De fiecare dată, Rusaliile aveau
o semnificaţie aparte pentru mine, deoarece ieşeam din canoanele şi plictisul
pe care ţi-l dă, la acea vârstă, o slujbă
ortodoxă obişnuită, de duminică, ieșind, de data asta,
în ţarină, în necunoscutul fascinant din punctul de vedere al unui băieţel de
câţiva anişori, de la ţară.
Îmi amintesc cu nostalgie că eram
de vreo patru-cinci ani, şi bunica Iuliana îmi
amintea că după slujba din biserica din mijlocul satului vom merge în ţarină, Pă Ruptură, şi să fiu
atent să nu-mi murdăresc hainele şi mai ales să nu mă îndepărtez de tatăl meu,
Aurel, ca să nu mă pierd.
Duminica dimineaţa de Duminica
Cincizecimii, când prăznuim minunea Pogorârii Duhului Sfânt peste Apostolii
Domnului şi, de asemenea, ziua Întemeierii Bisericii creştine în lume, mă
trezeam mai devreme ca de obicei, luam micul dejun conştiincios, ca să nu-i
supăr pe părinţi că „n-am mâncat tot, ca să cresc mare”, şi mă îmbrăcam cu
hainele cele mai frumoase, pentru biserică. Aveam costum şi cravată cu plastic,
ceea ce însemna că sunt fiu de „bocotan”. Această poziţie mai era dată şi de partea de sat în care locuiai, unde aveai casa
părintească: în centru, la drumul principal, sau
pe margini. Era un adevărat ritual, bunica
mă îmbrăca, mama mă supraveghea cu ochii de la distanţă, iar tata, Aurel, sau bunicul
Laurenţiu dădeau nota, dădeau OK-ul, cum ar zice
facebook-iştii în ziua de azi. Apoi „pândeam”
printre brăţările gardului când venea
de pe Ţuicani bădica Ianoş, unul dintre cantorii bisericii, ca să plec, să pot fi prezent încă de la începutul slujbei
la această mare sărbătoare. Bădica Ianoş era un bărbat în vârstă, bine legat,
cu o burtă proeminentă şi cânta pe nas. Iubea foarte mult copiii. Oricum, în
ziua de azi îmi lipsesc enorm
cântările dumnealui închinate Domnului. Biserica era împodobită cu veșminte albe, iar pe jos era plin de frunze de tei şi
nuc, care dădeau o mireasmă aparte locului în care Îl întâlneam pe Dumnezeu.
Punctul culminant al zilei era anunţul preotului Nicolae Leşe că vom merge în
ţarină pentru sfinţirea apei, pentru ca apoi să fie stropite „sămănăturile”
câmpului. Era ales un câmp cu grâu, plin de maci, flori
care pe mine mă făceau să uit de sfatul bunicii şi să mă îndepărtez de alaiul
de acolo şi să culeg un buchet mare de maci. La întoarcere, tata mă strângea
tare de mânuţă şi îmi dădea de înţeles că nu am fost destul de cuminte. Mă
contraria faptul că mai târziu, acasă, mă săruta şi mă lăuda cât de cuminte am
fost și cât sunt de frumos!
Din lan,
se luau spice de grâu, din care fetele împleteau
cununi care se puneau la răstignirile
din capătul uliţelor sau de la biserică.
Astăzi, maturi fiind, noi mărturisim cu tărie despre Sfântul Duh, în Simbolul Credinței, că este „Domnul de-viaţă-Făcătorul,
Care din Tatăl purcede, Cela ce împreună cu
Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit, Care a
grăit prin prooroci”. El este veşnic. Deci, este „fără
început şi fără sfârşit, deofiinţă cu Tatăl şi
cu Fiul”. El are în Sine toate atributele Dumnezeirii şi este prezent şi activ
în toate lucrările îndreptate spre lume ale Sfintei Treimi.
GELU DRAGOŞ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu