Cartea pădurii

Sunt subiecte dureroase, care îmi întăresc convingerea că prin scrisul meu slujesc o instanţă a zădărniciei. Dacă nu a ruinei. Adică vorbele trec, neluate în seamă, ca aburul pe deasupra apei. Şi, totuşi, scriu mai departe, că cine ştie? Un subiect de acest gen este starea pădurilor de la noi. Pentru pădure am o sensibilitate specială, deoarece am crescut în taina ei. Îmi aduc aminte de arborii semeţi, din Valea Mătrăgunii, ori din Gutâi, care nu puteau fi doborâţi dacă nu erau marcaţi de pădurar. Deşi erau pe proprietatea omului. Marcatul lemnelor, care se făcea în prezenţa mai multor săteni, era un adevărat ritual.

Îmi înving îndoiala scrisului când realitatea te trage de mânecă. Mai zilele trecute, mergeam spre Ieud pe drumul Cavnicului. Demnitarul de lângă mine îmi arată, în stânga, două dealuri golaşe. Au fost văduvite de brazi. De altfel, lemnele, nu puţine, le-am văzut la marginea drumului. Întrebarea călătorului: oare s-au tăiat legal? Demnitarul îmi arată în partea dreaptă Sermeteşul. Crede că golirea dealurilor este cusută cu aţă albă. Apoi îmi povesteşte, esopic, din proprie experienţă, cât de greu este să păstorească legea prin păduri. Aud şi o exprimare plastică: Maramureşul este o atracţie pentru turişti, iar pădurile lui, o mare atracţie pentru hoţi! Atâta mister înconjoară furatul din codru încât totul ni se pare o pagină din cartea pădurii. Unde feciorul de împărat aruncă peria şi se face o pădure deasă.

Totuşi, când treceţi spre Marmaţia pe drumul Cavnicului, acolo, sus la Roata, întoarceţi privirea spre stânga. Poate veţi citi adevărul în cartea pădurii. Răsfoiesc presa din Maramureş din ultimii ani. Confraţii au tras serioase semnale de alarmă. Ce facem? Pădurile din Maramureş sunt rase sistematic, dar nimeni nu dă socoteală. Îmi amintesc peisajul selenar de la Borşa. Imaginile din satelit arată o realitate tristă. La graniţa României cu Ucraina, pe partea românească a Maramureşului, se văd rănile pământului. Oamenii legii nu prea au spor în faţa prădătorilor. Chiar nu se poate face nimic? De aceea evoc acel sentiment al zădărniciei.

Unii cred că există o complicitate între cei care fură şi cei care păzesc. În această toamnă, s-ar fi clasat un dosar mare cu hoţii de pe la noi. Se aşteaptă un procuror care vrea să arate vinovaţii pentru jaful pădurilor. Un alt motiv pentru care m-am îndemnat la scris pe acest subiect a fost o emisiune pe un post naţional despre ştiutul Composesorat din Borşa. Care cere, de ani buni, punerea în posesie a celor 17 000 de hectare de pădure câştigate în instanţă. Se spune că sunt mult mai puţine în rezerva disponibilă. Aşa că saga continuă. Institutul Naţional de Statistică – o instituţie credibilă – evidenţiază că Maramureşul este judeţul care înregistrează cea mai acută pierdere a pădurilor prin defrişare. Mie nu-mi vine a crede că e prea multă linişte în instituţiile răspunzătoare, şi-i mai multă forfotă în păduri.

Jaful pădurilor din România a intrat şi în atenţia Agenţiei Americane pentru Investigarea Mediului. Autorii unui raport al instituţiei de peste Ocean solicită instrumentarea cazului Schweighofer. Ce au americanii cu austriecii care fac rânduiala lemnului în România? Or fi având ceva interese? Acolo, în raport, mai scrie că “se exploatează în peste 50 de zone din două parcuri naţionale din nordul României.” Când să mă mir, chiar să mă revolt, aflu că în februarie senatorii au dat liber la defrişare prin adoptarea unui proiect care permite tăierea de lemn din zonele cu păduri virgine. E de bine, e de rău? Eu nu mai înţeleg nimic.

Aşa că m-am rezemat de un arbore semeţ din pădurea seculară de la Strâmbu Băiuţ. Poate îl voi salva de la tăiere. Eu propun să se scrie o carte despre suferinţa pădurii româneşti din ziua de astăzi. Ar fi un spectaculos roman de acţiune. Cu toate încrengăturile duioase şi dubioase. Apoi putem hori ca Ion Petreuş: ”În pădure când mă bag/Toate crengile mă trag/Şi de tufă şi de fag.” Nu uitaţi! Când treceţi pe drumul Cavnicului, la Roata, priviţi în stânga, sau în dreapta, poate veţi auzi vocea ascunsă a pădurii!

Autor: Gheorghe Pârja

Sursa: Graiul Maramureşului