Fost președinte al Colegiului Medicilor: 40 de zile pentru viață

În aceste zile, în postul Paștelui, tinerii creștini din România (ortodocși, catolici si protestanți) au inițiat o campanie de consiliere pentru combatere avortului. O inițiativă temerară, dar importantă pentru societatea românească. Tema avortului este o temă care trezește reacții în toată lumea, dar mai ales în România.

După decretul anti-avort al lui Ceaușescu (decret 770/1966) care a avut drept rezultat numeroase tragedii și decese, este foarte greu să abordezi această temă care a lăsat cicatrici ce încă nu s-au vindecat. De fapt atunci când vorbim despre avort nu ne raportăm la o temă strict medicală sau socială, ci îndeosebi la o temă morală. Două aspecte sunt esențiale în avort: statul moral al embrionului și dreptul copilului nenăscut versus dreptul femeii de a alege.

Statul moral al embrionului. Foarte mulți spun că până în lunile avansate ale sarcinii nu avem de a face decât cu o simplă colecție de celule. În aceste condiții nu putem vorbi despre o individualitate, despre o persoană care ar avea drepturi inclusiv dreptul la viață. Mai mult se spune că știința medicală nu a reușit încă să elaboreze criterii care să facă diferențierea între o colecție de celule și o individualitate. Lucrul acesta a fost infirmat. Cercetările lui Bernard Nathanson(care s-a convertit de la atitudine pro avort la anti-avort) s-au materializat într-un film, Strigatul mut, care a impresionat pe toată lumea. Un embrion de 12 săptămâni care se retrage în fața agresiunii. Mai mult medicina nucleară contemporană arată că la 18 zile de sarcină sunt prezente bătăile inimii fătului și este format sistemul circulator; la 5 săptămâni se văd clar nasul, obrajii și degetele fătului; la 6 săptămâni încep să funcționeze sistemul nervos, stomacul, rinichii și ficatul fătului, iar scheletul se distinge clar; la 7 săptămâni undele encefalice, toate organele interne și externe sunt definitiv conturate, iar la 10 săptămâni sunt prezente toate caracteristicile pe care le vedem clar la copil după nașterea sa (9 luni). Aceste lucruri au determinat organismele internaționale medicale și Consiliul Europei să elaboreze o serie de documente, privinddrepturile embrionilor și modalitatea de protecție a acestora. Nu s-a mers însă până la capăt, inventându-se chiar un concept de pre-embrion, dar abordarea actuală este că embrionul are drepturi – limitate față de o persoană umană, dar are drepturi.

Dreptul copilului nenăscut verus dreptul femeii de a alege. În acest domeniu se confruntă două atitudini sintetizate în: pro-choice și pro-life. Pro choice susține: Fiecare femeie are dreptul să dispună de trupul ei. Societatea nu poate lega o femeie de copilul ei timp de 9 luni. Fătul nu este persoană deoarece nu are viață proprie. Expulzarea embrionului este o problemă absolut personală. Femeile nu trebuie sa fie sclavele reproducerii biologice. Pro life susține: Avortul este o crimă. Simpla dorință a unei femei nu este standardul care stabilește valoarea vieții. Cu toții avem dreptul de a ne naște. Persoana celui nenăscut există din momentul zămislirii.

În zilele noastre a mai apărut un argument: avortul este un act medical, fără riscuri și este o încălcare a dreptului la sănătate ca femeile să nu beneficieze de această act medical. Lucrurile nu stau chiar așa. Avortul este un act medical fără valențe terapeutice. Sarcina nefiind o boală, implicit nici avortul nu constituie o terapie. În rare situații avortul devine terapeutic, și anume atunci când sarcina pune în pericol viața și sănătatea femeii, iar acest pericol nu poate fi înlăturat decât prin întreruperea cursului sarcinii. Avortul nu este lipsit de riscuri. Ca orice act medical se poate însoți de complicații care pot conduce la invaliditate și chiar la deces. Ultimele cercetări scot în evidență complicațiile psihologice care din păcate sunt deseori majore. Ele apar la distanță de momentul avortului mai ales prin sentimentele de culpabilitate privind încălcarea unui tabu.

Fiind o problemă de morală avortul a interesat bisericile creștine.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în iulie 2004, a aprobat raportul comisiei de bioetică în care în esență sunt menționate următoarele: Avortul este ultima etapă a nimicirii iubirii conjugale; Potrivit Revelației, Dumnezeu a creat viața sub toate aspectele ei; viața omenească nu este produsul devenirii spontane a lumii. Omul nu este simplă ființă biologică ci deodată și suflet viu și trup omenesc viu (Geneza 2, 7); avortul și toate practicile abortive sunt păcate grele pentru că prin ele se ucide o ființă umană, prin el este afectată demnitatea femeii; reprezintă riscul multilării trupului femeii, al îmbolnăvirii și morții premature a femeii și a mamei tinere, iar acestea nu trebuie să fie reduse la nivelul de obiect al plăcerii bărbatului, batjocorite și umilite în ceea ce le este specific, anume feminitatea. Avortul este acceptat doar dacă viața mamei este pusă realmente în pericol prin sarcină sau naștere, ar trebui să fie acordată prioritate vieții femeii, nu pentru că viața ei are valoare mai mare în sine, ci datorită relațiilor și responsabilităților față de alte persoane, care depind de ea. În cazul în care investigația genetică descoperă un copil nenăscut anormal, recomandarea este de a naște copilul, respectându-i dreptul la viață, dar decizia o va avea familia, după ce acesteia i s-au adus la cunoștință de către medic și de către duhovnic toate implicațiile morale și de întreținere. Toate acestea trebuie rezolvate din perspectiva semnificației mântuitoare a prezenței unei ființe handicapate în viața fiecărei persoane și viața comunității.

Poziția Bisericii Romano-Catolice este precizată în ultima Enciclică a Papei Paul al VI-lea – Humanae vitae (24 iulie 1968) – care este o adevărată doctrină morală a căsătoriei și a procreerii și aduce în discuție libertatea procreerii versus paternitate responsabilă. Viziune integratorie fundamentată pe: aspecte sociologice– dezvoltarea demografică versus resursele limitate, aspecte ştiinţifice- anticepția și contracepția, procreerea, aspecte moral-religioase– iubirea creștină, deplin umană (sensibilă, spirituală și fidelă) și unirea și procreerea, aspecte inseparabile ale iubirii. În consecință pentru un creștin catolic avortul este de neconceput.

În concluzie avortul nu este un simplu act medical. El este o problema medico-socială și mai ales morală. Simpla reglementare legală după modele prohibitive sau ultraliberale nu rezolvă problema. A saluta sau a blama avortul constituie metode simpliste și fără efect. Singura măsură, după opinia mea, este să existe oactivitate intensă de informare și de consiliere, inclusiv psihologică pentru că atunci când o femeie ia decizia asta să se întâmple în cunoștință de cauză. Considerentele de ordin social sau economic obligă statul la măsuri de susținere a familiei sau a femeii singure care se află în fața unei asemenea decizii. Curtea Suprema a S.U.A în cazul Roe vs. Wade (ianuarie 1973) se pronunță în mod expres: statele care practică prohibiția avortului trebuie să facă dovada că au luat măsuri economico-sociale de a asigura dezvoltarea normală a copilului.

Iată de ce această inițiativă a tinerilor creștini pro-viata, de consiliere în problemele reproducerii umane trebuie salutată și sprijinită. În același timp îmi manifest regretul că mass-media, care i-a prezentat pe larg pe tinerii frumoși și liberi din Piața Victoriei, nu a scris un rând și nu a prezentat nicio imagine din această minunată inițiativă.

P.S.: Remarc decența, toleranța, umanismul acestei campanii pro-viață. Concludentă este o simplă comparație între lozincile afișate de tinerii creștini cu cele ale tinerilor frumoși și liberi, agnostici, atei, cosmopoliți etc: sarcina nu este un stigmat, un copil este o bucurie, cel mai mare dar este să aduci o viață pe lume, față de: muie, jos labele, ești un gunoi, ciuma roșie.

Autor: Vasile Astarastoae

Sursa: Vasile Astarastoae

Divorțul de realitate: de ce a pierdut Occidentul bătălia pentru căsătorie și familie

„Căsătoria” între persoane de același sex nu este cauza, ci efectul disoluției familiei. Căsătoria naște o sferă de autoritate din care Statul trebuie să se retragă: cea a autorității parentale. Ea oferă cetățenilor autoritatea și baza morală pentru a rezista invaziei Statului.

În urmă cu 6 ani, autorul conservator Stephen Baskerville avertiza publicul din Occident: „căsătoria” între persoane de același sex nu este cauza, ci efectul disoluției familiei și căsătoriei. Așa încât cheia continuării cu succes a bătăliei pentru familie este adresarea a 3 subiecte: starea reală a familiei, drepturile parentale și concepția asistențială asupra familiei. De asemenea trebuie înlocuită abordarea defensivă cu cea pro-activă. Altfel, spune S. Baskerville, vom continua să pierdem: referendumurile, petițiile, legile și uneori chiar prevederile constituționale pot fi anulate, nedemocratic e adevărat, de judecătorii-activiști.

Anii trecuți de la publicarea articolului au verificat cum nu se poate mai neplăcut veridicitatea afirmațiilor publicistului american: practic, toate statele occidentale au cedat în fața pretențiilor lobby-ului homosexual. Ce învățăminte putem trage de aici în România, unde o campanie de revizuire a Constituției este în plină desfășurare? Două principale și foarte importante: 1. „Căsătoria” între persoane de același sex nu este cauza, ci efectul disoluției familiei. 2. Căsătoria naște o sferă de autoritate din care Statul trebuie să se retragă: cea a autorității parentale. Ea oferă cetățenilor autoritatea și baza morală pentru a rezista invaziei Statului. Este deci explicabil de ce organizațiile care luptă pentru căsătoria unisex sunt și susținătoare ale limitării autorității parentale.

Divorțul de realitate

               de Stephen Baskerville

Doctor în științe politice la London School of Economics. Profesor la Universitatea Howard și la Colegiul Patrick Henry din SUA. Expert în dreptul familiei.

Traducere după The American Conservative, 22 noiembrie 2010

 Apărătorii căsătoriei trebuie să facă față unor fapte dure sau vor pierde lupta, și, odată cu ea, destul de probabil, libertatea lor religioasă. Dispoziția dată de judecătorul Vaughn Walker, ce anulează Propunerea nr. 8 [Proposition 8, numele dat legii aprobate prin referendum de cetățeni pentru protejarea prin constituția statului California a căsătoriei, dar anulată de o instanță în 2010, n. tr.] în California, arată că dacă nu se va demonstra cu motive foarte specifice de ce căsătoria între persoane de același sex este distructivă din punct de vedere social, aceasta va fi legiferată.

Cu conservatori marcanți precum Glenn Beck și Ann Coulter, ce întăresc rândurile „americanilor influenți” care conform revistei National Review consideră „opoziția față de căsătoriile între persoane de același sex ca fiind irațională în cel mai bun caz și bigotă în cel mai rău caz”, nu putem să ne bazăm pe afirmații vagi conform cărora căsătoriile între persoane de același sex le slăbesc pe cele adevărate, când acest lucru nu se întâmplă, de fapt.

Multe absurdități au fost scrise de către oponenții căsătoriilor între persoane de același sex, în timp ce multe adevăruri important nu au fost auzite.Confruntându-ne cu realitatea, putem câștiga nu numai această bătălie, ci și altele mai importante care implică declinul familiei și anomia socială pe care o produce.

În primul rând: căsătoria există, înainte de toate, pentru a îl responsabiliza pe tată față de familia sa.

Acest fapt este unul „incorect politic”, dar de necontestat. La scară largă, divorțul aduce cu sine lipsa tatălui, nu lipsa mamei. Așa cum Margaret Mead arăta acum ceva timp – da, Margaret Mead, aparținând stângii politice avea dreptate – maternitatea este o certitudine biologică, paternitatea este construită social. Tatăl este veriga cea slabă în liantul familiei, iar fără instituția familiei el este ușor de înlăturat.

Consecințele nereușitei de a îi lega pe bărbați de descendenții lor sunt evidente în întreaga lume. Din America profundă și rezervațiile pentru nativii americani [amerindieni, n. tr.] până în nordul Angliei, periferiile din Paris și în mare parte a Africii, lipsa tatălui – nu sărăcia sau rasa – este principalul prevestitor al oricărei patologii sociale în rândul tinerilor. Fără tați, adolescenții deveni rebeli, iar societatea ajunge în haos.

Noțiunea conform căreia căsătoria există pentru dragoste sau pentru a „exprima și a proteja uniunea unor adulți” așa cum consideră un partizan, este ipocrită. Multe relații interumane care implică dragoste si emoții nu implică și căsătoria. Chiar și argumentul conservator conform căruia căsătoria există pentru a crește copii este imprecis: căsătoria creează paternitatea. Fără căsătorie nu există tați.

Odată ce acest principiu este recunoscut, căsătoria între persoane de același sex nu își mai are rostul. Constatarea judecătorului Walker [cel care a anulat Proposition 8, n. tr.] că „sexul nu mai este o parte esențială a căsătoriei” este absurdă. Căsătoria între doi bărbați sau două femei își bate joc pur și simplu de scopul instituției. Creșterea copiilor în cupluri homosexuale îi distanțează și mai mult pe tații biologici (și pe unele mame) de aceștia, dat fiind că părinții homosexuali trebuie să dobândească copilul de la altcineva, de obicei în urma unui divorț heterosexual.

Al doilea adevăr neplăcut: nu homosexualii au distrus căsătoria, ci heterosexualii.

Cererea pentru căsătoriile homosexuale este un simptom, nu o cauză. De departe cea mai directă amenințare pentru familie este divorțul heterosexual. „Analiștii ratează argumentul atunci când se opun căsătoriilor homosexuale pe motiv că ar submina înțelegerea tradițională a căsătoriei,” scrie expertul în familie Bryce Christensen. „Doar pentru că ceea ce se înțelegea prin căsătorie a fost deja subminat grav, homosexualii încearcă acum să reclame acces la ea”.

Cu toate că homosexualii susțin că dorința lor de a se căsători arată că stilul lor de viață nu este inerent promiscuu, ei admit cu ușurință că acum căsătoria nu mai este bariera împotriva promiscuității, așa cum era odată. Dacă standardele mariajului au fost deja coborâte, ei se întreabă de ce homosexualii nu ar fi acceptați.

„Realitatea relațiilor heterosexuale pasagere, fără obligații si a ratei de divorț de 50% a precedat căsătoriile unisex” arată Andrew Sullivan.

”Toți homosexualii spun că, având în vedere definiția actuală a mariajului, nu există un motiv pentru a îi exclude. Dacă se dorește revenirea la căsătoria anilor 1950, să se meargă mai departe. Dar, până atunci, excluderea homosexualilor este o anomalie și o negare a egalității.”

Feminista Stephanie Coontz subliniază acest punct de vedere:

„Homosexualii au observat schimbările pe care heterosexualii le-au adus căsătoriei și consideră că, având în vedere noile norme, mariajul ar putea funcționa și în cazul lor.”

Al treilea inconvenient: divorțul este o problemă politică.

Nu este o chestiune privată, nu vine de la forțe impersonale de decădere morală și culturală. Este condus de o mașinărie guvernamentală complexă, ce operează în numele nostru, folosindu-se de taxele plătite de noi. Divorțul generează toate tarele sociale care justifică toate cheltuielile guvernamentale sociale [este o expresiei a concepției anti-etatiste caracteristice conservatorilor americani, care consideră că statul trebuie retras complet din viața familiei, concepție greu de înțeles în Europa și mai ales în România, n.tr.]. Divorțul este promovat de aceiași radicali sexuali care acum ridică în slăvi căsătoria între persoane de același sex.

Conservatorii au înțeles complet greșit ideea revoluției divorțului și, deși se plâng de „epidemia” de divorțuri, refuză să se confrunte cu politicile acestuia. Maggie Gallagher atribuie această „tăcere lașității politice”:

„Opoziția față de căsătoriile homosexuale sau de includerea homosexualilor în armată este pentru Republicani [Partidul Republican este preferat de conservatorii americani, n.tr.] o problemă ușoară, fără riscuri și picantă. De fapt, mesajul este că divorțul trebuie ținut în afara agendei politice cu orice preț.”

Niciun politician american de anvergură națională nu a pus sub semnul întrebării divorțul unilateral. „Democrații nu au vrut să supere alegătoarele care au văzut divorțul facil ca pe o libertate greu câștigată și ca pe un privilegiu,” scrie Barbara Dafoe Whitehead.

„Republicanii nu au vrut să îi îndepărteze pe simpatizanții lor de nivel înalt sau pe aripa lor libertariană, amândouă părțile tinzând să favorizeze divorțul facil și nici nu au vrut să atragă atenția asupra divorțurilor din propria conducere.”

În faimoasa sa critică la adresa părinților singuri, vicepreședintele Dan Quayle a avut grijă să clarifice: „Nu vorbesc despre o situație în care a intervenit un divorț”. Un articol lung din cel mai recent număr al publicației trimestriale Political Science este dedicat faptului că grupurile creștine auto-descrise ca fiind „pro familie” nu depun niciun efort pentru a reforma legile divorțului.

Acest eșec a subminat grav autoritatea morală a campaniei împotriva căsătoriilor între parteneri de același sex. „Oamenii care nu vor condamna divorțul, nu vor conta ca apărători ai căsătoriei”, scrie editorialistul Froma Harrop. „Autoritatea morală nu se câștigă ușor.”

Cum căsătoria creează paternitatea, ar trebui să considerăm că divorțul este un sistem de distrugere a ei. Nu este un accident faptul că instanțele de divorț au devenit sisteme de deposedare și incriminare a taților. Cu un asemenea regim îndreptat împotriva lor, bărbații sunt încurajați să se opună căsătoriei și formării unei familii. Nicio cantate de mustrări venite din partea moraliștilor de serviciu nu îi va convinge pe bărbați să prefere căsătoria, când aceasta poate însemna  pierderea copiilor, exproprierea și încarcerarea.

Al patrulea punct este cel mai greu de înțeles:

Căsătoria nu este în întregime o instituție publică pe care guvernul să o poată defini și reglementa în mod legitim.

Ea folosește cu siguranță funcțiilor publice, dar creează, de asemenea, o sferă de viață dincolo de controlul oficial – lucru pe care judecătorul Curții Supreme Byron White îl numea „un tărâm al vieții de familie în care statul nu poate intra”. Asta nu înseamnă că orice relație poate fi numită căsătorie. Dimpotrivă, înseamnă că aceasta creează o zonă unică de intimitate pentru un scop superior oricărui altuia: este legătura în care părinții își pot crește copii fără intervenția statului.

Creșterea copiilor este, la urma urmei, unică din punct de vedere politic. Este singura relație în care oamenii pot exercita o autoritate de constrângere asupra altora. Este singura excepție de la monopolul statului, motiv pentru care statul încearcă să o submineze și să o invadeze. Fără autoritate parentală, și, în special, autoritate paternală legitimată de căsătorie, accesul guvernamental este total. Acest lucru este deja evident în comunitățile în care căsătoria și instituția tatălui au dispărut, iar guvernul le-a înlocuit cu ajutorul social, pensia alimentară, educația publică și asistența medicală subvenționată.

Căsătoria este paradoxală într-un mod care este critic pentru problemele noastre politice- și asta cauzează confuzie în cadrul conservatorilor și al libertarienilor. Ea trebuie recunoscută de către stat tocmai pentru că naște o sferă de autoritate parentală din care statul trebuie să se retragă. Guvernul de astăzi nu mai poate exercita această reținere în mod voluntar. Noi trebuie să cerem în mod constant să facă acest lucru. Căsătoria – pe durata întregii vieți și protejată de un act legal, ne oferă autoritatea și baza morală pentru a rezista invaziei statului.

Interzicerea căsătoriilor homosexuale nu va salva această instituție. Așa cum Robert Seidenberg scrie în cotidianul Washington Times:

„Chiar dacă republicanii ar reuși să obțină definirea căsătoriei în constituție ca fiind o relație între un bărbat și o femeie, un judecător oarecare de oriunde ar găsi un înțeles nou pentru cuvintele ”bărbat” și ”femeie” sau pentru cuvintele ”între” sau ”relație”  sau pentru oricare alte cuvinte care ar apărea în amendament”.

Acest lucru se întâmplă deja. Marea Britanie le permite transsexualilor să își falsifice certificatele de naștere retroactiv pentru a indica faptul că s-au născut de genul pe care ei îl aleg. „Efectul inevitabil al acestui act va fi căsătoria între persoane de același sex” scrie Melanie Phillips în Daily Mail [ceea ce s-a și întâmplat 4 ani mai târziu, n.tr.]. „Căsătoria între un bărbat și o femeie va fi distrusă pentru că ”bărbat” și ”femeie” nu vor însemna altceva decât faptul că cineva se simte fie bărbat, fie femeie.”

Așadar, care este soluția? O măsură luată în fața Congresului ar putea fi calea. Deși nu a fost gândită inițial pentru a salva căsătoria, „Amendamentul  Pentru Drepturile Parentale” care a fost propus este primul pas către direcția corectă. El protejează ”libertatea părinților de a gestiona creșterea și educația copiilor”. Dar cum întărește acesta căsătoria?

Reafirmarea drepturilor părintești – în special a părinților căsătoriți – de a își crește proprii copii – ar slăbi interferența guvernului în cadrul familiei. În special dacă este formulată pentru a proteja legătura dintre copii și  părinții lor căsătoriți, o astfel de măsură ar putea submina atât regimul divorțurilor, cât și căsătoriile între persoane de același sex prin stabilirea căsătoriei ca fiind un contract permanent în care conferă drepturi părintești care trebuie să fie respectate de către stat. În cadrul legăturii căsătoriei, ar păstra drepturile taților și părinților de ambele sexe, a soților în general și ar face căsătoria homosexualilor, în mare parte, lipsită de sens. Căsătoria care aduce copii pe lume ar fi efectiv insolubilă și ar exista mai puțini copii fără tați, pe care homosexualii să îi adopte. Bărbații ar înțelege că pentru a avea drepturi depline asupra copiilor trebuie să se căsătorească înainte de a concepe copii și ar avea astfel un interes în a asigura performanța instituției.

Acest nu este un angajament mic. Ar însemna confruntarea întregii organizații radical- sexuale, nu numai a homosexualilor, ci și a aliaților lor din cadrul feminiștilor, barourilor, psihoterapeuților, asistenților sociali și școlilor private. Miza ar fi ridicată în mod semnificativ, sau, mai degrabă, ar sublinia cât de mare este deja. De asemenea, ar atrage atenția publică asupra interconexiunile dintre aceste amenințări și familia și libertatea. Ar favoriza interesul unei coaliții a părinților cu un interes personal și legitim în căsătorie și drepturi părintești.

Alternativa este de a continua declamarea banalității, caz în care vom fi respinși ca un cor de mustrători, moralizatori – și da, bigoți. Și vom pierde.

Sursa: Rost online, preluare dupa Cultura Vieții

Ce fel de viata duc oamenii care cred in iad?!

Desi credinta intr-o pedeapsa dincolo de moarte are adesea efecte benefice la nivelul societatii, oamenii care cred in existenta iadului au totusi, la nivel personal, o viata mai putin fericita, arata un studiu recent.

iadul

Studii de psihologie si sociologie au aratat, de-a lungul timpului, ca, in societatile in care multi indivizi cred in existenta unei forme supranaturale de pedeapsa in viata de apoi, aceasta convingere produce efecte pozitive, la nivelul intregii societati, inclusiv infractionalitate mai redusa si crestere economica mai accentuata in tarile in curs de dezvoltare.

Dar exista si un revers al medaliei: la nivel individual, credinta in iad este asociata cu un nivel mai scazut de fericire si satisfactie in viata, arata cercetari realizate la Universitatea Oregon.

Intr-un studiu publicat in PLOS ONE, cercetatorii au analizat date din sondaje internationale pentru a afla in ce mod credinta in rai si iad afecteaza starile emotionale ale oamenilor in viata de zi cu zi, precum si satisfactia in viata pe termen lung.

Multi oamani, dar nu toti, cred atat in existenta raiului, cat si in cea a iadului. Cercetatorii americani s-au concentrat asupra celor care credeau intr-unul dintre aceste concepte, dar nu in ambele. In marea majoritate a cazurilor, acesti oameni credeau in existenta raiului, dar nu si a iadului.

Specialistii au analizat date provenite din 63 de tari, constatand urmatoarele: cu cat credinta in rai prevala in masura mai mare asupra credintei in iad in randul locuitorilor unei tari, cu atat erau mai fericiti si mai multumiti de viata lor respectivii locuitori.

Studiind raspunsuri individuale, cercetatorii au observat acelasi model: cei ce credeau in rai se declarau mai satisfacuti de viata lor.

Datele provin din sondajele Gallup World Poll, World Values Survey si European Values Survey. In 55 din cele 63 de tari incluse in sondaj, crestinii sau musulmanii erau majoritari, dar analiza raspunsurilor individuale nu a relevat nicio diferenta semnificativa intre adeptii religiilor abrahamice (iudaism, crestinism si islam) si cei ai religiilor non-abrahamice, im ceea ce priveste aceasta credinta si satisfactia in viata.

Dar este aceasta o legatura cauzala de genul „oamenii sunt mai nefericiti deoarece cred in iad”? Nu neaparat; studiul nu exclude posibilitatea ca oamenii nefericiti sa fie mai inclinati sa creada in iad tocmai ca urmare a starii lor de nefericire.

Pentru a elucida sensul relatiei cauzale, cercetatorii au realizat si un sondaj propriu, rugand 422 de persoane sa scrie fie despre rai, fie despre iad, fie despre ceea ce facusera cu o zi inainte, apoi sa estimeze in ce masura incercasera 7 emotii;: fericire, tristete, vinovatie, siguranta, rusine, teama sau liniste. Estimarile emotionale ale celor ce credeau in rai nu difereau de ale celor care scrisesera despre activitatile din ziua precedenta, ceea ce sugereaza ca singura credinta in rai nu ii face pe oameni mai fericiti.

In schimb, cei ce scrisesera despre iad (indiferent ca erau sau nu persoane religioase) au declarat scoruri mai mici in ceea ce priveste fericirea si mai mari in ceea ce priveste tristetea, comparativ cu ceilalti.

Cum se explica acest lucru?!

Cercetatori propun mai multe ipoteze:

deoarece iadul este un concept negativ, simplul fapt de a scrie despre el declanseaza sentimente negative

e posibil, de asemenea, ca faptul de a se gandi la iad sa ii faca pe cei care nu sunt credinciosi sa se intrebe ce se va intampla cu ei daca gresesc cumva in convingerile lor

Cercetari anterioare, desfasurate la Universitatea din Kansas, aratasera ca, in tarile unde locuitorii tind sa creada mai mult in rai decat in iad, rata infractionalitatii e mai mare. Probabil, spun cercetatorii, credinta in iad, intr-o pedeapsa supranaturala, reduce comportamentele antisociale si ii motiveaza pe oameni sa fie mai cooperanti, de teama pedepsei. Sursa: Live Science

                                                                  Cristian LAURENŢIU

EU...

Viaţa este 10% cum ţi-o faci şi 90% cum o iei! Sper la ce-i mai bun, dar aştept să fie şi ce-i mai rău! Îmi doresc să stăpânesc deopotriva şi loviturile şi iertarea.Uneori mă angajez în lupte care nu sunt ale mele, pe câmpuri de bătălii pe care nu le cunosc.Ce sa faci?! Am un spirit de om corect, luptător pentru cei slabi şi necăjiţi, dornic mereu de provocări! Am o singură viaţă dar vreau s-o trăiesc din plin! Nu accept pierderea niciunei secunde ale mele! Nu accept să fiu doar o măsură a Marelui şi implacabilului Timp. Mă îmbăt cu fiecare minut şi gust din bunătatea clipei. Am învăţat jocul vieţii în mod just, curajos şi cu tărie sufletească la piedicile celor din jur. Încerc să am o inimă iertătoare şi o minte căreia să nu-i fie frică să călătorească pe drumuri nebătătorite.Mi-am cerut mereu inteligenţă, răbdare, simţ al umorului şi puţină tihnă.Vreau să fiu pregătit pentru orice schimbare a norocului. Viaţa e o piaţă unde totul are un preţ! Scump, din fericire ori din păcate...

Descoperire neaşteptată despre planeta Marte. "Sunt şanse mari să existe viaţă aici!"

Un studiu recent sugereaza ca Marte nu este o planeta moartă, ci dimpotrivă, are şanse mari să poată găzdui viaţa. Planeta Roşie seamănă cu Terra mai mult decât credeau până acum specialistii.

O echipa de savanti de la UCLA a cercetat peste 100 de poze facute de satelitii NASA, Mars Odyssey si Mars Reconnaissance Orbiter.

Acestea au aratat ca Marte este alcatuit din placi tectonice, asemeni Terrei, iar acestea produc cutremure.

Seismele au loc mult mai rar insa, o data la cateva milioane de ani, pentru ca aceste placi tectonice sunt inca primitive.

Insa existenta lor este suficienta pentru a-i face pe geologi sa se gandeasca serios la posibilitatea existentei formelor de viata pe aceasta planeta.

Cutremurele sunt esentiale pentru aparitia vietii, deoarece aduca la suprafata planetei carbon si alti nutrieti fara de care organismele nu pot trai, explica geologul An Yin.

El spune ca o parte din relieful martian seamana cu regiunile din Tibet sau California. O parte din muntii vulcanici de aici ar fi fost formati de aceste placi tectonice si de falii, asa cum s-au format insulele Hawaii.

Pana acum, oamenii de stiinta credeau ca numai pe Pamant exista asemenea forme geologice.

Marte gazduieste si cel mai lung si mai adanc canion din sistemul nostru solar. Valles Marineris are o lungime de 4.000 de km, adica este de 9 ori mai mare decat Marele Canion din Statele Unite.

Nimeni nu stia cum s-a format aici aceasta forma de relief, nsa teoria placilor tectonice, sustinuta de Yin, ofera o explicatie logica.

“Este socant ce am descoperit, dar este corect. Canionul s-a format la granita dintre placile tectonice si acestea se misca orizontal, asa cum se intampla si cu sistemul de falii de la Marea Moarta, pe Terra", declara Yin.

Pe Marte, cele doua placi s-au deplasat orizontal peste 150 de km. Acestea sunt probabil singurele placi tectonice de pe Marte, spre deosebire de Pamant, care are 7 asemenea placi, crede Yin.

In timp, mai multe placi ar putea sa apara si pe Marte, fisurarea scoartei fiind mai lenta din cauza dimensiunii mici a planetei, care nu dispune astfel de suficienta energie termala.

Studiul lui Yin a fost publicat in numarul din august al revistei Litosphere.

                                                                    IONUŢ IULIU DRAGOŞ