Sîmbătă, 22 februarie, am apărut în direct, la postul
România TV, lîngă mormîntul părinţilor mei. Am dat pomeni, de Sîmbăta Morţilor,
explicînd populaţiei ce semnificaţie are această zi. Atunci cînd am ajuns
acasă, am constatat că mi se furaseră, din buzunar, 2.000.000 de lei vechi (adică
două bancnote de cîte 100 de lei noi). Mai mult ca sigur că nişte ţigănuşi
„operaseră”, pe la spate, în timp ce eu împărţeam pomeni: mîncare, vin, ţigări,
dulciuri şi răcoritoare pentru copii, bani. Le-am dat şi lor, puradeilor, dar…
„Ţiganu-i ţigan şi-n ziua de Paşti!” – aşa spun românii, de sute de ani, şi
n-ai cum să te lupţi cu înţelepciunea populară. Cum mă, păduchioşilor, eu înot
prin nămeţi şi vă omenesc, iar voi mă tîlhăriţi? Asta-i situaţia, să-mi fie
învăţare de minte.
După exact o săptămînă, m-am dus, din nou, la Ghencea. Nu la
cimitir, ci la stadion. M-am gîndit să iau aer şi să văd un spectacol agreabil,
în întîia zi de primăvară. Mărţişor? Aiurea, Morţişor! A fost tot o Sîmbătă a
Morţilor. Chinuitoare. Interminabilă. Dar şi eu am greşit: am îmbrăcat un
pulovăr pe gît, alb, şi mi-am pus un fular roşu! Atîta le-a trebuit
suporterilor fanatici: „Nea Vadime, eşti în culorile lui Dinamo!”. Eu m-am pus
la mintea lor, zicînd că sînt în culorile naţionale ale Poloniei, fundaşul
Szukala fiind din neamul leşilor. Îmi aduc aminte că, acum 24 de ani (februarie
1990), m-am dus, împreună cu fratele meu, la sediul PNŢCD, pentru a-l ruga pe
Corneliu Coposu să renunţe la un mic imobil, de pe Strada Dr. Staicovici,
fiindcă îmi fusese atribuit mie, pentru a mă muta lîngă tatăl meu, rămas văduv.
Ţărăniştii, lacomi şi stătuţi, acaparaseră tot, inclusiv acea casă modestă.
Bătrînul m-a ascultat, apoi mi-a spus că îmi citea, cu nesaţ, pînă şi articolele
de sport din „Săptămîna” şi a intenţionat să-mi scrie. Diferenţa e că el auzise
de mine, dar eu nu auzisem de el. Casa a rămas la ţărănişti, care au început să
vîndă acolo pepsi, halva şi alte chestii. Nu mi-au dat-o înapoi, spre marea
durere a iubitului meu tată. Ulterior, Coposu avea să mintă, cu neruşinare,
într-o carte de interviuri pe care i le luase o găină zăpăcită, Doina Jelea, că
eu aş fi fost molestat (?!) de nişte tineri ţărănişti – noroc cu Pavel Suian,
care era acolo, şi a scris că nici vorbă de aşa ceva, nu existase decît o
scurtă altercaţie verbală cu piticul isteric Ticu Dumitrescu. Atunci, într-o
primă zi, o mitocancă ce freca menta în sediul PNŢCD m-a văzut cu un fular roşu
la gît şi a ţipat:„Aha, sînteţi comunist!”. A doua zi, m-am dus cu un fular
verde: „Aha, sînteţi legionar!”. Probabil dacă aş fi avut la gît un fular
galben, ţoapa ar fi ţipat: „Aha, sînteţi chinez!”. Şi tot aşa.
Anii au trecut… Eu am continuat să-mi văd de treaba mea,
inclusiv de acest hobby – cronica de sport. Cei doi bătrîni inadaptabili, care
ieşiseră din puşcării cu duhul răzbunării în gură, au putrezit, de mult, în
pămînt, Dumnezeu să-i ierte. „Lumea se schimbă şi noi o dată cu ea!” – spunea
un împărat german, Otto, acum 1.200 de ani. S-a schimbat şi publicul de pe Stadionul
Steaua. M-am uitat după vreo cunoştinţă mai veche – nimeni. În afara celor care
m-au însoţit la meci: fratele meu, Marcu, un alt stelist, avocatul Silviu
Mohora, şi fostul viceprimar general al Capitalei, Victor Iovici (care e
rapidist). La masa presei, nici ţipenie de vreo cunoştinţă! Numai feţe noi. În
1973, cînd publicam eu, în „România liberă”, un articol prin care anunţam că
echipa Steaua va avea propriul stadion, oamenii ăştia nici nu erau născuţi. Mă
mîndresc că eu am fost naşul Stadionului Steaua, de care se leagă cele mai mari
succese ale fotbalului românesc. Au trecut 41 de ani de atunci. Eu am rămas
acelaşi. Adică mănînc seminţe la meci şi dau indicaţii preţioase (nu ca Florin
Halagian, autorul memorabilei tactici „Focul la ei!”). Deşi Dinamo părea o
victimă sigură, lucrurile n-au stat acasă: „Cîinii roşii” (care pot fi numiţi
„cîinii negri”, pentru că există şi cîţiva jucători de culoare) nu s-au dat
bătuţi, au alergat, au mai tras şi de timp (în stilul casei) şi au deschis
scorul după un penalty făcut de portarul Tătăruşanu şi un fundaş nebun. Pe
urmă, Steaua a umblat, cu limba scoasă, după egalare. Probabil vacanţa de iarnă
le-a turnat jucătorilor plumb în picioare (sau resveratrol, de la vinul roşu),
încît ei nu alergau, ci mergeau; ei nu se nimereau între ei, ci dădeau mingea
la adversar; în fine, ei nu jucau ţurcă, ci pi-ţurcă (nu se mai dă plecat
ţiganul ăsta de la cîrma Naţionalei, pe care o tot joacă la barbut!). Rareori
am văzut un meci mai enervant ca ăsta! De fapt, acesta e nivelul actual al
fotbalului românesc: o ruşine. Uitaţi-vă ce se joacă în Europa – e altceva, un
alt sport. Într-o mare de mediocrităţi s-au făcut de baftă (adică au vîslit din
braţe, ca nişte naufragiaţi) cei mai slabi: Tătăruşanu, Szukala, Pintilii,
Tănase, Latovlevici (s-a stins după 15 minute), Sânmărtean (s-a stins înainte
să se aprindă), Stanciu, Varicocela (sau Varela?), Adrian Popa. A intrat
rezerva Keşeru şi a egalat, în minutul 89, printr-un gol norocos. Am fost
tentat să-l fac praf pe arbitrul Alexandru Tudor: 11 metri pentru Dinamo şi gol
anulat Stelei. Dar, cînd am ajuns acasă, m-am uitat la televizor, am văzut
reluările de faze şi mi-am dat seama că am greşit, el avusese dreptate. (Apropo
de televizor: îl sfătuiesc pe Ilie Dumitrescu să renunţe la stilul lui preţios
şi afectat, ca şi la şablonul „face diferenţa” – de ce-o vrea băiatul ăsta,
atît de talentat pe teren, să pară altceva decît este?; ne ajunge un Cornel
Dinu în 100 de ani de fotbal!). Cîteva cuvinte despre antrenori: Laurenţiu
Reghecampf a fost neinspirat (ar fi trebuit să înceapă meciul cu italianul
Piovaccari, care cred că ar fi dat gol, după care dinamoviştii ar fi dat în
brînci să egaleze); Angelica Stoican era mai nimerită la Dinamo, decît Flavius.
Totuşi, am avut parte de o întîlnire plăcută: Simona Halep,
care a dat lovitura de începere a meciului. I-am strîns mîna şi i-am promis,
după partidă, o carte cu autograf. Am auzit că şi-a operat sînii, ca să n-o
încurce la mînuirea rachetei. Înseamnă că ea e o amazoană modernă: acestea erau
nişte războinice din Antichitate, care şi-au tăiat sînul drept, care le deranja
la mînuirea arcului (în greceşte, amazoană vine de la a-mazos, adică fără sîn).
Şi cînd te gîndeşti cîte proaste fac tot posibilul să-şi mărească sînii în mod
artificial, implantîndu-şi un fel de piftie gelatinoasă, care creşte în Silicon
Valley…
L-am văzut, în pauza meciului, la vitrina (galantarul) unde
stau VIP-urile, pe Papa, cumnatul lui Viorel Păunescu. N-am înţeles de ce şi-a
retras capul cîrlionţat, imediat – poate din pricina extazului pe care îl simte
marele om de turism în faţa puradelului îmbătrînit în rele, care m-a dat în
judecată, şi mi-a cerut daune de 1.000.000 de euro. Fireşte, o să-i dau, dar
după ce va ieşi din puşcărie (unde a mai fost, de altfel, e antrenat). Şi la
sosirea pe stadion, şi în timpul meciului, şi după meci, zeci de oameni mi-au
cerut să fac tot ce e omeneşte posibil să-l scot pe Gigi Becali din închisoare.
Am făcut şi voi mai face. Dar n-ai cu cine vorbi, văd că e o ură îndrăcită
împotriva întregii familii Becali (toţi 3 în puşcărie, e prea mult!). La
plecare, cine se furişa, în chip de mare vedetă, ca să nu-l abordeze presa?
Gabriel Oprea, care turna bere rece la Căminul Haiducul, iar acum e un
Atîrnache de toate guvernele. Mă, băiete, tu nu eşti nimeni, bagă la capul ăla
fără frunte!
Una peste alta, a fost o Sîmbăta Morţilor ceva mai agreabilă
decît precedenta; măcar nu m-a mai uşurat nimeni, de bani.
CORNELIU VADIM TUDOR
Duminică, 2 martie 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu