Cine
ară mereu şi samănă mereu, trebuie de la o vreme să şi secere.. . Pentru ce?
Pentru că ori cum ar fi timpul, lucrul de căpetenie e omul, adică sârguinţa şi
metoda lui de lucru. Omul biruie şi vremea, când vrea cu toată hotărârea... Un
lucru trebuie să stea neclintit în faţa ochilor:
«Nu
legea, nu cartea, regulamentul, revizorul, inspectorul ori Ministerul fac
şcoala. Ci o faci zilnic tu, cel care te sui la catedră. De felul cum te-ai
gândit (sau nu te-ai gândit) la lecţie, de chipul cum priveşti (ori nu
priveşti) pe copii, de metoda cu care explici (ori nu explici în destul)
lecţiile... de fiecare pas, de fiecare cuvânt, de fiecare gest al tău, atârnă
soarta viitoare a învăţământului.»
Dacă
tu eşti dascăl adevărat, poate universul întreg să fie hâd şi şubred ca o
şandrama veche, tu, în sfera şcoalei tale, eşti izvor de lumină, de frumuseţe
şi armonie; fiindcă tu eşti pentru copil însuşi centrul, universul.
Aşa
dar, şi azi şi mâine şi totdeauna, hotărâtor lucru e personalitatea. Cine are
fire de dascăl, implineşte singur aproape toate lipsurile câte se ating de
şcoala lui. Cine nu calcă a dascăl, poate să aibă la îndemână întreg bugetul
ţării numai pentru şcoala lui, şi tot nimica nu va face. Iar dovada ne stă
înaintea ochilor: De ce cutare institut din Galaţi are o şcoală model, de care
nu s-a atins învălmăşeala războiului? De ce cutare dascăl dobrogean a ajuns
cunoscut în toată ţara? De ce în mijlocul Braşovului e adorat de copii cutare
profesor ursuz, care e lumină şi voie bună de câte ori se află în mijlocul
şcolarilor. De ce cutare ... Dar nu mai pomenesc alte pilde, deşi aş putea
înşira mai multe, căci nu e judeţ şi oraş, în care să nu arate lumea pe anume
provăţuitor al copiilor, care e în adevăr al copiilor. Cine i-a dat aceasta
faimă? Unde stă taina succesului lui? Răspundem cu un singur cuvânt: în
personalitatea lui.
Căci cine are darul
dăscăliei, viaţa aceluia ca şi iedera de arbore, i se leagă numai de ale şcoalei.
Iar asta se simte îndată. Din ziua întâi, din ceasul întâi, copiii văd (apoi
văd şi părinţii) că Domnul cutare e profesor... el e cartea, el e legea,
regulamentul, directorul, inspectorul şi ministrul acelei şcoli. Prin urmare,
nu e vorbă deşartă, ci fapt pipăit, în fiecare clipă, că adevăratul reformator
al şcoalei, e cel care se suie la catedră, dacă e om.. . (Din «Revista
învăţătorimii române»). S. Mehedinţi.
Reprodus în «ŞCOALA NOASTRĂ- REVISTĂ
PEDAGOGICĂ-CULTURALĂ», organ oficial al revizoratului şcolar, al comitetului
şcolar judeţean şi al asociaţiei învăţătorilor din judeţul Sălaj. Zalău, 1—15
Febr . 1928 Nr. 3-4.
Același articol în: AMICUL ȘCOALEI, Revistă
pedagogică — culturală — socială. Organul oficial al Revizoratului şcolar, al
Comitetului şcolar judeţean şi al Asociaţiei învăţătorilor din judeţul Alba.
Aiud, 1 Ianuarie 1927
„EROUL
NECUNOSCUT".
Răsfoisem
«Oameni aleşi», cartea dlui profesor Simionescu şi am dat peste capitolul
închinat învăţătorului Mihail Lupescu. Iată un suflet mare şi nobil închinat
spre jertfă. Un om care şi-a înţeles cu adevărat misiunea şi slujba şi a lucrat
din răsputeri să pună în fapt ceea ce simţea!
Un
caracter înalt care a înţeles că ofranda nu-i va fi primită numai atunci când
se va jertfi pe el însuşi dăruindu-se întreg. Un om rămas necunoscut poate ca
şi cariera care o servea dar cu atât mai admirat de puţinii cari l-au cunoscut.
Şi vrând, nevrând îmi vine din nou în minte aceasta carieră pe care a servit-o
cu trup şi-suflet M. Lupescu.
Ori
ce s-ar zice e o carieră grea care implică sacrificii şi chiar pentru asta,
mulţi, nu sunt în stare a se achita cum se cuvine faţă de ea. E grea fiindcă.
cere o minte deschisă, voinţă dârză . şi caracter ferm. Şi e grea pentru că
cere aplicare spre jertfă. Ce uşor e să-ţi umfli pieptul numindu-te «apostol»
pe când cei ce merită titlul n-au timpul să ţi-o spună. Şi de aceea numele
acesta sacru e de multe ori pângărit. A fi învăţător însemnează a fi de multe
ori un lucru menit jertfei. însemnează a avea o credinţă sinceră într-o idee
mare şi înălţătoare şi a căuta s-o înfăptuieşti tot aşa de sincer. Adevăratul
învăţător e scânteia care aprinde flacăra dragostei de ţară şi culturei în
inimi plăpânde altare nobile şi curate. La aceştia mă gândesc răsfoind filele
aceste. La aceşti semănători harnici — mi-e inima şi gândul — cari neobosiţi
aruncă în ogor sămânţa bună şi curată. De multe ori rămâneţi necunoscuţi voi
cei hotărâţi jertfei în slujba unei idei sfinte şi înălţătoare! Să dea Dumnezeu
ca toţi cei porniţi pe aceleaşi căi să vă înţeleagă şi să vă urmeze! Să dea
Dumnezeu ca orice învăţător să înţeleagă că atâta timp cât seamănă e dator să
dea seamă cu roade. Posteritatea le va vedea şi se va gândi la tine om mic care
ai făcut lucruri mari. Să fie asta chiar târziu... când va fi prea târziu să te
cunoască... Şi cea mai mare recompensă va fi că cei buni şi înţelegători se vor
închina la aducerea aminte a «unui erou necunoscut al datoriei». Ilieş Coriolan
În «ŞCOALA NOASTRĂ- REVISTĂ
PEDAGOGICĂ-CULTURALĂ», organ oficial al revizoratului şcolar, al comitetului
şcolar judeţean şi al asociaţiei învăţătorilor din judeţul Sălaj. Zalău, 1—15
Febr . 1928 Nr. 3-4.
UN
DISCURS PATETIC AL UNUI ÎNVĂȚĂTOR DIN PERIOADA INTERBELICĂ PRIN CARE ÎI LĂMUREA
PE PĂRINȚI SĂ ÎȘI DEA COPIII LA ȘCOALĂ:
«Vreau să fiu Mesia
care să sufere pentru voi; vreau să fiu Păstorul pălmuit şi scuipat. Am venit
din depărtări pentru voi. Priviţi-mă ca pe un duşman, alungaţi-mă, loviţi-mă cu
pietrele urii voastre, dar lăsaţi-mi curtea Şcoalei plină de copii, să-i văd
strecurându-se ca razele în jurul meu. Pe aceşti copii vi-i cer: daţi-mi-i! Din
sufletele lor vreau să frământ plămada din care să dospească pâinea spirituală
a zilelor de mâine...»
COMUNA
CARE SÂNGERĂ
—
Continuare —
Suntem săraci.
La
biserică în fum de tămâie şi parfum de flori. Hotărîsem să le vorbesc. Stam
într'o strană lângă altar. În dreapta mea erau atârnate de perete mai multe cununi
de flori artificiale, cu inscripţii ungureşti, o icoană mare cu un înger — care
călca victorios pe spatele-schelet ale unui diavol — îmi fura privirile.
Îngerul ţinea o suliţă lungă în măna stânga, iar în dreapta o sabie cu care
despica fruntea vrăjmaşă binelui. Mi-au plăcut totdeauna comparaţiile; să nu te
miri deci când îţi voi spune că în momentul acela mă asemuiam îngerului.
Simţiam o mulţumire intensă şi căutam dincolo de icoană să desleg simbolul
puterii.
Eram
decis să trec peste orice, să rog, să ameninţ; dar sabia mea înflăcărată să
taie, să rupă, să pătrundă cu ascuţişul în inima celor de faţă. Aş fi vrut să
am cuvinte de foc cari să ardă. Când preotul termină — mă ridicai. Ca un vechi
tribun roman cu fruntea impunător ridicată — şoptii cele dintâi cuvinte. Ochii
tuturor se întoarseră spre mine. Liniştea acoperia totul ca un giulgiu de
mătase presărat cu aur. Numai glasul meu vibra tare ca un clopot:
«A
răsărit soarele — ziceam — şi nu i-aţi văzut lumina. Potopul ei vă inundă şi
voi staţi nepăsători. Gândurile voastre nu se îndoaie în faţa strălucirii ei.
V-aţi închis sufletul ca pe o floare fricoasă care se strânge la atingerea
boabelor de rouă. Vouă vă zic: deschideţi-1! Deschideţi-1 şi strângeţi în el ca
într'un potir picăturile sfinte, înviorătoare. Desfaceţi-vă în larg frumoasa
floare — să şi fluture petalele în vânt şi în lumină. Scuturaţi toate frunzele
uscate de pe ramurile voastre, tot putregaiul pe care suferinţa seculară 1-a
aşternut pe ele — ca pe un strat amintitor al altor vremuri. Scuturaţi-le — să
rămână albe, curate, sticlind în argintul îmbrumat al reînvierii noastre.
Ridicaţi ochii spre cer să culegeţi din seninurile lui simbolul unui viitof
care ne aşteaptă.
S-au
deschis cerurile pentru noi. N-auziţi glasul îngerilor cum cântă imnul măririi
noastre! —. Pătrundeţi-vă de armonia lui. Intonaţi-1 şi voi, îngeri întrupaţi
pe pământ pentru a vă da prinosul, măririi unui neam. Aici în biserica D-lui,
unde sufletele noastre reintră o clipă în matca nemuririi — aici în faţa
acestui altar sfânt - să răsune imnul vostru ... Ca o apă primenitoare să se
strecoare prin sufletele voastre, spălând tot nisipul, tot prundişul, care mai
rămâne încă în albia lor. Să renaşteţi ca florile în ploaie; ca florile în
ploaie îmbelşugată a sângelui revărsat pe câmpul gloriei. Glasul sângelui vă
porunceşte vouă celor rămaşi în viaţa:treziţi-vă! Ţara frumoasă vă cere o nouă
ofrandă. Vă cere s-aduceţi altarului ei cununile împletite nu din sânge, ci din
jerbiile de aur ale luminii, ale înţelepţiunii. i-aţi curăţit ogorul de
buruieni, i-aţi sdrobit lanţurile încătuşătoare; aţi făcut să strălucească în
toată splendoarea ei apoteoza biruinţei sângelui; daţi-i astăzi şi acest umil
prinos, această nouă jertfă pe care mama voastră — Patria — v'o cere.
Iată:
de două săptămâni şcoala v-aşteaptă!.. Indreptaţi-vă spre ea. Lăsaţi copiii să
vină să înveţe frânturi din cântecul cel mare al neamului. Nu vă învinuiesc:
Vreau să fiu Mesia care să sufere pentru voi; vreau să fiu Păstorul pălmuit şi
scuipat. Am venit din depărtări pentru voi. Priviţi-mă ca pe un duşman,
alungaţi-mă, loviţi-mă cu pietrele urii voastre, dar lăsaţi-mi curtea Şcoalei
plină de copii, să-i văd strecurându-se ca razele în jurul meu. Pe aceşti copii
vi-i cer: daţi-mi-i! Din sufletele lor vreau să frământ plămada din care să
dospească pâinea spirituală a zilelor de mâine...» Ca nişte valuri pe cari
plutesc corăbii uşoare de spună — aşa îmi alunecau frazele înfiorând cu ecoul
bolta bisericii. Simţiam cum' aceste valuri rup zăgazurile îndoielelor şi
inundă în ei. Eram sigur de isbândă.
*
* *
«Frumos
ne-ai vorbit, n-avem ce zice d-le învăţător, — făcu unul în pragul bisericii —
dar... » Şi buzele i se strânseră lăsând să fluture' pe ele banalitatea unui
înţeles. Acest «dar» mă cutremură. îi simţiam toată grozăvia, tot pustiul care
se desprindea imens din el. Acest «dar» îmi alerga prin suflet — stingându-i
torţele, scuturându-i florile nădejdii în taină crescute acolo. «Suntem
săraci... săraci...», se tângui altul abia înălţându şi spre mine ochii-i
trişti în cari s-ar fi răsfrânt parcă toată sărăcia, toată mizerie lumii.
«Lucru nu găsim,. , bucate n'avem.» N'am zis nimic. Mi-am luat pălăria şi-am
plecat. M'am afundat în odaie, am tras perdelele umede, şi am lăsat — acolo în
singurătatea ei — să-mi cadă cele dintâi lacrimi — boabe de mir cu care venisem
să ung frunţile resemnate în dureri.
Gh. Popoviciu.
Din «ŞCOALA NOASTRĂ- REVISTĂ
PEDAGOGICĂ-CULTURALĂ», organ oficial al revizoratului şcolar, al comitetului
şcolar judeţean şi al asociaţiei învăţătorilor din judeţul Sălaj. Zalău, 1—15
Febr . 1928 Nr. 3-4.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu