Poate că titlul o să vă surprindă, dar
povestioara pe care vi-o spun este adevărată şi-mi face plăcere s-o relatez
cititorilor acestui blog şi tinerei generaţii de azi. Tocmai intrasem în
treapta I la liceu, e vorba de Liceul Electrotehnic Baia Mare, pe strada
Culturii, adică în “buricul târgului”. O lume nouă, misterioasă şi cu …multe
necunoscute. Aveam parte însă după o săptămână de nişte dascăli-prieteni care
doreau să ne înveţe şi mai multe lucruri. Îmi amintesc cu plăcere de doamna
profesoară Angela OŞAN la limba română, de domnul profesor Augustin Griguţa
BOTIŞ, de doamna dirigintă Elisabeta ŞUTEU, de doamna Lia CHIOREAN, de
regretata profesoară-antrenor Ioana BODEA, de domnul profesor de matematică
Vasile ILUŢ, de domnul director şi profesor de fizică Nicolae NECHITA, de
domnul professor de biologie Marin BOBOC, de domnul profesor ing. Adrian
TURICU, de maistrul Justin SĂLĂJAN, de doamna bibliotecar M. PETRESCU, de pedagogii
Liviu PETRESCU şi Augustin GAVRA, de doamna ing. Rodica MICU, de regretatul
Ioan MOLDOVAN sau domnul GHERASIM.
Părinţii mei şi în special mama Ana, dorind
să-mi răsplătească cumva faptul că învăţam bine spre foarte, foarte bine a luat
hotărârea ca de Crăciun să am prima mea “canadiană” adică un cojoc de oaie
prelucrat foarte bine, de culoare maronie şi care se făceau la Ulmeni. În acest
sens mama a luat hotărârea să mergem sâmbătă după masa (deoarece se făceau ore
pe vremea mea şi sâmbăta!) la Ulmeni, la un vestit cojocar. La convins pe tata
să-i dea banii necesari şi urma să facem “joncţiunea”în staţia de autobuz pentru a merge până în Mireşu
Mare iar de acolo pe jos, să trecem calea ferată pe podul de cale ferată şi să
ajungem pe strada Gării unde stătea vestitul cojocar. Ne-a luat cam două ore şi
jumătate această incursiune a noastră. Iată-ne şi ajunşi la cojocar acasă. O
casă mare, frumoasă şi o cameră în care lucra meşterul, fiica sau nora
dânsului. Eram subţirel, “tras printr-un inel, aveam coşurile adolescenţei pe
faţă dar şi un “atu” în sensul că nu va trebui să folosească multe piei de miel
pentru canadiana mea. M-a măsurat după care mi-a arătat trei modele de
canadiană. Cea mai frumoasă era considerată a fi cea care avea la guler mai
multă lână. Mama s-a înţeles la preţ cu meşterul. Acesta a lăsat de la el vreo
50 de lei care reprezenta un adevărat succes pentru mama mea. La o săptămână
urma să vin după ea. Aşa am şi procedat, numai că de data asta m-am dus eu
împreună cu tatăl meu cu o pereche de cai mai “năzdrăvani” ca cei din poveştile
lui Creangă. Am trecut Someşul cu podul plutitor şi nu ne-am oprit pănă la
cojocar acasă. Acesta mi-a dat să probez canadiana şi eu deja mă visam cu
colindul la fetele frumoase din Lucăceşti care o să-mi aprecieze canadiana!
Ne-am întors acasă iar tatăl meu mi-a spus să mi-o las pe mine ca să nu se
“zbârcească” , lucru pe care l-am făcut fără nici o împotrivire deşi afară erau
vreo 12-15 grade Celsius. Şi astăzi mai am canadiana, din păcate nu mă mai
cuprinde, cojocarul nu ştiu dacă mai trăieşte dar ştiu în mod cert că niciodată
nu mi-a fost frig când o purtam. Poate de aceea oile şi mieii nu se plâng de
frig niciodată…
Gelu Dragoş
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu