Blânda însă rar întâlnită realitate a construcţiei
ideii
De undeva dintr-un larg dar totodată
subtil spaţiu de memorie universală, dintr-un fel de facere şi desfacere
complementare fiind. Decantare când candidă firească, ori alteori mai greu de
descifrat cuprinsul trăirilor. Exact cum spune: „Şi eu mă trezesc uneori dintr-un somn/ În care dansez şi dansez,/ Ziua
întreagă plutesc pe aripi nepământene,/ Pasul îşiuită măsura o clipă,/ Redevine
libelulă în zbor,/ Pasărea colibrí a tinereţii.” Ai zice că poate fi o termoviziune asupra clipei
ca sămânţă a întregului timp. Se împacă neliniştea în dinspre trezie cu aceea
din existenţa deplină. Nici un mai ştii unde e omenescul însuşi, şi desigur de
unde începe starea de beatitudine care excede întru clar obscur enigmatic
maiestuos.
Cum o văd eu pe Flavia Cosma, printre “Sălbăticiuni şi umbre” e destul de
difícil de folosit cuvinte, deşi altă modalitate de expresie n-am de-a fi
pe-nţeles, dacă n-o fi pe de-a-ntregul atunci măcar preludic cu bună intenţie
spre o judecată cândva viitoare. Or fi sălbăticiuni chiar ele umbrele, sau să fie proprii umbrele unor sălbăticiuni care bântuie…; să fie două dimensiuni indecis definite
ale unei existenţe destul de complícate prin însăşi faptul că e amintită spre
tocmai a fi.
“La porţile cerului” iată cum se întâmplă dimpreună cu relativitatea
posibilă, calea spre eternul interior: “Vai ţie ! Vai ţie !/ Nu eşti nimic/ Deşi te crezi/ Atât de mare./ Spaţiul pe care-l ocupi/ Este infim,/ O gămălie;/ Strigătele tale, plânsul tău,/ Un bâzâit slab/ La
porţile Cerului./ Râvneai infinitul şi-ai fi făcut orice/ Să-l poţi primi./ Zadarnic plângi şi te rogi/
Dumnezeu în marea Sa milostivenie/ Asurzeşte încetul cu-ncetul.” Ei bine, dacă în superbitatea sa necuprinsa
divinitate ajunge de mai stă pe gânduri, tu cu infimul aproape că nimicul tău
doar cu ce altceva, ai putea cu graţie să încerci perfectul.
Iar pentru a avea
curajul în sine, tocmai oricum dacă pleci de la cât de fragilă ar fi dar unică
să fie ori măcar binevenită ea “Iubire
şubredă”, atunci ai absolutul în faţă, toate şansele de a sparge gheaţa
nemuririi prin ceea ce simţi adânc şi adevărat: “Timp de cinci minute/ Acele-cuţite
de ceasornic/ Îmi străpung inima/ De cinci ori înmulţite cu şaizeci./ Gânduri
mă împresoară din toate părţile./
Primul îmi şopteşte despre
ceva ireparabil,/ Precum moartea,/ Al doilea îmi vorbeşte de-o piază rea la
pândă,/ Mai pe urmă vine visul alb
şi plâns/ Care se cere şi el
descifrat,/ Şi nu în ultimul rând, poate că nici telefonul nu mai funcţionează,/
S-a întrerupt şi nu se mai
aude sunând./ Toate ca toate/ Dar
niciodată nu mă încearcă îndoiala/ Că te-ai fi răzgândit/ Că nu mai vrei să mă
vezi,/ Iubire şubredă/ În plinătatea dorinţei tale dezlănţuit.
Pentru Flavia Cosma nu prea gândesc vreo anume
limită, ea un aparţine de spaţiu şi temporalitate. A se înţelege cât mai pe
înţeles… “La balconul cu porumbei sălbatici/ Şi ramuri stufoase de fag,/ Bătrâna fantomă se leagănă/ În briza serii./ Zilele, nopţile, se topesc
egale,/ Într-o aşteptare caldă, difuză.// Cămaşa ei transpirată de noapte/ Înveleşte
scheletul despuiat de carne/ Ochii ei, doi cărbuni aprinşi/ Sfredelesc
întunericul,/ Cercetează strada./ Nelinişti lumeşti nu-i dau pace să doarmă,/ Urmaşii
ei împătimiţi în vicii,/ Îi risipesc
avutul cu abandon frenetic.// Porumbei gunguresc, îşi dau sărutări/ În
secrete cuibare stufoase.// Toţi aşteaptă sorocul, ziua în care altcineva/ Va
lăsa lumina să pătrundă-n odăi,/ Va curăţa pereţii coşcoviţi,/ Va înfrâna vegetaţia dementă/ Va înlocui durerea veche, uscată, cu alta/ Amară
şi dulce./ Noi locatari vor mătura trecutul/ Cu gestul îndrăzneţ, nesocotit,/ Menit
să oprească zborul păsărilor/ În migraţia lor ireversibilă.”.
Avem sub semnele aceluiaşi peisaj emoţia şi
dăruirea de care este nevoie pentru a pătrunde şi a fi pătruns de sublima
Poezie. În prezent precum aşijderea în trecut şi în viitor.
Daniel Marian,
Deva
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu