de Gheorghe Pârja
Un discret înger de la Ocoliș i-a arătat autorului calea
Cuvântului. Așa s-a întrupat o lirică echilibrată, melancolic-meditativă.
Evenimentul biografic, când există, este transfigurat, evocat cu nostalgie
reținută și adus în actualitatea trăirii imediate. O secvență lirică, cu aluzii
biografice, îl fixează pe Ion Marchiș în rândul autorilor consacrați ai
poemului în proză: „Eram copil de morar cu moară de apă pe râul Mara în
Hărnicești, un mic sat de sub muntele Gutâi. Aveam șase sau șapte ani când m-am
îndrăgostit de un frasin. Era gros doar cât piciorul meu și creștea frumos în
zăvoiul de lângă moară, unde pășteam vaca și mă jucam toată ziua lângă el,
mângâindu-l, vorbindu-i, povestindu-i, cântându-i, comunicându-i toate minunile
mele de copil, toată mintea, sensibilitatea, temerile și bucuriile mele. Era
prietenul, egalul meu” (Frasinul, o poveste despre plâns).
Dar liricul copac o sfârșește epic precum salcâmul lui Marin
Preda ori frasinii din livada mea cu prieteni, căci „într-o zi, cineva din sat
l-a tăiat cu toporul, pe ascuns.” Ca în orice poem care se respectă, frasinul cu
pricina a devenit din nou liric, deoarece a înfrunzit. Multe poeme stau sub
semnul lacrimei de bronz. Că, această carte, este tocmai o elegie pentru
bronzul cuvintelor, cu care sculptorul Ion Marchiș a ieșit sigur pe scena
lirică. Poezia devine una dintre sculpturile lui în Cuvânt, deseori este
nesomnul de la răscrucea dintre întrebări. Marchiș știe rostul cuvintelor
potrivite pentru configurarea unei poezii în notă personală, în care existența
este valorată liber. Cu o rigoare carteziană, își orientează geometria privirii
cât mai aproape de sensul propus.
Are momente de imaginație lirică de reținut: „Dacă te calcă
mașina de scris/ Salvarea te duce direct pe Lună.” Uneltele poeziei le deducem
lesne din gândirea sculptorului. Când nevăzutul se întrupează în statui. Când
zeii sunt decupați din blocuri de marmură. După terminarea unei statui, ea este
sortită să se exprime singură prin lume. Poezia lui Ion Marchiș are acest
destin. Poezia este tocmai aura, care decantează în ritmuri lente elegii
necesare, cu dense metafore care provoacă emoții intelectuale. Dar măsura
simplității se atinge prin adecvare la tensiunea facerii poemului, adică viața
trăită prin cuvînt. Cum a fost: „Pe cheiurile Alexandriei/ Robit de tristețea
nopții/ Lângă singurul gând posibil al mării/ Aștept tăcut ca un turn fără
clopot/ Ca un far lipsit de felinar” (Ochiul lui Horus).
Marchiș își premeditează cu grijă secretele lui lirice.
Inspirat, și matur în tehnica poemului, autorul are și rezolvări de candoare în
fluxul imaginației. Natura sufletului nu poate fi privită de nimeni cu ochii.
Doar cuvintele încearcă deslușirea miracolului interior din om. Poetul Ion
Marchiș depune, în această carte, mărturia unor mitogeografii poetice, care ne
poartă, cu siguranța spiritelor alese, prin teritorii asumate. Făcându-ne
părtași la sentimentele de taină, așezându-ne la umbra tragicului frasin, de
unde se naște învierea. Excursul cultural, la care ne invită poetul, este
dominat de atmosfera generată de aduceri-aminte, cu mărețe înzestrări
simbolice. În acest sens, amintesc amplul poem, care dă și titlul cărții,
închinat tatălui. Este balansul dintre echilibru și descumpănire, unde eul
liric trece prin experiențe ritualice, amintirile se compun și recompun, pentru
a ilustra un dans perpetuu, propriu unui lucrător de seamă, jertfit artei sale.
Care are drept far, acea bogăție spre care tânjește ființa umană, spre a
cântări ce rămâne din viață.
Acest volum de poeme, remarcabil prin mesajele propuse, adaugă necesara combustie lirică la opera plastică a lui Ion Marchiș. Așa am sentimentul că statuile lui Marchiș din Parcul „Mara” din Baia Mare, și nu numai ele, știu să vorbească singure. Chiar mă strigă pe nume. Aud sunetul cuvintelor de bronz, într-un cor de îngeri. Care devin o draniță, pe jumătate desprinsă de pe acoperișul lumii maramureșene.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu