Hristos înalţă pe om în iubirea şi slava lui Dumnezeu.
Duminica a 27-a după Rusalii (Tămăduirea femeii gârbove) (Luca 13, 10-17)
Omul n-a mers spre descoperirea semnificaţiei curate a
creaţiei, spre descoperirea transparenţei ei pentru Dumnezeu, deci nici spre
descoperirea tainei spirituale a sa şi a semenilor săi, care îl putea ajuta să
descopere adâncimile lui Dumnezeu cel personal. El a fost ispitit să rămână la
suprafaţa naturii sale, să se mulţumească cu satisfacerea plăcerilor pe care i
le dă suprafaţa pur materială a lumii. El a rămas la folosirea trupească a
naturii, care îi oferă nişte plăceri pe care le socoteşte bune, când de fapt
ele îi aduc urmări rele, şi-a scos trupul de sub puterea spiritului, şi deci a
rămas la treapta de descompunere a lui, şi chiar la moartea lui. El a lăsat
deci acoperită natura ca „pom al vieţii“, văzând-o numai ca „pom al cunoştinţei
binelui şi răului“. Aceasta l-a scos din legătura conştientă cu Fiul şi
Cuvântul lui Dumnezeu, din adevărata raţionalitate imprimată de El creaţiei şi
fiinţei omului, ca şi din sentimentul filial faţă de Dumnezeu, din conştiinţa,
întreţinută în el de Fiul, că lumea îi este dăruită de Tatăl ceresc, şi din
bucuria de acest fapt, dăruită de Duhul. Această împătimire, egoistă şi oarbă,
de suprafaţa pur materială a lumii a adus şi o tot mai mare divizare şi luptă
între oameni. Chiar Adam şi Eva dau vina unul pe altul pentru căderea lor din
viaţa spirituală trăită în comuniune cu Dumnezeu, fapt care a slăbit şi
comuniunea dintre ei. Această cădere din unirea prin Cuvântul şi îndepărtarea
de „pomul vieţii“ echivalează cu scoaterea oamenilor din Rai, din comuniunea cu
Dumnezeu şi întreolaltă.
Ei au formulat o concepţie asupra lumii ca lume de obiecte,
a cărei raţionalitate superficială poate fi cunoscută şi întrebuinţată – în tot
felul de combinaţii ale energiilor ei materiale descoperite de ei – doar spre
folosul lor pur trupesc. Ei şi-au închipuit că puterea lor asupra naturii
depinde exclusiv de ei, sau de nişte zei care sunt în fond una cu ei, ca forţe
ale naturii de o fiinţă cu forţele lor. Din acest motiv, au creat opere
gigantice, care sunt semne amăgitoare ale puterii lor, ei nefiind conştienţi de
spiritul lor, prin care pot rămâne în mod real nemuritori. Aşa au înălţat
turnul Babel şi piramidele. Orgoliul manifestat în înălţarea turnului Babel i-a
condus până la situaţia de a nu mai avea aceeaşi limbă, sau de a nu mai avea
cuvintele ca mijloc de unitate, iar cel manifestat în construirea piramidelor,
pe cei cu mai mare putere socială şi materială i-a condus la chinuirea celor
mai mici, robindu-i, practic, în munca de construire a acestor monumente
„păstrătoare“ ale trupurilor lor.
Dar Cuvântul lui Dumnezeu a continuat, în acelaşi timp,
să-Şi manifeste puterea Lui în unii oameni, pentru a pregăti omenirea să
primească pe Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, ca prin El să părăsească
alipirea la suprafaţa materială şi superficială a lumii, şi să caute – prin
trupul curăţit de împătimirea faţă de cele materiale şi prin natura văzută în
adâncimea ei spirituală de „pom al vieţii“ – transfigurarea ei şi a trupului şi
unirea cu Dumnezeu. Întrucât căderea omului a venit prin creşterea poftelor
trupeşti, care-şi caută satisfacerea printr-o natură văzută numai în suprafaţa
ei materială, devenită opacă, ridicarea lui din această stare nu putea veni
decât printr-o detaşare de această suprafaţă exclusiv materială a lumii,
printr-o adâncire în ea ca „pom al vieţii“, prin care se reface unirea lui cu
Dumnezeu. Dar trupul nu putea ajunge la această putere decât numai asumat de
Însuşi Cuvântul şi Fiul lui Dumnezeu, în Care se trăieşte ca trup al însuşi
Ipostasului dumnezeiesc al Fiului, Ce şi-a pus pecetea raţionalităţii şi
filiaţiei Sale în el, la creaţie. În această calitate, Cuvântul poate reface şi
întări la maximum, în trupul asumat de El însuşi ca Persoană, raţionalitatea
acestuia.
Pregătirea pentru această înţelegere a căii spre mântuire o
va face Cuvântul lui Dumnezeu cu conlucrarea unora dintre oameni, ba chiar cu a
unui popor întreg, poporul ales. Ea este preînchipuită, oarecum simbolic, de
detaşarea lui de lumea aceasta „egipteană“ şi de eliberarea de robia ei prin
trecerea, printr-o pustie, spre ţara unde va sluji liber lui Dumnezeu şi va
trăi în deplina unitate a credinţei, sau a legăturii cu El şi între ei. Ei se
vor dezlipi, printr-o asceză anevoioasă, de robia egipteană care le produce
plăcere prin „căldările ei cu carne“, mişcându-se într-o pustie patruzeci de
ani, ceea ce simbolizează toată viaţa matură a unui om, pentru a ajunge în pământul
veşnic al făgăduinţei, sau în Canaan. Faptul că Cel ce ocroteşte ieşirea
aceasta simbolică a poporului evreu din ataşarea la lume este Cuvântul, şi că
El îl va scăpa de moarte prin jertfa Sa, se arată în simbolul mielului pascal.
El se prevesteşte pe Sine mai lămurit, ca Mântuitor viitor, prin cuvintele
comunicate prin Proroci. Omenirea este pregătită pentru primirea Lui ca om prin
revelaţia Vechiului Testament, care este opera lui Dumnezeu prin Cuvântul.
Acesta Se va face de fapt om, luând trup prin care va practica cea mai
desăvârşită asceză a detaşării de lume, ca să poată reveni ca om în Rai, dar nu
ocolind moartea, ci biruind-o prin suportarea ei, ca ultimul act al detaşării
de lumea ca „pom al cunoştinţei“, pentru a intra în viaţa veşnică, fără de
moarte, prin învierea cu trupul.
Fiul lui Dumnezeu cel înviat, după o astfel de viaţă
dezlipită de lumea superficială, va ajuta şi celor ce se vor alipi Lui să
parcurgă acest drum al Lui, ca să treacă prin moarte cu sufletul în Rai, iar la
sfârşitul lumii întregi, în forma ei actuală îngroşată, să învie la viaţa
veşnică şi cu trupul, cu întreaga fiinţă omenească.
Dar unii oameni nu vor accepta această cale a lui Hristos.
Şi, în general, mulţi oameni vor continua să se lase ispitiţi, şi după venirea
Lui, de descoperirea energiilor cosmice şi de combinarea lor în noi forme de
gigantism, prin care cred că-şi uşurează şi-şi fac mai plăcută viaţa trupească
în lume.
Scopul ultim al creaţiei după cădere: reunificarea în Fiul
şi Cuvântul lui Dumnezeu Cel întrupat şi pregătirea ei prin El pentru aceasta
Din cele spuse s-a văzut că, prin creaţie, Dumnezeu a dat
lumii ca scop unitatea ei în El. După cădere, Dumnezeu urmăreşte împlinirea
aceluiaşi scop: reunificarea creaţiei în El. Se adevereşte astfel că este un
scop plin de iubire. Iar ca Dumnezeu să urmărească acest scop, trebuie ca El
însuşi să fie un Dumnezeu al iubirii, sau să cunoască iubirea în Sine din veci.
Din faptul că Dumnezeu este Treime iubitoare de Persoane se explică astfel
însăşi crearea lumii şi scopul creării ei. Dar faptul că este Treime nu-L
obligă pe Dumnezeu să creeze lumea, căci aceasta n-ar mai fi cu adevărat
iubire, însă o explică.
De aceea, Sfinţii Părinţi precizează ca scop al creării
lumii, şi al conducerii ei spre Sine, dorinţa de a împărtăşi lumii iubirea pe
care Tatăl o are faţă de Fiul Său, şi ca fiinţele create conştiente să-I
răspundă cu iubirea lor filială, care le vine din alipirea la Fiul Său
Unul-Născut făcut om.
Acesta este şi rostul pozitiv al timpului. Fără Cuvântul, şi
mai ales fără Cuvântul întrupat, făcut om ca să-i conducă pe oameni în timp
spre iubirea pe care o are El faţă de Tatăl, timpul n-ar avea nici un rost.
Timpul poartă pecetea Cuvântului şi va fi asumat de Cuvântul întrupat, spre a-l
conduce spre veşnicie, sau spre sfârşitul lui, fără a se pierde cele bune
câştigate în decursul lui, ceea ce înseamnă conducerea oamenilor în timp spre
veşnicia lor în El. Deci lumea nu numai că a fost creată prin Cuvântul (Cel)
dinainte de veci, ci şi pentru Cuvântul, Care Se va întrupa ca să adune lumea
în veşnica unire cu Sine şi, prin Sine, cu întreaga Sfântă Treime.
Lumea, care se compune din natură şi oameni, este chemată la
aceasta. Natura inconştientă e făcută pentru oameni, iar oamenii, pentru a urca
în comuniunea filială cu Dumnezeu cel în Treime, prin adunarea lor în Fiul
Tatălui. Natura e făcută pentru oameni, ca ei să fie ajutaţi de ea să urce în
comuniunea între ei şi cu Dumnezeu, dar şi ca ei să o ridice şi pe ea la
treapta unui tot mai vădit mediu transparent al lui Dumnezeu. Fără om, natura
n-ar avea nici un rost şi n-ar avea nevoie nici de un timp, cu sens progresiv,
pentru a creşte în unirea cu Dumnezeu. N-ar exista decât un timp al repetiţiei
monotone. În urcuşul lui spre Dumnezeu, în vederea creşterii lui spirituale, omul
este ajutat de natură. El e cel ce adună din ea sensurile originii ei de la
Dumnezeu şi o foloseşte ca mijloc al comuniunii tot mai sporite cu semenii săi,
fapt care-l ajută să crească şi în comuniunea cu Dumnezeu – Izvorul iubirii
dintre oameni.
Umanul e chemat să urce în mod conştient şi liber, condus de
Înţelepciunea ipostatică – Care e totodată Fiul lui Dumnezeu -, până la a fi
făcut umanul Persoanei Lui, prin faptul că El Se face om între oameni, rămânând
şi Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu. Omul este coroana creaţiei mai ales
întrucât Însuşi Fiul lui Dumnezeu Se poate face, ca om, o astfel de coroană.
Dumnezeu nu creează lumea pentru a o privi de sus şi pentru ca ea să-L
privească de la distanţă, ci pentru ca ea să ajungă, prin umanitatea asumată de
El, conţinut al vieţii Fiului Său, şi ca viaţa dumnezeiască din Fiul Său să
devină conţinut al ei. Iar Fiul Său adună în Sine, ca om, toată creaţia, şi
actualizează în omul unit cu Sine calitatea lui de coroană a creaţiei.
Omul este creat ca viaţa lui să devină viaţa lui Dumnezeu
Cuvântul. Viaţa lui, care uneşte spiritul cu materia, devenind viaţa omenească
a lui Dumnezeu Cuvântul, devine a Lui şi lumea materială, mediu de manifestare
al Persoanei dumnezeieşti.
Am văzut că însăşi observaţia imprimă subiectivitatea sau
puterea spirituală a omului în mişcarea naturii. Nu e greu deci de admis că
natura poate fi dusă, de oameni puternici în duh, spre transfigurarea ei prin
Dumnezeu Cel lucrător în ei. Dar numai în Hristos şi prin El, Dumnezeu lucrează
deplin în umanitate.
Numai pentru că omul are nevoie de o creştere spirituală
pentru unirea cu Dumnezeu – pentru că nu a fost emanat dintr-o desăvârşire
asemenea Lui, sau într-o nedesăvârşire de nedepăşit -, are timpul (cu) un sens
sau (cu) un rost. Altfel, timpul nu ar avea nici un sens sau rost. Şi întrucât
creşterea spirituală a fiecărui om e legată de natură şi de semenii săi, s-a
dat întregii creaţii un timp. Şi fiecare om e adus de Dumnezeu Cuvântul la
existenţă într-un timp deosebit al lui, în care să poată creşte ca persoană
deosebită în alt moment al istoriei, şi în legătură cu alte persoane, şi
pregătit de alţi predecesori. Toate aceste timpuri personale sunt încadrate
într-un timp al lumii ca întreg, în care fiecare om îşi are locul lui, cu
responsabilitatea şi îndatoririle lui, care se leagă într-un întreg al
istoriei, şi fiecare va avea să răspundă în ce măsură a contribuit la
înaintarea ei în bine sau la buna înţelegere între oameni, sau în rău, în
divizarea iraţională dintre oameni, adică la conducerea ei spre adunarea în
Ipostasul Cuvântului sau Raţiunii ipostatice a lui Dumnezeu, sau contrar
acestei adunări, după ce Acesta a venit în întâmpinarea şi în ajutorul nostru,
făcându-Se om între oameni, sau partenerul nostru de dialog la nivel intim şi
egal, având puterea de a ne înălţa la nivelul îndumnezeit pe care l-a imprimat
umanităţii asumate de El. În acest scop, Dumnezeu l-a creat pe om ca partener
posibil al Lui, pentru ca El să poată lua loc între oameni, ca să-i poată
ridica prin har la îndumnezeire. Şi, în legătură cu omul, a creat toată natura
materială capabilă de a fi purtată de El, transfigurată de El, făcută mediu
străveziu de manifestare a Lui; dar nu dintr-o necesitate a Lui, ci dintr-o
iubire aşa de mare faţă de creaţie, încât a fost în stare să Se facă El Însuşi
purtătorul ei, făcând-o mediu comunicabil al Lui.
Dacă Dumnezeu a creat lumea prin Cuvântul, după căderea ei
sau după slăbirea legăturii ei cu El, care însă nu a încetat cu totul, tot prin
El o conduce ca să poată primi pe Cuvântul întrupat în maximă intimitate cu oamenii,
ca Acesta să scape pe oameni de moarte şi să-i unească cu Sine, ducându-i la
îndumnezeirea după har şi la viaţa veşnică întru desăvârşire. În aceste roluri
Îl prezintă Sfântul Apostol Pavel pe Cuvântul întrupat la plinirea vremii,
atunci când scrie: „Precum întru El ne-a şi ales, înainte de întemeierea lumii,
ca să fim sfinţi şi fără de prihană înaintea Lui“ (Efeseni 1, 4).
Dar aceasta, iarăşi, nu înseamnă că, dacă Tatăl a născut din
veci pe Fiul Său, a trebuit să creeze numaidecât lumea. Ba, odată ce a creat-o,
nici măcar n-a trebuit numaidecât să Se şi întrupeze Fiul Său. Sfântul Maxim
Mărturisitorul spune direct că, dacă lumea n-ar fi căzut, Dumnezeu ar fi dus-o
în alt mod la unirea definitivă cu El, odată ce a fost unită prin creaţie cu
Fiul şi Cuvântul Său. El zice: „Căci trebuia ca, odată ce Dumnezeu ne-a făcut
asemenea Lui (prin aceea că avem prin împărtăşire trăsăturile exacte ale
bunătăţii Lui şi a plănuit dinainte de veacuri să fim în El), să ne şi ducă la
acest sfârşit prea fericit, dându-ne ca mod buna folosire a puterilor naturale;
dar omul, refuzând acest mod prin reaua întrebuinţare a puterilor naturale, ca
să nu se îndepărteze de Dumnezeu, înstrăinându-se, trebuia să introducă alt
mod, cu atât mai minunat şi mai dumnezeiesc decât cel dintâi, cu cât ceea ce e
mai presus de fire e mai înalt decât ceea ce e după fire. Şi acest mod e taina
venirii atottainice a lui Dumnezeu la oameni, precum credem toţi. «Căci dacă
(testamentul) cel dintâi ar fi rămas fără prihană – zice Apostolul – nu s-ar mai
fi căutat loc pentru al doilea» (Evrei 8, 7). Şi, de fapt, este vădit tuturor
că taina ce s-a săvârşit în Hristos la sfârşitul veacurilor este dovada şi
urmarea greşelii protopărintelui de la începutul veacurilor.“ 1
Deci, vorbind despre întruparea Fiului lui Dumnezeu, Sfinţii
Părinţi cugetă, în concret, la situaţia lumii căzute, punând în legătură
întruparea cu crearea lumii. La situaţia aceasta cugetă ei, când văd întruparea
condiţionată, dinainte de veci, de existenţa unei Fecioare preacurate şi de jertfa
pe care avea să o aducă Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat.
Cu precizările acestea, se poate spune că gândirea dinainte
de veci a lui Dumnezeu la lume şi la timpul şi la crearea ei e legată de
Cuvântul lui Dumnezeu, de întruparea Lui, de adunarea lumii în Hristos Cel
înviat şi, prin aceasta, de relaţia noastră filială cu Tatăl în Duhul Sfânt.
Hristos este, în calitate de Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, „Viaţa“ şi
„Lumina“ desăvârşită şi veşnică a lumii, spre care e condusă de El. El e
„Calea“ prin care înaintăm şi ţinta căii, sau „odihna“ veşnică şi fericită a
plenitudinii, spre care sunt conduşi cei ce se alipesc de El prin credinţă.
Fără El, lumea n-ar avea nici un înţeles. Cine nu ştie de El umblă într-un
întuneric total: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în
întuneric, ci va avea lumina vieţii“ (Ioan 8, 12). Acela, socotind că se va
topi în esenţa lumii, nu vede şi nu va vedea nici un sens al existenţei lui.
Iar declarându-Se El însuşi „odihna“ veşnică a tuturor, zice: „Veniţi la Mine,
toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi“ (Matei 11, 28).
Numai o persoană odihneşte cu dragostea ei; şi numai Persoana care are în Ea
dragostea şi viaţa desăvârşită poate odihni deplin şi veşnic pe toţi cei ce vin
la Ea. Mântuitorul spune că această odihnă constă în a-L avea pe Dumnezeu ca
Tată; dar eu nu-L pot avea pe Dumnezeu ca Tată, dacă nu-L am pe Fiul Lui ca
Frate. Iar aceasta ni S-a făcut El, întrupându-Se: „Toate Mi-au fost date de
către Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl
nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i
descopere“ (Matei 11, 27). Cine nu a cunoscut pe Hristos ca Fiu al Tatălui
ceresc nu-L poate cunoaşte pe Tatăl ceresc ca Tată, deci nu poate ajunge la
odihna în El.
Oamenii nu pot găsi „viaţa“ fără sfârşit, deci „odihna“ de
frământările şi îndoielile lor cu rost şi fără rost, decât în Tatăl – ca
Izvorul nesfârşit a toată „viaţa“, sau Izvorul iubirii. Numai Tatăl uneşte în
Sine izvorul vieţii nesfârşite cu izvorul iubirii nesfârşite. Iar în El nu
putem ajunge şi nu ne putem simţi fericiţi decât în calitate de fii. Iar
calitatea aceasta n-o putem dobândi decât în unire cu Fiul Lui Unul-Născut,
făcut om.
Sfântul Maxim Mărturisitorul a văzut progresul fiinţelor
conştiente create în înaintarea, de la „existenţa“ ce li s-a dat de Dumnezeu,
la ţinta ei: „existenţa fericită“, sau „existenţa veşnic fericită“2. Dar
existenţa nu poate deveni bună decât în relaţie cu alte persoane. Iar „veşnic
bună“ nu poate deveni decât ca persoană eternizată în relaţie cu o comuniune de
Persoane eterne prin Sine, adică (în relaţie) cu Sfânta Treime. Această
aspiraţie a persoanei umane e o dovadă că există Persoane eterne prin Sine şi
în fericită comuniune desăvârşită, Care pot crea şi alte persoane care să
voiască şi să poată deveni veşnic bune, în relaţie cu Ele, dar şi întreolaltă.
Ca să se iubească şi ele între ele cu o iubire veşnică, trebuie să se poată
bucura de iubirea unor Persoane care au în Sine, din veci, iubirea desăvârşită
între Ele. Dar la iubirea Persoanelor eterne şi, prin ea, la iubirea
persoanelor umane ajungem prin Hristos, Care e una din Persoanele comuniunii
iubitoare eterne Ce S-a făcut om, aducând acea iubire şi în relaţie cu
persoanele umane create. Căci El a umplut de iubirea Sa eternă faţă de
celelalte două Persoane divine şi umanitatea pe care Şi-a făcut-o proprie. Prin
ea a arătat această iubire a Sa, ca Persoană divină, şi în relaţia cu cei
dintre care s-a făcut unul după firea asumată, încălzindu-ne şi pe noi de
iubirea Lui faţă de Celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi şi faţă de
oameni. Prin aceasta, Hristos a devenit Persoana care a extins iubirea dintre
Persoanele divine – ca iubire între El, ca Persoană divină devenită şi umană,
şi Celelalte două Persoane divine – şi între Ea şi persoanele umane. Aceasta
este „odihna“ spre care conduce pe toţi cei ce se alipesc Lui.
Că lumea e creată pentru Hristos şi prin El, pentru iubirea
între oameni şi Sfânta Treime şi între ei înşişi, pentru că există Fiul Tatălui
din veci, Care se va face om, sau pentru că Sfânta Treime vrea să extindă
iubirea dintre Persoanele Ei şi la oameni, deci şi între ei înşişi şi între ei
şi Ea, o spune Sfântul Maxim Mărturisitorul în următoarele: „Aceasta este taina
cea mare şi ascunsă. Aceasta este ţinta fericită (sfârşitul) pentru care s-au
întemeiat toate. Acesta este scopul dumnezeiesc, cugetat mai înainte de
începutul lucrurilor, pe care, definindu-l, spunem că este ţinta finală mai
înainte cugetată pentru care sunt toate, iar ea pentru nici una. Spre această
ţintă finală privind, Dumnezeu a adus la existenţă fiinţele lucrurilor. Aceasta
este cu adevărat ţinta finală a Providenţei cu privire la cele providenţiate,
când se vor aduna (recapitula) în Dumnezeu toate cele făcute de El. Aceasta
este taina care îmbrăţişează toate veacurile şi descoperă sfatul suprainfinit
al lui Dumnezeu, Care există de infinite ori infinit înainte de veacuri. Iar
Vestitor (înger) al lui S-a făcut Însuşi Cuvântul fiinţial al lui Dumnezeu
făcut om. Căci Acesta a dezvăluit, dacă e îngăduit să spunem, însuşi adâncul
cel mai dinlăuntru al bunătăţii părinteşti şi a arătat în Sine sfârşitul pentru
care au primit făpturile începutul existenţei. Fiindcă pentru Hristos sau
pentru taina lui Hristos au primit începutul existenţei toate veacurile şi cele
aflătoare înlăuntrul veacurilor începutul existenţei şi sfârşitul în Hristos.
Căci încă dinainte de veacuri a fost cugetată şi rânduită unirea hotărniciei
(definitului) şi nehotărniciei (indefinitului), a măsurii şi a lipsei de
măsură, a mărginirii şi a nemărginirii, a Creatorului şi a creaturii, a
stabilităţii şi a mişcării. Iar această taină s-a înfăptuit în Hristos, Care
s-a arătat în timpurile cele din urmă, aducând prin ea împlinire hotărârii
celei de mai înainte a lui Dumnezeu. Aceasta, pentru ca cele ce se mişcă după
fire să găsească odihna în jurul Aceluia care este după fiinţă cu totul
nemişcat, ieşind din mişcarea faţă de ele înseşi şi una faţă de alta; de
asemenea, ca să primească prin experienţă cunoştinţa trăită a Aceluia în Care
s-au învrednicit să se odihnească, cunoştinţă care le oferă posesiunea
fericită, neschimbată şi statornică a Celui cunoscut de ele.“3 Sfârşitul spre
care sunt duse toate în Hristos este una cu îndumnezeirea lor, sau cu ridicarea
lor peste insuficienţele pentru a căror depăşire le e dat timpul. Iar
„îndumnezeirea, ca să spun pe scurt, este concentrarea şi sfârşitul tuturor
timpurilor şi veacurilor, şi a celor din timp şi din veac. Iar concentrarea şi
sfârşitul timpurilor şi veacurilor şi a celor din ele este unirea nedespărţită
a începutului adevărat şi propriu cu sfârşitul adevărat şi propriu în cei
mântuiţi“.4
Preotul profesor
Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu din om, Editura Basilica,
Bucureşti, 2013, pp. 528-540.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu