Se mai
îndoiește cineva de faptul că
drumul spre libertate, iar prin aceasta spre umanism, trece prin cultură?
Parafrazându-l pe adorabilul Confucius, care în urmă cu mai bine de 2500 de ani
susținea că „Oamenii se
aseamănă prin natura lor, obiceiurile îi diferențiază”, respectiv că „Natura ne aseamănă, educația ne deosebește”, noi, oamenii secolului 21, putem spune cu mâna pe
inimă că, dacă năravurile zămislite de incultură sau falsa cultură îi fac pe
oameni o apă și-un pământ în cam
toate chestiunile ce privesc planul moral-spiritual, doar adevărata cultură
face diferența dintre ei.
Da, căci
veritabila cultură nereducându-se la formă (cunoștințe atent
însușite, maniere studiate,
eleganță vestimentară, limbaj
captivant-înșelător), ea purcede
deopotrivă din mintea și inima
individului, dobândește valoare
prin fericita îmbinare dintre credință și educație, constituie statornica rampă de lansare a unei
comunități (grup social, popor, nație) spre civilizație și necurmat
se comportă aidoma unui Ianus – cu fața/interfața
dragostei îndreptată spre lumea exterioară și cu fața
meditației orientată spre
universul lăuntric, aspect care l-a îndreptățit pe Stagirit să afirme că toți oamenii de geniu sunt melancolici!
Ceea ce
înseamnă că doar în acest mod se învederează indestructibila legătură dintre
binomul credință-educație și starea
de sănătate/nedistorsionare a unei societăți active. Desigur, amplul și anevoiosul proces de revigorare moral-spirituală
trebuie să ruleze pe liniile de mare forță ale credinței sincere și ale educației temeinice, întrucât binomul credință-educație
pare să întruchipeze arhimedicul punct de sprijin pentru pârghia culturală a
omenirii, cu ajutorul căreia poate fi răsturnată lumea strâmbă a banului,
globalismului, sodomiei, ipocriziei, minciunii, nedreptății și
cruzimii.
Vasăzică
tot cultura este aceea care, prin curajoșii ei partizani (i-am numit pe oamenii de cultură), s-a
opus în trecut și în
continuare se opune acelor derapaje ale istoriei (gen Rusia stalinistă și Germania hitleristă) ce permit apariția și, pentru
o anumită perioadă de timp (scurtă la scară istorică, extrem de lungă și dureroasă la nivel uman), dezvoltarea atotputerniciei
subumanului. Exact lucrul acesta ni-l împărtășesc autorii Miron Dolot, pe de o parte, Roger Manvell și Heinrich Fraenkel, pe de altă parte, în cărțile Executați prin înfometare (Holocaustul ascuns), respectiv Heinrich Himmler (Viața
sinistră a șefului
SS-ului și
al Gestapoului), ambele apărute în anul
2011 la Editura Meteor Press.
După
citirea lor, lesne am putut constata că între cele două cărţi există nu numai
deosebiri (prima este cartea cu dureroase amintiri ale autorului din timpul
„războiului” nimicitor purtat de Stalin împotriva aşa-zişilor chiaburi
ucraineni, cea de-a doua reconstituie profilul şi activitatea unuia dintre cei
mai importanţi colaboratori ai lui Hitler), ci şi acea cutremurătoare asemănare
care la început a apropiat, apoi a încăierat două dintre cele mai odioase
lighioane zămislite vreodată de istorie – bolşevismul şi nazismul, respectiv
stalinismul şi hitlerismul.
Pe
parcursul celor 30 de capitole ale cărţii (primele 24 scrise înainte de anul
1953, ultimele şase şi Epilogul după
30 de ani), autorul cu pseudonimul literar Miron Dolot ne prezintă părţile
indestructibil legate ale ofensivei subumanului atotputernic împotriva
ţărănimii ucrainene: mai întâi (începând din 1929) politica de colectivizare
forţată, doldora de arestări, deportări şi crime, după care – în anii 1932-1933
– a urmat foametea.
Dacă
politica de colectivizare forţată era în fond prelungirea în variantă
stalinistă a urii lui Lenin faţă de ţărani („Ţăranii reprezintă tot ce urăsc
mai mult”, ne spune Vladimir Ilici în cartea Gog a lui Giovanni Papini),
ea urmărind – şi izbutind până la urmă! – înăbuşirea iniţiativei particulare
prin deposedarea de bunuri şi lichidarea fizică a milioane de gospodari
încadraţi cu sau fără temei în categoria chiaburilor (culaci în ruseşte, curculi
în ucraineană), foametea în cursul căreia au murit circa şapte milioane de
oameni (de-a valma copii, bătrâni, femei şi bărbaţi), este – opinează autorul –
„un genocid, urmare a unui plan deliberat şi premeditat, aplicat cu scopul de-a
distruge poporul ucrainean ca naţiune”.
Aşa o
foamete cumplită s-a abătut peste sat, încât – ne spune Miron Dolot – nu numai
că „Împinşi de foame, oamenii mâncau orice găseau, chiar alimente deja
stricate...”, dar cum nici din astea nu se mai găseau prin casele
supravieţuitorilor secătuiţi de puteri, ori prin păduri şi pe câmpuri, unii
dintre ei (cazul lui Antin din casa de pe deal) au devenit canibali.
Ai crede
că autorul este înclinat spre exagerări atunci când ne prezintă zelul neobosit
al autorităţilor (activişti, propagandişti, agitatori, miliţieni) într-atât de
îndoctrinate şi devotate partidului-stat, încât nu pregetau să răscolească
locuinţele în căutarea alimentelor ascunse, chiar atunci când aveau sub ochi
dovezi de netăgăduit ale morţii prin înfometare; sau atunci când ne prezintă
nenumărate „victime ale politicii statului”, bunăoară aşa ca văduva Sevcenko şi
fiica ei infirmă Lida, respectiv ca tânăra mamă Solomia, cea care se spânzură
după ce constată că fetiţa i-a murit de foame; sau – aşa cum autorul ni se
confeseză în capitolul 27 – udând hârtia cu lacrimi, atunci când scria despre
acei copii emaciaţi din vecini, care nici să plângă nu mai aveau putere:
„Capetele aşezate pe gâturile lor subţiri arătau ca nişte baloane umflate.
Braţele şi picioarele lor mici şi osoase erau ca nişte beţe care ieşeau din
trupurile lor micuţe. Burţile le erau umflate, căpătând proporţii nebănuite,
iar din organele lor genitale se scurgea necontenit urină. Feţele acestor copii
arătau îmbătrânite şi deformate prematur”.
Dar iată
că în senzaţionala sa nuvelă Panta rhei,
mult nedreptăţitul Vasili Grossman vine cu imagini artistice care confirmă
spusele lui Miron Dolot într-un chip indiscutabil.
Fazele
procesului de distrucţie a satelor sunt, desigur, aceleaşi la cei doi
scriitori: „Viaţa cea nouă fără deschiaburiţi” este urmată de colectivizarea
forţată („s-au apucat să ne bage în colhozuri”) şi apoi de „execuţia prin
înfometare”, evident, avându-se în vedere faptul că „după deschiaburire,
terenurile arabile au scăzut simţitor şi recolta s-a micşorat foarte mult”.
Dar deşi
copiii înfometaţi aveau „capetele ca nişte ghiulele” şi „gâturi subţiri ca de
barză”, iar feţişoarele le erau „bătrânicioase şi chinuite, de parcă trăiseră
pruncii ăştia pe lume şaptezeci de ani”, şi deşi în regiunea Dnepropetrovsk
nenorocirea era îngrozitoare, căci „acolo oamenii se mâncau unii pe alţii”,
totuşi apare o notiţă în ziar despre vizita unui ministru francez, care află de
la copiii unei grădiniţe dintr-un colhoz că la prânz aceştia au mâncat „supă de
găină cu piroşti şi chifteluţe de orez”!
Ba mai
mult. Ca şi cum n-ar fi ştiut nimic despre „acei copii care erau duşi cu
căruţele la gropile de gunoi”, sau – ne înştiinţează Vasili Grossman – „poate
că ştia, dar tăcea aşa cum tăceau toţi”, Maxim Gorki scrie cu seninătate
într-un ziar moscovit că „copiii au nevoie de jucării educative”...
Cartea
lui Roger Manvell şi Heinrich Fraenkel ni-l prezintă pe Heinrich Himmler, omul
de care Gobbels s-a apropiat mai mult decât de ceilalţi lideri nazişti, cu
toate că-l antipatiza, poate pentru ascensiunea lui (avea cea mai mare putere
după Hitler) sau poate pentru teama ascunsă resimţită de toată lumea, cu
excepţia Führerului, faţă de el.
Asta nu
înseamnă că sinistrul Himmler nu se temea de nimeni. Avea o asemenea frică de
„reproşurile isterice ale lui Hitler”, încât – ne spun autorii – „nu avea tăria
psihică sau hotărârea de-a i se opune”. Iar generalul Heinz Guderian
completează în cartea sa de amintiri: „Cu câteva prilejuri, am fost în măsură
să constat că, în prezenţa lui Hitler, îi lipsea siguranţa de sine şi
curajul...”
De
altminteri, firea sa timidă, care „îl agasa întotdeauna când trebuia să discute
cu oameni mai capabili ca el”, a favorizat într-o asemenea măsură dezvoltarea
în Himmler a unei fidelităţi de câine ascultător şi a unui servilism total în
faţa voinţei capricioase a lui Hitler, încât cu dreptate aprecia Goebbels că
„nu putea să existe un loc pentru un om ca el într-o Germanie fără Hitler”.
Ca orice
biografie care se respectă (cei doi autori au scris biografiile detaliate ale
celor mai faimoşi conducători nazişti), cartea de faţă caută să ni-l înfăţişeze
pe omul Himmler aşa cum era el în realitate – „un om mărunt, prozaic şi plin de
platitudini”, care după ridicarea pe culmile puterii naziste, încearcă din
răsputeri să-şi ascundă timiditatea în spatele aroganţei conferită de
autoritatea cu care a fost învestit.
Transformările
moral-spirituale ale acestui tenebros personaj au început îndată după
pătrunderea în elita partidului nazist. După o tinereţe castă (acesta este, de
altfel, titlul primului capitol al cărţii), perioadă de timp generos
influenţată de catolicism, Himmler devine „un anticatolic şi un anticreştin
virulent, înlocuind credinţa în care fusese crescut cu o acceptare facilă a
acelor superstiţii, cum ar fi astrologia, care se potriveau prejudecăţilor sale
germanice”.
Cu toate
astea, într-o discuţie purtată cu confesorul şi maseurul său Felix Kersten,
Himmler s-a arătat de-a dreptul indignat de faptul că acesta îi punea la
îndoială convingerile religioase, când el era pe deplin convins că „în spatele
naturii şi a minunatei ordini din lumea omului, animalelor şi plantelor stă o
Fiinţă superioară”, căreia i se poate spune Dumnezeu sau Providenţă. Din aceste
motive el chiar insista ca membrii SS să creadă în Dumnezeu!
Dar
credea într-un mod aparte, adică în virtutea teoriilor sale rasiale, care îi
cereau cu insistenţă să distrugă toate acele fiinţe umane ce se dovedeau mai
distrugătoare decât animalele.
„Iar
el”, punctează autorii, „acceptase această misiune înfricoşătoare, deoarece
credea că era singura şi «ultima» soluţie la problema purificării rasiale a
Germaniei, care a rămas idealul său adânc înrădăcinat”.
Pentru
punerea în practică a acestui ideal dement şi asasin, Himmler nu a precupeţit
nici un efort atunci când a întemeiat înspăimântătoarea organizaţie SS pe
principiile Ordinului iezuiţilor (însuşi Hitler l-a comparat cu Ignaţiu de
Loyola!), sau mai târziu, adică atunci când şi-a creat monstruoasa reţea de
exterminare formată din peste 100 de lagăre, unul mai sinistru ca altul, în
care – prin înfometare, torturi, experimente medicale, dar mai ales prin
uciderea concepută ca parte componentă a genocidului dirijat de la centru -
milioane de oameni au fost ucişi (îndeosebi evrei şi slavi), doar pentru
absurda vină că nu posedă însuşirile rasei ariene.
În
asemenea condiţii, când Himmler căuta să-şi justifice crimele prin maxime şi
butade scornite de el însuşi („Măsurile noastre sunt expresia unei idei, nu a
încercării de-a obţine avantaj personal”, „Legile căsătoriei sunt în sine
imorale”, „Gestapo este «femeia de serviciu a naţiunii», care face curăţenie în
stat”, „Există un blestem al grandorii, conform căruia trebuie să se calce pe
cadavre pentru a crea o viaţă nouă” etc.), nu-i de mirare că – ne informează
autorii – „nu înţelegea răul pe care-l făcuse prin intermediul SS-ului şi al
Gestapoului, tot aşa cum un moralist rigid din epoca victoriană nu înţelegea
cruzimea represivă pe care trebuia s-o arate faţă de membrii nevinovaţi ai
familiei sale”.
Ba şi
mai mult, Himmler chiar se credea un om bun, care „dacă făcuse greşeli, le
făcuse slujind o cauză nobilă”!
Iată de
ce a fost nevoie nu doar de mâinile fermecate ale lui Kersten, ci mai ales de
curaj şi abilitate din partea acestuia pentru a-l face pe Himmler să înţeleagă
de ce „genocidul este asociat în cea mai mare măsură cu numele său”, astfel ca
în cele din urmă personajul demonic de care ne ocupăm să întreprindă câţiva
paşi mărunţi pe direcţia reumanizării sale: nu aruncă în aer lagărele de
concentrare aşa cum cereau dispoziţiile furibunde ale Führerului, ci mai mult,
trecând peste un alt ordin al lui Hitler care prevedea moartea pentru toţi acei
germani ce ar fi ajutat vreun evreu să evadeze, el pune în libertate mai multe
mii de evrei.
Apoi,
după ce află ultimele dispoziţii ridicole ale lui Hitler, date cu puţin timp
înainte de sinuciderea sa (desemnarea amiralului Dönitz ca succesor al său şi
anatema aruncată asupra personajului nostru, la fel ca asupra lui Göring),
Himmler se predă aliaţilor, mai exact englezilor, convins fiind că
anglo-americanii de îndată vor îmbrăţişa ideea lui de-a se uni cu rămăşiţele
armatei germane, doar în acest mod – după părerea lui obsesivă - putându-se
contracara ofensiva ruşilor şi a bolşevismului.
Dar cum
visele lui sunt ignorate în totalitate de englezi, iar el este privit ca o
captură de prim rang pentru viitorul Tribunal de la Nürnberg, Himmler se
sinucide cu o capsulă de cianură.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
12 dec. 2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu