în grad de ofiţer acoperit?) pe William Totok,
ţinând-o în vizor pe Herta Müller.Iar GDS, „lucrarea” lui Silviu Brucan
finanţată de filantropul Soros, era cât pe ce să-i dea un premiu neobositului
procuror general, prin mâna disidentului Radu Filipescu.
Doctor în horroris causa, procurorul general Augustin Lazăr,
care se ocupase cu prelungirea anilor de detenţie (citiţi : chin) la Aiud, simulând senin nevoia de a-şi cere iertare,a vrut să-şi doneze unui
deţinut politic premiul pentru lupta contra corupţiei, acordat de Societatea
„Speranţa” din Timişoara. Ce sperăm?
Da, politica oferă condiţia ideală ca individul să-şi arate
demonul din el.Şi credeţi că se poate scoate uşor dracul din torţionar, din securist, din
delator, din procuror oportunist? Mă îndoiesc. Cât despre complicitatea vinovată
la crimă, tot crimă este, chiar dacă o tinerică
liberală reiterează, pentru augustul Lazăr, scuza că „aşa erau
timpurile”, motivându-i faptele de ...bricege. Din săbiile generalilor armatei
române se făceau, la Aiud, bricege foarte căutate la export, din care
căra cu geanta şi incoruptibilul procuror, cum scrie tot presa, decorat de Iohannis în 18 aprilie an
curent ; tot atunci, a fost decorat pe tăcute şi în absenţă, eroul Iulius Filip
cu Crucea României, a treia clasă. Să nu fi ştiut preşedintele că Lazăr a
refuzat/ amânat eliberarea lui Iulius Filip din Aiud, că patul bolii i-a fost
„asigurat”de prelungirea detenţiei? „Parcă mi-e ruşine să spun prin ce-am
trecut la Aiud”, mărturisea recent, cu sfială, la TV un deţinut politic.Lazăr
procurorul, cu maxim tupeu, nu s-a sfiit să- şi exprime dorinţa de a-i da
premiul său lui Iulius Filip, sperând, pasămite, că disidentul ar fi atins de
sindromul Stockholm, când victima ia apărarea celui care a victimizat-o.
Secţia de exterminare de la AIUD are în nume IAD, o ştie
bine Iulius Filip. E greu de suportat să citeşti despre torturi sadice, darămite
să le suporţi? S-au găsit cranii cu cuie bătute-n frunte, pe viu. Marius Oprea
,fost director IICCMER, întreba : A fost
Pleşiţă anchetat?, concluzionând : „Ei conduc în continuare.” Măcar cinicul
Pleşiţă nu i-a oferit un premiu lui Paul Goma, ca Lazăr lui Iulius Filip,
bolnav într-un spital din SUA. Cum trăim în „Absurdistan” , unde limita
absurdului nu mai există, s-ar putea să fim martori la o scenă de un absurd
inimaginabil, depăşindu-l pe cel narat de Constantin Florin Pavlovici În Tortura pe înţelesul tuturor. Acolo, deţinuţii erau nevoiţi să stea la coadă pentru bătaia de seară; acum, ar fi posibil ca
foştii deţi să stea la coadă pentru a obţine gratificaţii de la Lazăr, că are
de unde: doar a fost pensionat cu 27000
de lei noi.
Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara ar fi fost soluţia
problemei.Iar lustrarea trebuia să înceapă cu Justiţia. Pentru că Tribunalul
poporului, care a luat fiinţă înainte de Procesul de la Nürnberg, „a fost cea
mai odioasă instituţie din toate deceniile bolşeo- comuniste”, scrie Petru
Ursache.Am fi scăpat de „lichele cu geometrie variabilă”, cum le spune Dorin
Tudoran, şi cu geografie variabilă, cum adaug eu. N-ar mai fi fost victime de
5000 de euro sau de 500.000, după placul justiţiarilor noştri şi nu s-ar fi
obţinut certificat de revoluţionar, cu beneficiile aferente, după ce s-a dat şpagă.
Bussinesul cu dosare de revoluţionari a „capitalizat”
România post-decembristă.
Încep să cred, ca
eseistul Cristian Bădiliţă, că intelectualii „sunt o specie penibilă”. Iar
vietatea numită, de la Aristot cetire, animal
politic nu-i chiar om vertical, homo sapiens,
etica mizerabilă readucându-l la condiţia de mers în patru labe.Evoluţie? Ba
involuţie!
După 30 de ani de la „evenimente”, Ion Ilici Marcel Iliescu
poate bifa ca misiune îndeplinită : a construit „comunism cu faţă umană”. I-a convenit moartea
lui Milea, a lui Nicolaescu, a lui Nuţu, a lui Iulian Vlad, a lui Gogu Rădulescu?
Se pare că da.De la ilegalişti a moştenit secera, iar prim-ministrul său, Roman,
a moştenit ciocanul.
Ciudăţenia Cioloş? Zice presa că o păzea la poartă, ca militar în termen, pe
Doina Cornea. Ştiţi ce sunt cifrele astea, 0287? Unitatea lui Dacian Julien
Cioloş. Iar cine executa stagiul militar într-un Batalion de Securitate devenea
ofiţer Secu pe livret. Apud istoricul
Florian Bichir, în ’88, Cioloş era postat la
Doina Cornea (obiectiv Diana), să nu iasă nesupravegheată din casă; ca
şi la noi, la Iaşi, Luca Piţu, refuznic PCR, dar şi refuznic al certificatului de revoluţionar. Cineva ricana:
acum au ieşit datele despre Cioloş,la ţanc, în campanie electorală? Dar când?
Vrem un preşedinte care a păzit ca militar uşa disidentei, asta vrem? Vedea oare
Cioloş cum era bătută? În Partidul România Mare a intrat prin coincidenţă? Tot
presa dezvăluie rudenia cu „Vulpea” Ardelean, general peste „2 şi-un sfert”.
Adaugă Cioloş un PLUS la viaţa politică sau un minus? Că minusuri sunt multe.
Se numără din ce în ce mai puţini morţi în acel Decembrie. Preşedintele
post-socialist Iliescu se vrea Pilat din Pont şi „trage concluzii”(sintagmă de
şedinţă PCR) din peste mia de morţi : „probabil s-au împuşcat între ei”.”N-au
discernământ”, diagnostichează bolnăviorul preşedinte. Fostul ministru al
Tineretului (1967-71), prim-secretar la Iaşi (1974-79), mereu în legătură cu serviciile
URSS şi cu Gorbaciov, are discernământ. Urmaşii celor ucişi sau schilodiţi de
gloanţele cui o fi tras atunci, la sfârşit de an 1989, Ceauşescu sau Iliescu,
n-au discernământ.
„Documentele nu-s totdeauna beton, Magda.Atenţie la cele
falsificate. La Nürnberg s-a prezentat o poză ca mostră de crime de război :
prizoniere sovietice ucise de un militar german. Numai că femeia sovietică din
prim plan era o cunoscută actriţă Moskfilm”, mi-a spus Petru. Dar mai există o
lege a Arhivelor, de vreme ce s-au distrus multe dintre dosarele celor care au
lucrat în penitenciarele groazei? Istoricul Marius Oprea afirmă că au dispărut
dosare date de CNSAS pentru ceea ce s-a numit Procesul comunismului.N-a mai
găsit dosarul tartorului Nicolschi.Care Nicolschi poate nega în interviul luat
de Lucia Hossu- Longin, în 1992, „experimentul
Piteşti”. Cică n-a existat „reeducarea” şi că ar fi o scorneală a lui Virgil Ierunca
şi a lui Paul Goma.Un fragment dintr-un poem de temniţă, scris de Sergiu
Mandinescu, trecut 12 ani prin închisoarea Piteşti, pentru că a luat parte, în
Oltenia, la rezistenţa anticomunistă, mărturiseşte trauma :”Dintre cei care au trecut pe acolo, numai
morţii trăiesc/ Iată, de pildă, eu umblu, vorbesc/Asemenea lui, aşijderea
ţie,/Dar viaţa mea nu-i, nu-i, prietene, decât o moarte vie.”
Au dispărut
documentele unor procese, penale chipurile, dar instrumentate de securişti.
Nealinierea, nesupunerea erau mascate în delicte de drept comun.Gen. Dan Voinea
confirmă că dosarele Aiud, dosarele crimelor comunismului, dosarele iernii lui ’89,
dosarele mineriadei au fost subţiate. Gen.
Vasilache voia să le distrugă, dar trebuia să existe acordul procurorului
general. Or, gen.Voinea ceruse să fie păstrate la CNSAS. După pensionarea
forţată a lui Voinea, a avut mână liberă L.C.Kövesi. Marius Oprea dă o cifră
uluitoare: 200-300 metri liniari de documente dispărute.A continuat, ca privat,
investigaţii de dosare întoarse cu NUP ca omor, deşi erau crime contra
umanităţii.Ce să mai zici decât ca etnosoful anonim? „Corb la corb nu-şi scoate
ochii”.
În tramvaiul de Baza 3, locul unde- mi fac eu sondajele de
opinie, am auzit o duducă foarte pornită pe mărturiile unor bătrâni puşcărizaţi politic : „Vai, dragă , da’ce să
ştie iştia?” „Ia să se mai termine cu moşii. Le-a trecut timpul”, a secondat-o
altcineva. „ Dacă nu mai ie rejim comunist, di ci-l sî-l mai combată obsedaţii
iştia?” Trebuia să le fi spus că generaţia celor torţionaţi aproape că s-a stins,
că vor scăpa de „balast”, că n-or să le
mai consume mult timp spaţiul vital şi virtual cu mărturiile lor incomode
despre suferinţele detenţiei.Însă mi s-a părut inutil să le aduc la cunoştinţă
acestor juni debusolaţi că, după munca la dig, la canalul morţii Dunăre –Marea
Neagră, tinerii de atunci îi duceau în spate pe bătrânii istoviţi, aproape
muribunzi, încercând să le amâne moartea.La indicaţia tov Drăghici, din ordinul
Moscovei, 1200 de deţinuţi de la Gherla au fost transportaţi la Canal, în 9
august,1950, la muncă silnică, deşi nici nu se puteau ţine pe picioare. Delta
Dunării era supranumită „ţara lui Maromet”, colonel Secu şi criminal sadea. I
se mai spunea „pământ fără cruce”. Pământ mâncau, ca să se sinucidă, femeile
violate în lagăre de gardieni.
Am tăcut: ştiu că
nici măcar nu mai e în trend să-ţi cauţi în familie un deţinut politic sau un
preot martirizat.Am scris şi eu despre Golgota preoţilor.Cum să nu fi scris?Aş
face umbră hârtiei degeaba dacă aş ocoli o temă catalogată inutilă de un
publicist pe care nici nu vreau să-l numesc : „Jertfa preoţilor ortodocşi a fost fără cauză” .Un exemplu din
sutele de mii care îl contrazic? În penitenciarul -calvar al Gherlei (comandant
- maiorul de Securitate Goiciu, o
bestie; ofiţer politic - Domocoş, ale
cărui victime erau numai români), zăcea un
preot profesor la Institutul Teologic din Cluj, cu o condamnare de 20 de
ani.Tatăl său, Protopul de Huedin (1930-1940), martirul Aurel Munteanu, fusese
torturat în ’40 de hortyşti: i-au înfipt unionistului , deputat al Marii Uniri,
tricolorul românesc pe gât. Nimeni nu i-a condamnat pe criminali, iar fiul a
ajuns pe cimentul ud al Gherlei: „Fiule, m-am vrut să-ţi fiu candelă la ceas
târziu...”.Şi câţi martiri şi mărturisitori
ai Bisericii din România ne descoperă Cicerone Ioniţoiu!
Numai că mai puternică se arată conspiraţia tăcerii.Sunt, ca şi Sorin Lavric,
de părere, că „ e o eroare să crezi că persecutorii aparţin trecutului”. Ne
suflă-n ceafă, ne taxează dur când avem curajul să spunem adevărul gol-goluţ.
Eticheta „fundamentalist ortodox” nu se dezlipeşte de doctorul fără arginţi
Vasile Voiculescu.
Altă temă de ocolit,
sub stupida etichetare incorect politică, e
rezistenţa din munţi, pe care o blamează senatorul Şerban Nicolae. Pupila
lui Ion Iliescu şi consilier de stat al preşedintelui opinează scurt că n-a
fost rezistenţă anticomunistă în munţi.Şi dacă a fost, s-a acţionat contra
statului.Contra statului român? Nu, s-a acţionat contra statului bolşevic.I-o fi
spus tătuca Ilici că erau bandiţi sau
–vorba sa preferată - terorişti şi că
trăgeau din toate poziţiile în comunişti? Habar n-are senatorul de lupta pentru
onoare şi credinţă în Dumnezeu sau se preface că nu ştie. 15000 de oameni -o
armată- număra gruparea „Haiducii Dobrogei”. Aromânul Gogu Puiu ştia că va
muri. În port-hart, avea o grenadă, pentru el.Când a înţeles că Securitatea l-a
prins, s-a aşezat cu pieptul pe grenadă. L- a capturat Nicolae Doicaru. Gogu
Puiu avea 31 de ani cînd a decedat, grav rănit, în Direcţiunea Regională de
Securitate Constanţa. Doicaru a fost făcut maior şi a condus Direcţia I a MAI timp de 18 ani. Zoe
Rădulescu, fiica lui Gogu Puiu, a fost născută (şi botezată) de Olimpia Puiu în
penitenciar.La Mislea.Orfană de ambii părinţi la şase ani.N-are mormântul
tatălui.Rezistenţii din munţi ştiau că libertatea e bunul cel mai de
preţ.Copiii ucişi în acel Decembrie, la revoluţia nu de catifea, ci de sânge,
ştiau şi ei: ”Vom muri şi vom fi liberi!”
De ce nu-i cinstim destul pe cei care s-au împotrivit
tăvălugului comunist? Pe cei numiţi de Petru Ursache „victime ale ororii şi
erorii”? Ca să-i ţinem pe români de laşi,
de neispăviţi şi să tot repetăm că poporul trebuie „reformat ca grav bolnav” ? Nu poporul
trebuie „reformat”, ci clasa politică.Am obţinut libertate de gândire şi de
cuvânt? Atunci de ce nu avem respect pentru sacrificiul lui Ion Gavrilă Ogoranu,
care ne-a spălat cinstea obrazului? Să cunoască senatorul pesedist Şerban
Nicolae măcar cazul bucovineanului ţăran Vasile Motrescu, care, aflat în al
cincilea an în munţi, nota în Vinerea
Mare, 1953, într-un Jurnal , salvat şi
tipărit pentru posteritate, ca prin minune dumnezeiască : „Stau prigonit de
fraţii mei (români, nota mea Magda Ursache) care şi-au vândut ţara şi sufletele
lor dracilor din Rusia pe un kg. de zahăr şi un litru de ulei şi au adus ţara în
suferinţă.” În ’55, a tras în cei doi soldaţi din trupele de Securitate, cu
ordin să-l captureze. Numele lor se află
încă pe o placă din Muzeul Jandarmeriei Române, ca eroi, iar Motrescu a fost judecat
pentru o vină inexistentă şi executat la Botoşani, în 29 iulie 1958.
Aspazia Oţel Petrescu, supranumită „sfânta închisorilor”, după 10 ani de
Mislea, Dumbrăveni,Miercurea Ciuc, apoi încă 4 ani de Mislea, ca
„irecuperabilă”, mărturisea că i-a fost mai greu să se acomodeze cu „libertatea”
de afară ,din RSR, decât cu cea din temniţă.
Aflu dintr-o scrisoare deschisă către Radu Filipescu,din 1
februarie 2012, că Sorin Ilieşiu a
propus o zi pentru comemorarea victimelor comunismului. A comemora pe cei care
au luat calea eroilor, a martirilor, a
sfinţilor a fost respinsă de Andrei
Pleşu, pe motiv că n-avem nevoie de „noi chermeze”.Dar rememorarea ar fi –repet
–homeopatică. Se suportă greu istoria suferinţei, spaţiul carceral provoacă
oroare, îi conced asta Marianei Şora, dar temniţa a fost o Academie de educaţie
creştină şi nu cred că angelologul m-ar putea contrazice.
S-a murit, după Radu Gyr, „pentru văzduhul tău liber de
mâine”.Şi ,ca să nu ne bântuie iarăşi fantoma Manifestului Comunist, tinerii
trebuie să ştie , de-o pildă, de ce a fost condamnat poetul Vasile Militaru la
20 de ani de temniţă grea: pentru că între 1951-52, când era „deţinut
administrativ”, a scris poezii ostile regimului, a ascultat posturi străine de
radio şi le-a comentat cu prietenii din Consiliul parohial din Parcul
Domeniilor, cărora le-a recitat şi din versurile lui.Recursul s-a judecat în 25
august 1959. A fost respins, deşi Vasile Militaru murise deja la Ocnele Mari,
în 8 iulie.Or, un mort e neinculpabil. A
făcut Procuratura Generală, după ’89, dreptate foştilor deţinuţi politici? Nu.
Au murit ca infractori contra orânduirii de stat şi cei 14 din lotul Vasile
Militaru.
Istoria trebuie
recuperată şi învăţată.Comuniştii făceau rău – şi ce rău! –în vederea binelui
viitor: prigoneau ,ucideau sau izgoneau din ţară.Cea mai nedreaptă grilă de
receptare (cum scrie Petru Ursache în Omul din
Calidor) i s-a impus lui Paul Goma,
cu operă întinsă, masivă. Petru a crezut
în dotarea lui literară, cât a crezut şi în dotarea lui morală.Dar, cum „marele
păpuşar tot Secu este”(o repet, după Petru), Goma rămâne marele nedreptăţit al
istoriei.În schimb, Cristian Preda l-a numit pe Tökes „erou anticomunist după
ce presa i-a dat pe faţă angajamentul, plus multele note informative.
Punctul 8 le-ar fi
rezolvat pe toate. Cei specializaţi în antisemitismul românilor ar fi dat
înapoi, domnul Al. Florian n-ar fi descoperit xenofobici în Valeriu Gafencu, în Ţuţea, în Mircea Vulcănescu, în Gyr, în
Crainic...Cine poate concura cu grila Vintilă Horia ori cu grila Mircea Eliade,
dintre cei care-i blamează? Nimeni. Iar domnul Florian ar trebui incriminat
penal pentru calomnierea personalităţilor naţionale marcante.
Nu Mircea Vulcănescu, ci Quintus, ministru al Justiţiei în 1991, decorat de Johannis cu „Steaua României” în
grad de ofiţer, a fost criminal de război. Scrie Mircea Dinescu, poetic şi
precis, că soldaţii români au refuzat s-o omoare pe copila transnistreană care
ducea hrană partizanilor, nu şi liberalul justiţiar. A ucis-o decis, cu-n
glonte-n ceafă.
Prin Legea 187 şi ordonanţa 16, au fost anonimizate numele
turnătorilor. CNSAS trebuia să protesteze atunci. Să nu-mi spuneţi că era musai
să torni conspirativ şi că au fost turnători care n-au făcut rău nimănui. „Părintele Arsenie Boca l-a pictat
pe Iisus copil în zeghe şi n-a văzut nimeni, n-a turnat nimeni”, se bucura
Petru. Şi, cu un zâmbet : „N-a fost pe-acolo Nicu Creţu”.
Refuzai, suportai consecinţele.Pentru că n-a semnat
angajamentul cu Securitatea, lui Petru Ursache i s-a dat o suită de neşanse.Să
nu vadă Vestul a fost cea mai dureroasă pedeapsă. Privilegiaţii ceauşişti au
continuat să fie privilegiaţi iliescani, în timp ce oamenii cărţii au continuat
să fie marginalizaţi.
Petru a muncit „răbdător şi tare” la cartea asta, la fel cum
„răbdător şi tare”a primit moartea.Aşadar ,eroic.Anii nemaitrăiţi îi suplinesc
eu cum pot.Îmi doresc doar sănătate. Nu pentru mine, ci pentru a-i scoate
cărţile acestui mare nedreptăţit de comunism ,de activismul iaşiot. Aproape că
nu mai vieţuiesc pentru altceva.Lucrez la ele greu, poate şi prea încet. După
ce le tipăresc, mă pot face una cu pământul. Va fi victoria lui să încheie ce
n-a putut el însuşi să încheie.
În 14 mai 2018 (15 mai a fost ziua de naştere a lui Petru al
meu), bunul prieten Ion Lazu mi-a scris:
„Înţeleg, apreciez, „consimt” la strădaniile Domniei
Tale.Deviza mea fiind una simplă: să facem ceea ce depinde de puterile noastre.
Fie că lumea ia aminte, fie că nu...Fie că ne laudă sau ne ignoră cu superbie. Devotat,
Lazu”.
O zi sub regim ceauşist putea fi mai lungă decât veacul, spre
a spune ca Cinghiz Aitmatov, iar eu am fost o victimă minoră, foarte modestă.
Petru şi iarăşi Petru m-a luminat că pedagogia lui Dumnezeu presupune certarea
prin durere, prin suferinţă de toate felurile : a trupului şi a sufletului. „Un
eşec social să nu te ducă la deznădejde,
Magda. Ştie Dumnezeu de ce ţi s-a dat
Are sigur un sens.”
În clinica aceea blestemată, la Terapie intensivă, era
înconjurat de moarte; mureau şi mureau în jur, dar privirea lui albastră era
liniştitoare.”Ce zici? Aş vrea ca partea a doua a cărţii să se numească Un pământ
numit Aiud. Iar ţie îţi dăruiesc alt titlu : Ridică-te, Gyr, ridică-te Crainic! Schimbam
titluri între noi. Eu i-am dăruit Puterea
cătuşelor versus puterea credinţei, având
în minte ce-mi spunea despre eroii şi martirii frontului anticomunist: „Nu, nu
au ucis, au ucis, au ucis. Altfel trebuie formulat : au răbdat, au răbdat, au
răbdat.” Celularul mare : Ţara a devenit O, ce veste minunată!
Repet: am ales pentru titlul notei la ediţia integrală
sintagma lui Aurel State: „cu moartea-n cârcă” pentru că Petru şi-a scris
cartea când mai era un pas mic între el şi moarte, fără s-o ştim. Ediţia integrală (a opta din Seria
ETNO) nu-i chiar completă. Din cuprinsul lui Petru Ursache lipsesc câteva texte
pe care avea de gând să le redacteze în vara care n-a fost vară, cînd a plecat
de tot, a anului 2013. Sumarul făcut de el trebuia să înceapă cu Pumnul lui Vîşinski ; în
continuare, Lovitura de la
Palat, Arestarea lui Antonescu, Legi juridice : Tribunalul poporului la lucru. Ultimul text a devenit Cap.I. Loturi ar fi cuprins : 1. Armata; 2.Învăţământul ; 3.Religia.A
rămas din proiect doar Drama generalilor-drama Armatei -drama noastră. Cap. II ar fi cuprins ceea ce numea Războiul...N-am ghicit ce ar
însemna punctele de suspensie.Urma altul, intitulat „Reformele”, ghilimetate.Din Cele trei
iaduri . a. Închisoarea; b.Colonia;
c.Deportarea a scris doar despre două
.
La Pumnul lui Vîşinski
era ataşată o fişă cu scrisul lui impecabil, păstat intact după nesocotita
intervenţie medicală.Reproduc fişa: „Două întâmplări- eveniment au cutremurat
secolul trecut românesc şi cel actual, mai mult decât Trădarea de la Palat
şi Pumnul lui Vîşinski”...Se referea acel „mai mult” poate la Raportul Final,
poate la acţiunea domnului Alexandru Florian contra „oamenilor naţiunii”,
contra marilor oameni ai naţiunii ca Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Vintilă
Horia,Ţuţea, C. Noica.? Altă fişă m-a lămurit: trimitea la Articolul Unu din Constituţia
României, text apărut în volumul Antropologia, o ştiinţă
neocolonială.Asta însemna mai mult:
atacul la Articolul Unu, cererile repetate de modificarea lui, la care politicienii nu răspund (indiferenţa e
suspectă, suspectă, suspectă) sau răspund cu mârâieli indecise. Autonomia
Transilvaniei pe criterii etnice, sub prexetul autonomiei culturale, e
pericolul. Iar intelectualii publici se întrec în a adăuga epitete incriminante
la naţie şi la naţionalism.
Să fie un apus al ţării pus la cale de prăduitori vechi şi
noi? Fraza lui Eminescu pare scrisă ieri, 5 mai 2019 : „am fost meniţi să
ajungem zilele acestea de ticăloşie, în care ţara se înstrăinează pe zi ce
merge în gândire şi-n avutul ei...”
Petru Ursache a înţeles repede că globalism înseamnă
colonialism, acaparare.Statul (unitar şi naţional) era considerat de comunişti
„moştenire burgheză”; politicieni – tarabagii şi fals-elitişti îl consideră
„moştenire comunistă”. Frunza lu’ Udrea vrea să spună că suntem ca frunza pe
apă? „Fără istorie, fără limbă, calea colonizării se arată deschisă noilor
fabricanţi de lume, de ordine şi de canon” ,scrie la pag. 102 din Antropologia , o ştiinţă neocolonială
(ed. a doua , Eikon,2014).
Totul curge, totul trece, o ştim de la Heraclit. Numai că,
după Vasile Băncilă, „apa trece, pietrele român”.
Lupta pentru revitalizarea memoriei continuă. Birui-va
gândul bun, zidind sens?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu