E primul meu an ca învățător. Am ajuns să preiau o clasă de-a III-a ce era deja recunoscută în școală drept grupul cu care nu prea se mai poate face nimic. Vârsta, cumulată cu lipsa de experiență cât și cu doza mare de optimism, m-au făcut să spun că e în regulă, voi găsi calea potrivită să ajung la copii și să intrăm împreună pe cât mai multe „benzi” deschise pentru a învăța. Realitatea de la clasă a arătat însă că în prima lună „banda” pentru învățare era ocupată cu tulburări de comportament care de multe ori produceau frustrare, sentiment de neputință, cât și furie că mai nimic din ce încerc cu elevii nu-mi iese. Au fost momente când am ridicat tonul neștiind ce altceva aș mai putea face pentru a fi auzit. Am fost întrebat apoi de către colegii profesori, învățători, cât și de directoarea școlii dacă nu am nevoie de ajutor. Am recunoscut că mi-e foarte greu și că varianta pe care o văd e să plec din sistem. M-au încurajat să rămân și mi-au fost aproape în a deveni un învățător deschizător de „benzi” de învățare pentru copii. Iar de acolo povestea mea cu educația s-a legat an de an tot mai firesc și mai aproape de nevoile de dezvoltare și creștere ale celor cu care lucrez, fie că sunt copii, fie că sunt adulți.
Am fost un om al „sistemului” norocos, căci am avut spațiu pentru a învăța din greșelile făcute și oameni care să-mi ofere încredere și să mă ajute să caut motivația de a continua atunci când simțeam că procesul meu de învățare e dificil și necesită schimbări de comportament și atitudini.
E o zi de miercuri, dimineață, mă pregătesc să merg spre lucru. Televizorul e deschis pe știri și ceva îmi prinde atenția – vizita doamnei ministru al educației la câteva școli din județul Ialomița. Văd cum înarmată cu jurnaliști și camere de filmat după ea ascultă la ușa unei clase ce se întâmplă. O voce ridicată o face să dea buzna în clasă și, cu aceeași agresivitate, să ia la rost învățătoarea pentru că „urlă” la copii. Totul sub privirile celor din bancă și, evident, filmată de camerele de luat vederi. Reacția firească a învățătoarei a fost una de îngheț în care semnele corpului, felul în care vorbește arată frica teribilă pe care o trăiește, cât și rușinarea publică.
În pedagogie, cât și în psihologie acest episod poartă numele de bullying. De ce spun asta și unde a greșit doamna ministru? Acuzarea unei terțe persoane cu scopul de a o rușina (mă îndoiesc că putem eticheta acel eveniment drept unul de învățare pentru învățătoare), existând evident un raport de putere inegal, cu o intenție clară, petrecut în public, duce la activarea uneia dintre reacțiile de bază ale creierului – luptă, îngheț sau fugă care împiedică orice proces de învățare, scopul creierului fiind în acele momente de a proteja victima de pericolul pe care îl percepe venind din mediu.
Acuzarea învățătoarei a venit fără a cunoaște contextul, fără a încerca să existe discuții de lămurire, intenție de a i se acorda sprijin pentru a reuși să-și schimbe anumite practici pedagogice. Ce au învățat copiii din acest episod? Că e firesc ca adulții să se acuze între ei și să existe episoade de umilire în public atunci când cineva greșește, fără a i se da șansa de a-și îndrepta comportamentul.
Uitându-mă la context am văzut că școala respectivă era într-un sat din județul Ialomița, o zonă cu multe provocări la nivel socio-economic. Cercetările din educație arată că stresul pe care îl trăiește un cadru didactic ce predă într-un astfel de context afectează calitatea procesului de învățare mult mai mult față de un dascăl ce-și îndeplinește sarcinile într-o școală cu copii selectați, care au sprijin material, cât și emoțional acasă. Realitatea arată de asemenea că în aceste zone sprijinul cadrelor didactice pentru a-și dezvolta competențele psiho-pedagogice sunt spre minim, dat fiind că fondurile școlii cât și sprijinul financiar venit din partea primăriei acoperă nevoile de bază, plata salariilor și mai deloc formarea profesională a cadrelor didactice ori dotarea școlilor cu material didactic potrivit cu nevoile copiilor.
Într-un sistem echitabil, în care fiecare copil contează cu adevărat pentru decidenții cu puterea de a schimba felul în care se face finanțarea și se dezvoltă și implementează politici publice educaționale, tipul acesta de situație nu ar fi fost posibil. Asta pentru că în calitate de minister e de datoria ta să te asiguri, într-un mod integru și fără a umili oameni, că în fața copiilor se află cei mai potriviți dascăli. Să te asiguri că adulții din școală, care au rolul de a facilita învățarea, nu trăiesc în singurătatea clasei, ci că se fac eforturi pentru a dezvolta comunități de învățare relevante, în care practicienii să învețe unii de la alții și să existe sentimentul de împuternicire a școlii ca factor de schimbare și transformare în bine a comunității.
Pentru învățătoarea devenită țintă publică și arătată cu degetul în mass-media, cât și la cel mai înalt nivel decizional și politic, frica și rușinea au luat locul singurătății din sala de clasă. O singurătate în care nu are cui să împărtășească provocările pe care le trăiește în timpul lecțiilor, o singurătate în care trebuie să completeze diferite rapoarte lipsite însă de contactul cu învățarea relevantă pentru copii, o singurătate în care de multe ori trebuie să-și achiziționeze din bani proprii materiale pentru sala de clasă, o singurătate în care prea puțin i se spune ce face bine și să fie încurajată și susținută să se reapropie de învățare.
Eu am fost un om norocos și într-un fel privilegiat. M-am bucurat de o cancelarie și de o comunitate de părinți implicată în viața școlii, cu toate că provocările erau și acolo multe. Mi-am găsit misiunea făcând multă dezvoltare personală, fiind sprijinit de oamenii valoroși din Teach for Romania, organizația care a fost aproape de mine timp de 2 ani, găsind resurse și oportunități de învățare în cel mai mare oraș al țării. Care mai poate fi însă motivația unei învățătoare după un așa episod pentru a-și schimba practicile pedagogice și pentru a continua să fie aproape de copii în procesul de învățare?
Când alegem să construim pe frică, încrederea nu mai e printre noi iar învățarea e una de suprafață, reducând totul la comportamente de supraviețuire, abolind inițiativa, gândirea critică, un sistem valoric internalizat și potrivit cu misiunea de dascăl.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu