Însemnări la cartea "Şapte păcate împotriva Spiritului" de Nicolae Iuga

În 1973, când împlinea 70 de ani, întemeietorul etologiei și laureatul Premiului Nobel în biologie, austriacul Konrad Lorenz, scotea la lumină o carte celebră: „Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate” (suprapopularea, pustiirea spațiului vital, competiția individului cu sine însuși, moartea termică a simțurilor, decăderea genetică, sfărmarea tradițiilor, creșterea receptivității la îndoctrinare, armele nucleare), care ”se află într-o relație de interdependență cauzală, amenințând să ducă nu numai la dispariția culturii noastre contemporane, ci și a omenirii ca specie”.

Cinci ani mai târziu, tot cam pe la aceeași vârstă, dintr-o altă perspectivă, de ordin ontologic, filosoful român Constantin Noica publica o carte despre cele ”Șase maladii ale spiritului contemporan” (katholita sau incapacitatea de generalizare, todetita sau imposibilitatea individualizării, horetita sau incapacitatea de a da determinații, acatholia sau refuzul generalului, atodetia sau respingerea individualului și ahorehita sau respingerea determinanților), maladii care macină și vulnerabilizează atât individul, cât și societatea, atât civilizația, cât și cultura.

De atunci au trecut patru decenii, răstimp în care s-au produs mutații profunde și radicale în toate domeniile, determinând schimbarea din temelie a mentalităților, atitudinilor și comportamentelor la scară planetară.

Și iată că în 2016, în siajul cărților scrise de cei doi mari cărturari, prof. univ. dr. Nicolae Iuga se încumetă să ne prezinte, dintr-o altă perspectivă, de ordin etic, „Șapte păcate împotriva Spiritului”, o carte apărută la Editura Limes, Cluj Napoca. O spun din capul locului, prin tematică și conținut, prin coerența discursivă și forța argumentativă, prin finețea radiografiilor și profunzimea analizelor, dar mai cu seamă prin calitatea diagnozelor, cartea universitarului maramureșean îmi pare a fi o replică izbutită și onorantă la cele două cărți pomenite anterior. Că acesta-i adevărul, o dovedește faptul că de curând a apărut și versiunea sa în limba engleză, în tălmăcirea dr. Laura Rebecca Stiegelbauer și Kelly Gunn, Fulbright ETA, „The Seven Sins against the Spirit”, publicată în 2017 la Editura Lambert Academic Publishing din Saarbrücken, Germania. Indiscutabil, acest eveniment editorial este o mare izbândă. Atât a autorului, cât și a cărții. Numai că Nicolae Iuga nu e la prima performanță de acest fel. De fapt, el a „recidivat”, întrucât alte trei dintre cărțile domniei sale au fost traduse anterior în limbi de circulație internațională. Este vorba despre Essais éthique et politique publicată în Germania în 2016 la Edition Universitaires Européenne, Saarbrücken, de About at New Antisemitism and other Essays, publicată tot în Germania în 2016, de Lambert Academic Publishing și de Sur les racines de l'ésotérisme dans la pensée antique, apărută în mai 2017, tot în Germania, la Editura Noor Publishing, Saarbrücken. Așadar, dacă putem fi onești, trebuie să admitem că nu-i de ici ori de colea ca un autor, fie el și profesor universitar, să ajungă  la asemenea rezultate. Judecați fiecare! În ceea ce mă privește, cred că prin asemenea izbânzi profesionale și intelectuale, Nicolae Iuga îi eclipsează pe mulți dintre confrații săi din mediul academic, ce se remarcă eventual prin fecunditatea producției de maculatură, folositoare exclusiv în … propria carieră.

Revenind la cele Șapte păcate împotriva Spiritului, aș observa că autorul, fidel proiectului și crezului său creator, respectându-se pe sine dar și pe cititori, nu scrie după ureche, ci metodic, cu rigoare, claritate, precizie, expresivitate și coerență, indicându-ne mai întâi temeiurile sau cauzele și abia apoi formele de manifestarea ale acestor „păcate”. Ca un cărturar veritabil, încercând să-și justifice demersul etico-filosofic, încă din Introducere, autorul se raportează la Biblie, amintindu-ne că ”există în Evanghelii un loc consacrat Păcatului împotriva Spiritului (Duhului) Sfânt”,  întâlnit în Mt. XII, 24-33, Mc. III, 28-30, Lc. XII, 10, unde găsim următorul avertisment: ”Orice păcat și orice blasfemie li se va ierta oamenilor, dar blasfemia împotriva Duhului Sfânt nu li se va ierta. Cel ce va grăi cuvântul împotriva Fiului Omului va fi iertat, dar ce va grăi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în ce va să fie”. Din aceleași Evanghelii mai știm și contextul în care Hristos lansează acest avertisment. E vorba de vindecarea unui demonizat, prilej cu care Iisus e acuzat de farisei că practică exorcizarea tocmai cu ajutorul demonului. Astfel spus, ”fariseii insinuează o confuzie totală între Fiul lui Dumnezeu și căpetenia demonilor, prin extensie, între Dumnezeu și Diavol, între Binele absolut și Răul absolut”. Comentând semnificațiile acestei pericope, Nicolae Iuga e convins că acest tip de confuzie e mai rea decât ”diavolul însuși, pentru că diavolul neagă anumite valori, dar nu le confundă”. Pe când fariseii au procedat taman pe dos. Dar noi, cei de azi, oare cum procedăm?

Convins de acest adevăr, că răul cel mai mare îl reprezintă ”confuzia totală dintre Bine și Rău”, autorul face următorul pas, clarificând semnificațiile Duhului Sfânt: ”unul cu suflare de viațăa lui Dumnezeu asupra lui Adam cel făcut din pământ și al doilea ca suflare dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu cel Înviat asupra unei umanități reînnoite”, după care, cu subtilitate, analizează diferențele semantice conținute în conceptul teologic de Spirit (Duh) Sfânt și cel filosofic de Spirit Obiectiv, care e de fapt un alt nume a lui Dumnezeu, așa cum îl întâlnim de pildă la Hegel. Accentuând ca demersul său se focalizează pe semnificațiile etico-religioase ale Spiritului (Duhului), autorul conchide că „a păcătui împotriva Duhului Sfânt înseamnă de fapt a atinge, a știrbi, a răni, a afecta grav integritatea Spiritului Obiectiv, precum și Sfințenia lui”. Pe de altă parte, acest gen de păcate, lezând însuși substratul ontologic al omului și al umanității, adică suflarea divină sau Duhul Sfânt din noi, „prin consecințele care se răsfrâng asupra umanității pieritoare și ireversibilă” sunt iremediabile, nefiind iertate „nici acuma și nici în veacul ce o să vină”.

Odată limpezite aceste lucruri, cu același spirit pătrunzător, meticulos și metodic, în capitole distincte, riguros elaborate și bine articulate, autorul trece la radiografierea celor șapte maladii morale, al căror numitor comun e confuzia dintre bine și rău. Astfel, în capitolul intitulat „Invazia imbecililor în spațiul virtual”, pornind de la ponciful că „orice imagine poate să ne spună mai mult decât o mie de cuvinte”, etalându-și anvergura intelectuală și măiestria analitică, Nicolae Iuga supune reflecției noastre, cu mult umor, impactul televiziunii și al internetului, care au condus, așa cum susțin Giovani Sartori și Umberto Eco, la imbecilizarea ființei umane. Iar diagnosticul autorului nostru este fără echivoc: „Păcatul mare și impardonabil împotriva Spiritului este că se produce confuzia gravă, totală, între a vedea și a gândi”.

Mai grav e că prin intermediul celor două instrumente de manipulare la scară globală „acest om nou, infantilizat prin imagine și atrofiat cultural, își alienează astfel cea mai mare parte a culturii universale depozitată în cartea tipărită”. În plus, prin globalizarea comunicării, rețelele de socializare, ca instrumente ale dezinhibării, cultivând flecăreala și  exhibiționismul, nu fac altceva decât să accelereze înspăimântător confuzia axiologică din societate, o stare în care „Adevărul ca atare se pierde în babilonia cumplită a Internetului, își pierde mesajul, forța, unicitatea și relieful, riscând la modul cel mai serios să treacă neobservat, să fie acoperit și sufocat de o sumă foarte mare de mici nimicuri.”

Apoi, în strânsă legătură cu păcatul  generat de televiziuni și internet se află și agresiunea împotriva Cărții, ca „depozitar al Spiritului”. La fel ca babilonia televizată și virtuală, într-un alt text,autorul radiografiază păcatul „distrugerii cărții”. Asemenea anomaliei anterioare, și această maladie morală are două forme de manifestare. E vorba, mai întâi, de distrugerea directă a cărții, prin ardere, și apoi, poate mai grav decât prima agresiune, este „distrugerea indirectă prin grafomanie și maculatură”. În acest capitol, intitulat sugestiv „DistrugereaCărții ca depozitar al Spiritului”, ca pretext hermeneutic, autorul invocă un mit egiptean despre geneza și rostul scrierii, relatat de Socrate în dialogul Phaidros, 274d - 275e. Reflectând asupra tâlcului acestei istorioare, profesorul Nicolae Iuga opinează că, dincolo de eventualele neajunsuri, evidențiate și de către Socrate în acest dialog platonician, până la urmă, „o carte scrisă devine un important depozitar al Spiritului”, întrucât ea tezaurizează înțelepciunea omenirii. Fidel demersului său, după un succint istoric al scrierii, autorul ne oferă povestea „prigonirii cărților” prin ardere, o poveste ce începe pe vremea lui Pericle când, pentru prima dată, scrierile unui filosof, Protagoras, au fost arse în Agora din Atena. Știm că, iar dacă nu știm, vom afla din  această carte, că această formă de violență spirituală atinge apogeul în anul 640 d.H., când califul Omar, raportându-se la Coran, formulează celebra aporie legată de conținutul cărților din Biblioteca din Alexandria, hotărând arderea lor, motiv pentru care Sf. Toma d’ Aquino, reflectând  asupra aporiei califului lui Omar, a exclamat: „Ferește-te de omul unei singure cărți!”, așa cum ar fi fost, se pare, acest lider al musulmanilor. Autorul își încheie istoria incendierii cărții, semnalându-ne că recent, în 2016, „din ordinul Ministerului Educației, au fost arse cărți în Federația Rusă”.

Numai că, pe lângă asemenea exerciții piromanice, destul de frecvente în cursul istoriei, o altă formă de agresiune spirituală, de data asta indirectă, o reprezintă flecăreala, grafomania sau „beția de cuvinte” pomenită de Maiorescu, adică „producția de maculatură”. Raportându-se la aceleași fragmente din Phaidros, pe baza observației lui Platon, cum că, prin intermediul cărților, indiscutabil cititorii vor afla multe lucruri bune, socotindu-se îndreptățiți să pretindă că sunt înțelepți, „când de fapt cei mai mulți dintre ei nu vor avea un gând care să fie al lor”, autorul se întreabă dacă arderea unei cărți, după ce în prealabil a fost citită și înțeleasă, este o nenorocire mai mare ca grafomania și producția de maculatură, ce conțin mesaje și texte fără nicio noimă? iar răspunsul dat e fără echivoc „Este mai grav și mai periculos să avem oameni care să citească și să scrie fără rost”. Fiind sigur de acest adevăr, autorul explorează și analizează apoi mobilurile, unele mai pestrițe și mai năstrușnice ca altele, ce generează flecăreala și grafomania, două epidemii spirituale ce contaminează înspăimântător România zilelor noastre.

Trăncăneala sau flecăreala, despre care Heidegger, în Ființă și timp, ne spune că reprezintă o trăsătura ontologică definitorie, alături de ambiguitate și curiozitate, a Dasein-ului, adică a unei vieți inautentice, nu poate fi decât scrisă ori vorbită. „Flecăreala vorbită se întemeiază pe reiterarea celor auzite, iar cea scrisă pe cele citite.” Una produce fojgăială, zumzet și vacarm! Cealaltă, texte insipide, jalnice, fără noimă, adică maculatură! Aprofundând analiza asupra acestei agresiuni împotriva Spiritului, autorul sesizează că, dacă flecăreala și maculatura nu se definesc prin intenția de a înșela, în schimb există un gen de „scriitură (contra)făcută anume cu scopul de a înșela, respectiv plagiatul”. Chiar dacă această practică este nocivă, atât moral-spiritual cât și profesional,  aspect ignorat de actualul Ministru al Educației dl. prof. univ. dr. Valentin Popa – care,  printr-o declarație publică halucinantă, susținea grozăvia că nu scrie în nicio lege că-i musai să pui ghilimele și să indici sursa din care te-ai inspirat, declarație prin care a legitimat furtul intelectual – după opinia lui Nicolae Iuga, există ceva mult mai grav decât plagiatul în sine, și anume situația „când plagiatorii cred că li se cuvine ceea ce au dobândit prin plagiere și maculatură, ajungând să se creadă cel puțin egali creatorilor autentici, ceea ce îi face deosebit de periculoși, în sensul confuziei totale pe care o induc în ierarhia reală a valorilor”.

Nu trebuie să uităm un fapt îngrijorător: distrugerea cărții nu e singulară! Ea e însoțită de Distrugerea Cetății ca leagăn al Spiritului! În acest capitol, la fel ca și în precedentul, autorul identifică două forme de manifestare ale agresiunii împotriva Spiritului. Cea directă înseamnă „distrugerea Spiritului Cetății prin război”, pe când cea indirectă se produce prin turismul de masă. În justificarea acestui diagnostic, Nicolae Iuga pornește de la adevărul că „vechile cetăți sunt cele mai vechi depozitare ale Spiritului”. Din ce motive? Pentru că acestea s-au bucurat, câtă vreme erau vii, de un puternic prestigiu simbolic și religios. Altfel spus, aceste locuri „erau considerate sfinte, depozitare privilegiate ale Spiritului”. Fără a face paradă de erudiție, ca un adevărat istoric, autorul ne ilustrează cum a fost distrus Spiritul din vechea cetate a Ierihonului, din vechea Troia, din străvechea Palmyra ori din vechea cetate a Ierusalimului. De pildă, puțină lume știe că Sfânta Cetate a Ierusalimului a fost distrusă fizic în trei rânduri.

Numai că, din păcate, pe lângă distrugerea fizică a locurilor ce odinioară erau considerate sacre, distrugere ce a condus la desacralizarea și profanarea acestora, are loc o agresiune spirituală mai perfidă, concretizată printr-o lezare indirectă a Spiritului, din cauza „turismului ecumenic sau religios”. În opinia autorului, turismul de masă e generat de curiozitate. Împins de curiozitatea pură, numai de dragul de a vedea, turistul din zilele noastre e mai puțin interesat să cunoască și să înțeleagă ceea ce vede. El se mulțumește doar să vadă noi și noi locuri și lucruri. Ca expresie emblematică a curiozității deșarte, din pricina globalizării, acest fenomen a atins cote planetare, cu forme de manifestare tot mai stranii. Printre ele, autorul identifică și analizează „turismul ecumenic și religios”, o formă de divertisment și curiozitate ce a invadat până și locurile cele mai retrase și mai sacre, cum erau cândva mănăstirile, sihăstriile și schiturile. Comentând acest fenomen, Nicolae Iuga sesizează cu luciditate faptul că „chiar și ierarhi ai Bisericii nu mai văd rostul religios al mânăstirilor și le tratează ca pe niște mici întreprinderi, care trebuie să producă și ele ceva. Adică bani. Așa se face că la intrarea în mănăstiri s-au amenajat parcări înconjurate cu mici prăvălioare pline cu marfă kitsch. În incinta mănăstirilor se construiesc hoteluri, călugării sunt salahori pe șantiere iar călugărițele recepționere de hotel. Turismul a devenit acum o adevărată religie al cărei Dumnezeu e banul. (s.m.)”. E un diagnostic extrem de sever, dar oare nu-i așa în multe locuri? Oare ce se întâmplă cu Duhul Sfânt al mănăstirilor, bisericilor și catedralelor invadate de puhoiul tot mai mare de turiști, care se roagă tot mai puțin, dar (se) pozează tot mai mult? Mai e viu acest Duh? Nu cumva, din nevoia de a atrage resurse financiare, tot mai mulți dintre viețuitorii și slujitorii acestor lăcașuri sfinte se închină și lui Mamona? Iar dacă e așa, nu-i un păcat împotriva Duhului Sfânt?

Într-un alt capitol, care se leagă de tema agresiunii și a păcatului spiritual generat de turismul religios, după cum ne-o spune însuși titlul său, „Păcate ale bisericilor creștine tradiționale împotriva Spiritului”, autorul identifică două forme majore prin care Biserica Ortodoxă și cea Catolică păcătuiesc împotriva Duhului Sfânt. Cunoscând temeinic istoria creștinismului, după un succint excurs, Nicolae Iuga ține să ne reamintească adevărul că, în ortodoxie, „Statul își exercită suveranitatea asupra unui teritoriu, care este totodată și teritoriul canonic al Bisericii respective.” Logic, dacă statul își extinde ori își micșorează granițele, e normal ca și Biserica Ortodoxă să facă la fel, urmând statul. Cu alte cuvinte Statul servește Biserica, și invers. Iar pentru serviciile pe care le primește din partea autorităților, „Biserica oferă Statului, oricare ar fi el, sprijinul său moral și spiritual, care e considerabil.” Această simbioză a serviciilor reciproce dintre autoritatea spirituală și puterea seculară e cunoscută în istorie sub numele de doctrina „simphoniei” sau armoniei. Puțină lume știe că această doctrină a fost formulată de împăratul Justinian, fiind consacrată la Sinodul Ecumenic al IV-lea, de la Calcedon, din 451 d.H. Cu toate că doctrina  simphoniei e formulată relativ mai târziu, încă din timpul lui Constantin cel Mare s-a impus în practica politică această colaborare armonioasă dintre Stat și Biserică, dintre Împărat și Patriarh, o practică ce va dăinui peste secole, până în zilele noastre. În acest fel „Biserica Ortodoxă va ajunge cu timpul într-o poziție păguboasă de subordonare față de Stat, tradiție transmisă diferitelor biserici ortodoxe până în modernitate”.  Acest tip specific de relație, cultivat prin doctrina simphoniei, care s-a împământenit în ortodoxie, e cunoscut sub numele de cezaro-papism. În acest context, nu-i rău să ne amintim că Hristos își îndemna ucenici astfel: Dați Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele sunt ale lui Dumnezeu. Numai că, deseori, din nefericire slujitorii bisericilor ortodoxe au dat Cezarului mai mult decât i se cuvenea! „Astfel a fost subordonată față de Stat Biserica lui Hristos, a cărei Împărăție, după cum se știe, nu este din lumea aceasta. Și acesta este iarăși un păcat împotriva Spiritului. ”

Pentru a face inteligibil mecanismul acestei subordonări, ilustrând cu exemple, cum ar fi hotărârea lui Petru cel Mare de a desființa Patriarhia Bisericii Ortodoxe din Rusia, Nicolae Iuga analizează măsurile luate în Țările Române în timpul lui Al. I. Cuza, considerând că, din 1863, prin Legea secularizării averilor mănăstirești, s-a accentuat aservirea bisericii, întrucât, printre altele, „clerul urma să fie salarizat de către stat, lucru rămas în vigoare până astăzi”. În acest fel „se explică faptul că ierarhia Bisericii Ortodoxe Române a ajuns să aibă o coloană vertebrală deosebit de flexibilă în raport cu puterea politică, iar Biserica în întregul ei, spoliată fiind de proprietățile sale, a ajuns să aibă, în momentele oportune, un comportament mercantil până la avariție, prin aceasta păcătuind încă o dată împotriva Spiritului”. Cu alte cuvinte, pe lângă servilismul față de puterea seculară, nici arghirofilia și nici simonia nu par a fi fost străine slujitorilor acestei biserici!  „Rămân însă, ca sechele istorice, obediența istorică față de stat și cupiditatea față de bunurile materiale, păcate clare și certe împotriva Spiritului.”

Pe de altă parte, „Și Biserica Catolică a secolului XIX-lea a păcătuit împotriva Spiritului.” Cum? Prin formularea și materializarea în viața eclezială e două dogme: cea a primatului papal și cea a infailibilității. Inspirându-se din argumentele teologului catolic Hans Küng, care propovăduia în cărțile sale o concepție de inspirație protestantă, în consonanță cu acest teolog, profesorul Nicolae Iuga opinează că „primatul papal a evoluat spre absolutism.” De fapt, după opinia mea, această idee reflectă nu numai tipul de raporturi specifice din lăuntrul Bisericii Catolice, dar și un gen special de relații dintre Biserică și Stat, cunoscute sub numele de papo–cezarism. Și dacă cezaro-papismul este definitoriu pentru ortodoxie, papo-cezarismul pare a fi fost definitoriu în spațiul catolic. Prin conceptul de papo-cezarism înțelegem că autoritatea spirituală a bisericii se extinde și asupra puterii temporale reprezentată de stat. Cu alte cuvinte, autoritățile politice ascultau frecvent de cele religioase. Debutul papo-cezarismului, dacă nu greșesc, a avut loc la finele sec. IV, în timpul domniei împăratului Theodosie cel Mare, când episcop al Milanului – oraș ce devenise în acel timp una din reședințele imperiale, alături de Constantinopol și Roma – era Sf. Ambrosius, cel care l-a botezat pe Sf. Augustin. Apărând biserica și valorile ei, Ambrosius a ignorat puterea lui Theodosie în două-trei rânduri, obligându-l pe împărat să facă penitență publică și să-i recunoască autoritatea. Este primul gest de ascultare și supunere al unui reprezentant al puterii politice în raport cu cea religioasă. Atitudinea și hotărârile episcopului de Milan reprezintă așadar momentul inaugural al papo-cezarismului.

În opinia autorului, mai gravă decât dogma primatului papal este dogma infailibilității papale, formulată în 1870, la Conciliul Vatican I. Succint, ea ne spune că, în virtutea supremei sale autorități apostolice, atunci când formulează o învățătură morală, episcopul Romei nu poate greși. Analizând această dogmă, ca bun și drept-credincios, în acord cu afirmațiile regretatului mitropolit Antonie Plămădeală, Nicolae Iuga conchide: „Conciliile de la Vatican au uzurpat infailibilitatea lui Dumnezeu și a Bisericii, spre a o conferi papei.” În paranteză fie spus, după opinia mea, această aserțiune e discutabilă, întrucât, din câte știu, în nici un document emis de Vatican nu s-a pus vreodată în discuție autoritatea și infailibilitatea lui Dumnezeu, după cum, la fel, n-a fost pusă niciodată sub semul întrebării autoritatea și infailibilitatea Bisericii, ca instituție divino-umană și trup mistic a lui Hristos.

În capitolul Invazia musulmană în Europa, ca un autentic sociolog ori antropolog, analizând fenomenul recent al migrației masive a populației musulmane în țările Europei Occidentale, autorul constată că „ceea ce n-au reușit să facă împotriva Europei turcii cu sabia, timp de secole, sau jihadiștii de astăzi, cu atentatele lor teroriste, ar putea-o face musulmanii pașnici” ce s-au stabilit și se stabilesc, legal ori ilegal, în Europa de Vest. Cum? Printr-un spor natural! Practicând „o sexualitate bine disciplinată moral-religios”, ce încurajează natalitatea. Astfel, numărul musulmanilor europeni a crescut și poate crește continuu. Pe de altă parte, cultura post-creștină europeană alimentează hedonismul, inclusiv cel sexual, și descurajează natalitatea. Într-un final, nu-i exclus ca, sub influența acestor ideologii, convertite în conduite socio-umane, decreștinarea Europei să conducă la islamizarea ei tot mai accentuată. În acest fel, în timp, „Spiritul european urmează să fie ucis în întregime și ireversibil”, ceea ce reprezintă iarăși un mare păcat împotriva sa. În consonanță cu unii oameni politici și cărturari de prim rang din Europa, Nicolae Iuga ține să ne reamintească faptul că, la origine, Spiritul european a fost eminamente creștin. Iar  dacă astăzi se vorbește de o conștiință europeană, nu trebuie să uităm că ea a fost mai întâi una creștină. Tocmai în virtutea acestei conștiințe, „europenii au început să se organizeze și să pornească, în sec XI – XII, expedițiile războinice cunoscute sub numele de cruciade.” Și dacă europeanul de astăzi a uitat sau i s-a sugerat să uite de acele momente în care s-a cristalizat conștiința și spiritul european, s-ar părea că musulmanul nu a făcut-o și nu o va face prea curând. Credința lui, după cum constată autorul, e tot mai viguroasă, pe când cea a europeanului e tot mai stinsă. Or, tocmai incapacitatea europeanului de a-și recunoaște originile sale creștine, ce se conjugă cu refuzul autorităților europene de-a consacra public aceste temelii, reprezintă o altă formă de manifestare a păcatului împotriva Spiritului.

În fine, al șaptelea păcat diagnosticat de autor se referă la „confuzia totală dintre apărare și agresiune”, tot mai prezentă în discursul politic și în conștiința publică a europeanului din zilele noastre. În capitolul Globalizarea prin război, profesorul Iuga își începe analiza de la semnificația substantivului bolșevic, care derivă din limba rusă, de la balșoi, însemnând mare, prin comparație cu termenul de menșâi, care înseamnă mic. Abandonând etimologia, cu eleganță și rigoare, autorul ne descrie apoi o seamă de practici politice terifiante ale partidului bolșevic de pe vremea lui Lenin și Stalin, după care, oarecum surprinzător, analiza se focalizează pe politica externă recentă a S.U.A. Toată lumea admite că, după dispariția U.R.S.S. și a Cortinei de Fier, S.U.A. au rămas singura superputere mondială, transformându-se într-un adevărat jandarm planetar care urmărește, deseori și prin forță, să-și impună hegemonia, modelul și valorile democrației liberale peste tot în lume. De cel puțin două decenii sesizăm că „exportul” american de democrație se globalizează, „instalând-se astfel un non tip de totalitarism prin care S.U.A. pun în practică, într-un mod tot mai pronunțat, toate principiilele, argumentele și standardele duplicitare ale faptelor bolșevicilor. Remarcând aceste lucruri, autorul susține că „păcatul comis împotriva spiritului se află în confuzia politicilor bolșevice și a celor impuse de S.U.A”, sau în neclaritatea criteriilor după care „ar fi de preferat să acceptăm o constrângere militară americană la nivel global, fată de alte constrângeri”.  Cinic vorbind, în justificarea agresiunilor militare ale S.U.A. în fosta Iugoslavie și, mai recent, în țările musulmane din Africa de Nord ori Orientul Apropiat erau invocate mai cu seamă argumente referitoare la apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale omului! Dar cum erau, în realitate, apărate aceste drepturi fundamentale? Ucigând oameni, prin intervenții armate! Și atunci cum stăm cu dreptul la viață? Prin răspunsul său cinic referitor la așa-zisele pierderi colaterale, S.U.A. ne demonstrează că, cel puțin uneori, de la vorbă la faptă e cale lungă.

Mai mult, adâncind analiza asupra mentalității politice americane contemporane, autorul constată că această „conține un totalitarism mai subtil cel din forțele țării socialiste, acela desemnat prin expresia political correctnnes. Sloganul ce îndeamnă că, dacă vrem să ne fie bine, atunci, să gândim corect în ceea ce privește treburile politice, adică să nu gândim cu capul nostru, ci să gândim așa cum gândește conducerea superioară de partid și de stat”. Și cum tot ceea ce se întâmplă în spațiul public, direct sau indirect, este legat de politică, trebuie să cumpănim bine dacă se cade ori ba să ne exprimăm rezervele și, de ce nu, dezacordul cu privire la intențiile factorilor politici și a instituțiilor democratice de a extinde, de pildă, definiția familiei, a dreptului la libera exprimare ș.a.m.d. Oricum, și pe aceste coordonate, iese în evidență haosul axiologic!

Cât privește capitolele Lumina ca metaforă a Spiritului și Ipocrizia, masca și chipul, la o lectură superficială am putea avea impresia că ele se află în disonanță cu tematica acestei cărți. În realitate însă, în cele două studii cu care se începe cartea, autorul nu face nimic altceva decât să-l incite pe cititor la reflecție și lectură, oferind un exercițiu hermeneutico-propedeutic necesar și util înțelegerii problemelor pe care le ridică Șapte păcate… Astfel, interpretând Lumina ca simbol și metaforă a Duhului (Spiritului) Sfânt, Nicolae Iuga ne înfățișează convingător câteva dintre posibilele ipostaze ale acesteia: „Lumina ca Epifanie” sau ca manifestare reală a Divinului. „Lumina ca expresie a infinitului însuși”, o ipostază recognoscibilă și în formula „lumină din lumină”, ce o găsim exprimată în simbolul de credință, „Lumina ca expansiune a divinului în lume”, identificabilă în expresia „lumina luminează întunericul și întunericul nu a cuprins-o” (In I, 5), „Lumina ca manifestare a libertății umane”, ce-și găsește locul tot în Evanghelie, „lumina a venit în lume, iar oamenii au iubit întunericul mai mult decât lumina, fiindcă faptele lor erau rele” (In III, 14), precum si „Lumina ca percepere a ființei”, o idee de inspirație hegeliană și cu ecouri heideggeriene.

În celălalt capitol propedeutic, elaborat după modelul de scriitură axiomatico-analitică pe care-l regăsim în Tractatus Logico-Philosophicus a lui Wittegestein, pornind de la semnificațiile măștii, autorul analizează corelațiile dintre chip și mască, reamintindu-ne, printre altele, că sinceritatea absolută e atributul exclusiv a omului fără discernământ ori a celui sfânt. „Cine arată tot, cine se exhibă pe sine în mod total, cine se arată complet fără mască, este ori imbecil, ori sfânt.” Cu alte cuvinte, din când în când, dar nu prea des, omul sănătos la cap trebuie să poarte câte o … „mască”!  Masca, prin însăși semnificația și menirea sa, nu poate fi decât proteiformă. Ea e și exterioară, fizică, dar și lăuntrică, ascunsă. În forma sa interioară, ea e fie ipocrizie, fie închipuire, când confundăm masca noastră lăuntrică cu adevărul sau realitatea din sinele nostru, fie fățărnicie, când „convertim adevărul și sinele nostru lăuntric în mască”, prefăcându-ne că suntem altceva decât am fi de fapt. În acest joc neîntrerupt al oglindirilor noastre, cu cât ipocrizia, fățărnicia și închipuirea vor fi mai controlate, cu atât vom avea mai multe șanse de a fi autentici, de a nu ne amăgi și de a nu-i amăgi nici pe semenii noștri. Iar Nicolae Iuga, prin ceea ce a spus în această carte, îmi pare că nu s-a mințit nici pe sine, dar nici pe ceilalți, probând în acest fel atât onestitatea sa intelectuală, cât și competența sa profesională.

Și ce-ar mai fi de spus despre această carte? Indiscutabil, se pot și se vor spune multe! De ce? Pentru că ea incită! Ea nu-i deloc o carte cuminte și comodă! Dimpotrivă! În concluzie, noi am urmărit argumentele autorului, prezentate în carte cu titlul de „păcate”, și am putut constata că acestea sunt de fapt tot atâtea diagnoze lucide referitoare la lumea contemporană, justificând apropierea de autori de un prestigiu și de o notorietate deosebite. Așa că, rezumând, în final, aș mai spune că, pe lângă argumentele invocate în aceste rânduri, axiologic vorbind, prin actualitatea temei și a problemelor analizate, prin complexitatea și profunzimea acestor analize, prin exactitatea referințelor culturale, prin anvergura și consistența achizițiilor spirituale ce se oglindesc în fiecare pagină, prin acuratețea, eleganța și farmecul discursului argumentativ-filosofic, prin finețea exercițiilor hermeneutice, prin curajul abordării unor teme sensibile și a unor subiecte – tabu, prin acuratețea radiografiilor și limpezimea diagnozelor, dar și prin tălmăcirea sa în limba engleză, cartea filosofului maramureșean este îndreptățită să intre în galeria unor mari cărți de filozofie, să stea alături cu cinste de cea a lui Constantin Noica, Șase maladii ale spiritului contemporan, de Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate a lui Konrand Lorenz, de Criza umanității europene  lui Edmund Husserl, ori de Ciocnirea civilizațiilor a lui S. P. Huntington.

                                                                   prof. Ioan Ţiplea