Întoarcerea armelor

de Gheorghe Pârja

23 August, pentru generația mea, a fost o dată din calendar scrisă cu roșu și cu literă mare. Era Ziua Națională. Acum este o zi ca oricare altă zi de lucru. Și, totuși, în data de 23 august 1944 a avut loc un eveniment important pentru destinul României: întoarcerea armelor, adică ieșirea țării noastre din alianța cu Germania. Situația de pe front era disperată, mai ales după victoria sovietică de la Stalingrad. Încă din primăvara anului 1944, întoarcerea armelor și încheierea armistițiului deveniseră o necesitate înțeleasă până și de intransigentul mareșal Ion Antonescu, dar pentru care apropierea de Germania, de care nu ne lega niciun tratat de alianță, devenise o chestiune de onoare, ce trebuia respectată până la capăt. Tatonări pentru o pace separată au existat. S-a căutat un canal de negociere cu puterile aliate prin intermediul finlandezilor. Și multe altele.

Antonescu, în orgoliul lui de militar, l-a tratat pe regele Mihai ca pe un politician imatur și rupt de realitate. Apoi, mareșalul subestimase pericolul de a fi înlăturat de la putere. Marea ofensivă sovietică, din luna august 1944, a obligat opoziția să decidă înlăturarea guvernului Antonescu. În fața refuzului mareșalului de a întoarce armele și de a-și abandona aliatul german nu rămânea decât soluția răsturnării guvernului. A urmat convocarea la Palatul Regal și arestarea mareșalului și a colaboratorilor săi, rezultat al refuzului acestuia de a se supune cerinței regelui de a scoate țara din război. Se sfârșea o perioadă de incertitudine, pentru a lăsa loc altor răsturnări care aveau să schimbe soarta României. După arestare, fostul conducător al statului a fost predat inițial comuniștilor români, apoi sovieticilor și trimis în Rusia, unde a fost supus, timp de doi ani, interogatoriilor. A fost adus în România, unde a fost judecat de un Tribunal al Poporului, o instanță ad-hoc, care era formată din oameni cu o pregătire juridică îndoielnică.

Considerat criminal de război și trădător de țară, a fost judecat și condamnat la moarte. Mareșalul nu a aceptat să fie legat la ochi și în ultimele clipe de viață a salutat patria, ridicându-și pălăria. Se deschidea terenul pentru viitoarele procese politice. Să revenim la ziua de 23 august. Ediția istorică a “Timpului”, din 25 august 1944, care însoțește colecția “Ziarele României Mari”, numărul 37, aproape că nu are loc pe prima pagină pentru a reda evenimentele unei zile istorice. România a încetat ostilitățile și a trecut de partea Națiunilor Unite. S-a format un guvern nou, în care intră reprezentanți ai tuturor partidelor politice, au fost date decrete de amnistie și de desființare a lagărelor de concentrare. Proclamația regelui către țară spune multe despre speranțele din acel moment.

Cursul ulterior al evenimentelor va invalida toate aceste speranțe. La o lună, după 23 august, apar primele certitudini care vor domina o bună parte a istoriei noastre. Stalin, Molotov, Pătrășcanu, și ceilalți, devin personajele zilei. Începe să fie clar pentru toată lumea că de la Moscova se dictează cursul istoriei și de acolo se va da ora exactă pentru Europa Răsăriteană. Întoarcerea armelor fusese, în mare măsură, o inițiativă a regelui. Dar regimul, care începe să se consolideze, trebuia să găsească un mod de a-și însuși paternitatea actului. Multe formule au fost inventate, la adăpostul cărora s-a scris și rescris istoria zilei de 23 august, o istorie care s-a confundat, adeseori, cu cea a partidului comunist și a liderilor lui. A fost un proces complex de legitimare și de metamorfoză a memoriei, în care ipostazele actului de la 23 august 1944 arătau gradul de dependență sau autonomie a comuniș­tilor români față de puterea sovietică.

Un document extrem de important al acelei perioade a fost Convenția de Armistițiu, de la Moscova, din 12 septembrie 1944. Era semnată între guvernul României, pe de o parte, și guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit și Statelor Unite ale Americii pe de altă parte. Guvernul român se obliga la plata unor reparații de război, de 300 milioane de dolari-aur, accepta pierderea Basarabiei și a nordului Bucovinei și se supunea Înaltului Comandament Aliat (sovietic). Punctul 19 al Convenției stabilea că Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) urma să revină României, iar granițele țării noastre căpătau conturul de astăzi. În numărul de mîine al colecției puteți afla despre efortul nostru de război pentru recuperarea Transilvaniei. Una era Convenția și altul câmpul de luptă. Revenirea Transilvaniei acasă a costat mult sânge românesc.